sâmbătă, 31 decembrie 2011

2011

si uite asa se incheie cel mai dezamagitor an din toti cati au fost
duca-se!

miercuri, 28 decembrie 2011

Sticla de whisky

M.I., cercetător la Facultatea de Tehnologie şi Management în Industria Alimentară a realizat un studiu mai puțin obișnuit. El a urmărit traseul unei sticle de whisky de 20 ani vechime intrată în țară la data de 15 ianuarie 2007 pe la vama Nădlac odată cu proprietarul său de origine scoțiană T.Y. Acesta a făcut-o cadou prietenului și asociatului său Mugurel Isopescu de 42 de ani din Cluj, de profesie om de afaceri. Timp de patru ani șapte luni și douăsprezece zile cât a durat studiul, sticla a fost făcută cadou de 53 de ori, schimbăndu-și de tot atâtea ori proprietarul, călătorind prin 26 de localități și fiind martora mai multor evenimente festive începând cu simple onomastici, continuând cu sărbătorirea zilei numelui și ajungând până la evenimente cu totul excepționale cum ar fi promovarea domnului T.M.P. în poziția de director executiv la Diva Import-Export Patârlagele SRL sau a domnișoarei D.C. din poziția de secretar-translator în poziția de ăsistănt meneger la Mere Crude SRL Chitila. Numai în perioada 5 decembrie 2010 – 5 ianuarie 2011 sticla și-a schimbat proprietarul de opt ori cu ocazia lui Moș Niculae, a Sfântului Ștefan, a Sfântului Ion, a Sfântului Vasile, a sărbătoririi Crăciunului, a sărbătoririi Anului Nou, a petrecerii de sfârșit de an de la Chibrite Hibride S.A. București și a zilei de naștere a domnului V.M. amantul soției directorului de la chibrite. Cel mai rapid parcurs al sticlei de whisky s-a petrecut în perioada 24 decembrie 2009 – 29 decembrie 2009 când sticla s-a transferat în cinci zile consecutive în cinci mâini diferite, de la domnul D.A. inginer la Cuie și Șuruburi Ciorogârla la șeful de secție, de la șeful de secție la inginerul șef, de la inginerul șef la directoarea economică, de la directoarea economică la directorul general și de la directorul general la secretara sa domnișoara Georgeta, păstrând pe parcursul deplasării și aceeași pungă cadou roșie cu Moș Crăciun, șapte reni și două crăciunițe în costum de baie.
Studiul s-a încheiat în septembrie 2011 când sticla a fost primită cadou de către susnumitul Mugurel Isopescu de 42 de ani din Cluj de profesie om de afaceri de la fostul său coleg de școală generală Aurel Botgros din Botoșani, primul făcănd-o la rândul său cadou o săptămănă mai târziu amicului și partenerului său de afaceri scoțian cu ocazia zilei de naștere a acestuia, scotianul scoțând-o din țară în dimineața zilei de 27 septembrie a aceluiași an pe la vama Nădlac.

vineri, 23 decembrie 2011

În loc de “Crăciun Fericit!”

Nu, n-am de gând să vă urez “Crăciun Fericit!” căci mi-aș dori să vă bucurați de fiecare zi din an și nu de una, două sau cinci. Vă doresc în schimb să profitați de zilele acestea de sărbătoare și de liniște pentru a vă apropia mai mult de voi înșivă, să vă întindeți pe spate în pat și să stați de vorbă așa cum n-ați mai făcut-o demult, să găsiți lucrurile bune și frumoase care vă înconjoară și să le scoateți la lumină ca dintr-un cufăr uitat de timp în colțul cel mai întunecos al podului…

duminică, 18 decembrie 2011

scrieri cu pana de gâscă grasă pe piciorul de la masă (II)

un cuc cânta într-un nuc
fugise din pendulul uituc
când ceasul devenise caduc
sălbatecul cuc!

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Retrocedare

Moş Iordan şi-a primit pământul înapoi. Cam târziu. Nu, nu pe acela pe care îl aştepta de atâta amar de vreme, căci pe acela l-a primit de la primărie tuşa Lisăndrina, care la rândul-i n-a putut să-l primească pe cel ce fusese al moşilor ei din cauză că pe-al său construise Costică a lu Bobocel, ăla d-a fost ajutor la crâşma din sat pe vremea lu Nea Nicu, vilă nouă cu termopane albe şi ţiglă metalică roşu văpăi. Aşa că Moş Iordan a primit o bucată de pământ taman în cimitir, că altundeva nu se mai găsea. Era o bucată colo lângă fosta căsuţă a paznicului, fără gropi multe dar cu puzderie de bălării şi de flori sălbatice. “E bine şi aşa, că n-o să-mi fie prea greu să ajung din casă până la groapă după ce-oi muri. O să fie mai uşor şi cu praznicu” a zâmbit amar Moş Iordan. S-a învoit mosu şi s-a mutat acolo. Şi-a făcut grădină printre morminte. Şi-a pus şi roşii şi castraveti şi ardei şi ceapă. De toate a pus. Flori are o mulţime, că a pus flori la căpătâiul fiecărui mort. Şi la picioare le-a pus. Flori de primăvară, flori de vară, flori de toamnă… Nu-i zi fără flori. Doar iarna când începe crivăţul să taie aerul ca un stol de lame subţiri şi totul se acoperă cu pojghiţă subţire de gheaţă nu mai sunt flori…
Dar are o problemă Moş Iordan. Când muşcă din roşiile zemoase găseşte printre sâmburii lunecoşi şi umezi, ochii clipind ai ălora morţi. Şi asta n-ar fi nimic, că-i adună şi-i pune deoparte dar oriunde i-ar pune ochii îl privesc atent şi cu pofta cum înfulecă pita cu roşii şi brânză de-i stă dumicatu-n gât. Şi mai are moşu probleme şi cu lăptuca, că-i cresc frunzele lungi şi cărnoase ca limbile celor duşi de le aude noaptea cum şuşotesc şi se vaietă şi-i tulbură liniştile. Geaba le taie ziua şi le dă drumul în oala cu ciorbă că ele continuă să slobozească bolborosiri nedesluşite şi aşa tăiate-n bucăţi. Şi cu boabele de mazăre are moşu necazuri. Clănţăne în teacă ca dinţii în gură şi când le despresoară din mantia verde se împrăştie pe masă albe, taman ca măselele şi continuă să clănţăne orice le-ar face. Li-i frig şi-n miezul verii, geaba le înveleşte moşul în stergar alb cu ţesătură din fir albastru şi roşu şi le îndeasă în oala de lut. Ele tot clănţăne şi clănţăne…
Altfel o duce bine moşu. Griji n-are prea multe. Mai găseşte din când în când tibii lungi şi subţiri în traista cu scule, între tesla morocănoasă şi rindeaua rânjind ascuţit. Le adună unul câte unul şi le pune deoparte să le trimită îndărăt când s-or trezi morţii şi-or striga după ele. Şi femururi late şi rotujite cum rotunjite şi tari fuseseră odată coapsele ce le-nveliseră găseşte moşul printre bălării. Zâmbeşte şăgalnic când aduceri aminte se-nvolbură năvalnice să-i zgândăre pacea. Pe acelea le şterge cu năframă subţire şi le aşează în cutii de lemn tapisate cu fir moale din mătasa porumbului şi le stivuieşte pe prispă drept lângă uşă să-i fie aproape când s-or trezi neliniştile într-însul.
Cu toate se descurcă Moş Iordan, cu toate. Doar cu somnu-i mai greu. Că-n pat, la scăpătat de soare se-ndeamnă a se întinde domol şi Ion a Petrii şi Pavel Ciobotaru şi Pintilie şi Bodringă din Drumzăreşti şi Malca şi Panaghia şi Onofrei Nicodim şi Chira lu moş Nichifor şi Ilisafta şi Amfilofie răspopitul şi mulţi alţii şi încep a sporovăi cu glasuri şoptite, mde d-ale morţilor, unii de bine, alţii de rău, da toţi nemulţămiţi că li se închid în nas uşile prin care înainte treceau să-şi ţeasă cu ac însufleţit poveştile vieţii. Aşa că Moş Iordan îşi mângâie gânditor barba aspră şi se ghemotoceşte să doarmă, că-i iarnă, că-i vară, pe cuptor lângă mâţă…

marți, 13 decembrie 2011

Ce-ar fi dacă Moş Crăciun ar fi femeie?!

Da chiar aşa, ce-ar fi dacă Moş Craciun ar fi femeie?! Am auzit întrebarea într-o reclamă insipidă la teveu, dar îmi pare o întrebare legitimă. Să facem deci un exerciţiu de imaginaţie şi să vedem cum s-ar descurca o femeie în rol de Moş Crăciun.
Întâi şi întâi ar avea o mare problemă de imagine. Moş Crăciuuuun… ce frumos sună! Numa auzindu-i numele şi parcă-i vezi obrăjorii ăia rumeni ca două gogoşi din care îti vine să muşti cu potfă şi barba aia albă şi pufoasă de care-ţi vine să te atârni până când îţi dă moşu peste degete că-i dezlipeşti leocoplastul, sau ochii ăia mici ca două cireşe din spatele ochelarilor pe care bietul moş a trebuit să-i împrumute de la bunică-su şi prin care abia mai vede că au şi dioptrii mari şi s-au şi aburit… În timp ce Baba Crăciunaaa… Baba Crăciuna sună ca naiba. Să fim serioşi! Parcă şi vezi o babă zbârcită cu unghii lungi şi brate descărnate, cu ochii înfipţi în orbite ca două jumări de porc în ţepuse, cu buze subţiri şi glas piţigăiat. Ce mai, între Baba Crăciuna şi Muma Pădurii nu pare să fie mare diferenţă.
Apoi cum ar putea duce Baba Crăciuna un sac în spinare?! Nicio şansă! Chiar dacă ar ajuta-o cineva în gară să-l suie în cârcă precis l-ar lăsa jos la primul colţ şi-ar lua un taxi. Aţi văzut vreodată Moş Crăciun cu taxi?! Reni, iepuraşi, căprioare, alte vietăţi înhămate la sănioară da, dar nu taxi! Pe urmă s-a zis cu intratu pe horn, asta e clar. Cum naiba aţi putea crede că doamna ar putea să-şi strice paltonul cel nou intrând cu el pe horn. Hopa… Palton am zis?! Păi palton, căci Baba Crăciuna nici nu vrea să audă de mantie roşie. Cică râd şi curcile de ea dacă-şi pune chestia aia. Zice că în sezonul toamnă-iarnă 2011-2012 se poartă culorile pastelate, lavandă, roz, galben pai, auriu şters, piersică sau pepene galben. Nicidecum roşu. Şi apoi şi gluga e demodată, nu e mai e un atu. În schimb merg bine accesoriile, bineînţeles în culori puternice, o eşărfiţă, o căciuliţă sau şi mai bine o pălărie şic, o curea lată, nişte pantofi zbanghii, o cataramă babană, nişte năsturaşi balonaşi...
În fine, dacă sarim şi peste ratarea cu hornul trebuie săăă.... mai sărim şi peste vestitul ho-ho-hoo... Hălăiala aia de-o pune moşu ca un picup defect când vine vorba să zică ceva şi nu prea ştie ce. Coanei Crăciuna nici prin minte nu-i trece să bage o chestie d-asta. „Io-s femeie serioasă dom’le, ce-i aia ho-ho-hoo...?!”. „Dragilor, eu sunt Baba Crăciuna şi am venit să vă aduc cadourile. Voi copii să vă prezentaţi frumos pe rând şi cine a fost cuminte să ridice două degete şi să aducă adeverinţă de la mă-sa şi de la tac-su că pe vorbe nu-l cred. Şi tu ăla din fund scoate degetu din nas, că te-ai lins pe bot de cadouri.” ar fi zis Coana că merge în locul lălăielii ăleia cu ho-ho-hoo. Chestie care până la un punct pare de înţeles.
Tot la fel de complicat ar fi se pare pentru Baba Crăciuna să-i ia pe micuţi pe genunchi şi să-i convingă să recite o poezie. Întâi şi întâi cică nu poate să-i pună pe genunchi că-i şifonează fusta. Regizoru a propus să vină cu-n şervet dar baba n-a acceptat că nu cadrează cu restu, aşa cum n-a acceptat nici să mai ridice un pic fusta că nu mai cadrează cu vârsta. Totuşi, trecând şi peste acest mic impediment, testul preliminar a fost un dezastru planetar, spiritul matern al Babei Crăciuna făcându-i pe ăia mici să sară de pe genunchii babei cu ochii în lacrimi şi s-o şteargă iepureşte. „Hai vino tu la baba să spui o poezie. Ştii o poezie?! Hai spune-o. Stop, stop, stop. Păi bine măăă ţâncule, la vârsta ta tot căţeluş cu păru creţ, tot căţeluş cu păru creţ...?! Mai îndreaptă şi tu bretonul ăla la căţeluş că nu se mai poartă şi apoi ai şi tu nişte ani. Hai, fuga la mă-ta să te înveţe altă poezie că cu asta nu capeţi nici cutia de la jucărie.” Şi tot aşa, unul câte unul, prezumtivii încadouaţi au trebuit să plece cu coada între picioare din braţele babei.
Un ultim impediment în plasarea unei doamne în rol de Moş Crăciun pare a se deşuruba chiar din esenţa evenimentului, căci în zece cazuri din zece testate Baba Crăciuna a cheltuit toţi banii de pe card pe lucrări pregătitoare evenimentului: cosmetică, manechiură, pedichiură, coafat, ciorapi, pantofi, fustă, bluziţă, palton, în fine, tot ce e necesar unui eveniment cu adevărat de succes cum e Crăciunul şi n-a mai rămas nimic nimicuţ de jucării.
Aşa că, în urma minuţioasei analize desfăşurate de compartimentul de prospecţiuni gerontologice şi anul ăsta veţi avea tot Moşi. Crăciuni Fericiti!

