sâmbătă, 29 octombrie 2011

despre plăcerea de a trăi

nu-mi place să pun linkuri spre cuvintele sau gândurile altora sau să le copiez la mine pe blog; cred (şi asta-i credința mea, nu trebuie să fie neapărat şi a altora) că ghemotocul acesta de cuvinte numit blog trebuie să te reprezinte, trebuie să conțină ideile tale şi simțămintele tale şi nu ale altcuiva; uneori însă dau peste bucăți de puzzle care dezvăluie mai bine decât aş putea eu să o fac ceea ce simt; mă minunez şi mă încânt..
mai jos este una din bucățile acestea care vorbeşte despre plăcerea de a trăi; Enrique si Guillermo de Fazio (Los Hermanos Macana) sunt doi frați argentinieni îndrăgostiți de tango şi de viață; Enrique e născut în 1981 iar Guillermo în 1983, în Buenos Aires, dintr-un tată boxer şi o mamă profesor de pian; au început să danseze de la 12 ani, iar ceea ce fac de atunci e doar pasiune şi încântare…

vineri, 28 octombrie 2011

maritimo

s-a deschis un nou mall in constanta, prilej de a ne reaminti noua insine cat de saraci suntem si la minte si la suflet si la portofel...

luni, 24 octombrie 2011

pilates – piloxing - fitbeating

acum vreo câteva zile mă opreşte o domnişoară într-unul din complexele comerciale din constanţa şi-mi întinde un pliant lucios din care-mi zâmbeşte o altă domnişoară ce-şi arată foarte puţin capul şi faţa căci mare parte din fotografie e acoperită de o pereche de mănuşi uriaşe de box fixate pe încheieturile fine ale domniţei; “un nou club de fitness în constanţa” îmi şopteşte languros domnişoara în carne şi oase toată numai zâmbet în timp ce eu trec în viteză pe lângă dânsa apucând ca la drive-in cuponul; mă uit la fata din fotografie; nu pare să zâmbească la fel de energic ca cea care tocmai a dispărut în urma mea; cred că din cauza mănuşilor; fac ghemotoc hârtia şi o bag în buzunar în aşteptarea unui coş de gunoi care să-mi sară în faţă în drumul meu prin meandrele comerţului tomitan (asta cu tomitan e nouă, am învăţat-o mai deunăzi; vine de la tomis; tomis - tomitan :) )
aş fi dat uitării întâlnirea cu domnişoara cu faţa numai zâmbet care împrăştia cupoane cu defect (căci din imagine pare că face reclamă unei săli de box nu uneia de fitness) dacă cu totul întâmplător n-aş fi prins cu un colţ de ureche de la una din televiziunile noastre guralive cum că o parte din vedetele româniei, nu mai reţin numele dar trebuie să fi fost cel puţin una din pachetul drăguşanu-pestriţu-crudu-tonciu, au ales o nouă tehnică de fitness pentru a se menţine în formă; fără să fiu atent la detalii îmi sare în urechi de vreo cinci ori cuvântul box; căci da, domniţele în cauză trecuseră de la banalul fitness pe ritmuri latino la antrenamente de box care se zice că ard mult mai repede caloriile şi dau rotunjimi de piersică pielii
ca să nu mor nesatisfăcut îl rog pe tata google să-mi explice şi mie despre ce e vorba, căci sună cel puţin straniu la prima vedere; dar tata google îmi confirmă fără dubiu că asta e ultima modă în materie de fitness, trecerea de la mişcările de felină ale banalelor exerciţii de aerobic aduse pe lume de babamodelul fonda la mişcările de cangur mai sobre şi mai energice împinse pe faleză de noile tehnici de slăbire şi întreţinere; fie ca este servit natur, cu frunzuliţe de leuştean (cardio boxing) sau la pachet cu pilates (piloxingul) sau cu artele martiale (tae bo) boxul intră încet şi sigur printre metodele de întreţinere şi întărire a corpului...
