joi, 6 septembrie 2012

Partea bună din mine

Pe amicul B îl cunosc de când mă ştiu. Am copilărit în acelaşi cartier, am fost colegi de clasă în şcoala generală, am urmat acelaşi liceu şi apoi Institutul Politehnic împreună. Ne-am întâlnit de mai multe ori de-a lungul anilor deşi eu am plecat din oraş după terminarea facultăţii şi de fiecare dată mi-a făcut mare plăcere revederea. Un tip isteţ, la locul lui, fără aere, bun profesionist, familist. De aceea n-am avut nicio ezitare să pun mâna pe telefon şi să-l sun atunci când m-am împotmolit într-o problemă legată de business. Ştiam că deşi terminase aeronavele devenise expert în probleme de conducte pentru industria de petrol şi gaze. Bineînţeles că a acceptat imediat să ne vedem şi m-a invitat să trec pe la el. "Am avut un mic accident şi aş prefera să treci tu pe la mine dacă nu ţi-e greu" m-a prevenit el.
Recunosc că fraza aceea pregătitoare nu avea în ea niciun fior de deznădejde sau de durere şi nu eram în niciun fel pregătit pentru ceea ce avea să se întâmple. Mă aştepta. N-am apucat să sun de două ori că uşa s-a deschis imediat pentru a se închide degrabă în urma-mi. Nu trebuia sa fii expert pentru ca să-ţi dai seama că amicul meu avusese nu "un mic accident" cum spusese, ci unul serios cu urmări teribile. Primul şoc l-am avut când i-am privit chipul zâmbitor cu care m-a întâmpinat în uşă. Era pur şi simplu hidos. Un accident grozav îl lăsase fără o bucată din cutia craniană şi din faţă. Îi lipsea aşa, cam ca un sfert de cub, incluzând aici o bucată de creier, un ochi, o ureche, un pomete de obraz. Mi-a zâmbit stânjenit şi m-a poftit să iau loc. Lipsa unei bucăţi de craniu era doar o mică parte a urmărilor accidentului suferit căci nu-ţi trebuia cine ştie ce atenţie să descoperi că un picior îi fusese amputat de deasupra genunchiului, lăsându-l şi fără o bucată de coapsă, în timp ce mâna începând de undeva de sub umăr îi lipsea în întregime.
O vreme s-a lăsat o tăcere stânjenitoare între noi. Eu fusesem complet luat pe nepregătite, în timp ce el încă mai oscila dacă să-mi povestească sau nu ceea ce i s-a întâmplat. Îi înţelegeam desigur ezitarea căci nu i-ar fi fost nimănui uşor să vorbească despre un accident cumplit ca cel pe care îl suferise amicul meu. Deşi urmările fuseseră îngrozitoare, părea totuşi că s-a recuperat foarte bine atât moral cât şi fizic, prezenţa lui per ansamlu lăsând impresia, cu excepţia micii stânjeneli legată de şocul afişat de mine, că este un om întreg, fără nicio problemă gravă. Ba mai mult, lipsa unor bucăţi de corp nu păreau să-l stânjenească în vre-un fel, continuând să-şi folosească bucata de trup rămasă cu aceeaşi uşurinţă şi lejeritate ca şi cum ar fi fost un întreg. De exemplu atunci când mergea nu schiopăta câtuşi de puţin, piciorul întreg urmându-i celui beteag şi invers într-o altemanţă plină de normalitate.
- E o poveste tare complicată - încercă el să dezlege firul vorbelor şi aruncă o privire furişă, ce se voia acunsă ochilor mei dar care nu-mi putuse scăpa, spre fereastra balconului.
Abia atunci am observat că mai există o a treia prezenţă în apartamentul lui. Stătea pe balcon ascunsă în mare parte de zid şi fuma. Deşi din ceea ce răzbătea privirii nu se zărea mai mult de un cot, o bucată de obraz şi un fum undunindu-se în rotocoale grele am putut intui o altă prezenţă masculină. Una ce încerca să mă evite.
