duminică, 10 aprilie 2011

Şoarecele A

(după un impuls al Tapirului şi o sămânţă a lui I. D. Sârbu)

Una din cele mai neobişnuite întâmplări petrecute în perioada de început a carierei mele didactice a fost fără nicio îndoială cea legată de şoarecii bunului meu prieten şi coleg D.
Vestea privind experimentele profesorului D a explodat în oraş dintr-o dată. Nici nu am avut timp să mă dezmeticesc şi să înţeleg prea bine despre ce este vorba, că am şi fost bombardat din toate părţile cu scâncete de mirare, cu oftaturi largi şi adânci, cu ochi înlăcrimaţi rostogolindu-se grei pe sub gene şi cu întrebări nenumarate, cele mai multe retorice şi admirative. Într-un oraş mic vestea unor întâmplări ieşite din comun zboară mai repede chiar decât se poate derula întâmplarea în sine, adesea încheierea evenimentului desfăşurându-se mai întâi pe buzele clevetitorilor şi abia apoi în via realitate.
- Ai auzit domnule de experimentul prietenului dumitale D, zice-se că a învăţat şoarecii să iubească, ba mai mult, se spune că şoarecii dumisale se topesc de iubire – îmi spune doamna T, o distinsă colegă, profesoară de biologie, înghesuindu-mă într-un colţ al cancelariei cu pieptul dumneaei masiv, cu o evidentă invidie în glas gândindu-se pesemne la faptul că în nenumăratele sale disecţii realizate de-a lungul anilor nu a reuşit să descopere niciodată înlăuntrul şoarecilor săi altceva decât maţe şi carne, în timp ce mai tânărul său coleg profesorul D, intrat pe tărâmul dumisale fără să ceară încuviinţare, a localizat cu minim de efort şi fără să folosească penseta şi bisturiul, sâmburele iubirii.
Nu apuc să-i răspund doamnei T decât cu un zâmbet nătâng, căci nu ştiu mare lucru despre experiment şi renunţ fără regret la berea pe care o aveam în plan pentru a mă repezi spre casa amicului meu.
- Păi bine domnule, vuieşte tot satul şi eu trebuie să aflu ultimul?! – îl iau la rost cu nedisimulată amăreală. De ce naiba nu mi-ai spus şi mie despre ce e vorba, trebuie să aflu de la madam T?!
- Ei bine, vrei să ştii de ce nu ţi-am spus?! – îmi replică amicul decis să întâmpine rezistenţă. Chiar vrei să ştii de ce nu ţi-am spus?! Chiar vrei?! Nu ţi-am spus pentru că eram sigur că ai să râzi de mine!
Replica furioasă şi copilăroasă în acelaşi timp a amicului, mă face să explodez în hohote.
- Ei vezi, vezi…. nici nu ţi-am arătat despre ce e vorba şi ai început să râzi - oftează el.
Prietenul D este un tip excepţional dar este excesiv de sensibil şi asta l-a făcut să fie un om retras, cu puţini prieteni, preferând compania unor jivine mai mult sau mai puţin sălbatece sau a copacilor şi florilor decât pe cea a oamenilor. De altfel de aici pare-se că a şi pornit toată tevatura, căci se zvoneşte că amicul D ar fi ieşit val-vârtej din sală în timpul unei ore de literatură cu clasa a douăsprezecea izbind furios cu catalogul de catul uşii.
- Nu sunteţi în stare să iubiţi, să simţiţi iubirea. Nu sunteţi capabili de nici un dram de empatie – zice-se că ar fi grăit el cu voce sugrumată. Şi un şoarece de bucătărie are mai multă simţire decât voi – se pare că ar mai fi adăugat el în barbă ieşind pe coridor şi trecând în grabă şi cu nebăgare de seamă pe lângă profesoara de franceză, o duduie subţirică şi dulce care încerca în zadar de bună bucată de vreme să se-nrămeze între privirile-i rigide şi lemnoase.
