luni, 28 octombrie 2019

Kinaiul

A’ala mi-a luat mâna stângă și mi-a privit atent unghia de la degetul mic.
- Ești un kinai – mi-a spus fără să clipească. Glasul său nu trăda nici emoție, nici mirare, nici încântare. Vocea lui A’ala fusese complet neutră, ca și cum ar fi vrut doar să-mi atragă atenția că am cinci degete la mâna stângă.
- Ce e acela un kinai, A’ala?
A’ala nu a răspuns, dar a continuat să îmi pipăie buricele degetelor, apăsând ușor peste ele și frecându-le cu degetul mare.
- Ești un kinai albastru.
- Ei bine, și ce înseamnă asta?
- Înseamnă că ești un luptător. Ești pregătit să te lupți cu ursul.
Am rămas pe gânduri. Știam că limbajul lui A’ala era îmbibat de înțelesuri adânci și că fiecare discuție cu el era ca un concurs de ghicitori. Nu putea fi vorba despre nici un urs adevărat în explicația lui A’ala. Nu întâlnisem niciodată un urs adevărat și cu atât mai puțin nu aveam de gând să mă lupt cu unul. A’ala voia să spună cu siguranță altceva.
- Ești un wae. Un ales!
- Un ales? Al cui?
A’ala a dat capul pe spate și a ridicat ochii spre stele. Am privit amândoi tăcuți cerul. Era senin și stelele păreau chiar ochii cu care zeii priveau înspre nedumeririle noastre, cercetându-le atent. Cu cât priveam mai adânc cerul, cu atât aveam mai mult percepția că de acolo de sus, cineva mă sfredelește cu privirea.
- Să bei apă de la Izvorul lui Hoku. La miezul nopții să mergi. Conține argint! – a mai spus A’ala, apoi s-a ridicat și a plecat.  
Argint?! De ce mi-ar fi trebuit argint?! Nu am avut nicio bănuială, dar l-am ascultat pe A’ala și am băut în fiecare noapte apă de la Izvorul lui Hoku. Abia când am ajuns în prima seară lângă el mi-am dat seama ce a vrut să spună A’ala. În lumina palidă a lunii, aplecându-mă peste ghizdurile de piatră tocită între care creșteau mușchi îmbibați cu rouă, am zărit stelele argintii reflectând-se în adâncul fântânii. Stăteau cuminți părând să se dizolve în apa cristalină. Am luat cana de fier, am umplut-o și am băut-o până la capăt. Am simțit cum argintul îmi pătrunde în sânge și cum pe cerul gurii rămâne gust de stele.
Nu știu cu adevărat ce a vrut să spună A’ala cu apa care conține argint, dacă fusese doar o metaforă a sa, sau dacă apa din fântâna lui Hoku conținea cu adevărat argint, dar nu după multă vreme unghia de la degetul mic al mâinii stângi a început să se coloreze în argintiu, iar vârful ei a început să crească mult mai repede decât la celelalte unghii. Trecuse doar o lună de când începusem să beau apă de la Izvorul lui Hoku și unghia îmi crescuse atât de mare, încât încercam cu rușine să mi-o ascund. Era subțire, tare și ascuțită ca o lamă de șiș. Am simțit cum toată povestea începe să mă îngrozească. Nu erau cuvinte fără noimă, cele pe care A’ala le aducea în fiecare seară și mi le vărsa în ureche. Aveau miezul lor, sensul lor, aveau mai mult decât atât, aveau un sâmbure de realitate pe care trebuia să-l înțeleg.
Într-o seară i-am arătat unghia. A’ala a zâmbit, mi-a luat din nou mâna și a mers cu degetul pe marginea unghiei argintii. A apăsat puțin iar pielea s-a crăpat, un licărit de sânge ițind-se în crestătura proaspăt deschisă.
- Acum ești un kinai adevărat. Ai și mana și mea pehehi.
