joi, 14 octombrie 2010

Pământul ca o pară gălbuie

Motto: “Să nu-ţi faci speranţe mai lungi decât poţi să le mâni / căci se vor agăţa de colţul lunii şi vei rămâne suspendat între lumi.”

- Mai prindem şi buşteanul ăsta şi gata – spuse Sosho mulţumit strivindu-şi sudoarea de pe frunte cu înapoia palmei sale uriaşe şi privind cu mândrie pluta pe care o construiseră.
Era mai mult decât o simplă plută, era o adevărată arcă. Mosho fusese de părere că nu e cazul să se complice prea mult dar Sosho era extrem de încăpăţânat şi insistase ca pluta să aibă o provă ascuţită ca a corăbiilor cu pânze ale piraţilor, în vârful căreia sculptase cu migală un bust de femeie cu pletele în vânt, precum şi o proră solidă care să reziste la cele mai înalte şi puternice valuri. Tot el insistase să-i facă o cală uriaşă pe care o încărcaseră cu tot felul de fructe exotice ca şi cum ar fi plecat într-o călătorie fără sfârşit în jurul Pământului. Dar ceea ce-l scosese cu totul din sărite pe Mosho, fusese lungimea ambarcaţiunii, căci Sosho voise cu orice preţ ca barca să fie incredibil de lungă, atât de lungă încât dacă stăteai într-un capăt al ei nu-l puteai vedea pe celălalt.
- Încă un pic mai avem de muncă şi putem evada de aici, putem în sfârşit evada de aici – murmură el trăgând din greu în urma-i un alt buştean pe care începu să-l cioplească pentru a-l îmbina cu ceilalţi.
- Nu putem evada de niciunde Sosho, de câte ori să-ţi explic?! Aici suntem liberi, aici suntem cu adevărat liberi. Barca asta e puntea noastră către închisoare. Nu vrei decât să păşim peste ea de bună voie. N-am să te pot înţelege niciodată. Felul tău de a privi gratiile mă îngrozeşte. Eşti atât de naiv…
Sosho nu-l privi. De la o vreme nici nu-l mai asculta. Mosho era băiat bun, dar avea unele idei care erau extrem de ciudate. Şi din această cauză era şi foarte greu de combătut. Una din cele mai ciudate idei pe care le avea Mosho şi care-l descumpănea complet pe Sosho era cea despre forma Pământului. Mosho încercase să-l convingă de nenumarate ori că Pământul nu este rotund. Pământul, spunea Mosho, are formă de pară. Iar insula este codiţa. De aceea evadarea din insulă nu avea să fie atât de lesne pe cât părea la prima vedere. “De ce tocmai insula asta să fie codiţa? Dintre toate insulele din lume tocmai asta unde am naufragiat noi să fie codiţa?” întrebase Sosho mirat, iar Mosho se chinuise fără izbândă să-i explice că pentru fiecare om Pământul are o altă codiţă, pentru unul e oraşul în care s-a născut, pentru altul satul în care visează să moară, pentru altul o insulă paradisiacă în care visează să trăiască şi tot aşa.
- Haide, ajută-mă să-l ridicăm – spuse Sosho terminând de cioplit. Bărbaţii se opintiră şi ridicară buşteanul împingându-l în locul rămas liber pe peretele dintre vest al navei. Sosho se grăbi să-l lege şi pe acesta. Era ultimul. Apoi o privi mândru, îşi şterse palmele mari de bucăţile de cârpă care îi atârnau pe şolduri, urme a ceea ce fuseseră cândva pantalonii săi din stofă englezească fină, apoi bătu de trei ori din palme, apăsat şi temeinic, ca o ştanţă ce decupează din foaia groasă de tablă capace de oală.
- Şi-acum gata, nimic nu ne mai poate opri, nici cele mai înalte valuri, nici cele mai aprige furtuni, nici foamea, nici setea, nici arşiţa soarelui…
Adevărul este că Sosho se gândise la toate. Nimic nu-i scăpase. Şi muncise mai rău ca un bivol ca să-şi pună în practică planul.
- Haide trage – strigă Sosho postându-se în dreptul sistemului complicat de scripeţi care ar fi trebuit să împingă uriaşa ambarcaţiune către apă.
- Haide acumaaaa…. cu putereeee… - ţipă Sosho încântat când barca începu să alunece uşor pe rolele de lemn ca un şarpe de apă prelingându-se către marea cea mare.
- Trageee…. cu toată forţaaaa…. – urlă el încordându-şi muşchii gata să crape. O venă de pe gât i se arcui vânăt gata să explodeze, iar fruntea îi era atât de încordată încat părea o platoşă strălucitoare de oţel.
Dar barca alunecă uşor şi se aşeză cuminte pe mare cu un clipocit peltic exact aşa cum o gândise Sosho. “Ai văzut că a mers, pesimistule?!” ar fi vrut să-i spună Sosho dar era prea fericit ca să se mai complice în discutii contradictorii cu Mosho. Şi apoi avea o grămadă de treabă. Ridică braţul catargului cel mare, întinse pânza, o priponi, apoi alergă înapoi şi instală cârma dând bărcii direcţia visată de atâtea luni de zile, sau poate ani, sau zeci de ani, căci nimeni nu le mai ţinuse socoteala. Iar barca prinse viteză. Ajustă cârma şi o fixă ca să se asigure că barca va lua calea cea dreaptă, apoi alergă degrabă în cabină şi scoase hârtile păstrate cu atâta străşnicie de amar de vreme. Înfipse un spin de cachou ca să marcheze locul de unde plecaseră, apoi apucă compasul şi începu să măsoare distanţe şi să facă calcule.