printre vedetele autohtone care-l practică se numără adelina pestriţu, anna lesko, oana zăvoranu iar dintre străini gwen stefani, hillary duff, ll cool J sau nick carter (nu mă întrebaţi cine-s ultimii doi)
dintre avantajele noii metode de antrenament saiturile specializate enumeră:
- boxul te educă, te eliberează mental de stres, de frustrări, de agresivitate şi poţi deveni mai relaxat şi mai calm,
- îţi dă încredere în tine şi te învaţă să-ţi depăşeşti limitele fizice şi psihice,
- creşte capacitatea respiratorie,
- creşte mobilitatea,
- îmbunătăţeşte coordonarea
sincer toată această pologhie a fost doar un preambul, căci date fiind cele de mai sus mi-a venit o idee extraodinară; ba ce spun extraodinară, excepţională; o nouă metodă de fitness! am să plec în expunerea mea de la dezavantajele evidente pe care le are noua metodă ce face deja furori în america:
1) primul dezavantaj (şi vorbim aici in special despre doamne, care sunt principalii consumatori) este cel al bărbăţiei acestui mecanism de fitness; mănuşile mari cât mingea de handbal, mişcările bruşte şi agresive în detrimentul celor de felină specific feminine, forţa care trebuie aplicată în mişcări, furia cu care trebuie să te arunci asupra adversarului, căci altfel se aruncă el asupra ta, constituie în mod evident minusuri mari ale mecanismului mai sus discutat
2) apoi ar fi echipamentul absolut necesar şi necesitatea unui antrenor care să stea tot timpul aproape – altfel nici nu s-ar fi inventat nu?! ;)
3) intensitatea antrenamentului; boxul este un sport energic şi nu orice persoană ar putea să facă faţă cu succes unei asemenea intensităţi a pregătirii
4) chiar şi în scop de întreţinere boxul presupune lupta cu un adversar real sau imaginar (sacul de box) ceea ce implică contact direct şi poate conduce la răniri, echimoze, vânătăi, chestii absolut nedorite atât de către vedete cât şi de către doamnele mai puţin vedete
5) obiectul dezlănţuirii furiei noastre este fie un trup omenesc, fie un sac de box, o bilă d-aia cu arc prinsă în tavan sau ceva asemănător; orice ar fi chestia asta e mică, are dimensiuni reduse, deci e greu de nimerit, mai ales dacă vii de la servici după o zi de muncă sau dacă vii după o coadă lungă la ghişeul de plătit taxele şi impozitele
aşa căăăăă.... doamnelor şi domnilor... vă prezint noua metodă de fitness descoperită şi brevetată de mine personal: FIIIIIT-BEAAAAATINGUL….
da, recunosc că fitbeatingul este derivat oarecum din boxing, de fapt este o variantă îmbunătăţită a boxingului de întreţinere; fitbeating (se citeşte fitbit) vine de la cuvintele englezeşti fitness – a te menţine în formă şi beat – a bate; “a bate ce?” – vă întrebaţi desigur cu nerăbdare; şi iată vă satisfac curiozitatea; a bate covoare; da doamnelor şi domnilor, noua metodă de fitness se bazează pe bătutul tradiţional, adică la bară, al covoarelor!
faţă de boxing sau piloxing avantajele sunt evidente şi nenumărate:
- înainte de toate se conservă toate avantajele pe care le oferă boxingul, cu amendamentul că lovirea nu se mai face cu mâna ci prin intermediul unui băţ special ca o rachetă de tenis, numit bătător; astfel dispare posibilitatea de rănire prin contact direct cu adversarul şi utilizarea ruşinoaselor mănuşi care urâţesc până la denigrare încheitura graţioasă a mâinii feminine
- un alt mare avantaj este că se poate practica oriunde; oriunde exista o bară de covoare! dar pentru realizarea unui asemenea dispozitiv sunt necesari doar vreo cinci metri de ţeavă de 3 ţoli, o găleată de ciment, un aparat de sudură şi gata... nu tu aparate scumpe şi sofisticate cu greutăţi, cu benzi rotative, cu bile sau gantere grele, cu electronică complicată...; nu! doar o ţeavă orizontală simplă şi goală
- al treilea mare avantaj o oferă suprafaţa adversarului; în funcţie de covorul ales aceasta poate varia de la câţiva metri pătrati până la zeci de metri; păi se compară asta cu o bilă de cauciuc prinsă în tavan sau cu un sac care se bălăbăne stingher p-un lanţ?!
- în fine, un alt mare avantaj îl constituie metoda de antrenament; nu e nevoie neapărată de un antrenor; e ca învăţatul golfului; apuci bătătorul de covoare din plastic, faci priza potrivită, flexezi genunchii, iei poziţia corectă faţă de bara orizontală şi loveşti; dispozitivul oferă practic o infinitate de posibilităţi de lovire, el rămânând acolo neclintit până când practicantul găseşte poziţia cea mai bună; aceasta poate fi recunoscută după zgomotul făcut de lopeţica de izbire pe covorul persan; dacă zgomotul e ceva subţire gen plici-plici înseamnă fie că forţa de lovire a fost mult sub posibilităţi, fie că poziţia a fost neadecvată; dacă însă la fiecare lovire se aude un poc-poc gros şi grav înseamnă că persanul a fost lovit corect şi cu setea potrivită
- apoi acest nou sistem de fitness oferă în mod evident cursantului posibilitatea de a progresa prin antrenament individual, cursantul devenind practic un autodidact în fitbeat
- nu este neapărat necesară prezenţa la sală, respectiv la câmp în acest caz, căci mă gândesc ca acest sport se poate practica în aer liber, „sala de fitness” devenind acum un fel de teren de fotbal dotat cu multe multe porţi una lângă alta peste care sunt aşezate covoarele; acest sport se poate practica fără probleme şi la domiciliu, mai ales în cazul persoanelor care stau în cartiere de blocuri muncitoreşti unde printre garajele din bca cu acoperiş de carton asfaltat se află întotdeauna o bară de bătut covoare; apare o mică problemă căci bara trebuie folosită alternativ cu puştii din cartier care joacă „la mălai” adică pentru nespecialişti „fotbal la o singură poartă”, dar această problemă poate fi rezolvată extrem de uşor prin trimiterea incumbenţilor la lecţii de către mamele dornice de fitbeating…
- şi în fine, dar nu în ultimul rând (căci rândurile sunt multe), nu e necesar un echipament special; nici tu mănuşi, nici tu tricou semitransparent cu breteluţe subţiri, nici pantalonaşi scurţi şi mulaţi care să intre în mă scuzati fund; nu! practicantele pot utiliza un simplu capot şi se pot prezenta la antrenamente chiar şi cu părul pe bigudiuri

