Miercurea care a dispărut

Îmi fac exercițiile fizice și, când termin, bifez în calendarul prins pe perete. Curios, azi e joi și miercurea apare nebifată, deși de la o vreme îmi fac exercițiile cu conștiinciozitate în fiecare zi. Probabil că am uitat, îmi spun și bifez și miercurea.  

Apoi, la amiază, când dau să-mi pregătesc dejunul îmi aduc aminte de întâmplarea de dimineață. Știu sigur că marți, după ce mi-am pus mâncarea în farfurie, mai rămăseseră în cratiță două porții. De aceea mi-am și pus pe listă să merg azi, joi, la cumpărături. Când arunc însă ochii în cratiță văd că mai sunt fix două porții. Sunt tulburat. Asta înseamnă că n-am mâncat ieri?! Fug la calculator. Îl pornesc, deschid chrome și caut în history. Nicio pagină vizualizată ieri. Ultima este de marți. Înlemnesc. Așa ceva e imposibil. Știu foarte bine că ieri am pierdut o grămadă de vreme pe internet. Atunci, când a fost „ieri”, marți sau miercuri?! Încerc să rememorez ce am făcut în ultima zi și tot ceea ce-mi amintesc pare să încolțească din ziua de marți. Despre miercuri nu-mi amintesc chiar nimic. Verific telefonul, apoi deschid televizorul. Da, azi e joi 24 octombrie, iar ieri a fost miercuri 23 octombrie. Și totuși toate semnele converg spre o concluzie imposibilă, miercurea care tocmai a trecut s-a pierdut din șirul zilelor ce s-au scurs. Sau în fine, am pierdut-o eu. Deschid televizorul și ascult știrile. Ieri, miercuri 23 octombrie s-au întâmplat o mulțime de lucruri, poliția a descoperit că fata e cea care l-a ucis pe afaceristul din Arad, porumbul românesc a fost refuzat la export din cauza unei ciuperci, europenii renunță la mașinile diesel, dar nu și românii, a început reuniunea BRICS de la Kazan. Deci lumea a funcționat și miercuri la fel ca și marți, ca și luni, ca și duminică. Dar fără mine. Mai fac o ultimă verificare. Caut în fișierele de business. Excelul pe care trebuia să-l trimit ieri nu e gata. Deschid la repezeală properties, last modified. Marți. Cu inima înghețată o sunt pe Ana. „Salut, ai primit ieri de la mine excelul pentru EDS?”. „Nu! Mi-l trimiți azi, da?! Te rog, știi că e urgent. Mi-ai promis că miercuri e gata”. Mă simt complet pierdut. Am senzația că m-am desprins de naveta spațială cu care am călătorit în ultimii ani și plutesc în abis. În jur totul e negru, ca și cum ochii mei ar fi complet închiși. Pata mică de alb care era pasărea de fier s-a stins. Nimic în jur. Costumul îmi pare dintr-o dată prea mic. Aștept indicații de la centrul spațial, dar căștile sunt la fel de mute ca și infinitul în care plutesc. Îmi aud doar respirația gâfâită. Dintr-o dată o bucată de lemn, neted și lăcuit, trece pe lângă mine. O apuc degrabă și mă țin cu putere de ea decis să nu-i dau drumul. Apoi deschid ochii. Sunt la birou și strâng în palme marginea tăbliei sale de lemn. Privesc din nou ecranul laptopului. Azi e joi 24 octombrie 2024, iar ziua de ieri 23 octombrie 2024 e în mod cu totul inexplicabil pierdută.  

Merg în dormitor, mă așez pe pat și îmi cuprind capul în palme. Îmi este imposibil să înțeleg cum se poate pierde o zi. Un nasture da, un ac de cravată da, chiar și certificatul de naștere înțeleg că poate fi pierdut. Dar nu o zi întreagă. Încerc să-mi limpezesc gândurile, să judec logic, fără să intru în panică. Prin minte îmi trec o mulțime de variante elucubrante, dar una singură îmi pare viabilă. Probabil că marți seara am căzut într-un fel de comă, sau poate într-un leșin, sau un somn mult mai lung decât cele obișnuite care a ținut până joi dimineață. Asta ar explica totul. 

