marți, 5 octombrie 2021

Față de anumite chestiuni trebuie să avem o poziție

Poziția mea față de moarte s-a schimbat în ultima vreme
Până mai deunăzi ea stătea în stânga
Cu capul culcat pe o mână și mâna întinsă alene peste masă
Astfel încât lumina intrată prin crăpătura perdelei
Cădea exact pe mâneca brațului ce ținea lingurița și pe ceașcă                                
În timp ce ea amesteca în cafeaua turnată cu infinită atenție
În ceșcuța de sticlă maron cu farfurie așijderea
Amesteca de câteva ori, apoi cu gesturi enervant de încete
Apuca zaharnița și presăra câte o linguriță de zahăr cu vârf
Amesteca din nou de câteva ori și turna iar cu gesturi incredibil de lente
Zgrunțurii albi ca fulgii de nea în lichidul întunecat
I-am explicat că zahărul conține fructoză care se transformă în trigliceride
Iar acestea în combinație cu colesterolul HDL declanșează boli de inimă
Și poc, ai pus-o! A zis că n-o interesează și a mai pus o linguriță amestecând
Începând de mai deunăzi, moartea s-a așezat fix în fața mea
nu mai stă cu capul pe masă ci mă privește țeapănă
s-a așezat picior peste picior și soarbe la fiecare minut câte o gură de cafea
din ceșcuța de sticlă maron așezată pe o farfurie așijderea
pe care o apucă cu două degete de toarta rotunda ca o poartă
din când în când își îndreaptă capul și îmi spune câte o poveste
despre viată, cu personaje deloc imaginare și cu tâlcuri adânci
atât de adânci încât sufletul alunecă în hăul deschis și-și rupe picioarele
atunci eu mă ridic, dau la o parte perdeaua
și lumina înghite hulpavă cafeaua rămasă
în timp ce lingurița cade cu zgomot în ceșcuța golită

marți, 29 iunie 2021

El paso

Nu a fost de mirare pentru nimeni că Eleuterio Francisco Rubalcaba a fost găsit vinovat pentru toate capetele de acuzare și condamnat la moarte prin împușcare. Mirată a fost însă toată suflarea să afle că își făcuse ascunzătoare chiar în sat, sub nasul soldaților, într-un beci abandonat, aflat îndărătul uneia dintre ultimele curți și că se întorcea acolo după fiecare ispravă, așteptând ca lucrurile să se aștearnă în amorțire, pentru a planifica o nouă lovitură și mai surprinzătoare. Eleuterio a recunoscut cu bărbăție toate învinuirile ce i-au fost aduse și a ascultat sentința fără să clipească. Nu i-a fost niciodată frică de moarte. Știa că are să o vină curând, timpul urmând să stabilească doar unde și cum. Întotdeauna fusese convins că va muri împușcat într-o luptă nebunească cu trupele trimise să-l captureze. Se văzuse de atâtea ori alergând printre copacii deși, ascunzându-se după un trunchi gros, ca să-și tragă răsuflarea și să pocnească cu îndemânare pistoalele înroșite înspre urmăritorii săi, pentru ca apoi să se adăpostească după un altul, ca să-și verse plumbii fierbinți, și un altul, și un altul. N-ar fi bănuit nicicând, însă, că va fi vândut și capturat în somn, fără să aibă posibilitatea să se apere. Abia când a fost aruncat după gratii, cu povara așteptării celor trei zile până la execuție în piept, l-a cuprins frica, o frică uscată, zgrunțuroasă și rece. “După moarte nu există durere. După moarte există doar un pustiu nesfârșit. Lacrimile morții, suspinele și vaietele nu sunt pentru cei duși, ci pentru cei rămași, cei ce trăiesc cu durerea despărțirii în suflet. Morții nu fac decât să își continue drumul drept pe care l-au avut dinainte de a se naște”. Pe Eleuterio Francisco Rubalcaba nu avea cine să-l plângă. Existau, desigur, nenumărați camarazi care ar fi fost grozav de întristați să afle că s-a stins, precum și o mulțime de muieruști prin al căror pat acoperit cu așternuturi de mătase, de satin, sau de bumbac bătucit, trecuse cel puțin o dată, care ar fi vărsat, cu siguranță, măcar o lacrimă știind că s-a dus, dar nimeni nu l-ar fi plâns cu lacrimi dezlipite din cerul înlăuntrului. “Bine că nu mă spânzură” gândi Eleuterio Francisco Rubalcaba. I se punea un nod în gât de fiecare dată când auzea de spânzurătoare, fie că era vorba de propriul gât, de al vreunui camarad, sau chiar de-al unui dușman, nod pe care trebuia întotdeauna să-l înmoaie și să-l prăvale în jos până în stomac, cu ajutorul unei butelci de chicha golită pe nerăsuflate. Tare ar mai fi tras o dușcă și acum. Ba chiar mai multe ar fi tras, până ar fi căzut lat. Căci îi era frig, foarte frig. Se sprijini cu spatele de zid și începu să tremure. Moartea îl scărpina pe spinare. Îi simțea degetele subțiri și tari ca ramurile copacilor sub care se ascundea ca o pumă, îi auzea răsuflarea șuierătoare, îi simțea limba ascuțită zvârcolindu-i-se în urechi și pântecele strivindu-l de perete, asemeni unei metrese înfierbântate, gata să-l devoreze ca pe-un pui de parrillada. Se clătină câteva secunde, apoi leșină!