- Sosho vino repede – auzi glasul disperat al lui Mosho după o bună bucată de vreme. Repede, repede…
Lui Sosho îi îngheţă sângele în vene. Ţipătul lui Mosho era atât de disperat încât ştia că s-a întâmplat ceva groaznic. Dar nava fusese proiectată astfel încât nimic groaznic să nu se poată întâmpla, absolut nimic. Fusese gândită în cel mai mic amănunt, fiecare detaliu fusese luat în seamă, întors pe toate feţele şi găsită soluţia cea mai potrivită. Putea băga mâna în foc pentru asta. Nava era însăşi viata lui, orice schilodire a bărcii ar fi însemnat fără doar şi poate propria sa schilodire, orice lovitură primită de barcă era automat simţită în propria carne, distrugerea bărcii ar fi însemnat cu siguranţă şi moartea sa.
Ieşi în grabă şi alergă înspre provă unde Mosho scruta cu mâna streaşină la ochi orizontul. Îi arătă cu degetul fără să clipească, undeva departe, înspre linia orizontului ceva ce numai el vedea. Sosho nu înţelese din prima clipă ce-i arată, dar după câteva momente de privire insistentă spre locul indicat de vârful degetului se dumiri. Mosho îi arăta chiar linia orizontului, linie care se ondula mai ceva ca flăcările iadului mistuind câmpiile uscate de euonymus. Sosho îşi încordă privirea şi încercă să destrame în şnururi subţiri şi scurte zvârcolirea atât de ciudată a mării. Nu reuşi. Cu cât se apropiau mai mult, cu atât linia orizontului părea că se zvârcole mai nervos, ca buzele apei într-un ceaun aşezat pe tăciunii încinşi. Sosho se căţără ca o pisică sălbatecă până în vârful catargului cel mare de unde continuă să supravegheze atent depărtările. Ceea ce la început fusese doar o bănuială se adeverea cu fiece milă parcursă. Undeva la nici o mie de lungimi de barcă în faţă Pământul se curba brusc. Era ca o cascadă uriaşă. Mosho avusese dreptate. În infinitul său nonconformism, în interminabila sa plutire deasupra lumii, în rătăcirea sa continuă între ireal şi concret, Mosho avusese dreptate. Şi toate capetele luminate ale lumii se înşelaseră, toţi cercetătorii se lăsaseră orbiţi de amăgiri, toţi inginerii şi fizicienii şi astronomii, toţi greşiseră impardonabil. Mosho visătorul, Mosho poetul, Mosho dezlegătorul de stele îi întrecuse pe toţi. Lume avea într-adevăr formă de pară ţuguiată, iar ei aflau tocmai în vârful ţuguiului.
Nu era însă timp de văicăreli. Sosho alergă într-un suflet să strângă vela cea mare, să coboare catargul, desprinse cârma şi o aruncă în cală, închise toate chepengurile şi le fixă cu bârne groase de lemn, ascunse hârtiile vechi în cutia etanşă pe care o lucrase special pentru ele, apoi se aşeză din nou lângă Mosho aşteptând pendularea. Era sigur că barca avea să reziste. Rămânea de văzut dacă şi ei. Sosho ridică odgonul de cânepă de la picioare, îl înfăşură împrejurul amândurora şi apoi îl fixă de catarg. Zâmbi. Se simţea asemeni lui Ulise apărându-se de ademenirile cântătoare ale sirenelor. Barca alunecă uşor către marginea lumii ca şi cum nici un pericol nu-i primejduia existenţa. Apoi brusc Pământul se curbă rotunjindu-se ca o pară gălbuie. Barca continuă însă să alunece drept cu prova în aer ca o pasarelă spânzurată peste hăul sălbatec. Sosho şi Mosho aşteptau cu inima strânsă ca barca să ajungă cu pântecul peste curbura gălbuie şi să cadă în partea cealaltă ucigând aşteptarea. Dar prora continuă să înainteze spre cer ca şi cum s-ar fi tot desfăcut asemeni unei scări telescopice, până când brusc îşi schimbă unghiul de alunecare şi se înclină spre golul de sub ea. Doar un pic se înclină, cam cinsprezece grade, nu mai mult. Apoi rămase complet încremenită. Atât Sosho cât şi Mosho ridicară nedumeriţi din sprâncene. Barca nu se mai mişca deloc. Nici măcar nu tremura, era complet înţepenită. Ceva sau cineva o făcuse să se desprindă în mare parte de Pământ, să se înşurubeze ca un gând ascuţit în mijlocul cerului şi să rămână aşa într-o imponderabilitate neînţeleasă. Sosho desfăcu degrabă odgonul ce-l ţinea legat de catarg şi alergă într-un suflet spre prova uşor înclinată. Când ajuse rămase o clipă înlemnit, apoi făcu ochii mari şi începu să râdă în hohote, aşa cum Mosho nu-l văzuse niciodată. Mosho se lepădă la rândul său de funia groasă, şi se apropie cu inima îndoită să lămurească misterul hohotelor nestăpânite ale lui Sosho. Înţelese pe dată totul. Barca nu mai putuse să urmărească curbura Pământului, ieşise cu vârful său cel lung ca un condur de prinţesă mult în afară şi se înţepenise cu bustul de femeie cu pletele în vânt în cornul ascuţit al Lunii…