odată pusă pe roate afacerea mă gândesc serios să extind această metodă de fitness şi în străinătate, mai ales având în vedere că străinii nu prea ştiu ce-i aia “carpet beat”, la ei acest proces fiind cu preponderenţă industrial şi aproape eradicat ca mod manual…
ei… cora, dan, neuroanchiloza, scaietina, tapirul, peştişorul auriu, ce ziceti?! facem o transnaţională?!
în ideea că prezentarea mea v-a trezit interesul aştept propuneri de colaborare şi eventuale idei de solidificare (sau îmbunătăţire) a conceptului…

sâmbătă, 22 octombrie 2011

joi, 20 octombrie 2011

balansoar

oscilez între o furie neputincioasă şi un optimism tâmp

ps: să nu mă întrebi de ce! şi ţie ţi se întâmplă la fel, dar de cele mai multe ori te iei cu treburi şi nici nu te mai gândeşti la asta; căci altfel sunt sigur că simţi cum viaţa alunecă uşor pe lângă tine şi nu apuci cu niciun chip să-i dezveleşti miezul; dar speri, speri că odată şi-odată vei avea puterea să o faci şi pe asta…

duminică, 16 octombrie 2011

despre un băiat şi-o fată

îmboldit de sonia am însăilat câteva versuri şchioape având ca temă dată „despre-un băiat şi-o fată”:

un băiat de crocodil
şi-o fată de babuin
ies la un pahar de vin
la terasa de pe Nil

el în piele, ea în blană
el lovele da nasol
ea mai mult în fundu gol
molfăind la o banană

el o soarbe din priviri
ea se ţine, el insistă
ea rezistă, el persistă
să-i frământe din… simţiri

el continuă s-o soarbă
ea se sprijină pe coate
şi alunecă pe spate
că nu-i proastă şi nici oarbă

dintr-atâta sorbitură
hop, deodată babuina
se prăvale ca măslina
pe-a reptilei largă gură

se tot duce-n hău grămadă
ca-ntr-un negru montagne russe
şi sărind în jos şi-n sus
se propteşte drept în coadă


happy end:

crocodilu amorezat
dintr-o dată s-a-necat
a tuşit şi a scuipat
întreg şi nedigerat
babuinu speriat
înghiţit nemestecat


morala:
nu orice maimuţă în fundu gol poate satisface apetitul unui prădător cu gura mare…

joi, 13 octombrie 2011

Lecţii de viaţă

O leapşă nouă de la Digodana, un prilej de joacă cucuvinte serioase de data asta. Cam ce învăţături am strâns eu de-a lungul timpului pe care le-aş putea numi poate prea pompos “lecţii de viaţă”?! Am încercat mai jos câteva idei:

Foloseşte-ţi capul, pe al tău nu pe al altora!. Celelalte componente ale trupului sunt utile dar nu esenţiale.
Croşetează-ţi o pereche de obraji groşi ca să fie la îndemână când vremurile o cer.
Nimic nu e ceea ce pare! Iscodeşte miezul lucrurilor, nu te lăsa păcălit de învelişul lor colorat.
Învaţă să trăieşti prin toţi porii dar nu te lăsa pradă emoţiilor.
Trăieşte clipa, cea care tocmai s-a scurs nu se mai întoarce niciodată iar cea care va veni este încă în faşă.
Nu căuta bucuriile nici înainte, nici înapoi, caută-le împrejur.
Frumuseţea vieţii nu atârnă în copac ca o pară, ea stă pitită sub firul de iarbă ca bobul de rouă.
Nu te lăsa legat de ceea ce te înconjoară, toate aceste legături se vor transforma mai devreme sau mai târziu în colivie.
Iubirea pârjoleste sufletele. Nu folosi stingătorul, o întâlnire tete-a-tete cu pârjolitorul ar putea salva ceea ce-i de valoare.
Învăţătura şi munca s-ar putea să nu-ţi aducă prea multă bunăstare dar sunt singura bogăţie de care poţi profita necondiţionat.
Îţi vei rămâne întotdeauna cel mai bun prieten, ai mare grijă de prietenii tăi cei mai buni!
Nu există probleme fără rezolvare ci doar căi nebătute încă.
Fii cu capul pe umeri şi cu picioarele pe pământ! Abia apoi vei putea păşi.
Banii nu se fac muncind!
Dacă nu vorbeşti, nimeni n-o să ştie ce gândeşti şi ce doreşti. Dacă eşti mut foloseşte o foaie de hârtie şi un creion.
Lumea nu începe şi nu se termină cu tine, dar după ce ai sfârşit-o p-asta nu mai primeşti alta!
A avea încredere nu înseamnă să fii încrezut, a fi umil nu înseamnă să te laşi umilit!
Vorba multă împiedică sedimentarea gândurilor.
Când realitatea se rupe în fâşii, cea mai mare prostie pe care o poţi face este să te rupi de realitate.
Când s-a umplut paharul şi nu mai e loc, păstrează-ţi cumpătul şi varsă-ţi amarul!
Nu te lăsa dus de val căci inevitabil ajungi în burta balenei dar nici nu înota împotriva lui căci ai să oboseşti mai repede decât ai fi crezut, ridică-te deasupra.
Iubirea şi raţiunea nu încap sub acelaşi acoperiş.
Bunul simţ nu te ajută să te înavuţeşti, dar te ajută să fii om.
Mulţumirile mărunte şi nenumărate sunt mai îndestulătoare sufletului decât cele uriaşe şi rare.
Tristeţea ucide clipa, o grămadă de clipe ucise îţi scurtează viaţa.