Când se trezi era întuneric. “Am murit” fu primul său gând. Apoi un șoarece, alergând speriat pe undeva pe lângă pereți, căutând disperat o gaură unde să se ascundă, îl convinse de contrariu. Cineva aprinse undeva o făclie și încăperea se umplu de o lumină lăptoasă șerpuitoare, ca un vapor care se scufundă invadat de învolburări năvalnice. Ar fi preferat să fie mort, căci așteptarea îl îngrozea. Ar fi dat orice să aibă alături alămurile lui Simon, pe Conchita și pe Leticia, să le țină pe genunchi, să le dezmierde gurile negre și spurcate, care scuipaseră între ochi atâția bărbați. Ele l-ar fi ajutat să treacă cu bine peste toate. Ar fi putut chiar să fure o armă de la unul din soldații care îi aduceau de mâncare. Cu siguranță că ar fi putut, dar îi era milă de ei. Cei mai mulți erau țărani desculți. Intraseră în armată doar din cauza sărăciei. Niște copii care abia învățaseră să mânuiască o pușcă. L-ar fi condamnat la moarte sigură pe cel căruia i-ar fi furat arma. Și-apoi își acceptase soarta. Știa că totul se sfârșise. Erau ultimele străfulgerări de lumină. Nu putea decât să încerce să le facă să treacă mai repede. Sau, să le lungească tot mai mult, până când ar fi umplut tot timpul ce-i fusese dat. O idee îi încolți în minte. Stătu câteva minute pe gânduri, apoi, cu marginea farfuriei de metal din care mâncase, Eleuterio Francisco Rubalcaba scrijeli pe zid o linie. Puțin mai încolo, o alta. Le uni printr-un semicerc. “Ce-i viața? O secundă de învolburare între două încremeniri nesfârșite.” Bărbatul privi atent desenul. Se dădu un pas înapoi. Își duse mâna la bărbie și contemplă cele două linii și semicercul, așa cum un degustător al artei ar contempla un mănunchi de tușe bine legate. Se încruntă, murmură doar pentru sine cuvinte neînțelese, apoi cu marginea farfuriei desenă un cerc în punctul în care semicercul se întâlnea cu a doua linie dreaptă, ascuns sub acesta, ca o boabă de rouă sub frunza zgribulită. Dacă semicercul ar fi putut face o buclă cât de mică înapoi, atunci înaintarea pe lina dreaptă ar fi putut fi curmată, sau cel puțin amânată pentru un timp nedefinit. Eleuterio Francisco Rubalcaba atinse cu degetul peretele, îl plimbă de-a lungul primei linii, urcă pe curbură, apoi coborî până la intersecția cu cercul și linia, dar în loc să o ia înainte pe linia dreaptă, își continuă drumul pe cercul tocmai apărut. Se roti o dată, de două ori, de trei ori... Încercă să acopere cu palma semicercul și linia dreaptă dinaintea sa. Apoi apucă farfuria cu amândouă mâinile și opintindu-se în zid, scrijeli un X mare peste a doua linie, ca și cum ar fi așezat un parapet de beton peste drumul, ce nu avea să mai fie trecut vreodată de-o suflare. 

“Nu în afară, ci in interior” murmură Eleuterio Francisco Rubalcaba, încercând să adune din amintiri imagini, cu care să încropească o lume pentru cercul proaspăt creat. Și ca un copil căruia i se susură un cântec de leagăn în urechi, adormi murmurând “în interior, în interior”. 

N-a știut niciodată cât de lung i-a fost somnul. S-a trezit brusc și a sărit în picioare. “Hose, Carlito, Eduardo, Arthuro - strigă el disperat - în ce zi suntem astăzi?” “În opt februarie domnule” – îi răspunse din mers unul dintre soldații tineri venit în grabă să vadă ce se întâmplă. Îl găsi pe Eleuterio Francisco Rubalcaba șezând pe vine dincoace de zăbrelele îndărătul cărora fusese închis și privind, ca un guanaco speriat, zidurile solide și reci ale temniței sale. “Cum… cum… cum ai ieșit de-acolo?” – spuse soldatul înțepenit de groază și începu să urle, alertându-și camarazii. Bărbatul își duse însă un deget la buze, îi făcu semn să se liniștească și ca să-l împace, se strecură ușor ca un abur printre barele groase, înapoi în celulă. Se așeză pe pat și zâmbi. Închise ochii la loc.

“Hose, Carlito, Eduardo, Arthuro… - strigă Eleuterio Francisco Rubalcaba deschizând ochii cu zâmbetul pe buze, ca și cum ar fi fost pe malul însorit al lacului, în zilele frumoase ale copilăriei - în ce zi suntem azi?”. “În opt februarie domnule” – îi răspunse unul dintre băieții care vegheau în permanență la ușa sa. “Și câte zile mai sunt până la execuția mea?” – întrebă el, privind șiret cum băiatul începe să se piardă cu firea și să se bâlbâie. “Două, cred, domnule…” “Dar câte au trecut de când am sosit aici?” – mai întrebă Eleuterio Francisco Rubalcaba și constată cum ochii băiatului sunt aproape să izbucnească în lacrimi. “Nu știu domnule, zece, cinşpe, nici eu nu mai știu… Vă rog, nu mă mai zăpăciți așa, de-o grămadă de zile mă tot întrebați asta”. Bărbatul întinse mâna spre desenul scrijelit cu farfuria de tablă pe zidul celulei și alunecă cu degetul de-a lungul cercului. “Dacă am găsi o cale prin care să ne întoarcem înapoi în trecut de fiecare dată când ajungem la un anumit punct, am putea trăi veșnic, într-o buclă perpetuă”. Apoi, spre stupoarea lui Hose, se făcu fir subțire de mătase și ieși prin ferestruica spânzurată undeva aproape de tavan, ca o amintire a ceea ce ar fi putut fi și se grăbi spre taverna lui Santiago Carlito Bermejo, ca să golească o ladă cu sticle de rom și să strângă în brațe câteva târfe focoase.

“Hei, tu de colo – strigă sergentul lovind cu pușca zăbrelele – trezește-te, a sosit ceasul”. Văzând că deținutul nu se mișcă, scoase de la brâu inelul cu chei și desfăcu gratiile. Înaintă câțiva pași, îl apucă de umăr, și-l zgâlțâi sănătos. “Hei… tâlharule, ți-a sosit ceasul”. Corpul bărbatului se prăvăli, însă, pe podea, ca un mănunchi de caracoli retezat cu maceta. Sergentul tresări. Speriat, duse două degete la beregata bărbatului și așteptă câteva secunde. Apoi rămase încremenit. Fața bărbatului era acoperită de un rânjet larg, întinzându-se de la o ureche până la cealaltă. Nu era nicio îndoială, deținutul Eleuterio Francisco Rubalcaba murise. Și ceea ce era și mai grav, murise fericit.

                                         ***

- Doctore, te rog să ne spui cauza morții și momentul decesului. Este foarte important să înțelegem ce s-a întâmplat și a cui este vina. Am fost păcăliți, doctore și asta nu-mi place. Nu-mi place deloc! Cred că răgazul de două săptămâni pe care mi l-ai cerut a fost mai mult decât suficient pentru un răspuns edificator – spuse colonelul, în timp ce cu o mână își mângâia barbișonul, iar cu cealaltă îi făcea semn oaspetelui său să ia loc de partea cealaltă a impozantului birou.

Doctorul Garcia Rodrigez Silva, vechi colaborator al colonelului, se așeză și fără nicio clipă de răgaz începu să desfășoare firul explicațiilor. 