Nu înțelegeam ce vrea sa spună. Nu înțelegeam nimic, de la un capăt la altul.
- De ce sunt un kinai A’ala? Cu ce urs trebuie să mă lupt?
- Ești un kinai care are și puterea și arma pentru a lupta. Nimic nu iți mai poate sta în cale. Iar ursul... pe urs îl vei învinge mereu.
- De ce ursul?
- Kinaii albaștrii se luptă cu ursul, kinaii roșii cu tigrul, iar kinaii verzi cu coioții. Ursul nu te atacă, decât dacă tu vrei să te iei la trântă cu el. Ursul e ziua care vine, nevoia care te macină, dorința care iți crește în piept...
- Iar kinaii roșii?
- Kinaii roșii sunt însetați de sânge, omoară doar din plăcere, e nevoia lor. Ei se luptă cu tigrul care i-ar putea sfâșia într-o secundă, dar n-o face pentru că nu simte sângele de kinai, doar tu ai sânge de kinai. Kinaii roșii scot mea pehehi și sfâșie burta tigrului când acesta nici nu se așteaptă. E o lașitate. Apoi îi jupoaie blana și o așază în peșteră, lângă toate celelalte.   
- Iar...
- Iar kinaii verzi sunt niște hiene mici. Se hrănesc cu mortăciuni și cu iarbă. De aceea devin verzi. Nu au mea pehehi, doar lătratul, asta e singura lor armă.    
Am încercat să pătrund înțelesul cuvintelor lui A’ala. Era clar că amestecă din nou filozofia de viață pur teoretică, cu crâmpeie de realitate palpabilă.
Mana și mea pehehi. Puterea și arma, îmi spusese A’ala. Care erau ele cu adevărat? Și la ce ar fi trebuit să le folosesc?
La o bucată de vreme după ce unghia mi-a crescut ca un șiș, am simțit și o altă schimbare în trupul meu, mai bine spus în înlăuntrul său. Simțeam unghia ca o armă și mai ales simțeam nevoia să o folosesc. Poate că și cuvintele lui A’ala mă împinseseră într-acolo, doar eram un kinai, un kinai albastru, eram mai mult decât atât, eram un wae. Dar ceva se întâmpla în mine, o forfotă interioară, o forță care părea să erupă din nimic, ca un tsunami care se adună din picăturile de apă și devine un colos cu o putere pe care nimeni, dar absolut nimeni, nu o poate stăvili. Eram un kinai, un kinai albastru...
Primul a fost domnul J. Era o japiță de șef, încrezut, prost crescut și mai ales mitocan. Avea un fel abject de a vorbi, mai ales cu femeile pe care le aducea în stare să plângă în hohote. Așa se întâmpla și în acea dimineață când țipa în biroul său de sticlă la domnișoara K. Am simțit cum încep să fierb, cum urechile încep să-mi pocnească de presiunea înlăuntrului, cum mâinile încep să se încordeze și mușchii înșirați de-a lungul oaselor subțiri le transformă în mici platoșe de oțel. A’ala mi-a făcut semn din cap, de pe partea cealaltă a biroului, să mă duc. M-am ridicat și am mers cu pași repezi și apăsați către biroul lui J. Am deschis ușa cu putere și abia am apucat să văd fețele mirate, speriate chiar, ale amândurora. M-am oprit în fața lui J și fără să stau pe gânduri am ridicat unghia și i-am repezit-o peste beregată. J a dus degrabă amândouă mâinile la gât ca și cum ar fi vrut să astupe gaura care se căsca, apoi a rămas așa vreo zece secunde, timp în care a început să horcăie și să tragă fără speranță aer în trup. A căzut în genunchi și apoi s-a prăbușit lat peste mocheta pufoasă. Am ieșit așa cum am intrat, cu pași repezi și apăsați, fără să mă uit înapoi. Nicio clipă nu m-am gândit la ceea ce fac. Era un automatism, un automatism periculos care nu înțelegeam cum de se înfiripase în mine. De la izvorul lui Hoku? Sau venea mult mai de departe, din sămânța de kinai?