Daca mai vin le mai adaug.

duminică, 2 octombrie 2011

Necunoscutul din sufragerie

Prima reacţie când am văzut elefantul din sufragerie a fost să-mi strâng pleoapele cu putere şi apoi să le întredeschid uşor şi cu teamă, ca şi cum un meteorit incandescent apărut din înalturi mi-ar fi forfecat privirea rătăcită printre cele lumeşti maimai să-mi pârlească sprâncenele şi să-mi rumenească obrajii. Mi-am prins buza de sus între lopătarii din faţă, dintre care unul are un colţ rupt într-o căzătură pe cimentul din baie pe vremea când eram puşti şi reparat mult mai târziu odată cu o carie adâncă la premolarul din stânga, pentru a fi ulterior rereparat dincolo de ocean din cauză că înghiţisem colţul pus în ţară, căci mde’ un vârf de lopătar nu e acelaşi lucru cu o plombă în premolar, şi-am muşcat. Nici vorbă să visez. Lopătarii cuminţi au executat manevra solicitată fiind gatagata să se unească unul cu celălalt fără să ţină cont de carnea rămasă între marginile lor subţiri, însă ţipătul meu scurt şi ascuţit i-a oprit la timp. Elefantul nu m-a băgat în seamă înţepenit aşa în rama uşii cum eram, confundându-mă probabil cu un palmier uscat, lipsit de frunze şi de farmec şi a continuat să înfulece o yucca pe care o scosese tacticos din ghiveciul propriu şi personal şi pe care o ţinea cu trompa ca pe o sfeclă furajată gata a fi aruncată în troaca de porci. Privind mai atent constat că e a doua, şi ultima de altfel, căci un alt ghiveci gol se rostogoleşte spre picioarele mele, urmă indubitabilă a crimei care se produsese cu puţin timp înainte să intru. Nu apuc să fac doi paşi şi yucca, două sute cinzeci de mii, trei braţe, înaltă de vreo juma de metru, dispare în gura mizerabilului. Pus în faţa faptului împlinit, primul gând care-mi străbate freza e să pun repede mâna pe hârdăul în care sălăşuieşte colocasia ce ca prin minune a scăpat primului atac şi să-l târşâi pe parchet (o Doamne, ce papară o să-mi iau pentru asta) până în hol. Strâng apoi în grabă şi ghivecele mai mici, cel cu trandafirul japonez ce face nişte flori crem de-ţi vine să le mănânci, două ghivece cu violete de parma mov şi roz, bonzaiul primit cadou de la naşu acu doi ani, ghiveciul cu Maranta Leuconeura Somnoroasa, cele trei cu puii de pakistakis şi odată încheiat planul „ardeţi holdele, otrăviţi fântânile” mă rezem cu spatele de perete să-mi trag sufletul. Încă nu-mi pot crede ochilor. În sufrageria mea este un elefant în carne şi oase. Caut repede din ochi o gaură mare în zid cam aşaaaa... cât de-o betonieră scăpată de sub control şi izbită cu furie de zidul casei, dar nu găsesc. Pesemne că a fost introdus pachet şi a fost umflat la faţa locului. Apoi dintr-o dată mi se înmoaie picoarele, dar cu ele înmuiate aşa reuşesc eroic să mă târâi până la geam şi să trag perdelele. Am câţiva vecini foarte amabili şi săritori, care ar fi gata oricând să-mi dea o mână de ajutor pentru a face cunoscut întregii lumi ceea ce se întâmplă dincoace de ferestrele mele. Cum musafirul este cu totul şi cu totul impunător şi perdelele cam străvezii, alerg degrabă în dormitor, smulg din şifonier câteva cearceafuri (hmm... mai are cineva şifonier ca mine, sau toată lumea are dressing?) şi mă întorc degrabă. Îl găsesc pe hămesit lingând ceva cu trompa din