31 de comentarii:

earthwalker spunea...

mai Mosho, ce idee misto a putut sa iti vina!

mosu spunea...

mmm... ba io as zice ca Sosho e de vina ca a facut barca asa de lunga... :)

earthwalker spunea...

da, dar mi-a placut ideea cu varful perei pe post de buric.
dar daca e asa de greu sa pleci de acolo, cat de greu o sa fie sa te intorci! hai, trage acum o minciunica despre cum se poate intoarce cineva in amonte!:)

mosu spunea...

eee… uite d-asta imi place mie netu; cine se-aseamana se-aduna, cine nu se risipeste; daca ai stii cat mi-a vajait prin minte “buricu” asta (chiar cuvantul) si n-am stiut unde si cum sa-l plantez; si nici nu voiam sa-l abandonez ca era esential pentru poveste; m-am gandit, m-am rasucit si pana la urma s-a transformat frumusel in codita, gaselnita buna de altfel… :)
l-ai “mirosit” imediat… :))

digodana spunea...

... si va fi luna plina... si mosul ne va povesti mai departe...

mosu spunea...

eiii... bine ai venit digodana; sauuuu... mai bine zis bine ai intrat, ca de venit te vazui mai deunazi pe fereastra venind... :)
acu cu povestile om vide, daca mai trec muzele pe-aci oi povesti...
da' daca-i luna plina musai sa treaca!

Elza spunea...

doamne, ai si legenda!!! :))
cred ca era interesant de pus numai reprezentarea si fiecare sa inventeze cate o poveste pt ea :)

digodana spunea...

Eu ma gandeam, logic, ca daca vine luna plina, barca nu se va mai putea rezema in coltul lunii... si atunci ce face, mosule? Merge inapoi spre buricul pamantului, sau, intra pe orbita lunii...sau.....?
Vazusi cate ganduri ne-ai starnit? No, ii bine?

digodana spunea...

(Bine v-am gasit :)! )

mosu spunea...

@elza
eiiii…. nu-i legenda, sunt asaaaa… explicatii ca sa poata fi inteleasa mai usor povestea, pi colo prin partile ei esentiale… ;)
buna ideea ta cu desenul-poveste; ihim, de ce nu…?! :)

mosu spunea...

@digodana
aha, aha… imi place cum le zici; esti de-ai nostrii, din astia cu probleme de luna (probleme existentiale desigur)
no ii tare bine… :)

Cleo spunea...

(nu, doar m-am asezat putin si-am asteptat sa creasca iarba pe carare...)