(ceea ce vedeti este o iluzie, nu e Baba Craciuna)

duminică, 11 decembrie 2011

scrieri cu pana de gâscă grasă pe piciorul de la masă (I)

m-am hotărât să scriu, simplu şi scurt, despre ceea ce se petrece la mine în bloc, în jurul blocului sau chiar mai departe, totul privit prin ochiul cel mic dar ascuţit din ceafă…
dacă nu vă place mă opresc; dau şi înapoi…
deci:

madam borcan de la parter
o babă urâtă şi grasă
îndeasă tot timpul în plasă
şi merge la gostat ca să-l schimbe
pe-o săptămână în care să fie frumoasă

marți, 6 decembrie 2011

Bǎnuţul de cositor (Daruri de Moş Nicolae)

(Madelitei, cǎreia i-am promis o poveste de sǎrbǎtori şi tuturor prietenilor mei ce n-au găsit nimic în încălţări)

A fost odată ca niciodatǎ, cǎci a fost, fǎrǎ nicio urmǎ de îndoialǎ, altfel n-am fi avut azi ce povesti, a fost odatǎ cum spuneam un împǎrat. Şi avea împǎratul nostru, ca orice împǎrat care nu are trei bǎieţi, avea deci împǎratul nostru trei fete cucuiete, una mai frumoasǎ decât cealaltǎ şi toate trei mai frumoase decât soarele şi mai cuminţi decât luna. Eiii, asta cu cuminţenia nu e chiar aşa, am spus-o doar de dragul poveştii. În realitate fata cea mare a împǎratului era neaştâmpǎratǎ şi iute la mânie precum uliul ce scarmǎnǎ mǎnuşa ce-l sprijinǎ. Îşi cam repezea pǎrinţii când îi mai spuneau sǎ facǎ una alta prin palat, mde, treburi d-ale odraslelor de împǎrat, se îmbufna una douǎ şi pufnea când era certatǎ, iar în plus nici nu-şi lǎsa niciodatǎ surorile sǎ se atingǎ de lucrurile ei. Fata cea mijlocie, nu prea era nici ea balsam de pus la ranǎ cum şi-ar fi dorit pǎrinţii, cǎci avea mereu impresia cǎ tot ce au ceilalţi e mai bun decât ce are ea. Din cauza asta se iscau dese certuri cu sora mai mare sau cu ceilalţi prinţişori şi prinţese din împǎrǎţie, ba chiar a ajuns de câteva ori sǎ smulgǎ codiţele blonde ale prinţeselor şi sǎ zgârie cu unghiile-i subţiri pielea finǎ a prinţilor. Doar fata cea micǎ era o grǎmǎjoarǎ de om, sfioasǎ şi tǎcutǎ ca un pui de vrabie. Unde o puneai, acolo ar fi stat zi întreagǎ, privind oamenii care se rǎscoleau în jurul sǎu, frunzele clipocinde ale copacilor, iarba unduind uşor în bǎtaia vântului, pǎsǎrile vânturând cerul cu aripile sau norii jucǎuşi inventând întruna desene magice.
Într-o bunǎ zi, la amiazǎ, împǎrǎteasa a intrat în palat, şi-a chemat odraslele şi a început sǎ le povesteascǎ:
- Astǎzi când mǎ plimbam prin pǎdure m-am întâlnit pe potecǎ cu un moşneag. Era tare bǎtrân moşneagul, şi slab, şi obosit. Abia îşi târa picioarele. Ba la un moment dat a alunecat şi a cǎzut. Atunci eu i-am întins braţul şi l-am ajutat sǎ se ridice. Moşul mi-a mulţumit şi mi-a spus cǎ-mi poate dǎrui în schimbul ajutorului meu, cel mai preţ dar pe care îl doresc. N-am ştiut ce sǎ-i cer şi atunci moşul a vrut sǎ-mi dǎruiascǎ fericirea. Dar eu i-am spus cǎ nu am nevoie cǎci fericitǎ este fiecare zi trǎitǎ lângǎ împǎrat, tatǎl vostru, pe care îl iubesc. Atunci el a spus cǎ îmi poate dǎrui îndestularea sufletului, dar eu i-am spus cǎ nimic nu îmi poate îndestula sufletul mai mult decât o fac glasurile voastre vesele. Vǎzând cǎ nici asta nu-mi este de trebuinţǎ moşul a vrut sǎ-mi dǎruiascǎ bogǎţia dar i-am spus cǎ locuiesc între oamenii care mi-s dragi şi nicio altǎ bogǎţie nu poate fi mai de preţ. În cele din urmǎ m-am învoit ca moşul sǎ vǎ dǎruiascǎ vouǎ lucrul acela de preţ ce mi se cuvenea. Eu m-am întors repejor acasǎ dar moşul abia vine în urma mea cǎ-i tare bǎtrân şi amǎrât. Şi când are sǎ ajungǎ, voi sǎ fiţi pregǎtite sǎ-i spuneţi tot ce vǎ doriţi, iar moşul are sǎ vǎ îndeplineascǎ dorinţa. Iar de nu va veni pânǎ la asfinţitul soarelui eu vǎ zic sǎ închideţi ochii şi sǎ-i trimiteţi dorintele voastre prin vis. Şi fiindcǎ nu va avea cum sǎ intre în casǎ, sǎ vǎ lǎsaţi la uşǎ pantofiorii ca sǎ aibǎ moşul unde sǎ-şi lase darurile cerute.
Tare s-au mai bucurat fetele împǎratului când au auzit una ca asta. “Darul cel mai de preţ”… Tiii… ce de planuri au început a ţese, ce de liste au aşternut pe hârtie, câte vise cu ochii deschişi nu au fǎptuit surorile cele mari. Doar cea micǎ şedea într-un colţ şi admira cu coatele sprijite pe pervazul fereştii alunecarea pâinii rotunde a soarelui dincolo de culmile arzânde. Şi fiindcǎ darurile cele nesfârşite se cereau a fi acceptate cu egalǎ deschidere, au început fetele cele mari ale împǎratului a-şi scoate în pragul uşii toate încǎlţǎrile pe care le cǎpǎtaserǎ în scurgerea timpului. Pantofiori, sǎndǎţute, papucei, ghetuţe, cizmuliţe… toate, toate erau acolo aliniate frumos ca soldaţii la pǎradǎ. Treizeci şi cinci de perechi aliniase sora cea mare şi douǎzeci şi nouǎ sora cea mijlocie. Doar cea micǎ şi-a scos pantofiorii din picioare înainte de a se aşeza în pat, i-a şters frumos şi i-a aşezat pe prag. Abia se vedeau pantofiorii mezinei, mici de tot prin mulţimea de încǎlţǎri ale celor douǎ surori mai mari. Dar strǎluceau ca doi ochi de vulpe în inima pǎdurii.
Dimineaţa urmǎtoare întreaga bucurie a fetelor s-a prǎbuşit în mâhnire, în vaiete şi plânsete amare. Cǎci imediat ce s-au trezit fetele au dat fuga afarǎ vǎ vadǎ ce le-a adus moşul. Şi când s-au uitat în pantofi n-au gǎsit nimic… Doar fata cea micǎ a scuturat perechea ei şi a gǎsit un bǎnuţ de cositor. Iar cele mari, dupǎ îndelungi scotociri, au gǎsit şi ele tot câte un bǎnuţ de cositor.
- Ce-i asta?! Şi-a bǎtut joc de noi! – a decretat soara cea mare. Eu aşteptam sǎ-mi aducǎ rochii şi bluze de mǎtase şi fuste de borangic şi veste ţesute cu fir de aur şi pantofi de lac bǎtuţi cu pietre preţioase, nǎframe subţiri ca zborul de fluture, inele cu rubine, cercei cu safire, coliere de smarald… Şi când colo! Ce mi-a adus?! Un bǎnuţ de tinichea. Nici o plǎcintǎ nu poţi cumpǎra cu el.
- Da, da – i-a ţinut isonul sora mijlocie – şi-a bǎtut joc de noi. Pǎi de-un bǎnuţ aveam eu nevoie?! Şi ǎla vechi şi îndoit, cǎ nici nu ştiu dacǎ îl primeşte cineva la schimb. Eu aveam nevoie de pǎpuşi şi de haine pentru pǎpuşi şi bomboane şi îngheţatǎ şi tort de ciocolatǎ – completǎ mijlocia lingându-şi buzele la gândul bunǎtǎţilor care-i scǎpaserǎ printre buze.
Pǎrinţii au aruncat unul spre altul feţe nedumerite şi au ridicat neputincioşi din umeri. Doar mezina a prins bǎnuţul între degetele ei mici şi l-a vârât în tǎşcuţa primitǎ cadou de la buna ei bǎtrǎnǎ.
Şi au trecut aşa multe zile ce s-ar fi risipit ca aripile fluturilor dacǎ întâmplǎrile ce aveau sǎ urmeze nu s-ar fi înfiripat într-o poveste demnǎ de a fi încrustatǎ în piatrǎ. Nu zburaserǎ mai mult de trei zile de la vizita moşului şi mezina împǎratului întâlni într-o zi în calea-i un copil sǎrman zgribulindu-se la uşa prǎvǎliei cu dulcegǎrii. Copilul zgâia ochii la o felie de plǎcintǎ din fereastrǎ şi înghiţea în sec la fiecare clipire a ochilor. Fetiţa îşi aminti de bǎnuţul de cositor din tǎşcuţǎ şi fǎrǎ sǎ se gândeascǎ prea mult îl întinse copilului.
- Uite aici un bǎnuţ, nu-i prea mare dar ţi-o ajunge de-o înghiţiturǎ dacǎ nu de toatǎ felia – spuse ea şi întinse bǎnuţul bǎiatului. Acesta îl înşfǎcǎ şi cu el strâns în pumn intrǎ în prǎvǎlie. Gospodarul privi bǎnuţul, o privi prin fereastrǎ pe mica prinţesǎ şi întinse copilului felia la care rǎvnea de atâta amar de vreme.
Iar aceasta nu fu singura minune a bǎnuţului de cositor, cǎci dupǎ încǎ trei zile fetiţa întâlni în cale o femeie sǎrmanǎ ce abia îşi ducea zilele. Tuşea şi gemea d-ai fi zis cǎ acuş acuş e gata sǎ-şi dea obştescul sfârşit. “De ce nu te duci la un doftor femeie?” a întrebat-o fetiţa, iar femeia i-a rǎspuns cǎ nu are suficiente parale sǎ plǎteascǎ doftorului. “Ti-aş fi dat eu o pǎrǎluţǎ, dar am dat-o mai deunǎzi unui copil sǎrac” spuse fetiţa oftând şi desfǎcu tǎşcuta sa îi arate femeii ca e goalǎ. Nu micǎ îi fu însǎ mirarea când constatǎ ca în locul bǎnuţului primit şedeau acum doi bǎnuţi. Fetiţa zâmbi şi îi întinse veselǎ femeii.
Şi poate credeţi cǎ asta a fost tot. Ei bine nu, cǎci la trei zile dupǎ aceastǎ pǎţanie fetiţa întâlni da data aceasta un om bǎtrân necǎjit tare. “De ce eşti necǎjit moşule?” întrebǎ fetiţa. “Cum sǎ nu fiu necǎjit, bǎtrâneţile mele – spuse moşneagul – dacǎ tavanul casei s-a spart şi eu nu am parale sǎ-l repar. Şi când vin ploile apa îmi curge exact în pat.” Atunci fetita a deschis tǎşcuţa, a cotrobǎit înǎuntru şi cu mirare a descoperit cǎ nu era goalǎ aşa cum credea, ci acum erau înǎuntru patru bǎnuţi. Tare s-a minunat fetiţa, dar i-a adunat şi i-a dǎruit moşneagului. Însǎ oricâtǎ plǎcere îi fǎcea sǎ ajute pe altii, gândurile fetiţei erau mǎcinate de o întrebare. Cum de nu se terminǎ banii din tǎşcuţǎ?! Cine îi punea la loc?! Aşa cǎ a dat fuga sǎ-l caute pe moşneagul care îi adusese în dar bǎnuţul iar acesta i-a explicat:
- De fiecare datǎ când ai fǎcut o faptǎ bunǎ, pe lângǎ bǎnuţul pe care l-ai pus în tǎşcuţǎ se întorc şi aceia ce au fost dǎruiţi. Cǎci bunǎtatea cu bunatate e rǎsplǎtitǎ şi aşa va fi în vecii vecilor.
Tare bucuroasǎ a fost fetiţa când a auzit vorbele moşului căci astfel îi putea ajuta pe toţi cei care aveau nevoie. După un timp însă surorile cele mari au aflat şi ele că bănuţul primit de la moşul care aduce daruri face pui mai ceva decât cloşca cea bătrână. Şi atunci s-au dat binişor pe lângă surioara lor mai mică şi au început a-i cere câţiva bănuţi pentru una, apoi pentru alta şi mai târziu pentru multecele. Iar fata cea mică a împăratului le dăruia cu zâmbetul pe buze şi cu bucurie în suflet. Văzând cum merge treaba cu bănuţul magic, fetele cele mari şi-au amintit că şi ele au primit un bănuţ asemănător dar l-au aruncat de cum l-au primit. Şi au răscolit ele camerele, au aruncat în sus păturile, covoarele, au răscolit hainele, perdelele şi în cele din urmă au găsit bănuţii sub pat. Dar în zadar au mângâit ele bănuţul, în zadar l-au frecat ca să strălucească, în zadar l-au pus în cuibarul găinii, bănuţii lor nu făceau pui cu niciun chip.
Şi uite aşa a trecut un an întreg şi a venit iar ziua în care moşul care aduce daruri a ajuns din nou la palatul împăratului. Fetele cele mari cum l-au văzut l-au oprit degrabă şi au început a-l certa.
- Păi de ce moşule ai dăruit surorii noastre mai mici, cea care nu şi-a dorit nimic, un bănuţ care face pui mai ceva decât cloşca cea bătrână, iar nouă care aveam atâta nevoie nu ne-ai dat. Ea are acum toată fericirea şi toată bogăţia din lume iar noi suntem două sărmane. Mama te-a ajutat şi ai promis c-ai să ne bucuri cu darul cel mai de preţ, dar când colo ne-ai amăgit căci bănuţii pe care ni i-ai dăruit nu sunt buni de nimic. Nici o plăcintă nu poţi lua cu ei.
Moşul şi-a scărpinat un moment ceafa, şi-a mângâiat barba albă şi le-a răspuns cu glas molcom:
- Eu nu am dăruit nici uneia dintre voi fericire şi nici avere. Eu v-am dăruit doar un altoi pe care crească, să se dezvolte şi să înflorească ceea ce e înlăuntrul fiecăreia. Ceea ce s-a şi întâmplat – a mai adăugat moşul şi s-a făcut nevăzut ca şi când n-ar fi existat niciodată.