fructiera de argint a nevesti-mii în timp ce paharele de şampanie, alea primite cadou din partea casei în noaptea dintre milenii, zac pe podea făcute ţăndări. Dar nu am timp de fineţuri. Arunc cearceafurile peste galerie şi încerc cât pot să le întind pentru a masca preumblarea uriaşei arătări prin apartamentul meu minuscul. Nu apuc bine să termin şi un ac fierbinte îmi sfredeleşte inima. Nu stau eu prea sus, stau doar la etajul întâi, dar tot am un vecin sub mine, mai bine zis o vecină, iar tanti Vetuţa e foarte sensibilă la orice se întâmplă împrejurul dumisale, de parca auzul şi văzul i s-ar fi ascuţit cu trecerea vremii, nu i s-ar fi atrofiat aşa cum mi se întâmplă mie. Bineee... mie mi s-au ascuţit altele, dar asta e altă poveste. Mă uit la măsura tălpii pachidermului, îi măsor din ochi statura... Nici vorbă să-i gasesc nişte papuci de-ai mei potriviţi. Aşa că ori îl conving să şadă locului, ori trebuie să-i meşteresc nişte încălţări la comandă, căci dacă începe să tropăie pe parchetul meu imitaţie de stejar, în realitate hârtie presată cu abiţibild deasupra, s-a dus pe apa sâmbetei liniştea albastră. Prima variantă îmi pare mai la îndemână aşa că ies în hol şi mă întorc cu violetele de parma. Astea se prind repede. Rupi nişte frunzuliţe, le pui într-un pahar de plastic cu apă şi imediat le dau mustăţi. Aşa că sacrificarea lor de bună voie nu-mi sfâşie decât jumătate de suflet. Îl proptesc pe nepoftit în colţ între canapea şi fotoliu şi-i întind plantele. Le haleşte ca pe seminţe şi apoi începe să plescăie bălos dând dovadă de o proastă creştere incalificabilă. I-o fi sete bag seama. Alerg în baie, scot mopul din găleată, o umplu ochi cu apă de la cadă şi o aduc degrabă. Proastă idee! Pachidermul îşi bagă trompa, suge încântat ca un aspirator proaspăt scos din cutie şi când îmi spun satisfăcut că am fost cu un pas înaintea dorinţelor sale, începe s-o împroaşte peste oglinda de cristal unu jumate pe doi, cu margini aurii reliefate ondulând de jur împrejur ca nişte porumbei în zbor, pe care o avem cadou de nuntă de la mama soacră. Apoi, până să apuc eu s-o înhaţ îşi mai vâră o dată trompa în găleată şi absoarbe tot ca un burete de vase d-ăla de-i fac reclamă la teveu, na c-am uitat cum îi zice şi o împroaşcă cu mare satisfacţie peste mine umplându-mă de apă din cap până-n picioare. Lucrurile scapă încet încet de sub control dacă e să mă ţin după coada lui, e adevărat mică şi îmbârligată. Deşi îmi tremură braţele de nervi şi măselele scrâşnesc ca pietrele de moară, încerc să mă calmez şi să privesc totul la rece. Nici prea mult nu pot să privesc fără să acţionez căci mai e o oră şi vine nevastă-mea. Şi uite că nici nu ştiu cum o fi mai bine să tratez problema. Să o pun faţă în faţă cu realitatea crudă sau să încerc să rezolv totul până soseşte şi să o scap de o imagine inimaginabilă?! Remedierile n-ar lua prea mult timp, poate doar zgârieturile alea din parchet să-mi dea ceva bătăi de cap. În schimb, abordarea directă a realităţii m-ar scuti de câteva minciuni gogonate, dar ar aduce câteva întrebări la care nici Papa n-ar şti cu siguranţă să răspundă cu toate conexiunile sale sus puse, ceea ce ar crea în interiorul căminului conjugal o stare de nestare care ar expanda fără tăgadă ca