Pe seară m-am dus pe vârful colinei să mă întâlnesc cu A’ala, eram curios ce avea să îmi spună. Dar nu a venit. M-a lăsat doar cu zeii. Cel cu zâmbetul larg din dreapta cerului clipea mulțumit...
Domnul J a fost primul, dar au urmat alții, mulți alții. Toți cei care îmi stăteau în cale într-un fel sau altul picau secerați cu beregata tăiată. Nu aveam emoții, nu aveam remușcări. Simțeam că ăsta e mersul lucrurilor, că așa trebuie să fie pentru a înainta. Nu căutam înțelesuri. Asta puțin m-a speriat.
- De ce A’ala? De ce trebuie să fie așa?
- Știi foarte bine de ce, nu trebuie să iți explic. Ai în tine ala. Ala te mână. Calea...
Am ezitat câteva secunde, apoi i-am pus lui A’ala o altă întrebare care mă măcina de foarte multă vreme.
- Eu nu mă uit niciodată înapoi! A’ala, toți oamenii ăia mor?
A’ala m-a privit mirat, cu o față confuză, așa cum nu o văzusem niciodată de când ne cunoșteam. Apoi a izbucnit în râs, într-un râs năvalnic cu sughițuri...
- Ești un wae, ala te mână... – a mai adăugat el, ca și cum nu m-ar fi auzit, apoi s-a dezlipit de teiul bătrân și a coborât ușor către oraș. Maine am să-ți aduc altă mea pehehi. Mana ta a crescut.
Și A’ala a venit în ziua următoare cu un arc cu săgeți. Nu părea să fie deloc unul obișnuit. Mi-a întins arcul, apoi tolba de piele moale în care stăteau frumos aliniate săgețile. A’ala s-a lăsat pe iarbă într-un cot îndemnându-mă să le încerc. Am luat arcul și l-am pipăit lung, mi-am plimbat degetele peste curburile lui, apoi i-am prins coarda între degete și am mers împreună cu ea de la un capăt în altul. Îl simțeam în carne, părea să fie una cu palmele mele. A’ala zâmbea mulțumit.
- Vezi și săgețile...
Săgețile erau o minune. Nu erau simple ustensile de ucis. Am luat una, i-am așezat pana în mijlocul corzii, apoi vârful în centrul miezului de lemn. Săgeata era tubulară și prin înlăuntrul ei se putea vedea până hăt departe, foarte departe, ca și cum aș fi ținut în mână o lunetă puternică.
- Ce e asta? Nu am mai întâlnit așa ceva niciodată. Nici nu cred că există – am zâmbit la rându-mi. Asta e doar o iluzie, un crâmpei de imaginație cu care vrei să mă îmbii din motive numai de tine știute. Nu există asemenea instrumente...
- E nana, nana hononu, privirea adâncă... Și nu vine din meșteșugirea săgeții, vine din tine, săgeata doar te ajută să o conștientizezi. Nu uita că ești un kinai, ești un wae...
- Chiar crezi că pot vedea atât de departe? – l-am întrebat uluit pe A’ala.
- Chiar crezi că există un instrument care să vadă atât de adânc? – mi-a răspuns el tot cu o întrebare.
Erau minunate săgețile lui A’ala. Nu doar că vedeam foarte departe, dar vedeam și în interiorul lucrurilor. Unele interioare păreau liniștite și frumoase din afară, dar înăuntru era multă mizerie. O vreme povestea m-a dat peste cap. Lumea mi-a părut dintr-o dată mult mai mare, simțindu-mă incapabil sa-i urmăresc contururile delicate ca ale unei forme fractale ample și cu atât mai mult să fiu în stare să-i pătrund miezurile.