Trebuie sa-ti marturisesc ca de cele mai multe ori talcul povestii gasit de mine se iveste la randul 2 sau 3, la prima citire din text. Raman fidela acestei prime impresii, probabil din dorinta de a-mi verifica intuitia.
Este o poveste despre dorinta de libertate si curaj...pentru mine :) Eu sunt mai mult Sosho, nu-l prea ascult pe Mosho, pentru ca eu stiu! ca exista libertate. Intr-un fel ajung eu la ea. (barca aia...omg! sa nu ma certi , dar pentru mine parca e definitia casatoriei :)) Stii, libertatea nu se dobandeste usor...Sosho stie ca pot apare piedici, poate ca nu din cele prevazute de el...dar are umor,iar cine are umor gaseste si solutii. Cumva scoate el "botul" barcii din cornul Lunii...E chestie de rabdare. Trebuie sa astepte Luna sa se implineasca, barca va aluneca exact cand trebuie. Iar ei doi, atat Mosho cat si Sosho vor fi prinsi cu funiile groase, vor fi pregatiti...gata :))

mosu spunea...

sa vedem poate o mai avea cineva vreo parere... apoi zic si eu
"omg"???... asta ce-o fi?! e de rau?!

valeria spunea...

ufa,mosule si eu care stransesem deja pumnii si ma pregateam sa imi dau drumul...in zbor.Ce nesuferita de Luna,acu pana cand pletele femeii raman amestecate cu razele lunii vom astepta...Da sa ne spui cum sfarseste,ca de pe codita mea tare e departe si nu vad bine...

Anonim spunea...

sa batem campii, alors... :))

Codita e punctul de plecare, e ideea, e nasterea si desprinderea(asta ai zis-o tu), barca e bagajul cu care te nasti, istetimea si norocul si uneori balastul, iar femeia de la prova, femeia e visul, e cantecul si poezia din fiecare dintre noi... marea e marea trecere...
Sa mai zic? :)))

Cleo spunea...

:) da, Cora, eu te-as ruga sa mai zici putin, ca-mi place cum zici tu.
Ce-ar fi Luna si ce-ar fi marea trecere (marea trecere poate semnifica ceva diferit de la caz la caz, fiecare are pragul lui in minte...)?
Imi plac campii tai.

mosu spunea...

paaaiii… eu ma gandeam cam asa: ca insula este lumea in care traim (orasul, tara, jobul, familia, cercul de prieteni, sau pur si simplu propriul inlauntru), barca sperantele de evadare spre o alta lume mai buna, iar luna doar un cui in care ni se incurca sperantele/visele daca sunt prea mari….
sau alfel spus: ceea ce ne dorim trebuie sa ne fie aproape, usor de atins, realizabil; daca visam cai verzi pe pereti sau luna de pe cer, sau printi/printese pe cai albi (oare printesele vin tot pe cai albi, sau numai printii?!?!?!; hmmm… asta ramane de lamurit!!!) cel mai probabil e ca o sa ramanem cu buza umflata… si cu sperantele agate in cui, suspendati undeva intre dorinta/vis si realitate…

Cleo spunea...

Numai printii vin pe cai albi, printesele trebuiesc salvate. De fapt, indiferent, caci daca printesa asteapta un print pe cal alb care nu mai vine, iar un print pe cal alb da numai de broaste raioase, raman amandoi cu buza umflata. Deci, chiar nu conteaza cine vine si pe ce... :D

CARMEN spunea...

ai spus cumva "intre vis si realitate"? ca asta ma preocupa si pe mine! poate sa spuna cineva unde este granita?

mosu spunea...

:) da, chiar asa am zis… intre vis si realitate… un fel de no-man’s-land…
acuuuu… la intrebarea ta chiar nu stiu sa raspund; eu cred ca blogulluimosu chiar asta vrea sa arate, nu numai ca granita e greu de trasat, dar si ca e greu de spus unde e visul si unde e realitatea…

digodana spunea...

Mosule, uite cum gandesc eu... poate mai din topor, poate mai de la tara...
Niciodata nu inceta sa visezi, niciodata nu iti pune bariere la vise…cine hotaraste daca sunt prea mari sau prea mici?
Daca lumea in care traiesti este prea mica pentru visele tale, atunci cauta alta…

mosu spunea...