Şi ca povestea să aibă un final fericit ca mai toate poveştile care se spun seara la capătul patului copiilor cuminţi am să adaug doar că cele trei fete de împărat au trăit fericite împreună până la adânci bătrâneţi. Ei nu, nuuu, nici chiar aşa… Să fim seriosi. Cum să trăiscă toate trei prinţesele împreună până la adânci bătrâneţi?! Şi prinţii?! Nu! Adevărul adevărat e că fetele împăratului s-au făcut mari, au cunoscut trei prinţi frumoşi şi viteji pe care i-au luat de bărbat. Iar fata cea mică a rupt în două bănuţul magic la nunta surorilor celor mari şi le-a dăruit câte o jumătate fiecăreia drept cadou de nuntă. Acummm… rămâne să stabiliţi dumneavoastră dacă fetele cele mari au folosit jumătatea de bănuţ ca să-şi împlinească toate poftele sau dacă o jumătate de bănuţ nu e în stare niciodată, dar absolut niciodată să facă ceea ce e în stare un bănuţ întreg şi să încheiaţi povestea.
Căci eu aici am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea.
Şi-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus o poveste mai adineauri inventată.

duminică, 4 decembrie 2011

mǎcel

vestea a venit ca un nor negru acoperind încet încet pǎmântul; întâi ca o umbrǎ nedefinitǎ, apoi ca o patǎ de cafea din ce în ce mai mare şi mai înneguratǎ care a învǎluit totul; oamenii au fost îngroziţi de ceea ce se întâmpla chiar acolo, sub ochii lor neputincioşi; icneau, tremurau, vorbeau pe la colţuri… dar ce puteau face mai mult?!; pe primul l-au prins complet nepregǎtit, a fost victimǎ sigurǎ; a cǎzut ca un fulg la prima loviturǎ; harşşşşt şi s-a dus într-o clipǎ; nici n-a crâcnit; a cǎscat doar ochii mari, mari mari de se vedea printr-ânşii pânǎ în fundul sufletului, apoi respiraţia i s-a oprit brusc, a simţit cum se sufocǎ, cum se stinge totul, cum dejurîmprejurul se restrânge la un punct care se topeşte la rându-i ca un fulg de zǎpadǎ;
pe urmǎtorul l-au prins chiar pe casa scǎrilor; a încercat sǎ deschidǎ gura, sǎ se apere, sǎ spunǎ ceva, dar l-au tǎiat fǎrǎ milǎ; dacǎ la primul au acţionat cu temere şi cu-n pospai de-ndoialǎ în suflet, la al doilea au cǎpǎtat curaj şi încredere; pe urmǎtorii trei i-au tǎiat fǎrǎ sǎ clipeascǎ; erau rude, locuiau în aceeaşi casǎ; ce-a mai jelit tot cartierul, ce s-a mai învârtoşat norodul…; ar fi ţipat, ar fi strigat, ar fi spart cu pietre geamurile la primǎrie, la prefecturǎ, dar îi oprea mereu teama cǎ ar fi putut atrage atenţia asupra lor şi cǎ ar fi putut urma pe listǎ; pe urmǎtorii cinci i-a luat ca din oalǎ; erau vecini; auziserǎ şuşoteli, şoapte gâfâite, dar nu le-au dat importanţǎ; s-au dus în câteva secunde; apoi treaba a început sǎ meargǎ din ce în ce mai uşor; tăbăcărie, brotăcei, falezǎ nord, coiciu, palas, medeea, brătianu, centru, peninsulǎ, tomis I, II, III, abator, cet, km 4; nimic n-a rǎmas nerǎscolit...; pe jumǎtate dintre cei care au dispǎrut i-au hǎcuit într-o searǎ; umblǎ zvonul cǎ i-ar fi vǎzut cineva dupǎ ce au fǎcut-o; râdeau şi se felicitau între ei; pe urmǎ au ieşit la o ţigarǎ; “mânca-le-ar câinii mǎruntaiele sǎ le mǎnânce”, “uscali-se-ar ochii cu care privesc sǎ li se usuce şi mâinile cu care scriu şi tǎlpile cu care pǎşesc şi buzele cu care vorbesc”; “aduna-li-s-ar blestemele oamenilor deasupra creştetului cum se adunǎ-n cer ciorile înaintea furtunii” a început a sudui o femeie în mijlocul strǎzii dar nimeni nu pǎrea sǎ o bage în seamǎ;
ultimul a fost cel mai îndǎrǎtnic; nu s-a lǎsat tǎiat cu una cu douǎ, s-a apǎrat cât a putut, deşi avea o vârstǎ venerabilǎ; a venit cu hârtii, cu dovezi, cu acte justificative; dar n-a ajutat la nimic; dupǎ o sǎptǎmânǎ de luptǎ l-au tǎiat şi p-ǎsta de pe lista cu ajutoarele la încǎlzire; “ne-a tǎiat dom’le guvernu bugetu – a zis mazǎre – de un’ sǎ vǎ mai dau?! sǎ aduc io de acasǎ?!”

joi, 1 decembrie 2011

ei, ce spui?!

nu i-am luat flori; şi nici altceva nu i-am luat; nici la mulţi ani n-o să-i spun; suntem certaţi de o bună bucată de vreme; eu am rămas amărât de atunci, dar ei nici că-i pasă; am tot aşteptat un semn că ar vrea să se schimbe, dar nimic, nici cel mai mărunt gest; o ţine pe acelaşi drum fără să pară să înţeleagă nimic din ceea ce i se întâmplă; ştie foarte bine că ţin la ea şi mi-i dragă, poate pe asta se şi bazează; şi e frumoasă coz; şi nici săracă nu-i; da umblă mai mereu ca o şleampătă, răvăşită şi necurată şi cu toate zdrenţele murdare pe afară, să le vadă toţi şi să-i bata obrazul sau să-şi râdă în barbă; i-a lăsat pe toţi neinsprăviţii să-i taie pletele verzi şi să-i murdărească obrajii şi apele şi aerul; nici nu crăcneşte când o fură şi unu şi altul şi altul şi altul; parc-ar fi proasta satului zău aşa; dar nu-i, că-i isteaţă tare, de-asta mi-e ciudă
şi-a lăsat toţi copiii obraznici şi prost crescuţi să-şi facă de cap; a uitat să-i mai altoiască şi i s-au suit în cap şi nici gând să mai coboare de acolo; ba i-a mai lăsat şi p-afară de fuge toată lumea de noi ca de necuratu; p-ăia amărâţi i-a lăsat de izbelişte, nu i-a învăţat nici cu creionul nici cu sapa, i-a lăsat în mijlocul uliţei, în glod, cu mâinile în şolduri să facă mărunt din buze şi să încreţească sprâncenele de fiecare dată când mai trece câte o maşină strălucitoare şi ridică praful; de cei cu şcoală nu i-a păsat, şi-au plecat ca păsările din copacul cu vrăbii, unul câte unul, de-a rămas copacul pustiit, neam să se mai audă fir de cântec
dar nu la trup e buba, la ce văd toţi cei ce-o privesc; la suflet s-a stricat, acolo-i problema; şi sufletul nu se repară cu una cu două; sufletul nu se acoperă cu sulimeneli ce ascund buhăiala obrazului şi vineţeala privirii pierdute în nopţi rătăcite; sufletul se întremează cu suflet, cu bunătate, cu adevăr, cu cinste, cu bună creştere
şi ce-i mai rău e c-a uitat să râdă; suduie şi scuipă ca un birjar; stă cu buzele încreţite şi cu sprâncenele adunate, şi-i tună şi-i fulgeră toată ziua; vorbele parcă-i sunt limbi de foc şi cuvintele pucioasă încinsă; se smulge din atingeri blânde şi se clatină ca un betiv; uneori are privirea întunecată şi ostoită ca a unui pierdut în lumi abisale, alteori mândră şi semeaţă ca a unui brad privind peste văi…
aşa că… eu nu i-am luat flori; şi nici la mulţi ani n-o să-i spun; dar aştept cu ochi văluriţi un semn că ar vrea să se-ndrepte…
Românie, ce spui?!