Pare-se că întâmplarea l-a afectat atât de mult încât chiar din acea seară colegul şi prietenul meu D s-a apucat de experiment, încercând să demonstreze că orice vietate e capabilă de iubire dacă îşi deschide baierele sufletului şi dacă e învăţată să iubească, omul fiind singura vietate care se împotriveşte cu încăpăţânare deşi are la îndemână toate instrumentele pentru a o dezveli ca pe o floare şi a o expune lumii. Sigur, apare imediat problema controversată a existenţei sufletului dincolo de graniţele trupului omenesc şi înşurubarea sa în vietăţi ale căror procese afective, raţionale şi voliţionale pot fi temeinic puse sub semnul îndoielii. Dar tocmai asta cred că vrea D să demonstreze, că iubirea este o entitate de sine stătătoare, mai presus chiar decât spiritul, cele două acţionând în paralel şi nefiind dependente neapărat una de alta.
- Vino să-ţi explic – mă apucă de mânecă amicul incitat, târându-mă spre biroul său în mijlocul căruia tronează o cutie de lemn de aproximativ cincizeci pe cincizeci centimetri înaltă de vreo zece şi care e acoperită cu un plastic transparent prin care se poate privi înăuntru ca într-un amfiteatru roman în care urmează să aibă loc periculoasa reprezentaţie. În stânga sunt două cămăruţe mici în care se găseşte câte un şoarece, în dreapta o cutie în cutie, îngustă şi întunecoasă ca o carceră, iar la mijloc un spaţiu gol ca o arenă.
- Aici sunt actorii, Şoarecele A şi Şoarecele B - mi-i prezintă el cu vârful creionului pe incumbenţi. Ai să înţelegi până la final de ce nu le dau nume şi prefer să le spun sec şi impersonal Şoarecele A şi Şoarecele B. Cred că îţi dai seama că este vorba despre un el şi o ea – adaugă el zâmbind pe sub mustăţi.
Şoarecii sunt gri şi micuţi, puţin mai mici decât degetul meu mare. Nu-mi sunt simpatici deloc. Mde, soareci. Nu par a avea nimic special şi în orice caz sunt convins că nu realizează faptul că sunt vedetele extraordinare ale micii urbe dintre munţi. El, mai mic, pare mai liniştit şi stă ghemuit într-un colţ al pătratului alocat. Ea, ceva mai agitată, dă ocol cutiei cu paşi mărunţi, oprindu-se ici-colo şi semeţindu-şi mustăţile întru detectarea unui ceva destul de greu de lămurit. Amicul apucă cu o pensetă câtvea bucăţi mici de caşcaval pe care le aşează lângă peretele despărţitor care are o mulţime de găuri prin care se poate privi dintr-o parte în cealaltă. Jivinele se reped şi înşfacă bucăţile, ocazie cu care conştientizează că sunt vecini. Începe un fel de dans de-o parte şi alta a despărţiturii, ambii alergând practic pe marginea sa de perete de la un capăt la altul şi înapoi, vârându-şi vârful botului prin găurele şi făcând eforturi de a trece dincolo sau măcar de a-şi atinge mustăţile ca şi cum fiecare fir ar fi avut în fiecare vârf câte o pereche de buze nesărutate şi uscate.
- Vezi?! – îmi spune amicul entuziasmat, s-au aflat unul pe celălalt, de acum li s-au aprins beculeţele şi-au început să le sfârâie călcâiele.
