miercuri, 19 mai 2021

Pălărierul Manfred

Pălărierul Manfred trăia într-un orășel de la capătul lumii. La hotarele orașului se înălțau munții, iar dincolo de ei, cerul. Oamenii care trăiau în orășelul de la capătul lumii erau tare îngrijorați de starea acesteia, căci orice dezechilibru ar fi existat, orice clătinare, i-ar fi putut face, măcar pe o parte dintre ei, să alunece dincolo de marginile lumii și să se prăbușească în cer. De aceea, erau un pic mai ursuzi decât ceilalți care trăiau undeva mai către centrul pământului, în siguranță, erau mai puțin prietenoși, mai aspri la vorbă și la gesturi, cel puțin aparent, căci înlăuntrul lor erau la fel ca restul. Și poate că tocmai din cauza ursuzeniei, bărbații nu-și scoteau niciodată pălăria atunci când treceau unul pe lângă celălalt, evitând să-și dea binețe sau să-și vorbească. Nu și-o scoteau nici măcar atunci când se aflau în cârciumă, căci nu prea stăteau la taclale, ci dădeau tăria pe gât, scuturau de două ori din cap și băteau de două ori din picior, apoi plecau fiecare la treburile sale.
Zilele în micul orășel de la capătul lumii arătau întocmai ca sticlele de Schnapps din cămara lui Tante Marianne, drepte, lungi, transparente, toate asemenea. Și probabil cel mai mâhnit dintre toți pentru mersul acesta al lucrurilor era pălărierul Manfred, căci pălăriile făcute de el, din cauză că nu erau atinse decât de două ori pe zi, o dată în zori și o dată pe înserat, nu se stricau niciodată. Bine, existau cazuri excepționale, cum fusese cel al lui Norbert, a cărui pălărie fusese luată de vânt și nu mai fusese găsită niciodată, sau al lui Taburer, a cărui pălărie căzuse sub roata tractorului și se făcuse una cu pământul. Altfel însă, pălăriile pălărierului Manfred arătau ca noi chiar și după treizeci de ani de la confecționarea lor de către mâinile dibace ale meșterului.
Cu toate acestea, oamenii din micul orășel de la capătul lumii își vedeau în continuare de viață, binecuvântând ziua ce va să vie și mulțumind lui Dumnezeu pentru cea care s-a dus. Și totuși, nu toate lucrurile mergeau așa cum merseseră dintotdeauna, de exemplu treburile de la garajul lui Jansen. Iar aceasta pentru simplul motiv ca Jansen dispăruse complet într-o miercuri, fără sa spună nimănui unde s-a dus și de ce. La fel se întâmplă și cu treburile de la băcănia lui Brenner, căci la fel ca Jansen, și bunul Brenner dispăru într-o zi fără urmă. Sigur, băcănia a continuat să funcționeze, ținută de soția sa și oamenii putură să-și cumpere în continuare toate cele de trebuință, fără nicio osteneală suplimentară, dar dispariția bărbatului nu trecuse neobservată de obște.
Vreme de mai multe luni, nimeni nu putuse să spună câte, căci nimeni nu știa precis când fusese constatată dispariția lui Jansen, alți câțiva bărbați dispărură fără să lase vreo urmă. Și poate că dispariția bărbaților ar fi rămas o regulă clar întipărită, dacă într-o zi nu dispăru și soția farmacistului Rainer. Desigur, și farmacia continuă să funcționeze fără nicio problemă, dar dispariția Fredericăi îi făcu pe mulți să se îngrijoreze de-a binelea. Tocmai de aceea se adunară sâmbătă cu toții în piața din fața primăriei, în încercarea de a afla cauza pentru care o parte dintre ei nu mai erau de găsit. Cei mai mulți erau convinși că se întâmplă ceva cu planeta și că din motive independente de voința și puterea lor, aceasta se înclinase peste măsură, iar sărmanii oamenii căzuseră în hăul care se căsca dincolo de crestele munților. Dar teoria lor fu spulberată de profesorul Dietrich. Acesta scoase degrabă din buzunarul adânc al halatului un compas uriaș, de care erau legate un mănunchi de rotițe îngemănate între ele într-un mecanism complex, și vâjâind cu acesta de câteva ori prin aer confirmă că înclinarea pământului nu s-a modificat nici cât o unghie, deci cei dispăruți nu căzuseră peste bordul său prăbușindu-se în eter. Nici poliția nu descoperi vreun fir al dispariției lor, nicio scrisoare scrisă pe colț de masă, niciun bocanc pierdut undeva pe drum, nicio bucată de cârpă agățată de ramurile ascuțite ale copacilor. Capătul dantelat al lumii arăta neatins, ca și cum nimeni n-ar fi atentat la integritatea sa. Și totuși farmacistul Rainer făcu o descoperire care pentru mulți avea să fie considerată un sâmbure ce-ar fi putut duce la dezlegarea poveștii. El constată cu surprindere că odată cu Frederica dispăruse și pălăria ei cea nouă, pălărie pe care o purta toată ziua. Pentru poliție descoperirea nu se dovedi utilă, dar pentru Erkerd fu un impuls pentru a cerceta mai departe și acesta află, nu fără mirare, că și bărbații urbei dispăruseră de asemenea cu tot cu pălăriile lor, nu doar Frederica. 