- Ohh ... dacă te deranjez pot să revin altă dată. Dacă eşti cu cineva nu vreau să fiu inoportun - am spus eu şi am dat să mă ridic. Era evident că stânjeneala amicului meu venea şi din cauza prezenţei aceleia stranii de pe balcon. Imediat mi-au încolţit în minte o sumedenie de idei. Dar cea care se contura cel mai putemic era una uluitoare. Amicul meu fusese de-o viaţă un tip aşezat şi cuminte, se căsătorise cu o colegă de facuItate, făcuseră repede doi copii frumoşi pe care îi crescuseră cu drag. Aruncându-mi ochii împrejur îmi fusese uşor să constat, cu oarecare uimire, că în apartament nu mai locuia nicio femeie şi niciun copil. Nu tu încălţări de damă, nu tu haine de damă, nu jucării, nu biciclete, nu una, nu alta. Ce mai, era evident că bărbatul locuia singur. Sauuu împreună cu un alt bărbat. Ceea ce mi se părea incredibil. Sau nu chiar!
- Dacă mai eşti cu cineva am să revin altă dată - am continuat eu şi m-am ridicat încercând să reduc pe cât posibil stânjeneala amândurora. Mi-era destul de greu să înţeleg cum de ajunsese să facă pasul acela, dar mi-am spus că îngrozitorul accident probabil dăduse peste cap totul şi din cauza lui lucrurile o luaseră razna.
El însă mi-a pus o palmă pe braţ şi m-a oprit încercând să mă convingă să mă aşez la loc.
- Ia loc te rog. Nu mai e nimeni. Doar noi doi. Nu-ţi face griji.
Răspunsul lui m-a răvăşit complet. Nu-mi puteam imagina altceva decât că suferea serios cu capul. Ceea ce n-ar fi fost de mirare după felul în care arăta. Deşi nu-l văzusem în întregime pe cel de pe balcon, era evident că acolo mai era o persoană care fuma. Era indubitabil.
- Soţia taaa ... - am încercat eu să dau un sens lucrurilor fără să-mi fie clar ce urmăresc şi fără să duc fraza către un final.
- Din păcate soţia m-a lăsat. A plecat cu copiii. Am înţeles-o. Îi era greu în starea în care sunt.
Chestia asta cu "starea în care sunt" mi se părea destul de intrigantă. Întreaga poveste mă ducea cu gândul la istoriile acelea cu frunza din care rupi o bucată şi "văzută" cu nu ştiu ce instrumente speciale ea continuă să afişeze o aură de energie ca şi cum ar fi fost întreagă. Aşa îmi părea şi amicul. Aproape întreg. Doar că îi lipseau câteva bucăţi. Fără să vreau am privit curios în direcţia capului său. Sau în fine, ceea ce rămăsese din el. Peste bucata de scalp smulsă, pielea acoperise perfect totul, ca un covor de verdeaţă pajistea arsă. Rănile se recuperaseră perfect iar trupul lui arăta ca un joc de cuburi din care cineva furase peste noapte de ici şi de colo câteva piese.
Amicul aruncă iar o privire încordată spre balcon. De data asta privind la rându-mi într-acolo mă îngrozii. Mâna pe care o văzusem mai devreme ţinând ţigara după zid era acum în dreptul uşii de la balcon. Mâna spun! Mâna singură! Nu se sprijinea de nimic, nu era lipită de nimic, era pur şi simplu o mână care plutea prin aer stingând o ţigară în scrumiera aşezată pe marginea exterioară a pervazului de la fereastră.
- Ce naiba se întâmplă aici?! - n-am mai rezistat eu sărind în picioare.
- Nimic, nimic ... - bâigui amicul încercând să mă liniştească. E o poveste destul de complicată. Dar pe de altă parte foarte simplă. Totul a pornit de la nişte discuţii inofensive cu prietenii. Despre cât de buni suntem şi cât de răi. Eu am susţinut mereu că oamenii nu sunt unii buni şi alţii răi ci că fiecare din noi are o parte bună şi una mai puţin bună, suntem două talere ale aceleiaşi balanţe. Uite, gândeşte-te la nazişti. Au făcut nişte lucruri inimaginabile, abominabile. Şi totuşi fiecare dintre oamenii aceia care îşi schingiuiau şi omorau cu cruzime semenii se duceau seara acasă, îşi mângâiau pe obraz soţia şi îşi sărutau pe frunte copiii deja adormiţi. Smulşi din grozăvia razboiului erau umani, erau nişte suflete