Are dreptate. Bărbătuşul care până mai adineauri părea că dormitează sau îşi face siesta, se agită de mama focului înfigându-şi botul prin găurile peretelui ca şi cum ar încerca cu disperare să se strecoare pe acolo. Ea execută aceleaşi mişcări, doar că e ceva mai graţioasă.
- Stai să vezi acum – îmi spune amicul dându-mi un cot şi tot cu penseta lasă printr-o gaură rotundă în tavanul de plastic o bucăţică de caşcaval în holul mare unde cei doi şoricei nu au încă acces. Manevrând o pârghie simplă deschide portiţele camerelor şi ambii năvălesc în spaţiul public. Văzând bucata de caşcaval se reped spre ea devorând-o împreună. Caşcavalul se termină repede şi cei doi rămân bot în bot ca îmbrăţişaţi. Apoi încep să se încolăcească unul peste celălalt, unduindu-se, zvârcolindu-se, alunecând unul peste altul ca un ghem mişcător.
- Vezi?! Vezi cum se iubesc?!
Zâmbesc! Amicul are dreptate. Nu prea mă pricep la animăluţe, nu mi-e prea clar cum se manifestă iubirea la şoareci, dar cel puţin la prima vedere are dreptate.
- I-am învăţat să facă asta timp de mai multe săptămâni. De fiecare dată am făcut ceea ce ţi-am arătat azi. Aşa au învăţat să se iubească.
“Iubire de caşcaval” îmi spun în gând şi încerc să-mi dau seama dacă amicul trişează, dacă e doar un dresaj, sau pur şi simplu nu face altceva decât să scoată la lumină ceea ce e îngropat într-adevăr în boţul acela cenuşiu de carne.
- Ştiu la ce te gândeşti. Ştiu ce te frământă. Bucata de caşcaval. Dacă nu ar fi fost bucata de caşcaval totul ar fi fost mai simplu şi mai clar, nu-i aşa?!
- Mdaaa… nu ştiu ce să spun. Cred că ai dreptate.
- Aici nu vorbim despre câinele lui Pavlov, nu e vorba despre reflex ci despre dezvelirea interiorului. Fii atent.
Şi amicul desface capacul, îi ia de guler pe incumbenţi şi îi plasează la locul lor în apartamentele individuale. Şoarecii nu mai au stare. Parcă au turbat. Sar, se agită, se dau cu capul de pereţi. Uşile se deschid iar şi cei doi ies ca din puşcă. Se reped spre locul unde fusese caşcavalul, se ating, şi se fac iar ghem viermuit rostogolindu-se ca o jucărie cu cheiţă de jur împrejurul cutiei.
D mă priveşte încântat. Văd cum îi tremură privirea de emoţie, cum îi vibrează sufletul.
- Şi acuuuummm…. tam tam… o să vezi ce n-ai mai văzut.
Amicul desface iar cutia, îl ia de guler pe Şoarecele A şi-l vâră la carceră. Ceea ce numesc plastic carceră e de fapt o cutie mică, închisă, cam de zece pe zece, care are doar două găurele în pereţi prin care se poate privi înăuntru şi prin care intră un dram de lumină şi de aer. Îmi face semn să-mi arunc un ochi. Vietatea e paralizată. Nu mişcă.
- Nu va suporta să fie departe de ea. Ai să vezi cum se închide în sine, cum se face tot mai mic, cum se topeşte din iubire. Vrei să-ţi fac un ceai între timp?
Îi mulţumesc politicos prietenului D şi accept cu plăcere, în timp ce din când în când mai arunc o privire să-l monitorizez pe incumbent. Nu pare să mişte. Stă într-un colţ înţepenit. Şi da, parcă a devenit un pic mai mic. Sau poate că doar mi se pare. Ceaiul amicului D e extraordinar. E un împătimit al ceaiului.
