marți, 24 martie 2009

Constatare

Soarele nu e rotund, e plat ca o tigaie. Pe o parte e galben ca o clǎtitǎ pufoasǎ, fǎcutǎ cu o ţârǎ de apǎ mineralǎ, iar pe cealaltǎ negru, negru tuciuriu ca un fund de tigaie arsǎ de pe care clǎtita tocmai s-a dezlipit…..

vineri, 20 martie 2009

frig

mi-e frig
pe masǎ trei felii de portocalǎ s-au uscat; erau seci oricum; s-au nǎscut ofilite ca şi cum cineva le-ar fi scos sufletul zemos cu seringa şi l-ar fi injectat mugurilor de liliac ce stau sǎ crape; pieliţa subţire s-a întǎrit disimulând un înlǎuntru gol şi obtuz; cu cât înlǎuntrul e mai gol cu atâta pieliţa se întǎreşte mai tare creând o falsǎ impresie de întreg
un pahar murdar de vin stǎ pe un colţ de masǎ oscilând între o sinucidere laşǎ dar tardiv prevestitoare de bine şi o tergiversare la nesfârşit a unui destin meschin şi opac alǎturi de o farfurie cu gura mare şi o pereche de tacâmuri veşnic hǎmesite
pe calorifer coaja de portocalǎ se chirceşte spasmotic asemeni unei muşte arse de vii cu bricheta de doi puşti nǎzbâtioşi dispusi sǎ decupeze timpul pentru a determina dimensiunile vietii; n-a mirosit niciodatǎ a flori, doar a pǎmânt
e întuneric; asta e bine pentru cǎ nu se mai vede nimic altceva în afarǎ de portocalǎ şi paharul de vin; nici faţa de masǎ ascunsǎ sub cuvinte murdare ca un obraz delicat sub vǎrsatul de vânt, nici tǎlpile lovite de tavan pentru a ucide un roi de minute sǎlbatice zbârnâind zgomotos în jurul lǎmpii demult deşirate
doar apa de la chiuvetǎ care tot picurǎ ruginit şi monoton ca un vinil cu şanţurile duse ce se opreşte de fiecare datǎ la “draga mea te iu…”, “draga mea te iu…”, “draga mea te iu…”, fǎrǎ sǎ lase niciodatǎ sǎ treacǎ certitudinea cǎ într-adevǎr o iubeşte…
de sus, un gândac negru de bucǎtǎrie cu picioare pǎroase şi coarne ascuţite priveşte totul cu o neascunsǎ scârbǎ, ca un portar la intrarea spre iad

luni, 16 martie 2009

Inadaptabilitate

Vine în fiecare searǎ cu lunǎ plinǎ. E frumoasǎ. O frumuseţe opacǎ şi tristǎ. Are pǎrul tuns scurt, abia acoperindu-i ceafa, ochi lucitori, privirea pierdutǎ în zǎri înecate-n pescǎruşi neciopliţi. Trupul greu de femeie împlinitǎ, cu rotunjimi voluptoase abia şoptind de sub pânzele reci. Se opreşte în faţa mea ca în dreptul unei oglinzi. Îşi trece mâinile prin pǎrul blond, desigur vopsit, ca şi cum ar încerca sǎ le încarce cu scânteieri albastre. Îşi aranjeazǎ reverul bluzei albe subţiri şi de fiecare datǎ rostogoleşte încǎ un nasture. Apoi se codeşte un pic, roşeşte timid ca o puştoaicǎ surprinsǎ atingându-şi sânii abia îmbobociţi şi cu mâini tremurânde revine şi-l încheie. Speriatǎ face stânga împrejur depǎrtându-se încet, având grijǎ sǎ întârzie primul pas pânǎ când gamba piciorului rǎmas îndǎrǎt se cabreaza laconic ca într-un Rodin abia despletit.
De fiecare datǎ întocmai. Aceeaşi bluzǎ albǎ cu parfum de mixandre, aceeaşi fustǎ scurtǎ de-o palmǎ deasupra genunchiului, acelaşi pantof decupat cu toc înalt, aceeaşi urmǎ de mister, dar întotdeauna, absolut întotdeauna altǎ femeie……

vineri, 13 martie 2009

Gând (6)