Dar starea interioară de kinai nu m-a părăsit. Am pus săgețile în arc și le-am folosit. Neînduplecat. Fără emoții și fără remușcări. Nu căutam înțelesuri și nu priveam înapoi. Cei loviți se comportau asemenea lui J. Își duceau amândouă mâinile la gât încercând să desprindă săgeata. Rămâneau așa, în picioare, preț de câteva secunde, timp în care încercau zadarnic să tragă cu toata puterea aer în piept, apoi se prăbușeau la pământ horcăind.
- Ai prins gustul mana. Ursul are să se păzească de-acuma. Se va ascunde. O să-ți fie din ce în ce mai greu să-l găsești. Cred că ai ajuns destul de departe... Aici e o cotitură, iar tu trebuie să urmărești ala. Mana și   mea pehehi nu-ți mai folosesc la nimic...
Nu îl înțelegeam pe A’ala. De data aceasta nu era vorba să nu fi priceput vorbele, dar nu înțelegeam de ce mă întoarce din drum. Doar el îmi spusese, el îmi băgase în cap și în sânge că sunt un kinai albastru, un wae. Că am și mana și mea pehehi pentru a mă lupta și doborî pe oricine. Și dintr-o dată nu mai eram? Atunci ce eram?  
- De ce trebuie să opresc lupta A’ala? Nu mai sunt un kinai?
A’ala a încercat să îmi spună ceva, și-a căutat cuvintele, nu le-a găsit, apoi a renunțat.
- Oamenii ăia, acolo sunt kāne ʻino – am spus eu furios. Trebuie să scăpăm lumea de oamenii răi, A’ala, nu putem să ne oprim tocmai acum.
- Pune mana deoparte și caută ala - mi-a spus A’ala așezând-mi o mână pe braț. Închide ochii și caută ala...
Am închis ochii dar în cap mi se învârtea lumea întreagă, exact ca într-un caleidoscop pentru copii. Un cilindru opac în interiorul căruia se găseau fragmente de oglinzi, dispuse astfel încât piesele mici, viu colorate, să se adune la fiecare rotire în diverse îngemănări. Am deschis ochii și i-am arătat lui A’ala clădirea cea mare.
- Acolo A’ala, nu-i putem lasă pe kāne ʻino acolo. Și sunt atâția, sunt atâtea case in pericol – am țipat eu arătându-i orașul care se pregătea să adoarmă. Clădirea aceea putem să o distrugem cu totul...
- Lasă clădirile, clădirile sunt doar stupi pentru albine și trântori. Tu trebuie să cauți matca. Matca nu stă acolo. Închide ochii și caută ala. Urmărește-o...
Eram complet derutat.
- A’ala... dar oamenii, oamenii sunt...
- Lasă oamenii, nici oamenii nu contează, doar hopena contează.
- Atunci toate beregatele tăiate, toți oamenii aceia cu săgețile înfipte în gât, prăbușindu-se horcăind la pământ…
- Da, da, nici oamenii aceia nu contează. Asta nu s-a întâmplat decât pentru a-ți da seama cât de puternic ești, atâta tot. Să înțelegi tu însuți dacă poți să urmezi ala și să atingi hopena, țelul...
- Care țel A’ala? Ce contează cu adevărat atunci?
- Ai închis ochii? Ai urmat ala?
Am închis ochii aproape strivindu-i. Mi-era necaz pentru că mă pregătisem atâta vreme pentru ceva ce avea să se schimbe complet și să-mi fie de neînțeles. Brusc, cu ochii închiși am văzut stelele. Printre ele, ca un șarpe de apă, ala. Șarpele se răsucea printre stele ca o panglică de beteală printre globurile din brad. Apoi dintr-o dată șarpele a părut că se ridică cu capul deasupra cerului și se cufundă în el, dispărând. Am deschis ochii. Stelele străluceau. A’ala aștepta să-i vorbesc despre hopena, dar nu eram în stare. Simțeam ceva, dar nu reușeam să așez lucrurile în rame pătrate. Lumea se învârtea în continuare ca într-un caleidoscop.