marți, 29 noiembrie 2011

de ce nu suntem japoneji

(şşşt, titlul l-am furat de la lukaD dar abordarea e alta)

motto:
“noi suntem români
noi suntem români
noi suntem aici în veci stăpâni”

s-au făcut nişte kilometri şi trebuie să schimb uleiul; merg la un service mic de cartier; pentru un schimb de ulei nu trebuie cine ştie ce ştiinţă şi treaba merge mai repede şi mai ieftin; înăuntru mai sunt două maşini pe elevator, la fix căci al treilea şi ultimul e liber; un mecanic îmi face semn să trag acolo; trag, ridică maşina şi dă drumul la ulei; încep să mă gândesc ce fac cu timpul care o să-mi rămână rest căci îmi planificasem mult mai mult pentru operaţiunea care pare să meargă chiar repede; aştept; prin faţa service-ului mai trec câteva maşini care atunci când văd că nu e liber pleacă; service-ul are şi spălătorie; la un moment dat apare un lexus; patruoripatru; e hotărât, dar un alt nehotărât cu o dacie care mai c-ar opri mai că nu îi blochează accesul; claxonează insistent; “hai bă mişcă-ţi fiarele de-aici” mormăie un moşuleţ cu fes albastru cu dungi şi cu faţa brăzdată de riduri; îi face semn şoferului de la lexus să intre şi îl ghidează în spaţiul îngust; e rost de-un bacşiş gros; şoferul trage maşina pe culoarul care duce spre cele trei elevatoare, blocând astfel accesul şi coboară; are figură de calfă de frizer; frizer nu poate fi că-i prea tânăr; mai adună ce are prin maşină, aruncă jos cojile de fistic, cutia goală de la ţigări şi câteva hârtii; scuipă şi guma; o skoda trage în faţă, frizerul se suie şi dispar; omuleţul cu fes albastru îşi suflecă mânecile; ca din pământ mai apare unul identic; e mic ca piticu lu albă-ca-zăpada; are fes roşu cu dungi albe şi obrajii mai puţin brăzdaţi de crevase; e ceva mai tinerel; probabil are un pic peste 60 de ani; îşi suflecă şi el mânecile; dintr-o găleată murdară plină cu apă cu clăbuci apucă bureţii de-o vârstă cu ei şi încep să înmoaie maşina; mecanicul meu a scos uleiul, acum schimbă filtrul; omuleţii se mişcă în ritmul lor, ca nişte fantome plutitoare; parcă ar fi un balet, unul la care nu e nevoie nici de spectatori şi nici de aplauze; bacşişu să pice; au terminat de înmuiat lexusul şi încep să spele; jetul de apă fină sub presiune se împrăştie în toată hala; m-a udat tot; nici nu m-a băgat în seamă omuleţul care mânuieşte instrumentul; mde, dacă am stat prea aproape de lexus, aşa-mi trebuie…; mă retrag strategic într-un colţ lângă o butelie de aragaz şi doi saci de cartofi roşii; jetul de apă spulberă tot clăbucul de pe maşină; altceva nu prea are ce să spulbere căci maşina era curată de când a venit; dar nu lucea; mecanisul meu a înlocuit şi filtrul; acum pune uleiul nou; încet; aşteaptă un pic; mai pune iar; porneşte şi motorul; circulă uleiul să umple circuitul şi filtrul; e bine; omuleţii au ajuns la partea cea mai grea; au luat lexusul la bani mărunţi; cu două cârpe care probabil au mai spălat fiecare câte zece mii de maşini freacă fiecare colţisor; cam ca la nea iancu: două la primărie, două la prefectură, două pe piaţa lui 11 fevruarie, două la primărie, unul la şcoala de băieţi; zâmbesc; mecanisul meu zâmbeşte şi el şi-şi scoate o ţigară; a terminat; a terminat şi celălalt, doar piticii lu albă-ca-zăpada n-au terminat; aşteptăm, ce să facem; unul din mecanici ţipă la ei „hai tataie daţi-i bătaie, că aţi blocat tot aici”; omuleţii nu aud fie pentru că au fesurile trase pe urechi, fie pentru că oricum nu mai aud demult şi continuă să valseze în ritmul lor; s-a dus naibii rezerva de timp ce-o câştigasem; deja am început să mănânc din timpul de carrefour; patronul a apărut şi el nedumerit şi s-a proptit în drum cu mâinile în şolduri; se uită la lexus, se uită la mecanicii lui; se uită la..., nu, la noi nu se uită, doar mi s-a părut; nu pare să aibă o soluţie miraculoasă aşa că aşteaptă împreună cu mine, cu celălalt şofer şi cu mecanicii să fie gata lexusul; omuleţii au ajuns la ceară; au pulverizat-o uşor şi acum freacă din greu cu cârpele; n-am senzaţia că luceşte cine ştie ce; mde, service de cartier; proprietarul lexusului nu mai apare; un gând groaznic îmi sfredeleşte măruntaiele; dacă a avut un atac de cord sau vre-un accident ceva doamne fereşte, sau dacă l-a umflat poliţia c-a furat maşina?! naşpa! s-ar putea să tai carrefourul de pe lista cu „de făcut”; sau nu mai fac baie, fac altă dată; mecanicul e la cincea ţigară; îmi caută de vorbă da nu prea am chef; io stau cu ochii pe pitici; în fine au terminat; sau cel puţin aşa zic ei, căci şefu e de altă părere; îşi plimbă degetele pe praguri, pe bara de protecţie, pe faruri; îi boscorodeşte pe pitici; o clipă îmi stă inima în loc că trebuie să o ia de la capăt; dar nu, merge şi aşa, deşi un client cu lexus e comoară la casa omului; patronul intră în maşină, suspansul creşte, pulsurile se accelerează; o va porni oare sau mai rămânem blocaţi în service până vine proprietarul?! suspans; dar daaaaa.... cheile sunt în bord; frunţile se descreţesc şi apar zâmbete în colţurile buzelor; mecanicul meu striveşte sub călcâi a şaptea ţigară; mă da repede mai fumează! motorul porneşte; patronul îşi înveleşte spatele în pielea lexusului, se lasă moale în scaun şi zâmbeşte spre asistenţă; ar cere o poză dar ştie că n-are nimeni un aparat foto; bagă în marşarier; maşina se mişcă încetişor abia torcând; io înjur; dar ce vină are lexusul...?!

aaa... de ce nu suntem japoneji?! că n-avem ochii subţiri; în primul rând!

vineri, 25 noiembrie 2011

reţetă

maică-mea spunea că n-ar trebui să amestec gătitul cu poezia
dar fata cu coapse transparente mi-a luat minţile
şi le-a întins peste focul de vreascuri să facă o pisto
“tu citeşte-mi, citeşte-mi din poemele tale - îmi spunea fără să întoarcă privirea -
iar eu am să-ţi pregătesc ceva delicios”
era goală şi subţire, doar coapsele iţiseră alint de curburi pentru a opri nesfârşirea picioarelor
eu înghiţeam în sec cu gândul la pisto fierbinte
la sosul aromat ce avea să-mi curgă pe barbă
şi la frunzele de busuioc proaspăt ce urmau să mi se lipească de buze
dar ea mesteca într-una cu lingura mare de lemn “tu citeşte, citeşte înainte”
mă afundam tot mai mult în citit
cuvintele se dezveleau rotund ca şi coaja cartofului sub mângâierea lamei vibrânde
şi cădeau în oală lângă ardeii graşi, dovleceii şi vinetele tăiate-n bucăţi potrivite
“ah, citeşte, citeşte…” îmi răspundea ea tot mai agitat
pesemne de la mirosul de usturoi tăiat mărunt care e musai să se pună la pisto
altfel se duce naibii toată savoarea
eu rostogoleam cuvintele îngrămădite de-a valma
asemeni lighioanelor înfricoşate de apropierea flăcării
căci sânii ei alunecau peste uleiul de măsline ca zvârluga de păstrăv în apa de cleştar
şi mă-mbătam cu miresmele ce începuseră să mă-mpresoare
“ah, acum, acum…” striga fata cu coapse transparente
privind pofticios peste umăr şi strângându-mi cu putere degetele
avea pulpele pătate cu roşii şi sucul lor aluneca încet spre genunchi
doar două seminţe albe se opriseră sub pelvis
şi priveau mirate de-acolo
“acum, acum - gâfâia fata lângă oala cu pisto clocotită – înc-un pic
şi e gataaa…”

apoi s-a făcut linişte

joi, 24 noiembrie 2011

peseu

lui cleo pe care am amăgit-o că fericirea se află după colţ, a căutat-o şi nu era: rămân pe deplin încredinţat că am avut dreptate iar fericirea se află întotdeauna după colţ; mai neplăcut este că viaţa are multe colţuri şi nu ştim niciodată după care; uneori ne prinde noaptea cea lungă scuturându-i ungherele şi tot n-o iscodim…
of

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Despre fericire (cu vârf şi îndesat)