- E de guava cu aromă de grapefruit – îmi explică el sesizându-mi încântarea. E din Africa de Sud. Bun pentru sistemul imunitar. Şi pentru inimă. Pentru sănătatea inimii, nu pentru înlăuntrul său - zâmbeste amicul.
- E excepţional – îi răspund cu adevărat încântat de arome şi mai arunc un ochi la incumbent. Nu se mai vede. Chiar nu se mai vede. Amicul îşi face loc şi priveşte şi el.
- Vezi?! A dispărut… s-a topit de durere…
Dacă ceea ce am văzut până acum mi se pare de înţeles, aşa ceva n-o să înghit. Amicul dă la o parte capacul de plastic, desface tavanul carcerei şi…. surpriză. Înăuntru nu mai e nimic. Doar un punct negru ca o mărgică rotundă. Eiii… asta e culmea. Nu m-am mişcat de lângă cutie, n-ar fi avut unde să fugă. Iar amicul nu avea cum să facă nicio şmecherie căci nu rămăsese singur alături de cutie nici măcar o secundă. Şoarecele chiar dispăruse. Topit de durere sau nu, dispăruse.
- E fantastic! – îi spun scărpinându-mă nedumerit după ceafă.
Mai dau ocol cutiei, mai scormon cu privirea înăuntru… Nu găsesc nicio explicaţie logică.
- E teribil. Elevii tăi trebuie să fie încântaţi. Merg mai bine orele de literatură de când cu experimentele astea?
D mă priveşte sfios ca o fecioară care-şi dezveleşte rotundul sânului.
- Da… mult mai bine. Nimeni nu vrea să ofere mai puţină iubire decât un amărât de şoarece. Nu cred că-ţi poţi imagina dar toţi cei cu care intru în contact de la o vreme sunt plini de iubire. Pliniplini de li se varsă pe buze, şi din priviri, din gânduri.
Am văzut experimentul cu şoareci cred că de vreo zece ori. La el acasă, în şcoală, la casa de cultură unde a avut mai multe reprezentaţii întru promovarea iubirii… Era fantastic ceea ce se întâmpla. Darrrr… tot nu puteam să accept că un şoarece amărât, mic şi gri ca orice şoarece, se poate topi din iubire. Deosebirea esenţială însă între mine şi prietenul meu D era că în timp ce el preda literatura, eu predam matematica, o ştiinţă mult mai exactă.
Aşa că am recurs la un şiretlic şi în baza prieteniei care ne lega am reuşit să rămân singur cu cutia zece minute. Atât, dar mi-a fost de ajuns. Am descoperit cu ceva chin că încăperea micuăţ şi întunecoasă în care şoarecele era închis ca într-o carceră avea un fund dublu, iar podeaua bascula atunci când şoarecele se aşeza într-o anumită poziţie aruncându-l pe acesta într-un locşor îngust în care se bloca imediat ce podeaua bascula înapoi trasă de un arc banal de pix. Un blocaj simplu cu un cui subţire imobiliza complet podeaua atunci când amicul înceta reprezentaţia.
Eram mulţumit de spiritul meu iscoditor. Totul se baza pe un truc ieftin. Şoarecele A nu se topea din iubire. Iubirea nu era un ghem de afectivitate îngropată în trup lângă suflet, acţionând independent de acesta şi aşteptând doar pe cineva care să o scoată la lumină…. Sau poateeee… poate că amicul şi colegul meu D avea dreptate. Da, da… amicul meu avea perfectă dreptate. Doar că Elementul A nu era un şoarece, ci fiecare dintre noi, amicul meu încercase să demonstreze nu că iubirea poate fi scoasă la iveala dintr-un trup de şoarece, acesta fusese doar un instrument, ci încercase să demonstreze că iubirea poate fi scoasă la iveala cu inteligenţă din oameni… Şi-i reuşise pe deplin!