„E foarte interesant ce mi-ați povestit, dar sincer să fiu eu aș merge mai degrabă pe o oboseală care vă face să vedeți realitatea ușor distorsionată. La dumneavoastră, corporatiștii, se întâmplă destul de frecvent. Am verificat analizele și toate au ieșit bine. Sunteți perfect sănătos. Nu există nicio indicație că ați fi putut avea un colaps atât de sever în 23 octombrie”, îmi spune doctorul zâmbind. Nu sunt deloc de acord cu explicațiile sale. Și nici cu zâmbetul său. Sunt mult mai liniștit acum decât am fost în prima jumătate a anului. Simțurile mele sunt treze, pot pipăi realitatea cu ușurință și îi pot simți textura rugoasă. Doar cu ziua de miercuri nu-mi explic ce s-a întâmplat. Și nici nu am elemente care să mă apropie de înțelegerea realității. Lucrând de acasă nu interacționez fizic aproape cu nimeni. O fac doar în zilele în care ies pentru cumpărături sau pentru alte chestii uzuale. În plus, am senzația că și aceia putini cu care comunic zilnic prin intermediul telefonului sau calculatorului păstrează o tăcere suspectă privitoare la ziua de miercuri, ca și cum ar fi complici la ceea ce s-a întâmplat. 

Dacă nu am fost în comă, atunci ce s-ar fi putut întâmpla?! Mai fac o verificare. Marți am văzut prima parte dintr-un documentar produs de National Geographic, „Journey to the Edge of the Universe”. E un documentar foarte interesant, care pornind de la planeta Pământ, iscodește prin lăuntrul Căii Lactee, explorând mai apoi galaxii, găuri negre, pulsari, quasari, nebuloase și supernove, în drumul său spre marginile Universului, încercând să răspundă la întrebarea „chiar suntem singuri în Univers?”. Am văzut prima parte marți și brusc mi-am amintit că am văzut și a doua jumătate, cea care ar fi trebuit să fie difuzată miercuri. Am sărit în sus de bucurie. Am căutat programul TV, m-am oprit la ziua de marți 22 octombrie și am căutat Journey to the Edge of the Universe, partea întâi. L-am găsit. Ora 21:00. Eram în al nouălea cer. Am căutat apoi ziua de miercuri, Journey to the Edge of the Universe, partea a doua. Însă ziua de miercuri lipsea cu desăvârșire din revistă. Am crezut că înnebunesc. Am răsfoit revista pagină cu pagină și până la urmă am găsit și programul zilei de miercuri. Ziua de miercuri nu exista deloc, în schimb toate informațiile zilei erau îndesate la sfârșitul zilei de marți, ca și cum miercurea ar fi fost un fel de apendice al acesteia. Am rupt revista, am aruncat-o la coș și m-am dus să mă culc. Nu am putut să închid un ochi toată noaptea.  

Când m-am sculat, m-am repezit la coșul de gunoi. Trebuia neapărat să verific dacă fusese doar un vis aiurea, cum sugera doctorul, sau era chiar realitatea. Am pus cap la cap cele patru bucăți de revistă și am căutat din nou documentarul. Cel de marți era la locul lui, în timp ce jumătatea a doua era înghesuită cu întreg programul zilei de miercuri în finalul zilei de marți. 