Imediat pălărierul Manfred fu chemat la secția de politie și chestionat în legătură cu dispariția pălăriilor, dar bătrânul meșter le explică cu răbdare și tact, că el nu poate ține socoteala mersului pălăriilor sale. „Ele se pot duce oriunde vor inimile lor să se ducă. Nimeni nu le poate ține în loc” le explicase el bărbaților îmbrăcați în uniformă albastră și deși aceștia nu înțeleseră o iotă din explicațiile sale, îl eliberară, fără să îi pună în cârcă vreo povară.            
Și poate că această întâmplare ar fi rămas o nerezolvată enigmă, transformându-se mai apoi într-o poveste amuzantă, dacă într-o zi n-ar fi apărut în oraș, trecând grăbit prin piața centrală, chiar Jansen, purtând pe cap de acum celebra sa pălărie cafenie cu panglică maro. 
- Hei, omule, unde ai fost? 
- Acolo – aruncă Jansen într-o doară, arătând cu capul undeva în dreapta. 
Celălalt își rostogoli ochii peste grădina de zarzavat a lui Gerrard, peste acoperișurile roșii, peste copacii înalți, până hăt departe spre munți, dar nu descoperi nimic care ar fi putut adăposti, măcar pentru o vreme, dispariția lui Jansen. 
- Unde spui că ai fost? – nu se lăsă individul, vizibil perturbat de strania apariție. 
- Pe Planeta Pălăriilor – răspunse sec Jansen și dădu să-și vadă de drum, dar între timp mulți dintre localnici îl zăriseră pe dispărutul reapărut și se strânseseră ciorchine în jurul său.
- Planeta Pălăriilooooor... – se auzi un murmur ca un ecou lung lovindu-se de zidurile unui labirint înalt fără să găsească ieșirea.    
- Ce e aceea Planeta Pălăriilor? – întrebă cineva mai cutezător, curmând drumul fără de capăt al murmurului. 
- E o planetă ca orice planetă – replică Jansen oarecum nervos. E o planetă cu case în formă de pălărie, cu arbori-pălărie și cu multe, multe pălării.
- Și ce faci acolo?
- Dimineața ies pe terasa casei pentru a-mi bea cafeaua. Îl vad pe Brenner cum trece, îmi scot pălăria și îi spun “bună dimineața, domnule Brenner” iar el îmi răspunde scoțându-și pălăria “bună dimineața, domnule Jansen”, apoi Brenner își vede de drum, iar eu de cafea. Dar nu pentru mult timp, căci imediat apare Gustave, iar eu îmi scot din nou pălăria și îl salut, “bună dimineața, domnule Gustave”, iar el îmi răspunde scoțându-și pălăria “bună dimineața, domnule Jansen”, si tot așa, până reușesc să îmi termin cafeaua. Apoi ies în oraș pentru o mică plimbare prin parcul în formă de pălărie, pentru a mă opri mai târziu pentru câteva beri la „Pălărierul Vesel”. Bineînțeles că acolo mă întâlnesc cu toți prietenii mei pe care îi salut pe rând, scoțându-mi politicos pălăria. Iar pe seară mă așez din nou pe terasa casei pentru a servi cina. Primul trece Brenner, care se întoarce către propria-i locuință pentru a servi la rândul său cina, iar eu îmi scot pălăria și îi spun “bună seara, domnule Brenner” iar el îmi răspunde scoțându-și pălăria “bună seara, domnule Jansen”, apoi Brenner își vede de drum iar eu de cină. Dar nu pentru mult timp, căci imediat apare Gustave, iar eu îmi scot din nou pălăria și îl salut, “bună seara, domnule Gustave”, iar el îmi răspunde scoțându-și pălăria “bună seara, domnule Jansen”, și tot așa, până reușesc să îmi termin cina.   
- Pe Frederica ai văzut-o pe acolo? – sări farmacistul Rainer oprindu-l pe Jansen din întâlnirile sale crepusculare.
- O, daaa! Stă câteva case mai încolo. O salut în fiecare zi... 
- Ei, asta-i dată dracului – pufni tânărul Hubert. Așa ceva e clar că nu există. 
Jansen îl privi în ochi și zâmbi larg. Apoi apucă cu două degete vârful pălăriei și o ridică de-o palmă. 
- Vă doresc tot binele din lume. Vă salut – apoi își urmă drumul către o țintă pe care nimeni nu o bănui.
- Heiii... daca e așa de bine acolo, de ce naiba te-ai întors? Și unde te duci de-acum?
Jansen se întoarse pe călcâie și se opri o clipă în mijlocul drumului. 
- Mă duc la Manfred pălărierul. Am nevoie de o pălărie fermecată pentru Helga. Vreau s-o iau și pe ea – apoi își ridică iar pălăria de-o palmă și se făcu nevăzut. 
Pălărierul Manfred nu mai era deloc cel mai nefericit om din oraș. Clopoțelul de la ușa atelierului său suna la fel de rar cum sunase în ultimii cincizeci de ani, dar la ușa din spate era o viermuială continuă în fiecare zi.     

luni, 3 mai 2021

pantofii roșii cei noi

ai vrut să îmi arăți pantofii roșii cei noi
ne-am întâlnit la marginea Pământului
unde nisipul se frânge în mare
ai venit desculță, țineai pantofii în mână
i-ai pus pe nisip și te-ai întins lângă mine
mi-ai luat mâna și am tăcut mult
până când cerul s-a umplut de stele
din nisipuri creșteau palme ca niște fluturi uriași
ce ni se așezau pe coapse, pe piept, pe brațe, pe obraji, în păr
ele ne-au ridicat și am început să plutim
ca două zepeline cătând spre lumină
 
pantofii roșii au rămas acolo