În ţara stelelor ciobite şi a lunii mâncate de vârcolaci

Sǎ vezi ce mi s-a întâmplat. Asearǎ am avut o aventurǎ uluitoare. În timp ce stǎteam pe balcon cu copiii şi ne îmbǎtam cu miresmele de iasomie şi mâna maicii domnului a apǎrut deodatǎ, ca din senin, un piticuţ. Era mic, de-o schioapǎ, cu barba albǎ, lungǎ pânǎ la vârful condurilor, cu nori pufosi în obraji şi cu o pelerinǎ roşie roşie ca roşiile cele mai roşii pe care le ştiu, care îl acoperea pe de-a-ntregul. S-a aşezat pe balustrada balconului şi deşi abia ne ajungea la buric aşa cocoţat pe balustrada balconului cum era, ne-a privit de sus şi fǎrǎ sǎ aştepte sǎ ne revenim din uluire ne-a întrebat: “am trei bilete la trenul care pleacǎ astǎ searǎ spre ţara stelelor ciobite şi a lunii mâncate de vârcolaci, le vreţi?”. Bineînteles cǎ noi am rǎmas muţi, ca trei pǎpuşi care şi-au înghiţit limba. Piticul n-a aşteptat mult sǎ ne revenim din ameţeala şi ne-a repezit “le vreţi sau plec?!”. Eu am încercat sǎ bâigui un “mulţumim dar tocmai se încǎlzeşte laptele pentru cinǎ” dar copiii nu m-au lǎsat sǎ termin ceea ce începusem şi au ţipat amândoi deodatǎ acoperindu-mi vocea “le vrem, le vrem, le vrem…….”. Şi fǎrǎ sǎ mai aştepte vreo confirmare din partea mea, piticuţul a scos din buzunarul adânc al mantiei roşie roşie ca roşiile cele mai roşii pe care le ştiu trei bilete şi ni le-a întins. Biletele erau tare ciudate. Copiii au început sǎ râdǎ şi au întrebat “Ce facem cu biletele astea?” pentru cǎ prea arǎtau ca nişte biscuiţi de cacao cu cremǎ de vanilie. Piticul nu a pǎrut mirat de întrebare şi a rǎspuns apǎsat: “le compostaţi când vreţi sǎ vinǎ trenul; uite-asa” – şi a dus o mânǎ la buzunarul mantiei, a scos un bilet şi şi-a înfipt dinţii în el; într-o secundǎ biletul a dispǎrut dincolo de obrajii rotunjori şi firimituri de biscuit s-au rostogolit peste barba albǎ şi netedǎ. Apoi, cât ai zice “moş” piticuţul nostru s-a fǎcut nevǎzut. 

Copiii au început sǎ chicoteascǎ şi înainte sǎ apuc sǎ fac vreo mişcare au scos biletele şi le-au compostat fericiţi. Nu au trecut mai mult de trei secunde şi un tren lung şi negru ca un şarpe al nopţii cu luminite mǎrunte şi galbene ca nişte solzi strǎlucitori a apǎrut în faţa noastrǎ. Uşa de la vagonul din dreptul balconului s-a deschis şi un piticuţ mic, de-o schioapǎ, cu barba albǎ, lungǎ pânǎ la vârful condurilor, cu nori pufoşi în obraji şi cu o pelerinǎ roşie roşie ca roşiile cele mai roşii pe care le ştiu, care îl acoperea pe de-a-ntregul, ce pǎrea identic cu cel care tocmai ne pǎrǎsise, a deschis uşa şi ne-a poftit: “urcaţi”. A urcat întâi fata cea mare, apoi cea micǎ dar când am dat sǎ urc şi eu piticul mi-a pus o mânǎ în piept şi mi-a cerut autoritar biletul. Apoi fǎcându-mi complice cu ochiul a mimat gestul compostǎrii, având grijǎ sǎ adauge la sfârşit şi un apendice vocal “cranţ”. N-am avut încotro. Am scos biletul, l-am compostat şi am urcat. Apropo… Trebuie sǎ vǎ spun cǎ avea exact gustul care ne aşteptam. De biscuit de cacao cu cremǎ de vanilie.