o ciupercă atomică în cenuşiu, fum şi chiar ceva radiaţii. Aşa că fără să stau prea mult pe gânduri am decis să scap de gângania uriaşă. Cum cu Baygon ştiam de la început că n-am nicio şansă având în vedere volumul de substanţă elefăntoasă necesar a fi făcută să dispară, am decis să scap de el prin metode naturale, fără chimicale. Primul impuls a fost să-l scot pe balcon între butoiul cu varză murată, uneltele de pescuit şi borcanele cu gogonele, dar recunosc că oricât aş fi încercat să-l îndes pe uşă nu l-aş fi putut trece în partea cealaltă nici mort. Aşa că ideea a picat din start. O altă soluţie ar fi fost să-l îndes uşor în dormitor, să dărâm peretele ce dă spre balcon şi să-l scot astfel afară. Dar dacă tot trebuia să dau jos un perete mi-am zis că e mai bine să-l dărâm direct pe cel din sufragerie. Astfel se crea un spaţiu deschis care ar fi putut fi utilizat de pachiderm pentru a plonja până în grădină. Deschizând însă fereastra am constatat că cei 4-5 metri până jos ar fi creat mari greutăţi gleznelor butucănoase ale musafirului nepoftit şi că aterizarea s-ar fi produs fără niciun dubiu pe burtă, în timp ce trenul de aterizare ar fi suferit stricăciuni serioase. Aşa că, milos din fire, dau iar fuga în dormitor şi caut aşternuturile cele bune din raftul de sus. Sunt din mătase şi ştiu că din chestia asta se fac cele mai straşnice paraşute. Mai însfac ghemul de sfoară, rola de chingă, foarfecii şi mă apuc de lucru. Nici nu ştiu când a trecut timpul dar paraşuta e gata. E o nebunie. Patru cearceafuri cusute unul de altul, frânghii de legătură şi pătura cea groasă făcută ham pentru pachiderm formează cea mai teribilă păraşută a tuturor timpurilor. O strâng fericit sub braţ, adun cu grijă chingile în jurul meu şi fug în sufragerie. Deschid uşa.... Stupoare. Nimic. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Cum dracu poate să dispară un elefant dintr-o sufragerie?! Doar nu e un băţ de chibrit! Mă gândesc că s-a ascuns după canapea, dau la o parte fotoliul, deschid uşile de la comodă. Nimic, nimic. Cum poate să se facă nevăzut ditamai animalul?! Deschid furios fereastra şi caut din ochi printre trandafiri şi scaieţi. Nici vorbă. Nu se vede nici mai departe, în parcare sau dincolo de şosea...
Deodată aud zgomot pe hol. S-a pitit de mine al naibii. Hoţomanuuul.... Ciulesc urechile mai bine şi pasul îmi pare totuşi mult mai uşor. Nu e al lui ci al nevesti-mii. Ora aia se scursese fără s-o bag de seamă şi ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. În fineeee... nu s-a întâmplat chiar cum trebuia să se întâmple căci nevastă-mea are în faţa ochilor cu adevărat o imagine inimaginabilă. Eu în dreptul ferestrei deschise, ud tot, cu paraşuta făcută din cele patru cearceafuri de mătase în braţe, două ghivece din care lipseşte frumuseţe de yucca rostogolite pe podea, cele cu violete de parma asijderea, paharele de şampanie cu înscrisul „La mulţi ani 2000!” făcute ţăndări pe parchet, oglinda de cristal primită cadou de nuntă de la soacră-mea împroşcată cu apă şi nu în ultimul rând o grămadă de zgârieturi pe podea ca urma pe cer a unui autobuz d-ăsta ceresc ce tocmai se dezintegrează în atmosfera terestră...
Şi zău că în faţa acestei înspăimântătoare realităţi n-am nicio replică!