Vorbeam mai deunǎzi cu blondina despre cum gǎsim dar mai ales cum cǎutam calea spre fericire şi întrebam retoric “oare unde greşim de eşuǎm lamentabil în a gǎsi fericirea sau mǎcar calea cǎtre ea deşi o cǎutǎm toatǎ viaţa?!”. Cǎci în mod evident greşim undeva, altfel avem tot ce ne trebuie. E ca la gǎtit, ouǎ este, lapte este, fǎina este, dulceaţa este, doar clǎtitele nu-s. Şi mai adǎugam eu acolo cǎ „fericirea e aburul de la cafea, parfumul de dupǎurechea femeii, rǎsǎritul mijind printre frunze” sau cu alte cuvinte e un inefabil care nu poate fi prins ca într-o colivie nici mǎcar între cuvinte, darǎmite între palme şi cu atât mai puţin în suflet. De unde vine fericirea şi încotro se îndreaptǎ?! Când ne atinge cu aripa ei şi când ne pǎrǎseşte?! Ce trebuie sǎ faci nu ca sǎ o gǎseşti, ci ca sǎ dibui mǎcar calea care duce spre ea?! Ei uite cǎ de bine ce lucrurile acestea nu pot fi explicate într-o reţetǎ, cǎci dacǎ într-adevǎr s-ar gǎsi reţeta aceasta atunci am trǎi cu toţii într-o veşnicǎ beatitudine ceea ce ar crea desigur o mulţime de alte probleme, ei bine spun, dacǎ fericirea nu poate fi lesne dibuitǎ, se poate întâmpla, şi asta bǎnuiesc numai celor înstelaţi, sǎ dea fericirea peste tine. De unde vine?! De unde te aştepţi mai puţin... Încotro se îndreaptǎ?! Spre niciunde... Doar simţi cum se apropie şi amuşineazǎ pe lângǎ tine, se învârte în jurul tǎu ca un uliu în jurul pǎsǎrii rǎtǎcite şi haţ te apucǎ de cracul pantalonului şi nu-ţi mai dǎ drumul. Am greşit când am spus cǎ fericirea e ca aburul cafelei, ca parfumul de dupǎurechea femeii înmiresmând dejurîmprejurul cu senzaţii palpabile, cu rotunjiri olfactive ce capǎtǎ contur şi substanţǎ ca şi cum palmele s-ar umple de coapse împlinite. Ei bine fericirea are formǎ, are contur, e concretǎ, nu e doar un abur. Sigur, trebuie sǎ fii pregǎtit ca sǎ te poţi bucura de ea, altfel poate trece pe lângǎ tine şi nici mǎcar nu ştii cine a fost şi ce ai pierdut. Ba mai mult, trebuie sǎ-ţi doreşti s-o întâlneşti, altfel se va scurge nepǎsǎtoare şi va continua sǎ vagabondeze pe strǎzi în cǎutarea altui suflet cald care s-o strângǎ la piept. Fericirea nu e mofturoasǎ, nu cere mult şi odatǎ ce ţi-o apropii devine pǎtimaşǎ şi nu se mai dezlipeşte de tine. Se hrǎneşte cu zâmbete, cu mângâieri, cu alinturi şi din când în când cu câte un dulce. Fericirea e rotundǎ şi pufoasǎ ca o pǎpǎdie şi e conştientǎ de împlinirea sa, purtându-şi mândrǎ desǎvârşirea pe sub ochii neobişnuiti cu perfecţiunea ai oamenilor. Sǎ-ţi umpli sufletul cu fierbinţeala ei nu-i la îndemâna oricui, cu atât mai mult cu cât e agilǎ şi pretenţioasǎ când vine de vorba de atingerea oamenilor. Fericirea e caldǎ, e jucǎuşǎ ca o mâţǎ, e zglobie ca pasǎrea cerului dar poate sǎ devinǎ chiar când te aştepţi mai puţin fiarǎ, sǎ-ţi sfâşie cǎmaşa şi sufletul. Nu trebuie sǎ-i întorci niciodatǎ spatele fǎrǎ sǎ fii pregǎtit sǎ faci faţǎ rǎzbunǎrii sale cǎci pe datǎ se desfierbinţeşte şi devine rece şi ascuţitǎ ca şi coasa înnegritei. Chiar şi atunci când crezi cǎ se simte bine şi pare topitǎ în braţele tale poate sǎ-ţi muşte dintr-o izbucnire euforicǎ degetul. Cǎci exact aşa mi s-a întâmplat mie când am încercat sǎ-i întind al patrulea biscuit de cacao cu cremǎ de vanilie. O fi fost din cauza vaniliei, o fi fost din cauza ingredientelor, nu ştiu, cert e cǎ s-a repezit sǎ-l înfulece cu tot cu degetul meu arǎtǎtor. O gǎsisem în parc, pǎrea de rasǎ. Avea o zgardǎ roşie cu medalion la gât şi un zuluf mic in varful capului prins cu un pampon tot roşu. N-am bǎgat-o în seamǎ dar s-a tot învârtit în jurul meu, m-a mirosit, m-a mârâit şi a început sǎ se ţinǎ dupǎ mine lǎtrând scurt şi piţigǎiat la fiecare pas pe care-l fǎceam. A trebuit sǎ mǎ opresc şi s-o mângâi ca sǎ tacǎ. Era micǎ, rotundǎ şi albǎ ca un rostogol de zǎpadǎ, cu doi ochi negri ce abia se vedeau de sub perdeaua ce-i cǎdea din creştet pânǎ peste bot. Primul biscuit de altfel nici nu prea ştiam pe unde sǎ-l bag cǎci nu se vedea nici urmǎ de gurǎ, noroc cǎ potaia n-a stat prea mult pe gânduri şi l-a şparlit singurǎ atât de rapid încât nici dupǎ ce l-a înfulecat tot nu ştiam unde-i gura. Am aflat însǎ imediat dupǎ aia când a început cu glas hotǎrât sǎ mai cearǎ. Ce era sǎ fac?! M-am aşezat pe bancǎ, am desfǎcut pachetul şi am continuat s-o hrǎnesc iscodind din priviri împrejurul în ideea cǎ cineva va veni s-o recupereze înainte sǎ termin pachetul de biscuiţi şi sǎ trec la cel de gumǎ de mestecat şi ultimul de altfel de prin buzunarele mele mai mult goale. Şi n-a durat mult. Cum spuneam, eram la al patrulea biscuit înghiţit la pachet cu degetul meu arǎtǎtor când deodatǎ se aude un glas:
- Fericire… Fericireeee…
Şi înainte sǎ aparǎ şi chipul din spatele vocii îmi aduc aminte pe datǎ de strigǎtele similare care acopereau dimineţile însorite dintre blocuri duminica când eram copil. “Haine vechi… haine veeechi” sau “Pǎmânt de flori, pǎmânt de flooori” sau “Fiare vechi, fiare veeechi…” sau “Mǎturica, mǎturaaa….” strigǎu ţiganii trecând cu cǎruţa printre blocuri în cǎutare de schimburi reciproc avantajoase. Ca şi atunci când nu-mi era clar dacǎ oamenii vindeau hainele vechi, pǎmântul de flori, fiarele sau mǎturicile, sau dimpotrivǎ le cumpǎrau, nici acum nu-mi era clar dacǎ doamna, caci era evident cǎ-i o doamnǎ fǎrǎ sǎ-i vǎd chipul, cautǎ sau oferǎ fericire.
- Fericireeee… Fericireee… se aude din ce în ce mai aprope şi din tragismul chemǎrii şi vibraţia vocii îmi dau seama cǎ doamna cautǎ fericirea şi nu prea are ce oferi. Ca sǎ vezi! Ca şi mine! Numai cǎ surprizǎ! Fericirea vine de acolo de unde te aştepţi mai puţin, cǎci potaia din braţele mele ciuleşte nişte chestii mici şi pǎroase care probabil sunt urechile şi rǎspunde scurt: “ham”.
Doamna nu mai cautǎ fericrea ci porneşte glont cǎtre mine. E corpolentǎ, cu un palton lung pânǎ în pǎmânt ce fluturǎ în jurul dumisale ca o paraşutǎ neîmpachetatǎ, cu jumǎtate de pǎr verde şi alta mov, cu buzele de un roşu violent şi cu ochii mari şi bulbucaţi ca un binoclu întins pânǎ în sufletul omului.
- Fericirea lu mama, fericire… - ţopǎie cuvintele în gura doamnei ce cautǎ îndestularea sufletului, şi dǎ sǎ întindǎ mâna sǎ-şi ia în braţe potaia. Ghemotocul de zǎpadǎ mai slobozeşte însǎ un lǎtrat scurt şi se face ghem în poala mea nedând niciun semn cǎ ar vrea sǎ facǎ transferul cu poala domniţei.
Femeia se încruntǎ şi-mi aruncǎ o privire tǎioasǎ rǎmânând cu ochii pironiţi undeva în patrulaterul format de cureaua pantalonilor mei şi buzunarele de la aceiaşi pantaloni.
- S-a purtat cuviincios domnul cu tine?! o întreabǎ doamna pe Fericirea ce stǎ tolǎnitǎ în poala mea, în timp ce eu mǎ strâmb tâmp cǎtre dumneaei precum proful de Jean Monnet prins cu nǎdragii în vine de cǎtre domnul procuror.
- Ham, ham-ham - încuviinţeazǎ Fericirea şi potaia se urneşte în sfârşit din poala-mi, probabil de teamǎ sǎ nu ne iasǎ vorbe şi coboarǎ agale începând sǎ se gudure pe lângǎ gleznele stǎpânei
- Fericire, pe unde mi-ai fost cǎ te-am cǎutat toatǎ ziua – exagereazǎ doamna în timp ce eu murmur în barbǎ cǎ o caut de-o viaţǎ şi tot nimic n-am fǎcut.
Doamna înşfacǎ fericirea de ceafǎ şi îi prinde cu un gest scurt dar ferm lesa de zgardǎ sǎ fie sigurǎ cǎ va rǎmâne veşnic alǎturi de ea şi nu va mai flendura prin poalele altora.
Acumaaa… şi cu fericirea asta, atunci când se duce nu ştii niciodatǎ ce surprize îţi rezervǎ, dar eu cel puţin aveam sǎ aflu în timp ce mǎ ridicam şi simţeam pe propria piele ceea ce doamna vǎzuse şi singurǎ ceva mai devreme…

marți, 15 noiembrie 2011

Punţi

Ziua se strânge ca un covor roşu înapoia mâinii care l-a întins. Nu se repede. La fiecare pas se mai roteşte un arc de cerc şi se opreşte. Între mine şi dejurîmprejur rămâne întotdeauna o dungă de nicicum, transparentă, asemeni unui tranşeu săpat foarte adânc, ca şi cum cei ce l-au creat au uitat să se mai oprească şi au ajuns pe partea cealaltă, în Calea Lactee. Ca să înaintez trebuie să pun ceva peste golul acesta. De visat nu visez căci aş fi aşezat de-a curmezişul nişte vise. Nu înţeleg cum toată lumea se laudă că visează iar eu nu visez niciodată. Şi Freud şi Jung aşezând în loc de ferestre oglinzi. Aşa că fac cocoloaşe din miez de cuvinte şi le dau de-a dura până în spaţiul dintre mine şi eu. Înainte să le dau drumul le smulg limbile lungi şi subţiri ca de şarpe. Le transform în necuvinte. Îmi plac necuvintele căci mă oboseşte rostogolirea zgomotoasă a sunetelor. Cuvintele sunt acum ca nişte cuburi cu feţele pictate, nu vorbesc decât prin imagini. Uneori, ca să aşez o punte este de-ajuns să aplec un copac sau o floare, alteori îmi dezlipesc săruturile din tălpi şi le aşez cu un surâs din colţul buzei pe malul ăsta şi cu celălalt sprijinit în aer ca un pas nesigur surprins de ochiul agil între o inspirare şi o expirare. Cu şanţul săpat asa împrejur parcă sunt o insulă. Oameni îmbrăcaţi în echipamente de lucru reflectorizante construiesc ziua cu multă trudă poduri. Din semne. Noaptea penelope despletite mânuind abil vântul, le demontează cu aceeaşi migală cu care au fost construite. Pe partea asta nu mai creşte de la o vreme niciun fir de iarbă, doar picioare apolodoriene de pod.
Ziua se strânge înapoi către caier ca un covor roşu umilit de necălcarea în picioare desculţe de muze…

joi, 10 noiembrie 2011

mi s-au troienit toate toamnele...

vineri, 4 noiembrie 2011

Crenguţa de stejar

(inspirat de povestea lui cleo)