Drumul a fost extrem de scurt şi lipsit de orice peripeţii. De cum s-au închis uşile locomotiva a cotit scurt spre cer şi cu o vitezǎ ameţitoare a început sǎ se depǎrteze de pǎmânt. Pe geam, oraşul se vedea din ce în ce mai mic, apoi ţara din ce în ce mai micǎ, apoi continentul din ce în ce mai mic, apoi pǎmântul din ce în ce mai mic, pânǎ ce la un moment dat au dispǎrut toate. Şi exact în momentul în care ne-am dat seama cǎ au dispǎrut, trenul s-a oprit cu o smuciturǎ puternicǎ. “Staţia stelelor ciobite şi a lunii mâncate de vârcolaci” – a anunţat un glas ce pǎrea de piticuţ mic, de-o schioapǎ, cu barba albǎ, lungǎ pânǎ la vârful condurilor, cu nori pufosi în obraji şi cu o pelerinǎ roşie roşie ca roşiile cele mai roşii pe care le ştiu care îl acoperea pe de-a-ntregul. Şi aşa şi era. Cǎci imediat ce am coborât din tren l-am vǎzut. Dǎdea din mâini ca un poliţist încercând sǎ îndrume mulţimea de copii şi de pǎrinţi spre ieşirea din garǎ şi intrarea în oraş. Trebuie sǎ recunosc cǎ oraşul arǎta tare ciudat. Aşa…ca un parc, dar ca un parc din cer… Erau pajişti de vise, fântâni de dorinţe, gânduri rǎzleţe ca nişte cǎprioare aurii, zâmbete plantate pretutindeni şi mai ales stele. Erau stele mari cu multe colţuri ca nişte mori de apǎ care se rostogoleau continuu spre niciunde. Erau apoi stele mai mici, aşa, de înǎlţimea unui stat de om, doar cu cinci colţuri în care te puteai oglindi de ai fi putut sǎ juri cǎ eşti pe undeva pe acolo prin interiorul lor. Şi în fine erau steluţele mici ca fulgii de nea, care se împrǎştiau pretutindeni ca o ninsoare risipitǎ de vânt. Dar ca un fǎcut toate steluţele aveau colţurile ciobite. “De ce au toate stelele din ţara stelelor ciobite şi a lunii mâncate de vârcolaci, colţurile ciobite?” – l-am întrebat pe piticuţ. “Pentru cǎ le ronţǎie copiii când dorm” - mi-a rǎspuns piticuţul peste umǎr fǎrǎ sǎ mǎ bage în seamǎ ca şi cum atâta lucru ar fi trebuit sǎ ştiu şi eu, om mare ce sunt. “Şi în plus, ca sǎ fie perfecte” – mi-a mai aruncat peste umǎr. M-am simţit ofensat de atitudinea lui mai ales cǎ era mic, de-o schioapǎ, cu barba albǎ, lungǎ pânǎ la vârful condurilor, cu nori pufoşi în obraji şi cu o pelerinǎ roşie roşie ca roşiile cele mai roşii pe care le ştiu care îl acoperea pe de-a-ntregul, aşa cǎ nu l-am mai întrebat nimic pânǎ… Nu l-am mai întrebat nimic pânǎ când am vǎzut alt lucru care tare m-a mai minunat. În mijlocul parcului un alt piticuţ care semǎna aidoma cu cel care ne dǎduse biletele şi cu cel care ne însoţise în tren şi cu cel care ne primise în oraş şi cu cel care ne rǎspundea la întrebǎri, cum spuneam în mijlocul oraşului un piticuţ cocotaţ pe o scarǎ mare mare mare dǎdea jos luna de pe cer. Şi oricât de ofensat aş fi fost nu m-am putut abţine sǎ nu-l întreb din nou pe pititcuţ “De ce dǎ piticuţul acela luna jos de pe cer?” De data aceasta piticuţul s-a oprit, s-a întors cǎtre mine, m-a privit sever în ochi şi mi-a rǎspuns: “În primul rând cǎ acela nu este un piticuţ, poate piticuţ eşti tu, acela este un pitic-croitor-de-vise ca şi mine. Şi în al doilea rând nu dǎ luna jos de pe cer. Dacǎ ai fi avut curiozitatea sǎ te uiţi atent la luna aceea, ai fi observat cǎ este mâncatǎ de vârcolaci şi a pierdut din strǎlucire, iar piticul-croitor-de-vise o înlocuieşte cu una nouǎ, rotundǎ, facutǎ la noi în atelier. Vârcolacii sunt cei mai mari duşmani ai viselor, iar noi ne îngrijim ca visele sǎ creascǎ frumoase şi luminoase”. Recunosc cǎ sǎpuneala piticuţului mi-a tǎiat de tot elanul de a mai întreba ceva, aşa cǎ mi-am petrecut vremea în continuare admirând frumuseţile locului şi nu erau puţine dupǎ cum vǎ povesteam. Nici nu ştiu când a trecut timpul şi am auzit iar glasul piticuţului cel mic, de-o schioapǎ, cu barba albǎ, lungǎ pânǎ la vârful condurilor, cu nori pufoşi în obraji şi cu o pelerinǎ roşie roşie ca roşiile cele mai roşii pe care le ştiu, care îl acoperea pe de-a-ntregul: “vin zorile, oraşul se închide, poftiţi în vagoane”. Apoi iar şi iar ca un ecou… “vin zorile, oraşul se închide, poftiţi în vagoane”. Mi-am întâlnit fetele în compartiment. Erau încântate, radiau de bucurie, de mulţumire… iar în timp ce întindeam mâna sǎ le mângâi obrajii, am simţit uşile închizându-se cu o bufniturǎ şi am auzit piticuţul anunţând cu o voce sobrǎ: “atenţie se închid uşile, urmeazǎ staţia Patagoria…”