Cand am plecat din urbe liceul la care predasem dăduse deja şcolii româneşti mai mulţi olimpici la literatură despre care am citit mult mai târziu prin ziare cu plăcere, căci deveniseră literaţi serioşi. Şcoala însăşi devenise una din cele mai bune din ţară fiind foarte căutată de elevi şi părinţi deopotrivă. Doar despre amicul D nu am mai auzit nimic. Umbla vorba că cineva îl acuzase de impostură şi că se retrăsese speriat încet încet în sine, devenise din ce in ce mai mic, până când dispăruse cu totul...

26 de comentarii:

Anonim spunea...

o poveste cat se poate de adevarata. se aplica si la oameni... si nu e doar in faza experimentala, ea chiar functioneaza

mosu spunea...

mmm... si la oameni oare cu ce ar functiona?! cu frisca si capsuni, cu crema de ciocolata si bucati crocante...?! ca la cascaval eu unul nu ma bag indiferent cat de gros e... :)

Anonim spunea...

nu, la oameni functioneaza cu dorinta de schimbare si aceea de a simti

pandhora spunea...

am senzatia ca suntem de mult in toiul unui experiment...si cand trapa se deschide brusc...ramane cate o urma din ceea ce a fost sau ai fost...mai dispare un oras...se mai topeste de cine stie ce boala un om...
iubirea neconditionata e un vis frumos...prea putini il traiesc sau prea putin il traiesc pentru mai mult timp...

povestesti atat de frumos:)
scrii atat de frumos :)
imi face placere sa trec pe la tine..

mosu spunea...

da, de fapt povestea nu este nicidecum despre soareci ci despre oameni; e o cutie mai mica unde sa face experimentul pe soareci si una mai mare unde se face cel pe oameni; doar ca nu ne dam seama; si asa cum ii spuneam lui dan vaideanu mai deunazi nu cred in conspiratii mondiale, doar ca noi nu ne apartimen decat in foarte mica masura
cred insa ca vem potentialul iubirii neconditionate (cum bine zici), pe care nu ne straduim insa sa-l fructificam; de altfel morala povestii cred ca pe aici se invarte: “D s-a apucat de experiment, încercând să demonstreze că orice vietate e capabilă de iubire… omul fiind singura vietate care se împotriveşte cu încăpăţânare deşi are la îndemână toate instrumentele”
multumesc mult pentru cuvintele frumoase!

CARMEN spunea...

ce bine ar fi ca toti impostorii sa se retraga în sine, până când dispar cu totul si cu totii!

mosu spunea...

asa-i nu zic nu! da cred totusi ca amicul D nu s-a incadrat niciodata la impostori; gura lumii sloboda...

Cleo spunea...

Nu te poti topi din iubire, dar te poate motiva foarte bine:)
Am vazut un film, Legaturi primejdioase, in care Michelle Pfeiffer moare din iubire. Asta cred!

Iubirea trebuie exersata, e ca o floare, pe care daca n-o uzi...

Amicul D...'o tona de teorie nu merita cat un gram de practica'. Iubirea iti da incredere, iti creste stima de sine, te face curajos :)

mosu spunea...

imi place Michelle Pfeiffer; Frankie and Johnny cu Al Pacino e unul din filmele preferate…
cat despre iubire… nu stiu, ca nu ma pricep la soareci, dar amicul D chiar cred ca se pricepea la amandoua; pacat ca a disparut din peisaj…
si mai cred totusi ca avea dreptate, ca e inlauntru fie ca vrem fie ca nu si ca suntem tare prosti uitand-o acolo; e un sentiment pe care ar trebui sa-l exersam mai des caci asa cum ai spus, te umple de tine…

Cleo spunea...

Nu-i simplu deloc, odata uitata...e foarte greu s-o regasesti, muncesti ca in mina de sare ca sa revina. Si-apoi tii cu dintii de ea, nu-ti mai vine s-o lasi.
Si daca o lasi uitata, la fel, mori!

mosu spunea...

:) asa-i; trebuie sa punctez doar ca noi vorbim aici despre iubire ca sentiment rotund, despre iubirea “fata de aproape”, indiferent daca “aproapele” e un om sau un fir de iarba ci nu despre iubirea intre barbat si femeie sau intre parinte si copil…

mosu spunea...