- Mă tem, colonele, că veștile pe care am să ți le dau sunt cât se poate de proaste. Cauza morții pare a fi naturală. Nu am descoperit la autopsie absolut nimic neobișnuit, deși am desfăcut în bucăți corpul decedatului. Știu, o să spui că era un bărbat zdravăn, de nici patruzeci de ani, cum se poate să moară din cauze naturale un asemenea om. Nu pot să-ți dau nicio explicație, dar aceasta este concluzia finală. Însă ceea ce este și mai ciudat abia acum urmează, căci decesul se pare că ar fi survenit cu douăzeci de zile înainte de a fi descoperit cadavrul, adică cu șaptesprezece zile înainte de a fi încarcerat. Știu, colonele, e absurd, dar astea sunt semnele. Medicina nu minte. Și fiindcă mi s-a părut și mie cât se poate de neobișnuit, l-am rugat pe distinsul meu coleg de la universitatea din Caracas, doctorul Santos, să refacă toate analizele. Nici el nu a avut nicio explicație, dar a confirmat toate rezultatele mele. Deținutul Eleuterio Francisco Rubalcaba a murit cu șaptesprezece zile înainte de a fi încarcerat, din cauze naturale – încheie doctorul jenat, cu privirea în pământ… 


duminică, 27 iunie 2021

întoarcerea lui Divino

îl mai ții minte pe Divino?
filipinezul ăla micuț sau naiba știe ce era
care preda instructajul PSI 
la fabrica de macarale unde mă angajasem
l-am visat azi noapte, eram necăjit că nu mai dădea niciun semn
mă uitase complet, 
m-am apropiat de el tiptil și am observat că dormea
l-am scuturat ușor de umăr
scoală-te divino, i-am spus încet la ureche
dar el a continuat să viseze macarale și mie tare mi-era necaz
divino, scoală-te și scrie-ți numele pe cer cu litere mari 
el însă nici nu s-a clintit, ca și cum ar fi rămas înghețat în celălalt poem
asemeni gâzei în încleștarea lacrimii de chihlimbar
scoală-te divino, am șoptit apoi de nenumărate ori 
până când tu m-ai auzit și ai crăpat ușor ochii 
apoi ai zâmbit larg, atât de larg încât zâmbetul tău subțire 
a început să sculpteze dealuri și văi în brațul meu dezgolit
ce mult îmi place cum zâmbești divino, am răsuflat eu ușurat
în timp ce tu ai scâncit fără să deschizi ochii

luni, 21 iunie 2021

Peștișorul de aur

Bărbatul tresări. Se ridică iute de pe scaunul de pânză cu trei picioare, apucă bățul și smuci brusc. Apoi mulină repede, făcu o pauză, cătă din ochi către zvârcolirea de ape și mulină iar. Nu mai trăsese nimic de mai bine de o jumătate de oră, treaba nu mergea deloc bine. După dimensiunile ghiontului de apă nu se aștepta la cine știe ce. Două trei cochilii lichide și alea mici cât frunza de leuștean. Ridică undița și strâmbă din nas. Un cărășel mic, nu mai mare de-un lat de palmă și subțire ca o frunză, cu solzi strălucitori și aurii. Oscilă o clipă, apoi îi desfăcu acul din buză și dădu să-l arunce în găleată, lângă cei trei confrați scăpătați, când auzi un glas ca un clopoțel.
- Buna ziua pescarule, eu sunt peștișorul de aur și sunt gata să-ți îndeplinesc trei dorințe. Care ar fi cea mai mare dintre ele?
Bărbatul îl privi morocănos. Frigul îi intrase în oase, se simțea înghețat și înțepenit ca un știulete de porumb prins de noiembrie sub roata tractorului și nici nu apucase să strângă ceva serios. Îl privi pe peștișor în ochi, apoi aruncându-l în găleată lângă ceilalți trei, izbucni în râs.
- Păi cred că tu ai nevoie să ți se îndeplinească trei dorințe, nu eu. În primul rând fiindcă ai nimerit în undița mea, apoi fiindcă o să ajungi în punga cu pește și în cele din urmă fiindcă o să te prăjești în tigaia Maricicăi.
Peștișorul de aur încremeni. Așa ceva nu i se mai întâmplase niciodată. Era cel mai tâmpit pescar pe care îl întâlnise în viața lui. Convins că omul nu înțelesese cuvintele sale, fie din cauza sticlei de votcă ce zăcea răsturnată la picioarele scăunelului, fie din cauza vântului ce-i șuiera pe la lângă urechile aproape înghețate, se decise să-i explice cu răbdare încă o dată.
- Pescarule, fii atent aici la mine, ca să ne înțelegem. Și să știi că popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă. Eu, deci eu ăsta de aici din găleată, sunt peștișorul de aur și pot să-ți îndeplinesc oricare trei dorințe. Înțelegi?! Ori-ca-re trei dorințe! – repetă peștișorul rar pentru a fi înțeles de oricine, chiar și de un pescar matol și înghețat.
- Bine, mă! Am înțeles – răspunse bărbatul fără să-l privească, potrivind cu migală o râmă nouă în cârlig.  
Peștișorul de aur începu să se foiască neliniștit în căldare. Omul părea complet dus, nici după ce îi explicase în detaliu despre ce e vorba, iar el îi confirmase că a înțeles, nu dădea semne că a aterizat înapoi pe Pământ.
- Hei, pescaruleee… tu ai auzit ce am spus? Ori-ca-re trei dorințe! Poți să-mi ceri să te acopăr cu aur, poți să-mi ceri case, mașini, poți să-mi ceri orice-ți trece ție prin minte și eu îți aduc. Înțelegi? Uite, ca să-ți explic mai clar, ultimul pescar pe care l-am întâlnit a vrut să-i schimb piciorul de lemn cu unul adevărat. Și am făcut treaba asta pentru el. Pricepi? Acum omul are două picioare normale ca orice bărbat. Hei, pescarule, tu auzi ce spun?
Bărbatul părea mai degrabă atent la pluta ce începuse iar să se legene. Dură însă doar două trei secunde, apoi se liniști. O mai privi cu ochi ficși încă aproape un minut, dar constată că nu se mai clatină. Poate că mi s-a părut doar și mi se încețoșează mie privirile – murmură absent.
Peștișorul de aur începu să se scarpine după ceafă. Îl trecuseră toate sudorile la gândul prelingerii tigăii fierbinți a Maricicăi de-a lungul coastelor sale aurii. “Cum dracu de-am dat peste un asemenea dobitoc?! Numai mie mi se putea întâmpla una ca asta. Parcă sunt blestemat, nu alta. Ăilalți, toți, dau numai peste bărbați adevărați, care vor mașini bengoase, gagici mișto, bani gârlă, vile la Monaco și se lăfăie în lumină și bogăție, în timp ce ăsta al meu e complet cretin, mă tine aici într-o găleată de tinichea cu două degete de apă” – mormăi el în barbă. 
- Pescarule! Pescaruleee… mă pescarule mă... 
- Bă peștișorule, termină cu prostiile! Cine mai crede azi în minuni, bă, spune-mi și mie?! Uită-te și tu în jur și vezi în ce rahat ne scăldăm. Plutim bă. Dacă ar exista minuni, chiar crezi că ne-ar ocoli toate?! Dă-o dracu de treabă! Nu-s copil de țâță să pun botu la d-astea, bă peștișorule. Bine, de crezut în minuni cred mulți, dar să fim serioși, nu am văzut una îndeplinindu-se bă, una! D-aia îți zic, io merg pe barba mea!
- Băi besc… bai pescarule, stai mai ușor, să ne înțelegem, să știm despre ce vorbim – se bâlbâi peștișorul de aur. Tu chiar n-ai auzit niciodată de peștișorul de aur și de cele trei minuni cu care vine la pachet? N-ai citit nicio carte despre asta? Nu ți-a povestit bună-ta când erai mic? Dacă n-ai auzit povești, poate ai văzut și tu filmul ăla cu lampa lui Aladin. Ăla care o freacă până iese duhul din ea. Trebuie să-l fi văzut. Un duh albastru și mare, cu cercel în ureche. Ei bine, când iese din lampă își duce mâinile încrucișate la piept și zice cu emfază “Teeen thousand years will give you such a crick in the neck.” Și pe urmă “I'm a mystical genie, stop mocking me”. Ei bine ăla sunt eu, adică nu sunt chiar ăla, dar pot să-ți îndeplinesc trei dorințe oricât de mari ar fi ele, exact ca el - mai încercă cu un ultim efort, chiar înainte ca bărbatul să se ridice de pe scăunel, să-și strângă tacticos undițele și să verse conținutul găleții de tablă într-o pungă Kaufland.
                                                                ***
- Auzi mă Ilie, d-ăștia mici galbeni să nu mai aduci, mă, să le dai naibii drumu înapoi. Mi-a murdărit toată chiuveta cu solzii ăia ai lui. S-a pus dracu o patină galbenă pe ea de n-am putut s-o scot nici cu tix. Nu știu ce-o fi mâncat ăsta. Și apoi nici la gust n-a fost bun, parcă-i de tablă, zău așa. Până și Mița a azvârlit înapoi osu ăla galben, cică-i prea tare, nu poate să-l roadă...    