Era clar că cineva îmi juca feste. Am început să caut prin casă, sub pat, în șifonier, în cămară, în dulapurile din bucătărie, pe balcon. Nu era nimeni. Și totuși eram convins că cineva îmi juca feste. Nu erau decât două opțiuni, ori cineva îmi juca feste, ori documentarul ăla extraordinar îmi schimbase viața, așa cum o cunoscusem eu până marți. Cum se întâmplase asta, nu aveam nicio idee, dar îmi părea ciudată legătura între ceea ce văzusem în revistă și ceea ce mi se întâmplase în realitate. Am stat o vreme încercând să-mi înăbuș fierberea interioară și gândurile care se prăvăleau grămadă peste marginile frunții, apoi m-am apucat iar să caut, de data aceasta mult mai temeinic și cu multă răbdare. Am deschis toate ușile șifonierului, sertarele, ușile biroului, ale dulapurilor din bucătărie, ușa frigiderului, a cuptorului, am cotrobăit prin cămară, printre lucrurile înghesuite pe balcon. Nimic. Ba da, ceva ciudat văzusem totuși. M-am întors la aragaz, am deschis din nou ușa cuptorului și am tras tava afară. Pe tavă erau cinci gândaci. Maronii, cu antene lungi pe care le agitau întruna. Nu s-au mișcat când am deschis ușa, deși m-aș fi așteptat să fugă. Nu avusesem niciodată gândaci în casă, așa că apariția lor tocmai în tava din cuptor m-a mirat foarte tare. 

- Ne-ai găsit, asta e. Felicitări! - am auzit un glas venind parcă din fundul cuptorului. 

- Poftim? - am întrebat cu răsuflarea tăiată. 

- Aveam nevoie de ziua aia, zău. Nu credeam că vei observa. Era o amărâtă de miercuri ca oricare alta. Nu ne-am repezit nici la sâmbătă, nici la duminică, am ales cea mai banală zi din calendar.   

Am căscat ochii cât cepele și cel mai mare dintre gândaci a observat și a clătinat din cap într-o parte și alta. 

- Nu te uita la hainele astea care te pot induce în eroare, a fost tot ce-am găsit mai bun la second-hand. Noi venim de pe XT298WM, sau T Coronae Borealis, așa cum o cunoașteți voi. Este o stea moartă.   

- O stea moartă... – am bâiguit eu, încercând să îi privesc mai atent pe gândaci și să observ prin mantia de chitină urmele unei civilizații extraterestre sofisticate. Nu prea am reușit. 

- O stea moartă, da. Desigur, fiind moartă nici noi nu avem zile. O vreme ne-am descurcat cu ce-am pus deoparte pe când steaua trăia. Dar s-au terminat și proviziile acelea. Așa că a trebuit să ieșim în Univers pentru a culege o zi de ici, una de colo, dacă vrem să supraviețuim. Vouă oricum nu vă trebuie toate. Nici n-ai fi observat că ai trecut peste ziua de miercuri fără s-o trăiești dacă nu era blestematul ăla de calendar de perete unde notezi zilele în care ai făcut exerciții. 

Rămân cu gura căscată. Deci ziua de miercuri chiar a lipsit cu adevărat, întâmplarea nu a fost o creație a imaginației mele. Dar nu s-a pierdut pur și simplu, ci a furat-o cineva. 

- Acum înapoi nu ți-o putem da, chiar dacă ai vrea. Am trimis-o acasă în magazia noastră de zile negre. Tu oricum nu mai ai ce face cu ea.

Complet bulversat nu pot face altceva decât să dau din cap precum câinele din lunetă. 

- Am strâns câteva luni bune la deplasarea asta. Nouă o să ne ajungă câțiva ani, căci noi le dumicăm bine, nu le consumăm aiurea ca voi. La voi nouăzeci la sută din timp se pierde nefolosit, căscați ochii pe net, vă pierdeți în discuții complet inutile, stați la televizor și urmăriți talk-showuri stupide, frământați gânduri sterile. 

Îmi însușesc reproșul. Are dreptate. Și sincer mă bucur că ziua de miercuri a ajuns la tipii ăștia care chiar știu să aprecieze timpul. Mă gândesc dacă nu cumva aș putea să le dau și ziua de sâmbătă, dar gândacul cel mare își scutură iarăși capul cu antene lungi și-mi tulbură gândurile. 

- Acum, dacă n-ai nimic împotrivă, noi am dori să ne întoarcem acasă. Scuze încă o dată dacă ți-am pricinuit neplăceri, nu asta am vrut. 

Și-au dispărut. Au dispărut pur și simplu, ca și cum nici n-ar fi existat. Mă așez în genunchi, scot tava și privesc lung în fundul cuptorului. Nu mai e nimeni. Mă gândesc la doctorul care mi-a făcut analizele.