Numai faptele sunt obiective, cuvintele sunt întotdeauna subiective.

joi, 12 martie 2009

cuiul ǎla al naibii, ǎla lung care fǎcuse vârf sǎptǎmâna trecutǎ, abia azi a intrat pânǎ la capǎt şi s-a înţepenit de tot; neam de-l mai scoate……

Jurnalul unui om fericit 9

Un singur lucru trebuie sǎ mai lǎmuresc înainte de a-mi face fişa de lichidare şi decontul. O chestiune foarte importantǎ cǎreia nu i-am acordat niciodatǎ atenţie deşi m-am lovit de ea toatǎ viaţa. Relaţia mea cu El.
Bunicii au pierit amândoi în rǎzboi, bunicile au trǎit aproape o sutǎ de ani. Amândouǎ au avut relaţii aparte cu El. Prima, care era cucernicǎ, l-a iubit şi l-a cinstit în interiorul sufletului ei firav şi curat şi nu în construcţii impunǎtoare de piatrǎ. A respectat cu sfinţenie cele zece porunci şi încǎ multe altele. Nu a intrat des în bisericǎ, dar l-a slujit cu cea mai mare credinţǎ. Apoi, dintr-o datǎ, a decis sǎ nu-l mai priveascǎ prin turle semeţe în care sfinţi ruginii strecurau lumina prin ferestrele înguste şi înalte ci prin ochiurile de geam pǎtrate ale unei modeste case de rugǎciuni penticostale. Sfinţii erau mai puţini şi mai mici, ascunşi cu toţii îndǎrǎtul unei mese simple de lemn, acoperitǎ cu o faţǎ de masǎ albǎ, pe care stǎteau întotdeauna o cruce sculptatǎ în lemn şi un bucheţel proaspǎt de flori. Era mai multǎ linişte şi mai puţinǎ nimicnicie. A doua a intrat mai des în bisericǎ sǎ se întâlneascǎ cu El. O fǎcea în fiecare duminicǎ cu cǎmǎşi primenite mirosind a busuioc dar cu acelaşi suflet pustiit, trǎgându-l dupǎ dânsa pe soţul de-al doilea şofer şi beutor, iubitor de ţǎrânǎ ci nu de stele. Ne amintea de El cu fiece ocazie şi-i cerea ajutorul de fiecare datǎ când cerul se-ncovoia spre apus. Nu cred cǎ s-au privit vreodatǎ în ochi. Nici nu apuca bine sǎ închidǎ fereastra spre cer cǎ începea s-o bârfeascǎ pe coana Marioara de una, pe coana Leonora de alta. Şi suduia, suduia de mama focului de fiecare datǎ când cineva se aburca în cârca pǎrerilor dumisale, de multe ori fixe şi le apleca spre pǎmânt ca pe o creangǎ de alun. Iar Lui sunt convins cǎ nu-i plǎcea asta, cǎci îşi punea de fiecare datǎ palmele la ochi, fǎcea o grimasǎ urâtǎ ca atunci când îi întinzi cuiva o farfurie plinǎ şi acela o trânteşte pe podeaua tare transformând-o cu zgomot strident într-o mie de cioburi şi îşi întorcea faţa spre vecina Mariţa de peste drum.
Cu pǎrinţii a fost mult mai simplu. Ei nu au avut timp sǎ stea de vorba cu El, ei au muncit. Sǎ construiascǎ comunismul. Întâi pe cel revoluţionar, apoi pe cel multilateral dezvoltat şi în cele din urmǎ pe cel de mucava. Pânǎ într-o zi, când s-au dus la servici şi li s-a spus cǎ s-a isprǎvit şi mucavaua. Se isprǎvise totul. Treaba a rǎmas neterminatǎ şi pǎrinţii descumpǎniţi. În tot acest timp Dumnezeu a stat cuminte într-o candelǎ micǎ şi roşie agǎţatǎ deasupra uşii de la intrare, chiar lângǎ sonerie. Nu ştiu cine a pus-o acolo. Mama nu. Iar tata nici atât. Cred cǎ a rǎmas de la moartea bunicului de-al doilea, o lǎsase bunica de-i miroseau cǎmǎşile a busuioc. Nu ştiu nici mǎcar cum de-a ars atâta, cǎci nimeni n-a pus vreodatǎ ulei în ea şi arde şi-acum.