miercuri, 19 mai 2021

Pălărierul Manfred

Pălărierul Manfred trăia într-un orășel de la capătul lumii. La hotarele orașului se înălțau munții, iar dincolo de ei, cerul. Oamenii care trăiau în orășelul de la capătul lumii erau tare îngrijorați de starea acesteia, căci orice dezechilibru ar fi existat, orice clătinare, i-ar fi putut face, măcar pe o parte dintre ei, să alunece dincolo de marginile lumii și să se prăbușească în cer. De aceea, erau un pic mai ursuzi decât ceilalți care trăiau undeva mai către centrul pământului, în siguranță, erau mai puțin prietenoși, mai aspri la vorbă și la gesturi, cel puțin aparent, căci înlăuntrul lor erau la fel ca restul. Și poate că tocmai din cauza ursuzeniei, bărbații nu-și scoteau niciodată pălăria atunci când treceau unul pe lângă celălalt, evitând să-și dea binețe sau să-și vorbească. Nu și-o scoteau nici măcar atunci când se aflau în cârciumă, căci nu prea stăteau la taclale, ci dădeau tăria pe gât, scuturau de două ori din cap și băteau de două ori din picior, apoi plecau fiecare la treburile sale.
Zilele în micul orășel de la capătul lumii arătau întocmai ca sticlele de Schnapps din cămara lui Tante Marianne, drepte, lungi, transparente, toate asemenea. Și probabil cel mai mâhnit dintre toți pentru mersul acesta al lucrurilor era pălărierul Manfred, căci pălăriile făcute de el, din cauză că nu erau atinse decât de două ori pe zi, o dată în zori și o dată pe înserat, nu se stricau niciodată. Bine, existau cazuri excepționale, cum fusese cel al lui Norbert, a cărui pălărie fusese luată de vânt și nu mai fusese găsită niciodată, sau al lui Taburer, a cărui pălărie căzuse sub roata tractorului și se făcuse una cu pământul. Altfel însă, pălăriile pălărierului Manfred arătau ca noi chiar și după treizeci de ani de la confecționarea lor de către mâinile dibace ale meșterului.
Cu toate acestea, oamenii din micul orășel de la capătul lumii își vedeau în continuare de viață, binecuvântând ziua ce va să vie și mulțumind lui Dumnezeu pentru cea care s-a dus. Și totuși, nu toate lucrurile mergeau așa cum merseseră dintotdeauna, de exemplu treburile de la garajul lui Jansen. Iar aceasta pentru simplul motiv ca Jansen dispăruse complet într-o miercuri, fără sa spună nimănui unde s-a dus și de ce. La fel se întâmplă și cu treburile de la băcănia lui Brenner, căci la fel ca Jansen, și bunul Brenner dispăru într-o zi fără urmă. Sigur, băcănia a continuat să funcționeze, ținută de soția sa și oamenii putură să-și cumpere în continuare toate cele de trebuință, fără nicio osteneală suplimentară, dar dispariția bărbatului nu trecuse neobservată de obște.
Vreme de mai multe luni, nimeni nu putuse să spună câte, căci nimeni nu știa precis când fusese constatată dispariția lui Jansen, alți câțiva bărbați dispărură fără să lase vreo urmă. Și poate că dispariția bărbaților ar fi rămas o regulă clar întipărită, dacă într-o zi nu dispăru și soția farmacistului Rainer. Desigur, și farmacia continuă să funcționeze fără nicio problemă, dar dispariția Fredericăi îi făcu pe mulți să se îngrijoreze de-a binelea. Tocmai de aceea se adunară sâmbătă cu toții în piața din fața primăriei, în încercarea de a afla cauza pentru care o parte dintre ei nu mai erau de găsit. Cei mai mulți erau convinși că se întâmplă ceva cu planeta și că din motive independente de voința și puterea lor, aceasta se înclinase peste măsură, iar sărmanii oamenii căzuseră în hăul care se căsca dincolo de crestele munților. Dar teoria lor fu spulberată de profesorul Dietrich. Acesta scoase degrabă din buzunarul adânc al halatului un compas uriaș, de care erau legate un mănunchi de rotițe îngemănate între ele într-un mecanism complex, și vâjâind cu acesta de câteva ori prin aer confirmă că înclinarea pământului nu s-a modificat nici cât o unghie, deci cei dispăruți nu căzuseră peste bordul său prăbușindu-se în eter. Nici poliția nu descoperi vreun fir al dispariției lor, nicio scrisoare scrisă pe colț de masă, niciun bocanc pierdut undeva pe drum, nicio bucată de cârpă agățată de ramurile ascuțite ale copacilor. Capătul dantelat al lumii arăta neatins, ca și cum nimeni n-ar fi atentat la integritatea sa. Și totuși farmacistul Rainer făcu o descoperire care pentru mulți avea să fie considerată un sâmbure ce-ar fi putut duce la dezlegarea poveștii. El constată cu surprindere că odată cu Frederica dispăruse și pălăria ei cea nouă, pălărie pe care o purta toată ziua. Pentru poliție descoperirea nu se dovedi utilă, dar pentru Erkerd fu un impuls pentru a cerceta mai departe și acesta află, nu fără mirare, că și bărbații urbei dispăruseră de asemenea cu tot cu pălăriile lor, nu doar Frederica. 
