Îl auzi abia când ajunsese lângă el. Apucă de țeavă instinctiv pistolul mitralieră rezemat de copac și îl aduse la piept. Apoi îl măsură pe străin din cap până-n picioare. L-ar fi putut omorî dacă asta și-ar fi dorit, era neîndoielnic. Avea însă uniforma și însemnele batalionului său. Asta îl liniști oarecum. Lăsă patul armei în pământ, dar continuă să o țină de țeavă, gata să o ridice dacă ar fi fost nevoie. Celălalt trecu pe lângă el și se lăsă pe vine deasupra focului, împletindu-și palmele printre limbile de foc rostogolite de jarul viu.
- Aseară viscolea într-una – îl încercă soldatul.
- Arar ieșea pe ceruri luna – răspunse celălalt prompt.
Nu erau o parolă oficială a batalionului, dar fusese stabilită între camarazi pentru a preveni infiltrarea străinilor. O făceau adesea și urmările erau catastrofale. Era clar că omul era unul de-al lor. Însă nu-l mai văzuse niciodată, ceea ce îl făcea să fie încă circumspect. Ar fi putut foarte bine să fie trimis de contrainformațiile militare. Nu ar fi fost primul. Aveau tot mai puțină încredere în moralul și loialitatea trupelor.
- Rece noaptea, totuși – mormăi celălalt.
- Da, ultimele două trei nopți au fost tare reci - recunoscu el.
Îl urmări din priviri pe străin cum se încălzește deasupra focului și rămase surprins că acesta nu avea nicio armă. Jarul încins îi sfâșia fața gânditoare în felii roșii, galbene, portocalii.
Își scoase o țigară și o aprinse cu mâini tremurânde, ținând cupă atât palma în care avea chibritul aprins, cât și pe cea în care încă ținea cutia din care îl scosese, pentru ca vântul să nu stingă flacăra palidă. După ce o aprinse, îi întinse străinului pachetul și îl scutură până când doi șerpi albi scoaseră capul peste marginea de hârtie. Nu-i dădu însă țigara să și-o aprindă de la ea, ci îi aruncă cutia de chibrituri. Acesta se ridică și își aprinse la rându-i, cu dexteritate, țigara. Constată că străinul avea aceleași gesturi când își aprinde țigara, protejând flacăra cu ambele palme.
- Au terminat? – întrebă el după ce trase primul fum adânc în plămâni, făcând semn din bărbie în josul dealului, spre drumul care șerpuia prin trecătoare, dinspre oraș înspre câmpie.
- Tz... – scârțâi bărbatul un răspuns abia auzit.
Când podul va fi fost terminat, el ar fi trebuit sa-si anunțe comandantul. Asta îi era sarcina, iar toată treaba ar fi trebuit să se termine repede, a doua zi la amiază cel târziu.
- Cum îți zice?
- Vyacheslav – răspunse celălalt scurt.
Tresări! Avea același nume cu al său. Vru să-i răspundă imediat străinului despre asemănarea de nume, dar își înghiți vorbele. Străinul trebuia să știe cât mai puțin. El nu aflase nimic despre celălalt. De altfel ar fi putut foarte bine să nu-l cheme Vyacheslav, ci să fie doar un mesaj prin care îi transmitea doar că știe totul despre el și că n-ar fi cazul să facă pe deșteptul. Cu siguranță cei de la contrainformații studiau dosarul fiecăruia înainte de contact. Dracu să-i ia!
Răspunsul străinului îi părea un pic straniu, căci era unul tipic civililor, nu era unul specific soldățesc. Un soldat și-ar fi spus numele, prenumele și gradul. Cel mai probabil era un conțopist de prin birourile direcției de contrainformații, care s-a oferit voluntar să meargă în linia întâi a frontului. Erau rare cazurile, dar se mai întâmpla să mai apară cate un netot care voia să devină erou, sau dimpotrivă, s-o termine cu viața.
Tăcură o vreme.
- Cel mai probabil dimineață, nu-i așa? – continuă să-l iscodească celălalt.
Știa că trebuie să își aleagă cu grijă cuvintele. Nu trebuia să lase nicio îndoială asupra loialității sale și mai ales asupra capacitații de a îndeplini ordinele primite. Auzise deja zvonuri că ar fi fost câțiva ofițeri decapitați pentru asta. Trimiși înapoi... nu se mai știa nimic de ei...
- Cel mai probabil mâine la amiază. Au adus bârne de lemn noi și le-au tăiat la dimensiuni, mâine ar trebui să le monteze. Și gata podul! – răspunse el precis, cum învățase la școala de subofițeri.
Străinul nu mai adaugă nimic. Se apropie de muchea abruptă a dealului și privi în zare. Vălătuci alburii se ițeau de sub plapuma nopții, ca niște ghemotoace subțiri de lână. Vântul se mai domolise, iar cântecele cocoșilor deschideau ochiuri mici de ferestruică înspre orașul ce dădea să se trezească.
- E complet încercuit, asta e singura ieșire... – murmură străinul parcă pentru el. Pe aici ar trebui să treacă în curând toți– mai adaugă, apoi se opri.