Fetiţa se opri brusc. La câţiva paşi în faţă se profila trupul ghemuit al unui băieţel. Nu arăta a avea mai mult de patru cinci ani. Aşa ghemuit pe vine cum era, părea să fie exact cât o minge de fotbal. Fetiţa se apropie cu paşi mărunţi şi tainici. Iscodi cu privirea gesturile băiatului încercând să afle ce face, dar băiatul o simţi, întoarse brusc capul şi o privi drept în ochi. Nu-i spuse nimic. Apucă apoi din nou crenguţa de stejar şi continuă să zgândăre pământul cu vârful ei ascuţit. Fetiţa se încruntă. Deşi mersese pe vârfuri tocmai pentru a nu fi auzită, băiatul o aflase degrabă. Şi apoi nici privirea aceea cu care o sfredelise parcă până în suflet nu-i plăcuse. “Nu-i politicos să-i priveşti pe oameni drept în ochi dacă nu-i cunoşti” – îi spusese maică-sa şi pentru prima dată simţi în trup adevărul din spusele ei. Privirea băiatului trecând dincolo de pupilele ochilor, în jos pe tuburile privirii, până în miezul sufletului, i se păruse indecent de isoditoare, precum o mână întinsă care în loc să se oprească în palma celuilalt se surge uşor printre degete, intră în piele şi se pierde în sânge răscolind întreg trupul. Şi nici tăcerea răsucită cu faţa spre nord ca muşchiul crescut pe scoarţa unui copac bătrân nu-i plăcuse. Ar fi putut să-i spună măcar “Bună ziua” dacă nu “Ce frumoşi pantofi de lac ai!” gândi fetiţa privind spre vârful pantofilor roşii de lac nou-nouţi.
- Ce faci aici? – îl întrebă ea arţăgos ca şi cum băiatul ar fi sărit gardul moşiei dumisale în scop de furtişag şi ar fi fost prins de proprietăreasă asupra faptului, cu mâna în sacul cu rotunjiri sufleteşti şi cu buzunarele peticite pline de şterpelitele zâmbete.
Băiatul murmură ceva fără să-şi ridice ochii dar fetiţa nu înţelese ce. O irita comportarea băiatului. Îşi drese glasul şi trăgând aer în piept rosti apăsat silabisind rar:
- Ce-faci-tu-a-ici?
Dar înainte ca băiatul să aibă vreo reacţie, fetiţa rămase surprinsă de comportamentul ciudat al sunetelor. Trupul băiatului acţiona ca un fel de magnet pentru sunete. Literele ieşite din gura fetei nu se rostogleau în cercuri concentrice umplând dejurîmprejurul de clinghet suav ci păreau a se îndrepta ca din puşcă către urechea sa. Fraza se încheia brusc ca şi cum s-ar fi lovit de un perete imaginar, “baaaang” şi s-ar fi topit imediat.
- Ce faci tu a ici? – repetă fetiţa de data aceasta şi mai rar, dar efectul fu exact acelaşi. Băiatul cu crenguţă de stejar scormonind ţărâna absorbea sunetele ca un burete.
- Tu absorbi sunetele? – întrebă fetiţa doar de dragul de a mai da de-a dura câteva cuvinte şi a le urmări mişcarea unduitoare. Sunetele plecară drept şi fără să se abată spre dreapta sau spre stânga se îndesară ca un buştean în joagăr în urechea băiatului. Vââââj… T şi U şi A şi B şi toate celelalte intrară unul după altul fiind înghiţite complet, doar un abur alb repederisipit ieşind pe partea cealaltă. Ca într-o cupolă de sticlă păreau că se află băiatul şi fata, izolaţi de restul lumii de capacitatea neobişnuită a celui dintâi de a absorbi sunetele. Dar privind mai atent fetiţa constată şi altceva uluitor. Că băiatul nu absoarbe numai cuvintele ei ci şi alte unduiri rotinde prin aerul dens. Verdele frunzei, cântecul mierlei, scânteierea răzvrătită a apei, mirosul teilor, vibraţia aripilor gâzelor, toate alergau către ochii, nasul şi urechile copilului ca şi cum sfârşitul lumii ar fi pândit după colţ şi doar acolo şi-ar fi găsit adăpost şi tihnă…
Şi mai constată ceva fetiţa. Că pe măsură ce dejurîmprejurul se scutură de sunete, miresme şi culori în ochii, în urechile şi în nările băiatului acesta se făcea din ce în ce mai mare. Deja mingea de fotbal rămăsese mică, pantalonii deveniseră scurţi până la genunchi iar cămaşa nu-l mai încăpea defel jumulindu-i nasturii unul câte unul precum vântul cupele de păpădie.
- Tu eşti pământean sau ai aterizat aici de pe altă planetă?! – chicoti fetiţa urmărind şirul de litere cum dansează vesele coborând un traseu bine stabilit, pentru a intra apoi prin ureche şi a se aşeza cuminţi lângă celelalte ca într-un hambar plin cu grâne. Ba mai mult, privind cu şi mai mare atenţie, fetiţa constată cum unele litere încep să încolţească, da, da, să încolţească precum boabele de fasole puse în pat de vată umezită pe pervaz lângă sobă şi dau a le creşte vrejuri subţiri şi frunzuliţe mici ca petalele lăcrămioarelor.
Băiatul nu-i răspunse nici de data aceasta, dar dacă ar fi făcut-o lunca ar fi fost traversată de glasul şovăielnic al unui adolescent cu braţe subţiri, cu trup firav dar cu ochi strălucitori şi vii ca florile albe de nufăr risipite pe întinderea întunecată a lacului.
Încântată de minunăţia ce i se înfăţişa înaintea ochilor fetiţa se aşeză jos lângă băiat pe o brazdă de iarbă şi începu să povestească. O fascina dansul acela al cuvintelor, şerpuirea lor ca al unei libelule lungi şi elastice, cuminţenia în a urma acelaşi traseu şi de a se aşeza disciplinate unul lângă altul precum picăturile rotunde de ploaie pe geamul aburind. Îi povesti despre bunica, despre Nicolae, câinele cu zulufi albi şi lungi până în pământ ca o rochie de doamnă, despre surorile Gica, două gâşte trupeşe care toată ziua sporovăie ca două ţaţe gureşe în poarta casei, despre echipa de fotbal cum le spunea bunicul, adică cele unsprezece găini albe cu coadă neagră care arau toată ziua bătătura în sus şi-n jos ca nişte sportivi neobosiţi, despre Mălin cireşul din fundul curţii care făcea nişte cirese mai mari decât căpşuna sau despre fraţii Petreuş doi vişini pitici şi bătrâni ale căror plete aurite erau prinse de bunicul cu agrafe de lemn uriaşe ce le răsfira ca o umbrelă deasupra pământului. Ooo… despre toate cele îi povestea fetiţa, opintindu-se ici colo pentru a-şi mai trage puţin răsuflarea. Apoi, dintr-o dată, total neaşteptat, băiatul întoarse capul spre ea şi îi zâmbi. Fetiţa tresări. Nu mai era nicidecum băiatul mic pe care îl întâlnise, era un tânăr voinic, cu părul castaniu fluturând în adierea vântului, cu braţe vânjoase şi picioare zdravene bine înfipte în pământ. Doar degetele îi rămăseseră subţiri, la fel de subţiri ca şi crenguţa de stejar cu care continua să scarmene pământul.
- Ai obosit?! – îl întrebă fetiţa, mulţumită de data aceasta de atenţia ce i se acorda. Şi fără să mai aştepte vre-un răspuns continuă să povestească vrute şi nevrute, întâmplări alandala, unele pe care le trăise, altele inventate pe de-a-ntregul, iar altele aduse din condei abia-abia sau dimpotriva, pentru a face plăcere străinului. Asfinţitul îi găsi unul lângă altul, spate în spate, cu fetiţa povestind în continuare iar bărbatul sorbindu-i cuvintele. Şi erau atât absorbiţi în ceea ce făceau încât nici unul nu observă cum bărbatului încept să-i crească din degete frunze şi din braţe ramuri, cum încet încet trupul i se îngroaşă iar pielea i se zbârceşte şi i se întăreşte exact ca o scoarţă de copac. Când soarele abia mai pâlpâia deasupra orizontului cu greu desenând conturul uni copac rămuros şi pe cel al unei fetiţe învelite în coroana sa, rostolirea repezită a vântulu rupse vraja. Copila se ridică brusc amintindu-şi de casa. Privi spre înalt copacul, îi îmbrăţişă trunchiul şi porni cu paşi grăbiţi către vatră. Dar chiar când să facă primul pas pantofiorul cel roşu se lovi de crenguţa de stejar. Fetiţa se aplecă şi o ridică în palme.
- Mergem?! – întrebă aceasta şi fetiţa avu impresia că una din frunzele care o priveau ca un buchet de ochi de pe crenguţa de stejar, clipeşte strengăreşte…

sâmbătă, 29 octombrie 2011

despre plăcerea de a trăi

nu-mi place să pun linkuri spre cuvintele sau gândurile altora sau să le copiez la mine pe blog; cred (şi asta-i credința mea, nu trebuie să fie neapărat şi a altora) că ghemotocul acesta de cuvinte numit blog trebuie să te reprezinte, trebuie să conțină ideile tale şi simțămintele tale şi nu ale altcuiva; uneori însă dau peste bucăți de puzzle care dezvăluie mai bine decât aş putea eu să o fac ceea ce simt; mă minunez şi mă încânt..
mai jos este una din bucățile acestea care vorbeşte despre plăcerea de a trăi; Enrique si Guillermo de Fazio (Los Hermanos Macana) sunt doi frați argentinieni îndrăgostiți de tango şi de viață; Enrique e născut în 1981 iar Guillermo în 1983, în Buenos Aires, dintr-un tată boxer şi o mamă profesor de pian; au început să danseze de la 12 ani, iar ceea ce fac de atunci e doar pasiune şi încântare…

vineri, 28 octombrie 2011

maritimo

s-a deschis un nou mall in constanta, prilej de a ne reaminti noua insine cat de saraci suntem si la minte si la suflet si la portofel...

luni, 24 octombrie 2011

pilates – piloxing - fitbeating

acum vreo câteva zile mă opreşte o domnişoară într-unul din complexele comerciale din constanţa şi-mi întinde un pliant lucios din care-mi zâmbeşte o altă domnişoară ce-şi arată foarte puţin capul şi faţa căci mare parte din fotografie e acoperită de o pereche de mănuşi uriaşe de box fixate pe încheieturile fine ale domniţei; “un nou club de fitness în constanţa” îmi şopteşte languros domnişoara în carne şi oase toată numai zâmbet în timp ce eu trec în viteză pe lângă dânsa apucând ca la drive-in cuponul; mă uit la fata din fotografie; nu pare să zâmbească la fel de energic ca cea care tocmai a dispărut în urma mea; cred că din cauza mănuşilor; fac ghemotoc hârtia şi o bag în buzunar în aşteptarea unui coş de gunoi care să-mi sară în faţă în drumul meu prin meandrele comerţului tomitan (asta cu tomitan e nouă, am învăţat-o mai deunăzi; vine de la tomis; tomis - tomitan :) )
aş fi dat uitării întâlnirea cu domnişoara cu faţa numai zâmbet care împrăştia cupoane cu defect (căci din imagine pare că face reclamă unei săli de box nu uneia de fitness) dacă cu totul întâmplător n-aş fi prins cu un colţ de ureche de la una din televiziunile noastre guralive cum că o parte din vedetele româniei, nu mai reţin numele dar trebuie să fi fost cel puţin una din pachetul drăguşanu-pestriţu-crudu-tonciu, au ales o nouă tehnică de fitness pentru a se menţine în formă; fără să fiu atent la detalii îmi sare în urechi de vreo cinci ori cuvântul box; căci da, domniţele în cauză trecuseră de la banalul fitness pe ritmuri latino la antrenamente de box care se zice că ard mult mai repede caloriile şi dau rotunjimi de piersică pielii
ca să nu mor nesatisfăcut îl rog pe tata google să-mi explice şi mie despre ce e vorba, căci sună cel puţin straniu la prima vedere; dar tata google îmi confirmă fără dubiu că asta e ultima modă în materie de fitness, trecerea de la mişcările de felină ale banalelor exerciţii de aerobic aduse pe lume de babamodelul fonda la mişcările de cangur mai sobre şi mai energice împinse pe faleză de noile tehnici de slăbire şi întreţinere; fie ca este servit natur, cu frunzuliţe de leuştean (cardio boxing) sau la pachet cu pilates (piloxingul) sau cu artele martiale (tae bo) boxul intră încet şi sigur printre metodele de întreţinere şi întărire a corpului...
printre vedetele autohtone care-l practică se numără adelina pestriţu, anna lesko, oana zăvoranu iar dintre străini gwen stefani, hillary duff, ll cool J sau nick carter (nu mă întrebaţi cine-s ultimii doi)
dintre avantajele noii metode de antrenament saiturile specializate enumeră:
- boxul te educă, te eliberează mental de stres, de frustrări, de agresivitate şi poţi deveni mai relaxat şi mai calm,
- îţi dă încredere în tine şi te învaţă să-ţi depăşeşti limitele fizice şi psihice,
- creşte capacitatea respiratorie,
- creşte mobilitatea,
- îmbunătăţeşte coordonarea
sincer toată această pologhie a fost doar un preambul, căci date fiind cele de mai sus mi-a venit o idee extraodinară; ba ce spun extraodinară, excepţională; o nouă metodă de fitness! am să plec în expunerea mea de la dezavantajele evidente pe care le are noua metodă ce face deja furori în america:
1) primul dezavantaj (şi vorbim aici in special despre doamne, care sunt principalii consumatori) este cel al bărbăţiei acestui mecanism de fitness; mănuşile mari cât mingea de handbal, mişcările bruşte şi agresive în detrimentul celor de felină specific feminine, forţa care trebuie aplicată în mişcări, furia cu care trebuie să te arunci asupra adversarului, căci altfel se aruncă el asupra ta, constituie în mod evident minusuri mari ale mecanismului mai sus discutat
2) apoi ar fi echipamentul absolut necesar şi necesitatea unui antrenor care să stea tot timpul aproape – altfel nici nu s-ar fi inventat nu?! ;)
3) intensitatea antrenamentului; boxul este un sport energic şi nu orice persoană ar putea să facă faţă cu succes unei asemenea intensităţi a pregătirii
4) chiar şi în scop de întreţinere boxul presupune lupta cu un adversar real sau imaginar (sacul de box) ceea ce implică contact direct şi poate conduce la răniri, echimoze, vânătăi, chestii absolut nedorite atât de către vedete cât şi de către doamnele mai puţin vedete
5) obiectul dezlănţuirii furiei noastre este fie un trup omenesc, fie un sac de box, o bilă d-aia cu arc prinsă în tavan sau ceva asemănător; orice ar fi chestia asta e mică, are dimensiuni reduse, deci e greu de nimerit, mai ales dacă vii de la servici după o zi de muncă sau dacă vii după o coadă lungă la ghişeul de plătit taxele şi impozitele
aşa căăăăă.... doamnelor şi domnilor... vă prezint noua metodă de fitness descoperită şi brevetată de mine personal: FIIIIIT-BEAAAAATINGUL….
da, recunosc că fitbeatingul este derivat oarecum din boxing, de fapt este o variantă îmbunătăţită a boxingului de întreţinere; fitbeating (se citeşte fitbit) vine de la cuvintele englezeşti fitness – a te menţine în formă şi beat – a bate; “a bate ce?” – vă întrebaţi desigur cu nerăbdare; şi iată vă satisfac curiozitatea; a bate covoare; da doamnelor şi domnilor, noua metodă de fitness se bazează pe bătutul tradiţional, adică la bară, al covoarelor!
faţă de boxing sau piloxing avantajele sunt evidente şi nenumărate:
- înainte de toate se conservă toate avantajele pe care le oferă boxingul, cu amendamentul că lovirea nu se mai face cu mâna ci prin intermediul unui băţ special ca o rachetă de tenis, numit bătător; astfel dispare posibilitatea de rănire prin contact direct cu adversarul şi utilizarea ruşinoaselor mănuşi care urâţesc până la denigrare încheitura graţioasă a mâinii feminine
- un alt mare avantaj este că se poate practica oriunde; oriunde exista o bară de covoare! dar pentru realizarea unui asemenea dispozitiv sunt necesari doar vreo cinci metri de ţeavă de 3 ţoli, o găleată de ciment, un aparat de sudură şi gata... nu tu aparate scumpe şi sofisticate cu greutăţi, cu benzi rotative, cu bile sau gantere grele, cu electronică complicată...; nu! doar o ţeavă orizontală simplă şi goală
- al treilea mare avantaj o oferă suprafaţa adversarului; în funcţie de covorul ales aceasta poate varia de la câţiva metri pătrati până la zeci de metri; păi se compară asta cu o bilă de cauciuc prinsă în tavan sau cu un sac care se bălăbăne stingher p-un lanţ?!
- în fine, un alt mare avantaj îl constituie metoda de antrenament; nu e nevoie neapărată de un antrenor; e ca învăţatul golfului; apuci bătătorul de covoare din plastic, faci priza potrivită, flexezi genunchii, iei poziţia corectă faţă de bara orizontală şi loveşti; dispozitivul oferă practic o infinitate de posibilităţi de lovire, el rămânând acolo neclintit până când practicantul găseşte poziţia cea mai bună; aceasta poate fi recunoscută după zgomotul făcut de lopeţica de izbire pe covorul persan; dacă zgomotul e ceva subţire gen plici-plici înseamnă fie că forţa de lovire a fost mult sub posibilităţi, fie că poziţia a fost neadecvată; dacă însă la fiecare lovire se aude un poc-poc gros şi grav înseamnă că persanul a fost lovit corect şi cu setea potrivită
- apoi acest nou sistem de fitness oferă în mod evident cursantului posibilitatea de a progresa prin antrenament individual, cursantul devenind practic un autodidact în fitbeat
- nu este neapărat necesară prezenţa la sală, respectiv la câmp în acest caz, căci mă gândesc ca acest sport se poate practica în aer liber, „sala de fitness” devenind acum un fel de teren de fotbal dotat cu multe multe porţi una lângă alta peste care sunt aşezate covoarele; acest sport se poate practica fără probleme şi la domiciliu, mai ales în cazul persoanelor care stau în cartiere de blocuri muncitoreşti unde printre garajele din bca cu acoperiş de carton asfaltat se află întotdeauna o bară de bătut covoare; apare o mică problemă căci bara trebuie folosită alternativ cu puştii din cartier care joacă „la mălai” adică pentru nespecialişti „fotbal la o singură poartă”, dar această problemă poate fi rezolvată extrem de uşor prin trimiterea incumbenţilor la lecţii de către mamele dornice de fitbeating…
- şi în fine, dar nu în ultimul rând (căci rândurile sunt multe), nu e necesar un echipament special; nici tu mănuşi, nici tu tricou semitransparent cu breteluţe subţiri, nici pantalonaşi scurţi şi mulaţi care să intre în mă scuzati fund; nu! practicantele pot utiliza un simplu capot şi se pot prezenta la antrenamente chiar şi cu părul pe bigudiuri