Imediat pălărierul Manfred fu chemat la secția de politie și chestionat în legătură cu dispariția pălăriilor, dar bătrânul meșter le explică cu răbdare și tact, că el nu poate ține socoteala mersului pălăriilor sale. „Ele se pot duce oriunde vor inimile lor să se ducă. Nimeni nu le poate ține în loc” le explicase el bărbaților îmbrăcați în uniformă albastră și deși aceștia nu înțeleseră o iotă din explicațiile sale, îl eliberară, fără să îi pună în cârcă vreo povară.            
Și poate că această întâmplare ar fi rămas o nerezolvată enigmă, transformându-se mai apoi într-o poveste amuzantă, dacă într-o zi n-ar fi apărut în oraș, trecând grăbit prin piața centrală, chiar Jansen, purtând pe cap de acum celebra sa pălărie cafenie cu panglică maro. 
- Hei, omule, unde ai fost? 
- Acolo – aruncă Jansen într-o doară, arătând cu capul undeva în dreapta. 
Celălalt își rostogoli ochii peste grădina de zarzavat a lui Gerrard, peste acoperișurile roșii, peste copacii înalți, până hăt departe spre munți, dar nu descoperi nimic care ar fi putut adăposti, măcar pentru o vreme, dispariția lui Jansen. 
- Unde spui că ai fost? – nu se lăsă individul, vizibil perturbat de strania apariție. 
- Pe Planeta Pălăriilor – răspunse sec Jansen și dădu să-și vadă de drum, dar între timp mulți dintre localnici îl zăriseră pe dispărutul reapărut și se strânseseră ciorchine în jurul său.
- Planeta Pălăriilooooor... – se auzi un murmur ca un ecou lung lovindu-se de zidurile unui labirint înalt fără să găsească ieșirea.    
- Ce e aceea Planeta Pălăriilor? – întrebă cineva mai cutezător, curmând drumul fără de capăt al murmurului. 
- E o planetă ca orice planetă – replică Jansen oarecum nervos. E o planetă cu case în formă de pălărie, cu arbori-pălărie și cu multe, multe pălării.
- Și ce faci acolo?
- Dimineața ies pe terasa casei pentru a-mi bea cafeaua. Îl vad pe Brenner cum trece, îmi scot pălăria și îi spun “bună dimineața, domnule Brenner” iar el îmi răspunde scoțându-și pălăria “bună dimineața, domnule Jansen”, apoi Brenner își vede de drum, iar eu de cafea. Dar nu pentru mult timp, căci imediat apare Gustave, iar eu îmi scot din nou pălăria și îl salut, “bună dimineața, domnule Gustave”, iar el îmi răspunde scoțându-și pălăria “bună dimineața, domnule Jansen”, si tot așa, până reușesc să îmi termin cafeaua. Apoi ies în oraș pentru o mică plimbare prin parcul în formă de pălărie, pentru a mă opri mai târziu pentru câteva beri la „Pălărierul Vesel”. Bineînțeles că acolo mă întâlnesc cu toți prietenii mei pe care îi salut pe rând, scoțându-mi politicos pălăria. Iar pe seară mă așez din nou pe terasa casei pentru a servi cina. Primul trece Brenner, care se întoarce către propria-i locuință pentru a servi la rândul său cina, iar eu îmi scot pălăria și îi spun “bună seara, domnule Brenner” iar el îmi răspunde scoțându-și pălăria “bună seara, domnule Jansen”, apoi Brenner își vede de drum iar eu de cină. Dar nu pentru mult timp, căci imediat apare Gustave, iar eu îmi scot din nou pălăria și îl salut, “bună seara, domnule Gustave”, iar el îmi răspunde scoțându-și pălăria “bună seara, domnule Jansen”, și tot așa, până reușesc să îmi termin cina.   
- Pe Frederica ai văzut-o pe acolo? – sări farmacistul Rainer oprindu-l pe Jansen din întâlnirile sale crepusculare.
- O, daaa! Stă câteva case mai încolo. O salut în fiecare zi... 
- Ei, asta-i dată dracului – pufni tânărul Hubert. Așa ceva e clar că nu există. 
Jansen îl privi în ochi și zâmbi larg. Apoi apucă cu două degete vârful pălăriei și o ridică de-o palmă. 
- Vă doresc tot binele din lume. Vă salut – apoi își urmă drumul către o țintă pe care nimeni nu o bănui.
- Heiii... daca e așa de bine acolo, de ce naiba te-ai întors? Și unde te duci de-acum?
Jansen se întoarse pe călcâie și se opri o clipă în mijlocul drumului. 
- Mă duc la Manfred pălărierul. Am nevoie de o pălărie fermecată pentru Helga. Vreau s-o iau și pe ea – apoi își ridică iar pălăria de-o palmă și se făcu nevăzut. 
Pălărierul Manfred nu mai era deloc cel mai nefericit om din oraș. Clopoțelul de la ușa atelierului său suna la fel de rar cum sunase în ultimii cincizeci de ani, dar la ușa din spate era o viermuială continuă în fiecare zi.     