- Mauna!
- Muntele?
A’ala a clătinat din cap aprobator.
- Știi bine A’ala că nimeni nu poate urca acolo. Toți cei care au făcut-o s-au prăbușit. Și apoi eu sunt un kinai, eu m-am născut să lupt cu ursul, nu să urc muntele.
- Acela este ursul! – mi-a întors-o A’ala apăsat, atât de apăsat încât mi-am dat seama, că încă de la început acela fusese țelul.
Am căzut pe gânduri. Mauna era o stâncă de piatră dreaptă, ieșită din miezul câmpiei ca un menhir uriaș, numai cremene tare și ascuțită, care nu putea fi pășită. Încă o dată mă scormoneau întrebările privind mana și mea peheni. La ce-mi foloseau? Care erau până la urmă armele mele? Mi-ar fi folosit în lupta cu mauna?
Am fost împreună cu A’ala și am privit mauna de jos, de la baza ei. Am clătinat din cap în semn că nu. A’ala a clătinat în semn că da.
- Dar trebuie să mă pregătesc – am încercat eu un compromis.
- Ești pregătit, ești un kinai călit. Ai și mana și mea pehehi.
- Mana si mea pehehi? Nu înțeleg nimic, A’ala. Nici vorbă să le am, nu mai am nimic. Nici măcar nu mă mai simt un kinai.
A’ala a zâmbit cum nu mai zâmbise demult.
- Asta pentru ca ai devenit unul matur și nu mai simți schimbarea. Hopena și nana hononu sunt armele tale, acestea au fost dintotdeauna, dar abia acum începi să le simți. Iar ala e puterea.
Lucrurile păreau să se limpezească.
A’ala a arătat cu privirea în susul stâncii. Am început să urc încet și atent. Aveam cu mine și privirea adâncă și țelul. Iar calea mă călăuzea. Nu mă uitam înapoi. Doar înainte, priveam cu grijă la fiecare colț de piatră, la fiecare muchie ascuțită.
- Faci bine ce faci! – mi-a spus A’ala de undeva de jos, de la baza stâncii, iar glasul său abia se mai distingea.
Drumul nu era deloc ușor, dar am strâns din dinți și am împins lucrurile într-acolo unde îmi doream. Iar ele se aliniau cuminți, ca o turmă de oi întorcându-se-n staul. La fiecare pas simțeam în ochi nana hononu, puterea de a vedea dincolo de contururi și în talpă mana, puterea care se adunase în atâtea încleștări mai mult sau mai puțin importante, mai multe sau mai puțin profitabile. Până la urmă A’ala avea dreptate, nimic nu era cu adevărat mai important decât hopena, țelul, și ala, calea spre el. Restul erau doar pietre alunecate de pe mauna, pietre mărunte care se rostogoleau cu gălăgie la fiecare pas  până jos de tot.
Când în fine am ajuns în vârf A’ala mă aștepta surâzând. Am privit lumea din vârful lui mauna. Nu înțelesesem de ce trebuie să urc acolo ca să învăț ce înseamnă cu adevărat un kinai, dar la o singură privire aruncată de jur împrejur, am priceput. De sus de acolo toate erau mici, neînsemnate, și clădirea cea mare și locurile și oamenii. Doar înaltul și depărtările erau la dimensiuni măsurabile...
- Cine ești tu A’ala?  
- Știi bine cine sunt – mi-a răspuns el ca un ecou.
Apoi m-a luat în brațe și m-a strâns tare, atât de tare încât simțeam cum brațele lui, pulpele, pieptul, îmi intră în carne. Nu l-am mai văzut pe A’ala niciodată, dar în ziua aceea am înțeles în sfârșit că sunt un kinai...