paaaaiii….
hai sa facem intai o separare intre vise si sperante; visele sunt acele contururi de ganduri care zboara prin-launtrul ochilor inchisi si dispar imediat ce-i deschidem; sperantele sunt acele dorinti nedezvelite ca ne-ndeamna calcatura atunci cand pasim; fara vise am fi ca o floare fara petale, fara dorinte n-am exista…
cand vorbim despre vise ai dreptate, eu ma gandeam insa la dorinte (si a trebuit sa modific si mottoul in sensul asta); sunt foarte multi oameni, imens de multi oameni (in romania vorbesc) care nu-si insaileaza sperantele pe marginea realitatii, asa cum barca o face pe panza de ape sau frunza pe pala de vant, iar din cauza asta sunt si vor fi toata viata nemultumiti, tristi, neimpliniti; pentru ca dorintele lor sunt plasate mult prea departe de posibilitatile pe care le au si vor fi vesnic neimplinite, niciodata atinse sau macar apropriate…
de aceea eu cred ca barca cu care plutim pe valurile astea ale vietii trebuie sa aiba prora scurta…

Cleo spunea...

"de aceea eu cred ca barca cu care plutim pe valurile astea ale vietii trebuie sa aiba prora scurta…"

aaaa, nu stiu ce sa zic...ce-ar fi Lumea fara sa fi existat barci cu prora mai lunga decat limitele restrictive ale posibilitatilor? Ce semnificatie ar mai avea "descoperirea" daca prora lunga nu manau dorintele de cele mai multe ori in necunoscut? Ce-am fi noi sa nu ne dorim si ce nu putem avea? Sigur, sa nu facem un scop din asta...dar Dorinta peste limite este cea care conduce marii temerari, descoperitori de taramuri, scormonitori de creiere, cautatori in suflet...Ce am fi noi sa ne multumim doar cu ce stim si vedem, ce am fi noi sa nu ne intrecem limitele, ce-am fi noi daca nu am incerca, daca nu am spera...

mosu spunea...

cam asa gandesc si eu sophie: “fara vise am fi ca o floare fara petale, fara dorinte n-am exista…”, spun doar ca daca dorintele nu tin cont si de putilinti dezamagirile vor fi crunte si nesfarsite…

nemo spunea...

ceva tot se mai intampla. nu o sa ramana agatati asa in cui, luna, ...
intotdeauna o sa mai intample ceva.

mosu spunea...

Ha!!! Da!!! stiu ce o sa se intample, o sa treaca secunda cu secunda si orele si zilele, o sa se faca luna plina, si daca luna o sa fie plina, n-o sa mai aiba colturi si atunci barca o sa lunece usurel pe curbura si-o sa-i verse pe cei doi inapoi in mare
ba nu, ba nu in mare, ci direct in dormitorul lui Mosho si al lui Sosho, unul intr-un pat si celalalt in altul;
si-uite asa am incalecat pe-o sa
si v-am spus poveste mea
si-am incalecat pe-o roata
si v-am spus o maaaaare gogonata

altfel ce mai zici pestisorule auriu?! s-au scuturat artarii?! te pregatesti de iernare sub gheturi?!

nemo spunea...

se scutura acuma. ii aud noaptea cum plang.

luna spunea...

Tot ati vorbit ba despre Luna, ba depre colturile sau rotundul ei cand e Luna plina, ba despre barca si Mosho si Sosho,
dar cu para ce facem, ca acolo pe harta eu vad ca barca sta suspendata pe o para, cum ar veni pamantul, Terra?
Daca o inteapa vreo steluta pe para sau daca cineva vrea sa o manance ce facem atunci?!...nu mai puteam vorbi nici despre Mosho, nici despre Sosho care au atins cu barca lor varful Lunii...

mosu spunea...

Luna?! Luna care a primit in poala capul de femeie cu pletele in vant?! :)
Ei Luna… stii cum e, cand pleci la un drum lung si important, nu te mai uiti ce lasi in urma.
Acuma tu ai dreptate, ai mare dreptate, dar cum spuneam, oooo… pardon, nu eu ci Mosho, deci dupa cum spunea Mosho, Pamantul poate lua orice forma in functie de visele noastre. A de ajuns sa ne dorim ca Pamantul sa fie o para si el va capata cu siguranta forma de para, daca vrem sa fie strugure el va deveni strugure. Sigur, atunci va trebui sa avem grija de el, sa nu intinda altii mana si sa ne manance Pamantul, dar nu-i greu caci e de ajuns sa punem un borcan rasturnat peste el si gata, s-a rezolvat! :)

Ilinca spunea...

Si femeia poate avea conturul unei pere si cred ca este la fel de placut sa aluneci intre vis, dorinta si realitate, pe un astfel de contur.

mosu spunea...

:) mmm... grozav comentariul tau! imi pare rau ca nu mi-am dat eu seama primul de asta! cine stie unde ar fi ajuns Sosho si Mosho...