luni, 3 mai 2021

pantofii roșii cei noi

ai vrut să îmi arăți pantofii roșii cei noi
ne-am întâlnit la marginea Pământului
unde nisipul se frânge în mare
ai venit desculță, țineai pantofii în mână
i-ai pus pe nisip și te-ai întins lângă mine
mi-ai luat mâna și am tăcut mult
până când cerul s-a umplut de stele
din nisipuri creșteau palme ca niște fluturi uriași
ce ni se așezau pe coapse, pe piept, pe brațe, pe obraji, în păr
ele ne-au ridicat și am început să plutim
ca două zepeline cătând spre lumină
 
pantofii roșii au rămas acolo

luni, 19 aprilie 2021

Treburi de stat

Șeful de cabinet intră în sala de consiliu, merse preț de cinci minute de-a lungul mesei impozante și se opri în fața bărbatului din capul mesei. Acesta ședea adâncit în gânduri, aplecat peste o hârtie ce conținea nu mai mult de cinci rânduri. Așteptă câteva minute pentru ca bărbatul din fața sa să lase jos stiloul, apoi tuși ușor. 
- Domnul prim ministru, mapa!
Bărbatul cu brățară lată de aur la o mâna și ceas Rolex la cealaltă oftă și înșurubă capacul stiloului.
- Ce avem azi?
Umbra de lângă el îi așeză mapa în față, o deschise și apucă hârtiile una câte una așezându-le cu numele în dreptul degetelor de la mâna dreaptă. 
- Ordin al primului ministru privind împerecherea bibilicilor de Dobrogea cu cocoșul Plymouth Rock… - murmură el, urmărind textul cu degetul arătător. La dracu, pentru asta ne trebuie un ordin al primului ministru?
- Da, domnule prim ministru! Pentru că interferă cu legea 239 din 2007, articolul 192 și legea 14 din 1964 în mare parte. 
- O mie nouă sute șaizeci și patruuu… - se miră bărbatul cu Rolex. Ce naiba legi sunt astea?
- 239 e despre bibilici și legea 14 e despre împerechere în general. Știți, Ceaușescu ar fi vrut să crească natalitatea, dar în același timp să elimine avorturile...
- Bine, bine, bine, am înțeles – adăugă scurt primul ministru și desfăcu stiloul cu o mișcare nervoasă, apăsând penița peste actul privind împerecherea bibilicilor de Dobrogea cu cocoșul Plymouth Rock. Next!
Șeful de cabinet ridică foaia și o așeză atent cu fața în jos în dreptul mâinii stângi a primului ministru, acolo unde anina brățara lată de aur. 
- Ordin al primului ministru privind stabilirea relațiilor diplomatice și comerciale între România și Vanuatu. Asta e o stațiune de odihnă sau un trib de indieni? 
- Este un stat insular în estul Australiei, domnule.
- Oh! Și asta nu ține de atribuțiile Președintelui? E vorba de politica externă. Să nu aprindem un foc înainte să avem vreo scânteie. 
- Președintele se ocupă de state care au cel puțin o sută de mii de locuitori. Tot ce e sub o sută de mii rămâne în sarcina dumneavoastră. Intră la sport și activități cultural-artistice. 
- Și ăștia n-au nici măcar o sută de mii?
- La vârf sunt vreo trei sute de mii. Dar depinde de anotimp.
- Depinde de anotimp? 
- Da domnule, vara când australienii au concedii, populația se triplează, iarna scade sub o sută de mii. 
- OK, OK, următoarea…   
Șeful de cabinet ridică hârtia semnată și o așeză cu fața în jos peste cealaltă, în dreptul mâinii stângi a primului ministru.
- Act normativ privind stabilirea culorii gheretelor de la Metrou. Ei hai că asta e culmea. Trebuie să semnez și o tâmpenie ca asta? 
- Da, domnule prim ministru. Știți foarte bine că Ministrul Transporturilor s-a pus rău cu sindicatele care dețineau gheretele și acum le-a demolat pe toate. Se face licitație pentru unele noi.
- Să se facă! De ce trebuie să fiu implicat eu în toată povestea asta?
- Pentru că sindicatele pregătesc o ofertă cu gherete bleu și buline portocalii. 
- Așa, și?!
- Și domnul Gherman, fost coleg de liceu cu ministrul are gherete cumpărate gata din Germania, roșii cu dungi albe, iar domnișoara Năstăsie, fiica secretarei Ministrului de Finanțe, a pregătit deja gherete bej cu cerculețe vernil. 
- Așa și?
- Și licitația trebuie să o câștige domnul…
Aici șeful de cabinet făcu o pauză, se aplecă la urechea primului ministru și șopti un nume. Primul ministru ridică sprâncenele, apoi trase aer în piept și îndreptă instinctiv spatele. 
- Ei bine, și cum rezolvăm treaba asta?
Șeful de cabinet îi arătă din bărbie hârtia care se întindea în fața sa.
- Gherete… comerț… bun simț în comerțul stradal… bla, bla, bla… trebuie să fie vopsite în Illuminating… Ce dracu e Illuminating, o firmă de becuri?
- Nu domnule, e culoarea anului 2021, alături de Ultimate Gray – șopti șeful de cabinet, apoi duse mâna la buzunar și scoase un petec de hârtie galben ca lămâia. 
- Păi ăsta e galben toată ziua. 
- Nu domnule. Illuminating nu este un galben simplu, ci unul luminos și vesel, sclipind cu vivacitate înspre o nuanță călduroasă de galben impregnată cu putere solară – recită omul ca din carte. Numai domnul, și aici șeful de cabinet se aplecă din nou înspre urechea primului ministru, are o asemenea culoare certificată de Pantone, Institutul American pentru Culori și Nuanțe!
- Bine, bine… m-ai înnebunit. Gata, o semnez.  Alta – adaugă primul ministru nervos, apoi imediat replică. Auzi, hai să trecem mai repede prin ele că am de muncă, n-am timp de pierdut cu toate prostiile astea, așa că umbra de lângă el îi întinse cu repeziciune foile de hârtie cu antetul guvernului în dreptul mâinii cu Rolex, pentru a le ridica apoi semnate și a le așeză cu fața în jos în stânga, în dreptul mâinii cu brățară. 
- Cred că am terminat – oftă bărbatul după ce semnă cele patruzeci și cinci de acte, apoi zâmbi înspre șeful de cabinet. Dar acesta își strânsese deja hârtiile și dispăruse. 
Primul ministru dădu din cap mirat. De multă vreme îl ispitise gândul că undeva în sala de consiliu exista o ușă sau o trapă secretă prin care ajutorul său intra și ieșea, așa cum exista în palatele Franței o legătura secretă cu tuneluri înguste și scări spiralate între camera regelui și cea a doamnelor de companie îmbrăcate în parfumuri și danteluri fine. Altfel nu-și imagina cum bărbatul putea apărea și dispărea fără să-l bage de seamă.