jurnalul unui om fericit 8

vineri, 6 martie 2009

Criza financiarǎ pe înţelesul tuturor

Ultimul îşi fǎcu loc la prezidiu Marele Şambelan. Era bǎtrân, aproape orb şi îşi mişca cu greu fundul mare de fiecare datǎ când era obligat sǎ urce câteva trepte. Marele Şambelan avea o herminǎ lungǎ şi albǎ cu pete cafenii la gât de care era foarte mândru dar de care se împiedica de fiecare datǎ când trebuia sǎ dea fuga la câte o întâlnire. Hermina Marelui Şambelan era mai frumoasǎ decât blana regelui chestie pe care acesta nu i-o putuse ierta niciodatǎ. Regele îl privi aşezându-se, îi aruncǎ pe sub sprâncene o privire mânioasǎ, apoi îşi roti ochii peste mulţime. Toatǎ lumea pǎrea sǎ fie prezentǎ. Veniserǎ de peste tot, din toate colţurile regatului. Sosiserǎ cu toţii, câtǎ frunzǎ, câtǎ iarbǎ. Îşi privi speechul cu ochi absenţi. Nu mai avea demult trac. Era hârşit în necazuri, trecut prin multe, obişnuit cu toate. Doar faptele cele din urmǎ îl luaserǎ pe nepregǎtite. Nu mai trǎise niciodatǎ aşa ceva, nici el, nici tatǎl sǎu bǎtrânul rege. Îşi rǎsfirǎ hârtiile spre stânga apoi începu sǎ le adune dinspre dreapta. Un tic nervos care-i trǎda emoţiile şi pe care doar cei foarte apropiaţi îl cunoşteau.
Brusc regele îşi îndreptǎ capul impunǎtor şi facu un semn scurt. Murmurul mulţimii încetǎ într-o secundǎ.
- Ne-am adunat astǎzi aici pentru a vǎ spune cǎ întreaga lume este în pericol – apoi fǎcu o pauzǎ ca şi cum ar fi încercat sǎ-şi adune toate puterile pentru a continua - nu e de glumǎ, întreaga planetǎ este în crizǎ şi noi odatǎ cu ea – continuǎ el cu un ton grav şi glasul sǎu reverberǎ dincolo de liziera pǎdurii ca un tunet. Toatǎ greutatea vorbelor cǎzu pe ultimul cuvânt, pe care de altfel nu îl recunoştea aproape nimeni dintre cei prezenţi. Când glasul sǎu puternic cǎlcǎ pe ultima silabǎ, ochii îl scrutarǎ din nou ca un fulger pe şambelan ca şi cum acesta ar fi fost cauza tuturor relelor, inclusiv a crizei ce se abǎtuse ca o furtunǎ peste capul tuturor. Dar Marele Şambelan îl privi impasibil cu ochii mici şi încuviinţǎ din cap vorbele sale, în timp ce gândul îi zbura tot la hermina cu picioare lungi şi ochi migdalaţi pe care o lǎsase în aşternutul de paie din scorbura pe care o arvunise special pentru ea în centrul pǎdurii.
- Da, suntem în crizǎ – tunǎ glasul leului şi pentru o clipǎ se lǎsǎ o linişte mormântalǎ. Doar gâfâitul greu al ursului care nu ieşise încǎ complet din hibernare dar care fǎcuse un efort uriaş sǎ se prezinte totuşi la întâlnire, mai despica aerul îngheţat…
Apoi mulţimea începu sǎ murmure din nou “crizǎ… crizǎ… crizǎ….” fiecare întorcând capul cǎtre vecinul sǎu cu ochii goi şi ridicând întrebǎtor din umeri…
- Ce crizǎ dom’le – se rǎsti o coţofanǎ arţǎgoasǎ şi plinuţǎ, cu ciocul negru şi cu penajul alb pe burtǎ şi negru pe spate, asemeni unui pinguin – despre ce crizǎ e vorba, sǎ înţelegem şi noi?!