ca oricare altul. Războiul scosese la vedere tot ce era mai crud şi mai rău în ei. Fără să-şi dea seama. Dacă asta s-ar fi produs dintr-o dată, s-ar fi speriat cu siguranţă de ceea ce li se întâmplă şi s-ar fi sinucis cu toţii. Ca oile. Dar totul s-a derulat treptat. Mediul de viaţă normal, curat, a fost înlocuit cu altul care permitea urâţenia şi răutatea. Acolo toată mizeria devenise "normalitate". Nu încerc să le găsesc circumstanţe atenunante, deloc, ci doar să te fac să înţelegi ce vreau să spun - continuă el cu voce joasă dar clară şi sigură.
Făcu o pauză părând că încearcă să-şi adune gândurile culegându-le din diverse felii de viaţă din trecut şi apoi continuă.
- Am fost atât de obsedat de ideea asta, de partea bună din noi şi partea mai puţin bună din noi încât încet-încet am încercat să le separ, să înţeleg ce am bun în mine şi ce am mai puţin bun, un mai-puţin-bun care trebuie reeducat, corectat. Iar prin autocunoaştere şi introspecţie am reuşit. Şi am fost extrem de mulţumit pentru că în felul ăsta puteam deveni şi mai bun. Puteam să mă prezint lumii doar cu partea bună din mine, ascunzând-o pe cealaltă. Aş fi putut deveni aproape perfect. Şi am reuşit atât de bine să fac asta încât într-o dimineaţă... într-o dimineaţă...
Îi era în mod evident teribil de greu să continue. Trase aer în piept şi cu ochii proptiţi pe degetul arătător care zgâria unghia de la degetul mare continuă.
- Într-o dimineaţă m-am trezit cu o parte din mine dislocată, ruptă. Eram acolo întins în pat, pe jumătate adormit, pe jumătate treaz şi totuşi nu eram. Ca dintr-un puzzle bucăţi se desprinseseră din mine şi se îndârjiseră a deveni ele însele. Partea rea din mine îşi făcuse bagajele şi era punctul să o taie. Să se care şi să mă lase baltă - îşi duse el explicaţia până la capăt.
Ochii i se umeziseră. Era teribil de emoţionat. "Asta o fi din cauză că a rămas doar cu partea bună?!" m-am întrebat eu răutăcios şi imediat mi-am alungat gândul nevrednic. Am privit spre balcon. După ce a terminat de stins ţigara mâna a intrat în încăpere şi s-a aşezat la calculator, a tastat ceva şi pe ecran au apărut câteva clipuri cu muzică de pe Youtube. Au intrat apoi şi ochiul cu bucata de cap lipsă, care s-a aşezat în dreptul ecranului, şi piciorul, care s-a prăvălit în pat şi s-a sprijit de perete la un unghi de patruzeci şi cinci de grade într-o poziţie de relaxare destrăbălată, şi alte câteva bucăţi de trup care i se aşezară liniştite alături.
- Cand m-am ridicat din pat eram franjuri. Lipseau din mine bucăţi mari care continuau să doarmă fără să le pese că sunase ceasul şi că trebuia s-o şterg la servici. Pe moment m-am îngrozit. Cu timpul însă m-am obişnuit cu situaţia dar am realizat că mi-e absolut imposibil să trăiesc fără bucăţile astea mai puţin bune din mine. Imposibil! Înţelegi?! Asta m-a terminat psihic. Eu care luptasem ani buni să mă educ şi să separ ceea ce nu-mi place din mine, am constatat că deşi nu-mi sunt pe plac trebuie să accept şi aceste părţi. A fost nevoie în cele din urmă să convenim un pact. Eu să le dau o oarecare libertate iar ele să mă ajute să redevin un om normal întorcându-se acasă - a concluzionat el într-un final. Apoi s-a ridicat în picioare, a făcut un semn discret din sprânceană şi bucăţile rebele s-au aşezat cuminţi la locul lor.
- Până la urmă nici partea asta mai puţin bună din mine nu-i aşa rea - îmi spuse el zâmbind şi făcându-mi cu ochiul. Dimineaţă am fost un pic certaţi, dar când e vorba de treburi serioase găsim noi mereu o cale de împăcare.Despre ce spuneai că vrei să vorbim?!