Lasă însă gândul sprințar să alunece mai departe fără să-i prindă hățurile și se adânci din nou în treburile de stat, aplecat deasupra hârtiei cu cele cinci rânduri. 
Nu trecu însă foarte mult timp și șeful de cabinet răsări din nou ca din pământ în dreptul scaunului său. De data aceasta ținea însă în mână un telefon celular care suna insistent. 
- Ei, acum ce mai e?
- Doamna, domnule!
Primul ministru pufni. Își așeză însă pe figură mina zâmbitoare și răspunse clipocind.
- Ei, ce faci iubire?! Mă bucur că te-ai bronzat, o să-și stea foarte bine cu rochia aia albă din pânză topită. Înțeleg că ti-ar place să te dau cu cremă pe spate, dar știi că treburile statului mă țin lipit aici de scaunul ăsta – și primul ministru prinse marginea capitonată a scaunului și îl zgâlțâi ostentativ. Sigur, iubire, înțeleg că trebuie să te duci singură. Cumpără-ți un inel cu o pietricică, da sigur, te rog. Nu știu, puiule, când ne vedem, dar pentru august îți pregătesc o surpriză. Ei, nu pot să spun, o să vezi atunci. Te pupi și eu. Vezi să nu te arzi pe năsuc.
Primul ministru ridică ochii în tavan, apoi așeză telefonul în palma întinsă a șefului de cabinet. 
- Auziii… actul ala cu Winnetou l-am semnat?
- Vanuatu! Da domnule! 
- Ia legătura cu primul ministru de acolo și spune-i că vreau să fac o vizită de stat de vreo două săptămâni în august, să punem la cale relațiile bilaterale. Da nu suna azi, așteaptă vreo două zile, chestie de politețe… Și să nu sufli o vorbă la presă.
- Prea bine, domnule.
Și umbra se făcu nevăzută. Reapăru însă după vreo jumătate de oră, aproape în același timp cu țipetele isterice de la ușă. 
- Asta ce mai e? – răcni primul ministru, trântind cu albastrul stiloului în cafeniul stejarului.
- Doamna senator Cizmoacă. Amenință că dacă n-o primiți să discutați problema iei românești sparge ușa cu extinctorul. 
- Acum? Nu știe că am treabă?
- I s-a spus asta, dar insistă.
- Și care e problema iei românești?
- Se descoase la subsuori, domnule.
Primul minisitru încremeni câteva secunde, apoi izbucni.
- Parcă povestea asta cu doamna senator Cizmoacă am mai lămurit-o o dată. Și v-am spus atunci să puneți extinctoarele de pe coridor la o înălțime unde să nu mai poată fi ajunse de nimeni. 
- Le-am pus domnule, dar doamna senator a venit cu extinctorul dumneaei de acasă. 
- Pfuuu… - pufni primul ministru și strânse tare din ochi. Nu avea nicio idee cum să rezolve problema, iar bătăile ritmice în ușă se auzeau tot mai strident. În cele din urmă își spuse că problema fi rezolvată decât clasic, în spiritul democrației autohtone.
- Auzi, spune-i să lase ia românească aici. Asigur-o că vom face o comisie interministerială pentru analizarea problemei și că rezultatele vor fi dezbătute în parlament, iar măsurile identificate vor fi implementate cu maximă prioritate. 
O vreme zbieretele se întețiră, si ele nu mai păreau a fi ale unei femei, ci ale unor bărbați de data aceasta, pentru ca apoi să dispară complet.
- Ei, asta ce-a mai fost? – încercă să clarifice primul ministru.
- Nimic, domnule – se bâlbâi șeful de cabinet. Doamna senator a vrut să dezbrace ia și s-o lase aici chiar acum, dar cei de la Security au oprit-o degrabă și au scos-o pe brațe cu forța.
- Deci se poate – mormăi primul ministru ca pentru sine și se adânci din nou în gânduri deasupra foii de hârtie cu numai cinci rânduri.
Nu trecură nici zece minute și șeful de cabinet apăru din nou, ca și cum nici n-ar fi plecat. Ținea iarăși în mana un telefon celular, de data aceasta altul, mult mai mare, care țipa insistent. 
- Doamnaaa… - spuse el și făcu din cap într-o parte. 
- Da dragă! Sunt ocupat, da. Sigur dragă. Nu știu, pe la zece. Bine, o să iau pâine. Bine, și vreo două căpățâni de usturoi. Desigur, și hârtie igienică. Au, da nu pot, știi bine că e carantină și după 10 nu mai poți să ieși pe stradă. Da lasă că vorbesc cu cineva de pe aici. Poate relaxăm un pic carantina pentru ziua de azi. Și eu. Abia aștept. 
- Auzi, fă-mi legătura la Primăria Capitalei. Și pe urmă lasă-mă! Lasă-mă te rog, că dacă continuăm tot așa nu știu ce-o să fac, o să mă arunc pe fereastră. Aici nu se poate munci, aici e spital de nebuni zău…
Șeful de cabinet nu dispăru de data acesta însă, ci își lungi gâtul spre foaia de hârtie cu numai cinci rânduri.
- Domnule prim ministru, aia e hârtia de demitere a ministruluuui…?
- Da. Și ai face bine să-ți vezi de treabă. Te rog, știi că te apreciez, dar există niște limite. Nu-mi spui tu mie ce să fac și nici nu-mi sugerezi mie soluții. Astea sunt treburi de stat, de asta sunt pus aici de popor, ca să le rezolv.
- Dar domnule…
- Șșșt… nu vreau să ne supărăm, că una două schimb foaia și completez o hârtie ca asta cu numele tău.
- Dar domnule prim ministru, pe ministrul sănătății l-ați demis deja. Acum o săptămână! 
- Serios? Am semnat deja hârtia? 
- Da domnule, a fost publicată în Monitorul Oficial. A ajuns și în presă. 
- Pe bune? Și presa ce zice? 
- Cea plătită de opoziție vă laudă și spune că ați făcut foarte bine și acum mai rămâne doar să-i demiteți și pe restul. Aia plătită de dumneavoastră zice tot că ați făcut foarte bine și că ați dat dovadă de atitudine, de îndrăzneală și de spirit de sacrificiu.   
- Tiii… Și ăsta, ministrul, a plecat deja?
- A plecat domnule!
- Deci nu mă mai intersectez cu el pe aici, pe culoarele guvernului?
- Nu domnule, e dus.
- Tiii… zâmbi primul ministru fericit, apoi făcu ghemotoc hârtia pe care erau înșirate numai cinci rânduri și o aruncă cu un gest de baschetbalist în coșul de gunoi din colțul încăperii. 