Leulului i se pǎru întemeiatǎ întrebarea coţofenei, pe care însǎ nu o putea suferi din cauza tonului agresiv cu care ridica orice problemǎ la fileu, aşa cǎ îşi adunǎ vorbele şi continuǎ.
- Totul a început cu criza financiarǎ cauzatǎ de creditele subprime – începu leul sǎ depene domol o poveste care nu avea cu nici un chip cum sǎ se sfârşeascǎ cu happy end, mai ales pentru el, pentru leu - „Este un accident care aştepta sǎ se întâmple" dupǎ cum spunea bǎtrânul Greenspan. Unul din cinci credite ipotecare a fost de tipul subprime, adicǎ o bombǎ cu efect întârziat. Bǎncile au dat banii, au împachetat totul frumos cum ştiu numai ei bancherii sǎ o facǎ, într-un pachet lucios cu poleialǎ, pe care apoi l-au vândut investitorilor. Instituţiile de credit au scos creditele neperformante din bilanţ, preţul acţiunilor a crescut impulsionat de vânzǎri, investitorii au fost mulţumiţi cǎ valoarea acţiunilor urcǎ continuu şi au plusat mereu. Totul mergea ca pe roate. Pânǎ s-a spart buba, cǎ trebuia sǎ se spargǎ. Adicǎ debitorii n-au mai putut sǎ-şi plǎteascǎ datoriile. De aici totul a coborât ca un bulgǎre de zǎpadǎ. Refinanţǎrile au devenit imposibile, a început vânzarea masivǎ de acţiuni, cererea de lichiditǎţi a crescut, rata dobânzii a început şi ea sǎ creascǎ, înflaţia la fel şi totul s-a dus dracului… Iar asta nu e tot – continuǎ leul cu o sfârşealǎ în glas ca şi cum ar fi anunţat cǎderea iminentǎ a unui meteorit gigantic – dupǎ criza financiarǎ urmeazǎ criza economicǎ, ce o sǎ loveascǎ cu putere şi mai mare anul acesta.
Mulţimea îngheţǎ din nou. O veveriţǎ roşcatǎ care cǎscase gura spre rege pânǎ ajunsese la marginea crǎcii, alunecǎ din copac şi se fǎcu preş peste rǎdǎcinile sale. O curcǎ cu mǎrgele roşii şi ochii blegi îi dǎdu cu cotul consortului cǎzut în visare şi-l întrebǎ cu glas piţigǎiat de-o auzi tot pǎsǎretu dimprejur “Tu ai priceput dragǎ ceva, sau te uiţi aşa ca curca-n lemne?!”. Curcanul trezit din visare în mod brutal cu un ghiont în stomac îi trânti un “Ştttt… toanto….” arogant şi arţǎgos şi mulţimea începu din nou sǎ vocifereze “crizǎ… crizǎ… crizǎ…”
- Ce crizǎ domnule?! Unde vedeţi voi crizǎ? În crizǎ or fi nǎpârcile şi hienele de pe Wall Street, alde Kenneth Lay, Jeffrey Skilling, Bernard Madoff sau mistreţii lu’ Ţiriac de la Balc care au ajuns de împǎiat, da noi de ce Doamne iartǎ-mǎ sǎ fim în crizǎ? – întrebǎ cu o voce puternicǎ un castor spǎtos cu dinţii mari ca douǎ lopeţi. Lemn e, dinţi sǎnǎtoşi sunt… eu am de lucru pânǎ la sfârşitul vieţii – continuǎ el sigur şi hotǎrât.