4 comentarii:

qwykx spunea...

Chiar esti un Kinai, nu vezi?
Nimeni nu indrazneste sa comenteze! :-)

Vreau sa vin aici sa mai stau de vorba cu tine, se poate din cand in cand?
si in afara celor scrise, eu sunt mai impulsiva si tu ai o anumita raceala a mintii
care ma tempereaza, vreau sa profit de ea
.......
Acum despre povestirea ta fantastica - nu mi-a placut, ca un kinai nu avea cum sa ajunga sa detina hopena, telul si calea ignorand oamenii, pentru ce? doar pentru sine insusi? Si le-a dobandit si acum ce ar fi facut cu ele?

qwykx spunea...

si as mai vrea ceva, te rog scoate triajul pentru cei cu probleme psihice, nu ca m-as consider ultra sanatoasa, :-) dar ma chinuie semafoarele ceva de groaza, doar nu ii e frica unui kinai de ”psiho-pupu” , cati ai vazut pe-aici pe la tine?

m-am chinuit de trei ori sa le nimeresc si era sa renunt dupa ce scrisesem o groaza in comment, precum ai vazut, nu-i pacat sa ma las pagubasa?

am eu grija de ei daca-ti trec pragul

si ar mai fi ceva,

cum iti explici la ca la o proza atat de buna sunt atat de putini cititori, vb. in general ca se intampla asta. Am gasit texte superbe, de autori consacrati, aproape fara comentarii, cu foarte putini vizitatori. Ce sa cred? Exista stiu, o ”politica” a reciprocitatii vizitelor, ma citesti-te citesc, ma like-uesti te like-uesc, stiu, o sa zici, omul e om, ce naiba? Ce se intampla cu omenirea asta?
De-aia i-oi fi taiat tu gatul aluia? :-))

Glumesc, ma distrez, mi-a fost dor de tine, ca tot vine acum Craciunul, mi-amintesti de el.

Noapte buna Mosuțule, te iubesc!

mosu spunea...

povestea este despre inlauntrul oamenilor, nu despre in-afara lor, de aceea doar kinaiul se vede iar restul oamenilor sunt doar pete…
pe cititori cred ca i-a speriat kinaiul, nu stiu de unde sa-l ia, de aceea nu comenteaza nimeni
cat despre semafoare, nu le pun eu, le pune blogger, ca se asigure ca nu intra masinile sa comenteze…

qwykx spunea...

am inteles ca despre inauntrul oamenilor este povestea, problema mea era ca inauntrul nu avea cum sa creasca si sa fie accesat/dezvoltat prin distrugerea ”exteriorului”. Cand schimbi interiorul schimbi si exteriorul, ori in povestea ta s-a pornit invers.
Nu vorbeam doar despre kinai ci in general despre oamenii care scriu despre ”kinai”, cred ca intelegi ce vreau sa spun. Oamenii suntcam speriati in general despre orice, asta observ de cand m-am intors on-line.
Nu mi-ai spus daca pot sa vin sa mai vorbesc cu tine si nici daca te-ai suparat ca te tutuiesc :-) sper ca nu te-am speriat si pe tine
simt nevoia sa vorbesc ca in viata, direct, viu, apropiat, ca intre vecini, ca acasa, fara protocoale bizare si formalitati inutile, fara suspiciuni alienante si fara senzatia ca oamenii nu inteleg spatiul asta care ar trebui sa fie menit spargerii barierelor si nu ridicarii lor. Oare nu avem atatea in viata de zi cu zi? Bine eu n-am dar altii au, de ce sa nu ne eliberam de ele aici, unde practic, ce avem de pierdut, cand am putea avea numai de castigat? Nu renuntam la tinuta, putem vorbi in frac si rochie de seara de la inceput pana la sfarsit, sau daca n-avem, in haine curate, cusute si scrobite dar fara platose si armuri, coifuri si sulite la indemana, fara frici si fara cochetarii, cu inima goala, descoperita ca pentru a spune, n-am nimic de ascuns, sunt ceea ce vezi si nimic mai mult, cum ar veni un copil in fata Mosului in ajunul Craciunului si i-ar spune ca a fost cuminte dar ca nu vrea nimic in schimb, nicio jucarie ci doar sa stie ca exista un Mos

Accepti?