odată pusă pe roate afacerea mă gândesc serios să extind această metodă de fitness şi în străinătate, mai ales având în vedere că străinii nu prea ştiu ce-i aia “carpet beat”, la ei acest proces fiind cu preponderenţă industrial şi aproape eradicat ca mod manual…
ei… cora, dan, neuroanchiloza, scaietina, tapirul, peştişorul auriu, ce ziceti?! facem o transnaţională?!
în ideea că prezentarea mea v-a trezit interesul aştept propuneri de colaborare şi eventuale idei de solidificare (sau îmbunătăţire) a conceptului…

sâmbătă, 22 octombrie 2011

joi, 20 octombrie 2011

balansoar

oscilez între o furie neputincioasă şi un optimism tâmp

ps: să nu mă întrebi de ce! şi ţie ţi se întâmplă la fel, dar de cele mai multe ori te iei cu treburi şi nici nu te mai gândeşti la asta; căci altfel sunt sigur că simţi cum viaţa alunecă uşor pe lângă tine şi nu apuci cu niciun chip să-i dezveleşti miezul; dar speri, speri că odată şi-odată vei avea puterea să o faci şi pe asta…

duminică, 16 octombrie 2011

despre un băiat şi-o fată

îmboldit de sonia am însăilat câteva versuri şchioape având ca temă dată „despre-un băiat şi-o fată”:

un băiat de crocodil
şi-o fată de babuin
ies la un pahar de vin
la terasa de pe Nil

el în piele, ea în blană
el lovele da nasol
ea mai mult în fundu gol
molfăind la o banană

el o soarbe din priviri
ea se ţine, el insistă
ea rezistă, el persistă
să-i frământe din… simţiri

el continuă s-o soarbă
ea se sprijină pe coate
şi alunecă pe spate
că nu-i proastă şi nici oarbă

dintr-atâta sorbitură
hop, deodată babuina
se prăvale ca măslina
pe-a reptilei largă gură

se tot duce-n hău grămadă
ca-ntr-un negru montagne russe
şi sărind în jos şi-n sus
se propteşte drept în coadă


happy end:

crocodilu amorezat
dintr-o dată s-a-necat
a tuşit şi a scuipat
întreg şi nedigerat
babuinu speriat
înghiţit nemestecat


morala:
nu orice maimuţă în fundu gol poate satisface apetitul unui prădător cu gura mare…

joi, 13 octombrie 2011

Lecţii de viaţă

O leapşă nouă de la Digodana, un prilej de joacă cucuvinte serioase de data asta. Cam ce învăţături am strâns eu de-a lungul timpului pe care le-aş putea numi poate prea pompos “lecţii de viaţă”?! Am încercat mai jos câteva idei:

Foloseşte-ţi capul, pe al tău nu pe al altora!. Celelalte componente ale trupului sunt utile dar nu esenţiale.
Croşetează-ţi o pereche de obraji groşi ca să fie la îndemână când vremurile o cer.
Nimic nu e ceea ce pare! Iscodeşte miezul lucrurilor, nu te lăsa păcălit de învelişul lor colorat.
Învaţă să trăieşti prin toţi porii dar nu te lăsa pradă emoţiilor.
Trăieşte clipa, cea care tocmai s-a scurs nu se mai întoarce niciodată iar cea care va veni este încă în faşă.
Nu căuta bucuriile nici înainte, nici înapoi, caută-le împrejur.
Frumuseţea vieţii nu atârnă în copac ca o pară, ea stă pitită sub firul de iarbă ca bobul de rouă.
Nu te lăsa legat de ceea ce te înconjoară, toate aceste legături se vor transforma mai devreme sau mai târziu în colivie.
Iubirea pârjoleste sufletele. Nu folosi stingătorul, o întâlnire tete-a-tete cu pârjolitorul ar putea salva ceea ce-i de valoare.
Învăţătura şi munca s-ar putea să nu-ţi aducă prea multă bunăstare dar sunt singura bogăţie de care poţi profita necondiţionat.
Îţi vei rămâne întotdeauna cel mai bun prieten, ai mare grijă de prietenii tăi cei mai buni!
Nu există probleme fără rezolvare ci doar căi nebătute încă.
Fii cu capul pe umeri şi cu picioarele pe pământ! Abia apoi vei putea păşi.
Banii nu se fac muncind!
Dacă nu vorbeşti, nimeni n-o să ştie ce gândeşti şi ce doreşti. Dacă eşti mut foloseşte o foaie de hârtie şi un creion.
Lumea nu începe şi nu se termină cu tine, dar după ce ai sfârşit-o p-asta nu mai primeşti alta!
A avea încredere nu înseamnă să fii încrezut, a fi umil nu înseamnă să te laşi umilit!
Vorba multă împiedică sedimentarea gândurilor.
Când realitatea se rupe în fâşii, cea mai mare prostie pe care o poţi face este să te rupi de realitate.
Când s-a umplut paharul şi nu mai e loc, păstrează-ţi cumpătul şi varsă-ţi amarul!
Nu te lăsa dus de val căci inevitabil ajungi în burta balenei dar nici nu înota împotriva lui căci ai să oboseşti mai repede decât ai fi crezut, ridică-te deasupra.
Iubirea şi raţiunea nu încap sub acelaşi acoperiş.
Bunul simţ nu te ajută să te înavuţeşti, dar te ajută să fii om.
Mulţumirile mărunte şi nenumărate sunt mai îndestulătoare sufletului decât cele uriaşe şi rare.
Tristeţea ucide clipa, o grămadă de clipe ucise îţi scurtează viaţa.

Daca mai vin le mai adaug.