Leul îl privi amuzat şi chiar schiţǎ un zâmbet pe sub mustaţa mare. Castorul era animal serios, dacǎ ar fi fost toţi aşa, ar fi ajuns sa trǎiascǎ laolaltǎ în Manhattan nu în pǎdurile de la Ciorogârla. O vreme leul stǎtuse la Bǎneasa dar de un timp încoace nu mai era loc din cauza becaliilor. Rea rasǎ… becaliile astea. Mai rea ca oamenii. Aşa cǎ a fost nevoit sǎ se mute mai spre sud. Lucrurile nu erau însǎ nici pe departe aşa simple precum le vedea castorul. Şi avea sǎ le demonstreze asta. Doi câini maidanezi şcoliţi pe la oraş dar traşi mai spre pǎdure din cauza condiţiilor de trai care se înrǎutǎţiserǎ substanţial în ultimii ani în Militari, aşteptau în spatele sǎu ca doi elevi cuminţi, pregǎtiţi cu un vraf de dosare sub braţ.
- Bǎi frate, ia zi-mi şi mie în douǎ vorbe ca sǎ nu mor proastǎ, ce dracu-i aia crizǎ finaciarǎ. Sǎ fiu a naibii dacǎ am priceput vreo iotǎ din ce spus nebunu ǎsta – aruncǎ vulpea cǎtre lupul proptit într-un trunchi de copac la dreapta sa. Lupul, care tocmai se scobea între dinţi cu gheara cea mai lungǎ şi mai ascuţitǎ din dotare, îşi şterse tacticos unghia lungǎ pe blana de pe burtǎ, se scǎrpinǎ dupǎ ceafǎ şi încercǎ sǎ-i explice vulpii pe înţelesul dumneaei.
- Pǎǎǎǎi… cum sǎ-ţi explic eu?! Uite, criza finaciarǎ e cam la fel cum ai fura tu gǎini de la ţǎranul ǎla Moş Andrei de unde tot furi. Tu furi, el pune la loc, tu furi, el pune la loc. Şi fiindcǎ el pune la loc nu se vede cât ai furat şi o trece cu vederea. Da sǎ zicem cǎ pe tine, nu ştiu ce te gǎseşte şi te apucǎ sǎ furi aşa angro mai mult decât poate el sǎ punǎ la loc şi tu sǎ mǎnânci. Numǎrul de gǎini evident se împuţineazǎ. Şi la Moş Andrei şi la vecinu Grigore şi mai jos la Coana Vetuţa… Şi apoi fugiţi toate ca apucatele de la unu la altu, da gǎinile tot mai puţine. Ăştia în loc sǎ mai punǎ ouǎ sub cloşcǎ pun mâna pe puşcǎ. Şi uite gata bulgǎrele de zǎpadǎ cum spunea leul. Pânǎ la urmǎ se sparge buba. Şi dacǎ te mai prinde vre-unul pe acolo îţi trage un glonţ în cur de nu te vezi. Acu înţelegi ce-i aia crizǎ financiarǎ?! – încheie lupul ferm convins cǎ explicaţiile sale fuseserǎ mai mult decât elocvente.
Vulpea nu înţelese mai nimic nici de data asta dar încuviinţǎ din cap sǎ nu parǎ chiar atât de proastǎ, cǎ pânǎ la urmǎ avea un renume ce trebuia apǎrat. Vorbele lupului însǎ o fǎcurǎ sǎ-şi îndese adânc capul între umeri şi sǎ-şi împleticeascǎ uşor picioarele încercând sǎ acopere vaga senzaţie de discomfort dintre fese.
- Ce spui? Ce spui? - se iţi din spate o nevǎstuicǎ subţire şi mlǎdioasǎ cu glas dulce şi botul umed şi acuţit, care trǎsese cu urechea dar nu auzise mai nimic din sporovǎiala lupului – Ce zici cǎ-i aia crizǎ?
- Pǎi tocmai explicai. Unde dracu îţi umblǎ urechile? Criza financiarǎ e aşaa… cam ca perioadele alea în care eşti tu în cǎlduri. Te viermuie pe dinǎuntru, te înfierbântǎ pe dinafarǎ, te face sǎ-ţi smulgi pǎrul din cap de draci, te mǎnâncǎ ştii tu pe unde, te-nfioarǎ o secundǎ pentru ca apoi sǎ te lase rece o sǎptǎmânǎ… cam aşa-i cu criza - adǎugǎ lupul şi izbucni într-un râs hohotit de neam prost, ca o cǎldare rostogolitǎ pe treptele casei…
- Mǎgar – şopti nevǎstuica şi se întoarse spre suratele ei continuând discuţia despre noua cremǎ emolientǎ pentru întreţinerea blǎnurilor naturale.