Bărbatul îl privi atent. Întrebările erau tot mai aproape de miezul problemei și asta îl sâcâia. Dar ultimele vorbe nu păreau să mai fie nici măcar niște întrebări, părea că străinul vorbește cu sine, nu cu altcineva. Îi privi atent fața. Era mai degrabă îngrijorată, temătoare, decât aspră și hotărâtă să îl încurce. Părea mai curând frământat de soarta orașului, decât încrâncenat să îl prindă pe picior greșit.
- Tu ai să dai semnalul și ai noștri vor bombarda șoseaua. Și orașul. Și tot. Știi bine asta. Probabil că nu va scapă niciunul.
Simțea cum crește înlăuntrul lui o ceață care începe să pună stăpânire pe toate gândurile sale, pe toate simțurile. Doar mânia era singura care își înălța viguroasă vrejul tot mai sus, deasupra ceții celei dense.
- Probabil că așa vor face. Nu am primit nicio altă informație. Eu trebuie să spun doar când încep evacuarea – încercă el să-și păstreze calmul și să se țină departe de miezul fierbinte. Apoi trebuie să mă întorc la batalion, astea sunt ordinele.
- Ai să te întorci și n-ai să vezi nimic din ceea ce se întâmplă. Cât de convenabil... – mârâi celălalt.
Ar fi vrut să îl pocnească. Să-l lovească cu pumnii și picioarele până nu s-ar mai fi sculat de jos. Ar fi vrut să-i scuipe în față: „ăsta e un război, iar în război nu numeri oameni uciși, ci dușmani eliminați, iar cei de acolo îmi sunt dușmani, m-ar ucide dacă m-ar întâlni, iar eu sunt doar un soldat, execut ordinele pe care le primesc, nu iau decizii”...
Celălalt parcă îi citise gândurile și adăugă șoptit.
- Majoritatea civili, oameni fără nicio vină.
Îl privi cu atenție înfuriat. De data acesta străinul nu mai privea în josul dealului spre oraș, ci îl fixa cu privirea. Înțelese că i-a citit fiecare grimasă, fiecare ridicare din sprâncene, fiecare icnet de vomă. Înțelese că străinul l-a citit pe de-a-ntregul și că are să-l toarne. Nu avea decât o soluție.
Aruncă un ochi spre arma rezemată de copac. Era la doi pași de ea. Străinul era la doi pași de ea, de asemenea. Făcu o mișcare lentă, ca și cum fi vrut să se dezmorțească, apoi se repezi înspre armă. Celălalt fu însă mai iute, o apucă rapid și trase.
Simți o durere sfâșietoare în piept. Apoi avu senzația că tot corpul îi explodează în mii de cioburi, ca un pahar azvârlit în perete. Doar inima rămânea în picioare din tot trupul sfărâmat, inima și toată țesătura de sânge împrăștiindu-i durerea în fiecare celulă. În rest nimic, doar cioburi...
Căzu în genunchi. Simțea cum se sufocă. Duse mâna la piept, dar nu-și descoperi rana. Își duse degetele la nas, apoi le trecu peste buze. Nu aveau gust sărat și nici nu miroseau a rugină. Își desfăcu vestonul, apoi cămașa și își pipai pieptul. Nu avea nicio rană. Taman când începu să își atingă și celelalte bucăți ale trupului, auzi țăcănitul metalic al puștii scăpate din mână. Ridică ochii și constată că nu mai era nimeni în jur. Străinul fugise.
Spărgând noaptea, lovituri de ciocan se înmulțeau...
xxx
Asistenta de la primiri fu prima care îl văzu pe bărbatul ce intra clătinându-se.
- Targăăă – striga ea.
Și targa apăru imediat. Cu ajutorul brancardierilor îl întinse imediat pe bărbat și începu să o împingă spre măruntaiele spitalului. Avea o rană imensă în piept. Cămașa îi era îmbibată de sângele care lunecase mai departe peste pantaloni, încleindu-se în țesătura subțire.
- Urgență unuuu – țipă din nou asistenta.
Nu-și mai aducea aminte să fi văzut atâta sânge vreodată. Era sânge pe mâinile, pe fața, pe hainele bărbatului, șiroi de sânge în urma-i, peste gresia albă. Făcu ghem cămașa bărbatului și încercă să o preseze cu putere peste rană.
- Sala 5 pentru operație – strigă un doctor care i se alătură, alergând împreună cu ea și cei doi brancardieri pe lângă targă.
- Cine naiba ți-a făcut asta, omule? – întrebă doctorul aplecându-se asupra pacientului.
- Aș vrea și eu să știu, dar nu știu – murmură sfârșit bărbatul de pe targă.
- Cum naiba să nu știi. Cineva te-a împușcat, omule. Adineauri. Te-a împușcat în piept. Când? Unde s-a întâmplat asta?
- Demult doctore, tare demult și departe s-a întâmplat. Doar că de atunci a tot crescut...
- Anunțați și poliția. Plagă împușcată în piept. Calibru mare, probabil armă militară. Pacientul nu vrea să colaboreze.
Atât se mai auzi, apoi se făcu liniște. Rolele încetară să mai țăcăne peste marginile egal depărtate ale gresiei, de parca ar fi prins aripi și s-ar fi înălțat înspre cer, în timp ce targa dispărea după ușile albe ca o pereche de nori, pe care scria cu litere mari, ușor înclinate „Bloc operator - Sala 5”.