Discleimăr: Aceasta este o poveste. Orice asemănare găsiți cu personaje reale e problema dumneavoastră, înseamnă că aveți fantezie!

luni, 12 aprilie 2021

Evadarea

Bărbatul aluneca printre stânci ca un gând de răzbunare printre temeri apăsătoare. Cobora în viteză fără să se uite unde pune piciorul, fără să se sprijine, fără să gândească unde va ajunge următorul pas și apoi celălalt și celălalt, căzând și ridicându-se, izbindu-se, lovindu-se, rostogolindu-se dintr-un abis închis între patru laturi, într-unul care nu avea niciun contur. Noaptea era adâncă, iar norii acoperind rânjetul lunii făceau ca alunecarea bărbatului să treacă complet neobservată. Sus, luminile închisorii rămăseseră suspendate de cer precum stelele în nopțile senine.
Ajuns la malul apei, bărbatul aruncă o privire îngrijorată peste umăr, apoi cătă din priviri făclia. Trupul său și așa subțiat de foame și vlăguit de neputință, sângera din creștet și până în tălpi. Colții ascuțiți ai stâncilor mușcaseră dintr-însul cu hămesirea hienei care simte viața pâlpâind moale în învelișul de carne. Cioturi de oasele albe se dezveleau luminii ce nu se ispitea încă să apară. Și deodată se ivi un licărit de speranță. Acolo unde ar fi trebuit să fie. Un icnet de lumină într-un abis de întuneric. Își ridică picioarele cu ajutorul brațelor și le puse în mișcare unul câte unul. Marginea bărcii se vedea confuz, doar atât, marginea dinspre mal a bărcii. Cu cele câteva scânduri zgândărind nisipul, sfoara și felinarul clătinându-se în vârful ei ascuțit. Atât și nimic mai mult. Alergă spre ea, intră în apă până la coapse, apoi se rostogoli înăuntru, prăbușindu-se pe fundul ei ca un copac doborât în nisip de furtună.
- Vâslește luntrașule! Iute!  
Apa era necuminte, izbind cu putere malurile și cochilia de lemn, dar vâslașul era puternic și obișnuit cu alunecarea pe valuri. Bărbatul mai privi o dată îndărăt apoi oftă luung, foarte lung, ca și cum ar fi fost ultima sa suflare. Vâslașul stinsese felinarul și se adâncea în noapte cu vigoare, așa cum inelul cu diamant scos de pe deget și înlăturat cu mânie se cufundă în adâncuri. O vreme nu se mai auzi nimic altceva decât bătaia ritmică a lopeților lovind apa și aceasta răspunzându-le cu spumegări de furie. Apoi auzi puștile. Întâi câteva, apoi mai multe și mai multe. Întoarse capul peste marginea bărcii și zări luminile multiplicându-se ca într-un foc de artificii, apoi zumzetul înfundat al răcnetelor care răzbăteau din când în când surd peste marginea mâncată de vreme a lemnului. Erau însă departe, foarte departe.
- Vâslește luntrașule! Iute! Trebuie să scăpăm de ei. Trebuie să scăpăm de tot! – repetă el, iar vâslașul îl ascultă, căci continuă să înainteze cu voinicie, barca alunecând pe aripa mării ca un vultur pe aripa cerului.
Luminile deja nu se mai vedeau ca un mănunchi de stele, ci ca o lună ciuntă, ca un mic glob de lumină și acela palid, apoi vocile dispărură complet acoperite de valuri, iar lumina nu se mai zări decât ca o solz de licărire între alți solzi ai șarpelui de apă.  
- Stii incotro mergem, da?!
- Desigur domnule – răspunse vâslașul fără să se oprească câtuși de puțin din vâslit.
Constată surprins că fuseseră primele cuvinte ale vâslașului. Nu îi spusese nici bună seara, nici urcați-vă în barcă, nu îl întrebase încotro merg, nici de ce. Dar totul fusese atât de bine pregătit încât nu mai era nevoie de cuvinte. Îl privi din spate cum vâslește. Era un bărbat ușor gârbovit, învelit cu o pelerină de vânt din pânză groasă, ruptă pe alocuri de atâta purtat, care îl acoperea complet. Nu părea să se opintească, ci părea mai degrabă că mângâie obrazul mării, trecându-și vâslele prin apă ca poetul pana prin călimară.           
- Am scăpat! Mulțumesc omule! – icni bărbatul după o vreme și se ridică cu greu pe una din traversele de lemn ale bărcii. Luna dinapoie era atât de măruntă cât licăritul din privire, iar bărbatul își recăpătă încet încet suflul. Nu voi putea niciodată să-ți mulțumesc îndeajuns pentru ceea ce ai făcut pentru mine. Știu ca ai fost plătit de prietenii mei de dincolo, dar îți jur că voi încerca să mă revanșez cât va fi cu putință.
- Nu e nevoie domnule, fac doar ceea ce trebuie să fac. Nimic mai mult. Și apoi nici nu am ajuns încă. Mai aveți puțină răbdare.
Bărbatul oftă din nou, dar de data aceasta nu mai era un oftat al suferinței, ci unul al speranței, al liniștii. Știa că va trebui să rămână ascuns pentru multă vreme, că nu va putea să se arate lumii, dar scăpase de durere și asta era tot ce-și dorise.   
- Poți să te odihnești de acum, nu mai e nevoie să tragi așa de vâsle. Nu ne mai ajung. Nu ne mai ajung niciodată. S-a terminat! O să mă odihnesc și eu. Mult o să mă odihnesc! – mai spuse bărbatul și zâmbi. Pe trupul său chinuit de plăgi însângerate zâmbetul se arăta ca un rânjet de fiară.
- Nu e nevoie domnule, fac asta de când mă știu! Eu nu obosesc niciodată.     
Bărbatul închise ochii. Își revăzu viața întreagă. Corsica lui iubită, casa părintească, pe Saveriu, pe Paulu, pe Petru, frații săi, grădina, marea, nisipul fierbinte, apoi Ghjulia zâmbind și răsfirându-și pletele blonde în vânt, apoi războiul și prăpădul ce i-a urmat, cearta cu Ghjaseppu, cuțitul, judecata, închisoarea. Nu voia să șteargă nimic din ce-a fost. Doar de iubit ar fi iubit mai mult, atâta ar fi schimbat dacă ar fi putut.
- Aș fi iubit doar mai mult – îi alunecă printre buze dar vâslașul nu-l auzi.
- Ai auzit vâslașule?
- Nu domnule.
- Nu regret nimic din toată viața asta. Doar că nu am iubit îndeajuns. Asta ar trebui să facem cu toții, să iubim mai mult. Când voi ajunge dincolo asta am de gând să fac. Înțelegi?
- Da domnule! Așa să vă ajute cerul. Nu mai e mult și ajungem.
În mod evident era un om curios luntrașul. Ar fi vrut să îi vadă ochii și chipul, dar nu putea zări nimic din el, noapte era neagră iar luntrașul era acoperit până în creștet. După glas ar fi spus că e un moșneag țâfnos, dar după felul în care mânuia barca părea un bărbat în toată puterea, e adevărat, posac și un pic urâcios.
Nu mai avea răbdare. Drumul nu fusese nici scurt, nici lung, doar fusese. Se ridică în picioare, deasupra vâslașului, încercând să dezlege zările, dar negrul era atât de adânc încât nu zări niciun indiciu. Barca se clătină și atunci auzi zgomotul. Privi mirat pe fundul bărcii și ridică moneda ce părea să-i fi căzut din buzunar. Era un obol. O răsuci și o privi pe amândouă părțile, mai mult pipăind-o cu degetele decât cu privirea. Nu avusese nicio monedă la el, asta știa cu precizie. Și atunci de unde venea? Clar îi căzuse lui, auzise zgomotul metalului lovindu-se de lemnul umed al bărcii. De undeva dintre cârpele care îl înveleau căzuse. Sau din carne. Întinse moneda spre luntraș.
- Am găsit un obol. Nici măcar nu știu dacă e al meu, probabil că este. Dar trebuie să ți-l dau ție. Tu vei știi ce să faci cu el.
- Mulțumesc domnule, oi știi! – răspunse omul sec ca și cum moneda era așteptată și i s-ar fi cuvenit fără tăgadă, apoi arătând cu mâna în zare spre un contur ce părea a fi o intrare de peșteră, mai adaugă neutru.
- Și apoi, am ajuns.
 
 

miercuri, 10 martie 2021

Ce văd prin telescop în blocul de vizavi

Joaca mea cucuvintele s-a mutat temporar pe FicțiuniReale (musai 500 de caractere și temă dată). Groapa cu nisip o pune la bătaie Florin Piersic Jr dar fiecare vine cu lopățelele și găletușa lui.
Ultimul tort făcut (cu scoici și pietricele) arată cam așa:
 
Ce văd prin telescop în blocul de vizavi
Șed cu coatele pe pervaz și mă uit cu binoclul în blocul de vizavi. Ferestre multe și colorate. Oameni care discută, care citesc, care iubesc, care visează, care își văd de viață. Îmi atrage atenția un bărbat așezat cu coatele pe pervaz care privește prin binoclu spre blocul de vizavi. Deschide toate ferestrele, dă la o parte draperiile, aprinde luminile și cercetează cu atenție tot. În fiecare apartament răscolit locuiește câte un bărbat care pune pe masă binoclul și își vede liniștit de viață.