- Ba io zic cǎ criza e aia când unii furǎ tatǎ tot ce pot, furǎ şi pǎ mǎ-sa şi pǎ tuc-su, furǎ pânǎ nu mai prididesc din toate cǎmǎrile şi ghinde de la veveriţe şi grâu de la popândǎi şi peşti de la vidre, fǎrǎ sǎ-i bage nimeni de seamǎ bineînţeles cǎ ei au şi cuţitul şi pâinea. Şi pe urmǎ te trezeşti cǎ dǎ un trǎznet ca din senin şi arde tot, da tot mǎ, dǎ nu se mai vede nici urmǎ nici de cǎmǎri, nici de provizii – bombǎni un sconcs puturos legǎnându-şi agale burţile spre portiţa de ieşire – cam aşa-i cu criza financiarǎ, praf în ochi pentru prostime. Le ştiu eu pe-astea cǎ doar îs de meserie….
Nu ştiu dacǎ leul a auzit ceva din toatǎ discuţia dar vǎzând starea de freamǎt a mulţimii a fǎcut un semn discret dulǎilor care au scos dosarele, le-au întins pe butucul ce servea pe post de birou şi au început sǎ latre domol…
- Cauza principalǎ a crizei financiare o constituie proasta gestionare a riscurilor de cǎtre bancheri şi mai ales de cǎtre instituţiile financiare de investiţii – îşi începurǎ ei pe îndelete expunerea – e ca şi cum dacǎ ne-ar fi foame, în loc sǎ cǎutǎm în ghena din spate de la Matache Mǎcelaru, am intra tacticos pe uşa din faţǎ de la Athenee Palace, am alege un salon la întâmplare, ne-am ridica labele pe o masǎ la nimerealǎ şi am şterpeli friptura din farfuria omului…..
- Ăştia au luat-o razna de tot - mormǎi ursul cǎruia îi ghiorţǎiau maţele de foame şi cǎruia mirosul de fripturǎ strecurat de dulǎi pe sub mustǎţile mulţimii îi zdruncinǎ serios mǎruntaiele - deocamdatǎ e mâncare berechet sub Tâmpa şi nu vǎd nici o problemǎ nici in viitor. Pânǎ la urmǎ mai bine gunoier în România decât trofeu pe perete în Germania. Merge treaba unsǎǎǎǎ…
Nu mai ştiu ce s-a mai discutat mai departe cǎ n-am mai putut sǎ rǎmân. Când am plecat eu luna apǎruse deja la orizont, câinii încǎ mai lǎtrau domol iar mulţimea fremǎta întrebǎtoare “crizǎ… crizǎ… crizǎ…”. Leul rǎmǎsese cu ochii pironiţi în gol, cu capul încoronat proptit într-o labǎ şi cu un zâmbet amar pe buze. Bǎtrânul popândǎu care nu auzea mai nimic din cele ce se discutau pentru cǎ pe lângǎ faptul cǎ era aproape orb mai era şi surd, visa cu ochii deschişi dar umbriţi de cataractǎ, la hermina lui care îl aştepta fierbinte în aşternut, iar restul animalelor se gândeau deja la ziua de mâine şi la faptul cǎ aveau sǎ se scoale cu noaptea în cap ca sǎ se apuce de treaburi…. Doar vulpea lipitǎ de gard mai numǎra pe degete încercând sǎ recapituleze ceea ce învǎţase de la lup, tare dornicǎ sǎ evite orice situaţie de crizǎ galinacee.
- Deci dacǎ fur de la Moş Andrei douǎ gǎini sǎptǎmâna asta şi de la Nea Grigore trei sǎptǎmâna viitoare se fac cinci…….. Sǎ fie oare prea mult?!…..

joi, 5 martie 2009

charey & tiger

recunosc ca nu imi place sa pun pe blog imagini sau texte care nu imi apartin
dar uneori nu ma pot abtine
asa e si cu filmuletul de mai jos
e superrrr...