18 comentarii:

cristina spunea...

Genial "desenul" gandurilor :)
E un fel de extensie a postarii anterioare.
Cred ca am fi mai buni cu totii de am reusi sa ajungem ca amicul B :)

Rudolph Aspirant spunea...

Eu numai cand si citesc cuvantul puzzle fac atac de panica.

9 spunea...

hmm, răul şi binele ne fac să fim ...umani.

La Fee spunea...

Va sa zica asa stau lucrurile...

Ma intrebam eu de ce mi-a fugit..., dar nu, nu, nu poate fi aceeasi situatie...sau o fi?
Mi-a fugit inima dupa ce am terminat de scris Metodica predarii tandretii, pe intelesul tuturor.

DaenIris spunea...

Fain! Iată o mare psihologie surprinsă în câteva rânduri. Jung ar fi invidios. El a scris o mulţime despre "umbră", da' n-a zis-o atât de sugestiv ca domnia ta.

:)

mosu spunea...

@cristina
eiii… nu stiu daca ar fi asa bine sa ajungem ca amicul B; ai vazut ca nici perfect nu e bine sa fii;
un om perfect e unul care are si bune si rele
si da, textul e o extensie a unei idei tot discutate in insemnarile anterioare…

mosu spunea...

@rudolph
totul, absolut totul e un puzzle…
naspa!

mosu spunea...

@9
mda, cam asta e miezul; răul şi binele ne fac să fim ...umani

mosu spunea...

@lafee
”metodica predarii tandretii, pe intelesul tuturor”?! mmm… suna bine! e ceea ce tocmai ai incheiat?! daca-i asa, mie acolo imi trebuie un ac sa-i descos intelesurile…
:) insa asta cu fuga inimiii n-are nicio legatura cu partea buna sau mai putin buna; are legatura cu partea fierbinte ;)

mosu spunea...

@iris
eiii… stii bine ca eu doar ma joc cucuvintele; dar ma bucur tare cand va place ce-a iesit :)

DaenIris spunea...

Doar aparent e o joacă. În realitate, tu faci ceva foarte serios aici. Dar e cu atât mai grozav cu cât percepi totul ca pe o joacă.
:)

mosu spunea...

:) asa o fi, cum spui...
multumesc!

DaenIris spunea...

Plăcerea e de partea mea! ;)

Neuroanchiloza spunea...

Pai daca a plecat consoarta,deja a ramas fara jumatatea aia buna, cliseistic vorbind :)

mosu spunea...

uneori consoarta e buuuuuna, alteori e mai putin buna...
deci principiul ramane valabil... ;)

MrRight spunea...

Genial! Am ramas fara cuvinte. Foarte interesanta ideea...
Ei, uite cum m-am bagat si eu in vorba! Dar nu m-am putut abtine. Chiar mi-a placut...


mosu spunea...

:) chiar genial n-o fi, dar ma bucur ca ti-a placut; sper sa-ti placa si alte texte ce-or mai fi sau ce deja au fost scrise...

Rudolph Aspirant spunea...

Foarte frumos acest text. Pacat ca nu e si despartit in paragrafe mai empatice catre eventualul cititor, dar nu asta conteaza. Cu ocazia promovarii conceptului de amicitie sitotodata a sarbatoririi zilei mele de nastere, (maine, 30 septembrie), doresc sa invit pe Mosu si pe eventualii fani si cititori ai acestui blog, (printre care si o doamna profesoara de liceu talentata la descris in mod literar autentic hipnotizant-fascinant diverse situatii horror din cadrul locului dansei de munca a carei adresa de blog efectiv am uitat-o), posibil interesati la o leapsa care se poate prelua de pe blogul meu. (RSVP si/sau eventuale felicitari sunt total optionale.)