:) asta-i soarecele A; celalalt a lu sirbu era soarecele B, al de incercase sa instaureze socialismul intre soareci...

mosu spunea...

ooo… in mod clar soarecele A nu poate trai fara soarecele B, experienta o demonstreaza… :)

Cleo spunea...

Nici nu m-am referit altfel decât la iubire, în general, pentru oameni, pentru frumos, pentru o scriere, pentru Dumnezeu. În acest moment al vieţii eu aşa privesc iubirea, generic...iubirea pentru partener reprezintă doar o mică bucăţică din Iubire, şi nici nu sunt pasionată acum de acest subiect :D.
Dacă nu ai iubire în tine, n-ai iubire nici pt partener etc...

Anonim spunea...

http://just-elsa.blogspot.com/2011/04/soarele-e-in-interior.html

sper sa nu te superi ca am folosit o parte din textul tau la mine, acolo unde e link-ul. aici nu situ cum se face cu linkurile. cred ca doar se anunta persoana ca ai folosit ceva de la el. multumesc! :)

mosu spunea...

absolut nicio problema, dimpotriva, ma bucur daca iti plac scriiturile mele; nu stiu exact care sunt regulile in domeniul asta dar mie mi se pare de bun simt ca atunci cand cineva ia o bucatica de text de altundeva sa faca o referire la textul de unde l-a luat (in blogosfera referinta aceasta este mai simplu de facut cu un link); si asta mi se pare de ajuns…

Anonim spunea...

ai link la Mosu, pus in parateza. e bine asa?

mosu spunea...

ooo... absolut, nu-ti fa griji elza! :)

Anonim spunea...

Poate ca s-a topit nu din, ci in iubire. Si poate ca mai era nevoie de amicul D si-n alta urbe...

(P.S. Formularul de comentarii e extrem de greoi. Poate ar fi mai multi comentatori daca ar fi mai simplu...)

mosu spunea...

mmm… daca intr-adevar s-a topit in iubire inseamna ca in cutia de experiment ar fi trebuit sa se gaseasca adunata de la atatea exercitii iubire in stare pura, densa; nu stiu in ce forma se gaseste ea dar ar fi putut fi o ocazie excelenta de a o aduna in borcane si a o pune la pastrare in camara pentruuuu… pentru o utilizare ulterioara… :)
ei uite, la asta nu m-am gandit; e foarte posibil ca amicul D sa fi plecat in alta urbe unde iubirea sa fi secat cu totul si sa incerce sa o scoata si din oamenii de acolo; amicul D cred ca e un fantanar al iubirii, da, da, un fantanar al iubirii… (ooo… cu siguranta asta e o meserie disparuta demult)
cat despre formular, imi pare rau dar asa e modelul lui blogspot; am introdus si sistemul de verificare a cuvintelor pentru ca intrau prea multe mesaje spam; o sa incerc sa renunt la el din nou, mai vedem…
multumesc de trece, te mai astept

Luka D spunea...

Excelent scris :)

Si da acuma merg cometariile.

mosu spunea...

bine ai venit luka pe blogulluimosu! si multumesc pentru cuvinte; daca ti-a placut povestea aceasta sper sa le gasesti interesante si pe cele mai vechi (dar nu invechite)... :)

mitzaabiciclista spunea...

Da, frumoasă poveste, iar mie chiar îmi plac poveştile pentru oameni mai mari, că în fond şi la urma urmei tot copii am rămas şi noi :)

mosu spunea...

asa-i, asa-i, mare dreptate ai; apoi mai pofteste la povesti ca am pentru toata lumea, si pentru cei mai mititei, si pentru cei mai maricei, si pentru d-astia cu barba alba si lunga... :)

mitzaabiciclista spunea...

O să mai vin moşule şi o să-mi fac timp să mă uit şi pe poveştile mai vechi de la tine, că mie îmi plac poveştile :D

mosu spunea...

:) am vazut, am vazut...
si povestile si poeziile.... :))