duminică, 2 octombrie 2011

Necunoscutul din sufragerie

Prima reacţie când am văzut elefantul din sufragerie a fost să-mi strâng pleoapele cu putere şi apoi să le întredeschid uşor şi cu teamă, ca şi cum un meteorit incandescent apărut din înalturi mi-ar fi forfecat privirea rătăcită printre cele lumeşti maimai să-mi pârlească sprâncenele şi să-mi rumenească obrajii. Mi-am prins buza de sus între lopătarii din faţă, dintre care unul are un colţ rupt într-o căzătură pe cimentul din baie pe vremea când eram puşti şi reparat mult mai târziu odată cu o carie adâncă la premolarul din stânga, pentru a fi ulterior rereparat dincolo de ocean din cauză că înghiţisem colţul pus în ţară, căci mde’ un vârf de lopătar nu e acelaşi lucru cu o plombă în premolar, şi-am muşcat. Nici vorbă să visez. Lopătarii cuminţi au executat manevra solicitată fiind gatagata să se unească unul cu celălalt fără să ţină cont de carnea rămasă între marginile lor subţiri, însă ţipătul meu scurt şi ascuţit i-a oprit la timp. Elefantul nu m-a băgat în seamă înţepenit aşa în rama uşii cum eram, confundându-mă probabil cu un palmier uscat, lipsit de frunze şi de farmec şi a continuat să înfulece o yucca pe care o scosese tacticos din ghiveciul propriu şi personal şi pe care o ţinea cu trompa ca pe o sfeclă furajată gata a fi aruncată în troaca de porci. Privind mai atent constat că e a doua, şi ultima de altfel, căci un alt ghiveci gol se rostogoleşte spre picioarele mele, urmă indubitabilă a crimei care se produsese cu puţin timp înainte să intru. Nu apuc să fac doi paşi şi yucca, două sute cinzeci de mii, trei braţe, înaltă de vreo juma de metru, dispare în gura mizerabilului. Pus în faţa faptului împlinit, primul gând care-mi străbate freza e să pun repede mâna pe hârdăul în care sălăşuieşte colocasia ce ca prin minune a scăpat primului atac şi să-l târşâi pe parchet (o Doamne, ce papară o să-mi iau pentru asta) până în hol. Strâng apoi în grabă şi ghivecele mai mici, cel cu trandafirul japonez ce face nişte flori crem de-ţi vine să le mănânci, două ghivece cu violete de parma mov şi roz, bonzaiul primit cadou de la naşu acu doi ani, ghiveciul cu Maranta Leuconeura Somnoroasa, cele trei cu puii de pakistakis şi odată încheiat planul „ardeţi holdele, otrăviţi fântânile” mă rezem cu spatele de perete să-mi trag sufletul. Încă nu-mi pot crede ochilor. În sufrageria mea este un elefant în carne şi oase. Caut repede din ochi o gaură mare în zid cam aşaaaa... cât de-o betonieră scăpată de sub control şi izbită cu furie de zidul casei, dar nu găsesc. Pesemne că a fost introdus pachet şi a fost umflat la faţa locului. Apoi dintr-o dată mi se înmoaie picoarele, dar cu ele înmuiate aşa reuşesc eroic să mă târâi până la geam şi să trag perdelele. Am câţiva vecini foarte amabili şi săritori, care ar fi gata oricând să-mi dea o mână de ajutor pentru a face cunoscut întregii lumi ceea ce se întâmplă dincoace de ferestrele mele. Cum musafirul este cu totul şi cu totul impunător şi perdelele cam străvezii, alerg degrabă în dormitor, smulg din şifonier câteva cearceafuri (hmm... mai are cineva şifonier ca mine, sau toată lumea are dressing?) şi mă întorc degrabă. Îl găsesc pe hămesit lingând ceva cu trompa din fructiera de argint a nevesti-mii în timp ce paharele de şampanie, alea primite cadou din partea casei în noaptea dintre milenii, zac pe podea făcute ţăndări. Dar nu am timp de fineţuri. Arunc cearceafurile peste galerie şi încerc cât pot să le întind pentru a masca preumblarea uriaşei arătări prin apartamentul meu minuscul. Nu apuc bine să termin şi un ac fierbinte îmi sfredeleşte inima. Nu stau eu prea sus, stau doar la etajul întâi, dar tot am un vecin sub mine, mai bine zis o vecină, iar tanti Vetuţa e foarte sensibilă la orice se întâmplă împrejurul dumisale, de parca auzul şi văzul i s-ar fi ascuţit cu trecerea vremii, nu i s-ar fi atrofiat aşa cum mi se întâmplă mie. Bineee... mie mi s-au ascuţit altele, dar asta e altă poveste. Mă uit la măsura tălpii pachidermului, îi măsor din ochi statura... Nici vorbă să-i gasesc nişte papuci de-ai mei potriviţi. Aşa că ori îl conving să şadă locului, ori trebuie să-i meşteresc nişte încălţări la comandă, căci dacă începe să tropăie pe parchetul meu imitaţie de stejar, în realitate hârtie presată cu abiţibild deasupra, s-a dus pe apa sâmbetei liniştea albastră. Prima variantă îmi pare mai la îndemână aşa că ies în hol şi mă întorc cu violetele de parma. Astea se prind repede. Rupi nişte frunzuliţe, le pui într-un pahar de plastic cu apă şi imediat le dau mustăţi. Aşa că sacrificarea lor de bună voie nu-mi sfâşie decât jumătate de suflet. Îl proptesc pe nepoftit în colţ între canapea şi fotoliu şi-i întind plantele. Le haleşte ca pe seminţe şi apoi începe să plescăie bălos dând dovadă de o proastă creştere incalificabilă. I-o fi sete bag seama. Alerg în baie, scot mopul din găleată, o umplu ochi cu apă de la cadă şi o aduc degrabă. Proastă idee! Pachidermul îşi bagă trompa, suge încântat ca un aspirator proaspăt scos din cutie şi când îmi spun satisfăcut că am fost cu un pas înaintea dorinţelor sale, începe s-o împroaşte peste oglinda de cristal unu jumate pe doi, cu margini aurii reliefate ondulând de jur împrejur ca nişte porumbei în zbor, pe care o avem cadou de nuntă de la mama soacră. Apoi, până să apuc eu s-o înhaţ îşi mai vâră o dată trompa în găleată şi absoarbe tot ca un burete de vase d-ăla de-i fac reclamă la teveu, na c-am uitat cum îi zice şi o împroaşcă cu mare satisfacţie peste mine umplându-mă de apă din cap până-n picioare. Lucrurile scapă încet încet de sub control dacă e să mă ţin după coada lui, e adevărat mică şi îmbârligată. Deşi îmi tremură braţele de nervi şi măselele scrâşnesc ca pietrele de moară, încerc să mă calmez şi să privesc totul la rece. Nici prea mult nu pot să privesc fără să acţionez căci mai e o oră şi vine nevastă-mea. Şi uite că nici nu ştiu cum o fi mai bine să tratez problema. Să o pun faţă în faţă cu realitatea crudă sau să încerc să rezolv totul până soseşte şi să o scap de o imagine inimaginabilă?! Remedierile n-ar lua prea mult timp, poate doar zgârieturile alea din parchet să-mi dea ceva bătăi de cap. În schimb, abordarea directă a realităţii m-ar scuti de câteva minciuni gogonate, dar ar aduce câteva întrebări la care nici Papa n-ar şti cu siguranţă să răspundă cu toate conexiunile sale sus puse, ceea ce ar crea în interiorul căminului conjugal o stare de nestare care ar expanda fără tăgadă ca o ciupercă atomică în cenuşiu, fum şi chiar ceva radiaţii. Aşa că fără să stau prea mult pe gânduri am decis să scap de gângania uriaşă. Cum cu Baygon ştiam de la început că n-am nicio şansă având în vedere volumul de substanţă elefăntoasă necesar a fi făcută să dispară, am decis să scap de el prin metode naturale, fără chimicale. Primul impuls a fost să-l scot pe balcon între butoiul cu varză murată, uneltele de pescuit şi borcanele cu gogonele, dar recunosc că oricât aş fi încercat să-l îndes pe uşă nu l-aş fi putut trece în partea cealaltă nici mort. Aşa că ideea a picat din start. O altă soluţie ar fi fost să-l îndes uşor în dormitor, să dărâm peretele ce dă spre balcon şi să-l scot astfel afară. Dar dacă tot trebuia să dau jos un perete mi-am zis că e mai bine să-l dărâm direct pe cel din sufragerie. Astfel se crea un spaţiu deschis care ar fi putut fi utilizat de pachiderm pentru a plonja până în grădină. Deschizând însă fereastra am constatat că cei 4-5 metri până jos ar fi creat mari greutăţi gleznelor butucănoase ale musafirului nepoftit şi că aterizarea s-ar fi produs fără niciun dubiu pe burtă, în timp ce trenul de aterizare ar fi suferit stricăciuni serioase. Aşa că, milos din fire, dau iar fuga în dormitor şi caut aşternuturile cele bune din raftul de sus. Sunt din mătase şi ştiu că din chestia asta se fac cele mai straşnice paraşute. Mai însfac ghemul de sfoară, rola de chingă, foarfecii şi mă apuc de lucru. Nici nu ştiu când a trecut timpul dar paraşuta e gata. E o nebunie. Patru cearceafuri cusute unul de altul, frânghii de legătură şi pătura cea groasă făcută ham pentru pachiderm formează cea mai teribilă păraşută a tuturor timpurilor. O strâng fericit sub braţ, adun cu grijă chingile în jurul meu şi fug în sufragerie. Deschid uşa.... Stupoare. Nimic. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Cum dracu poate să dispară un elefant dintr-o sufragerie?! Doar nu e un băţ de chibrit! Mă gândesc că s-a ascuns după canapea, dau la o parte fotoliul, deschid uşile de la comodă. Nimic, nimic. Cum poate să se facă nevăzut ditamai animalul?! Deschid furios fereastra şi caut din ochi printre trandafiri şi scaieţi. Nici vorbă. Nu se vede nici mai departe, în parcare sau dincolo de şosea...
Deodată aud zgomot pe hol. S-a pitit de mine al naibii. Hoţomanuuul.... Ciulesc urechile mai bine şi pasul îmi pare totuşi mult mai uşor. Nu e al lui ci al nevesti-mii. Ora aia se scursese fără s-o bag de seamă şi ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. În fineeee... nu s-a întâmplat chiar cum trebuia să se întâmple căci nevastă-mea are în faţa ochilor cu adevărat o imagine inimaginabilă. Eu în dreptul ferestrei deschise, ud tot, cu paraşuta făcută din cele patru cearceafuri de mătase în braţe, două ghivece din care lipseşte frumuseţe de yucca rostogolite pe podea, cele cu violete de parma asijderea, paharele de şampanie cu înscrisul „La mulţi ani 2000!” făcute ţăndări pe parchet, oglinda de cristal primită cadou de nuntă de la soacră-mea împroşcată cu apă şi nu în ultimul rând o grămadă de zgârieturi pe podea ca urma pe cer a unui autobuz d-ăsta ceresc ce tocmai se dezintegrează în atmosfera terestră...
Şi zău că în faţa acestei înspăimântătoare realităţi n-am nicio replică!

vineri, 30 septembrie 2011

Mândră ţară, tânăr colţ de rai

Vecinu Georgescu crede că toate nenorocirile dumnealui vin de la terasa deschisă de ceva vreme peste drum de casa dumisale. Prima acţiune de luptă împotriva cotropitorilor a domnului Georgescu a fost să-şi monteze pe trotuar câteva borduri cu formă aleatorie şi grele de vreo sută şi de kile rezultate în urma concursului Borduriada organizat la nivel naţional cu sprijinul domnului … (nu dăm nume că nu facem politică) şi a firmei sale de borduri … (nu dăm nume că nu facem politică). Astfel, maşinile care opresc la terasă sunt obligate să ferească bolovanii de beton şi să se adăpostească ceva mai spre capătul străzii până stăpânii lor se hrănesc şi se adapă în pauza de prânz.
În plus, în fiecare zi când vine de la servici, domnul Georgescu se opreşte în faţa curţii pentru a culege toate sticlele de plastic, hârtiile şi chiştoacele presupus a fi lepădate de consumatorii terasei de vizavi în momentele de aşteptare ale blondelor cu picioare lungi sau ale maşinilor cu mulţi cai nechezând nerăbdător şi le azvârle tacticos pe trotuarul din faţa stabilimentului mai sus menţionat.
În fine, sâmbăta şi duminica vecinu Georgescu strânge din gospodărie toate borcanele pe care doamna Georgescu le-a golit de conţinut, conţinut ce s-a stransferat încetul cu încetul în intestinul gros al dumisale şi le izbeşte zâmbind malefic de pământ pe locul viran de lângă casa sa, unde se grăbesc să parcheze în fiecare zi fericiţi (pentru o vreme) că au găsit un loc liber de parcare primii zece incumbenţi cu maţele ghiorţăind de foame.

PS1: Domnul Goergescu face în fiecare dimineaţă la cântatul cocoşilor gimnastică de înviorare la bustul gol.
PS2: Domnul Georgescu cară la capătul zilei pe-nnoptat, cu un cărucior de butelii adaptat, moloz de la o lucrare executată în regie proprie în curtea dumisale şi îl aruncă de-a dura pe faleză spre mare…
PS3: De data asta n-am inventat absolut nimic dar, nu-i aşa, viaţa bate poveştile…

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Şah

Mă priveşte fix, cu buzele subţiri sfâşiindu-se una pe alta aşa cum se sfâşie ziua cu noaptea la răsăritul sau la apusul soarelui şi cu ochii împăienjeniţi de mânie precum ceaţa deasă acunzând privirii călătorului strălucirea oraşului. De fiecare dată când ne certăm se comportă la fel, îşi pecetluieşte buzele, mă sfârtecă cu privirea şi îşi scoate tacticos tabla de şah începând să înşire piesele ca pe o armată de soldaţi hotărâţi să schimbe lumea. Orice aş încerca să fac se ascunde înapoia privirii sale ca şi cum împrejmuirea cu cai, nebuni, turnuri şi regine l-ar izola de lume precum o cupolă de sticlă atât de rar înfloritul titanium amorphophallusul.
- Tu nu înţelegi că nu se poate să desfaci lumea până în cele mai mici bucăţele şi să-i pipăi măruntaiele calde aşa cum încerci tu?! – mă strădui să îi explic în timp ce el aranjează tacticos pe tablă în pătratele egale piesele de şah, ca un fachir cuiele pe patul de lemn, fără să mă bage în seamă. Lumea trebuie privită de sus dacă vrei s-o înţelegi, aplecându-te pierzi privirea de ansamblu, pierzi contextul, fundalul. Te înneci în detalii.
Nu mă priveşte, cuvintele mele trec pe lângă dânsul ca o ploaie de vară peste zgribulitele vrăbii. Nici o tresărire a feţei nu indică faptul că ar auzi ceea ce-i spun. A terminat de aranjat piesele şi dă drumul jocului. Deschide din stânga agresiv dar demodat cu Gambitul Evans. Sacrifică conştient pionul de la B sperând să acapareze mijlocul tablei de unde să controleze jocul ca un far intrarea în port.
- Pui prea multă patimă – îi spun privindu-l cum stă îngândurat, cu mâna sub falcă, calculând opţiuni, analizând posibilităţi, adulmecând următoarea serie de mutări. Niciodată nu se gândeşte la mutarea pe care vrea să o facă la următorul pas, aceea e deja stăbilită. Încearcă să-şi imagineze ce gândeşte adversarul şi filtrează multitudinea de variante pe care le are în funcţie de ceea ce ştie despre adversar şi despre felul lui de a gândi, stabilind următoarea serie de şapte opt mutări cel puţin.
Acceptă cu dreapta pionul otrăvit de la B şi încearcă să prevină cedarea centrului teatrului de luptă. Retrage nebunul la A5 şi caută să-şi dezvolte piesele ţinute prizoniere de un nenecesar învârtit în jurul cozii.
- Nu există alb şi negru, înţelegi?! – îi spun, apoi îmi muşc buza. Să-i explic că nu există alb şi negru e ca şi cum aş vorbi de funie în casa spânzuratului. Dar nu am ce face, trebuie să-mi duc pledoaria până la capăt, deşi am un minus din start şi el ştie asta foarte bine căci contabilizeaza fiecare mişcare greşită a mea.
- Lumea e gri. Nu putem să o despicăm în alb şi în negru, în bun şi în rău, în frumos şi în urât. Dejurîmprejurul e un tot, trebuie să-l iei aşa cum e şi să sădeşti sămânţă de alb acolo unde crezi că va încolţi. Nu încerca să găseşti pajişti de alb căci nu există, ştii foarte bine.
Stânga a acaparat centrul ca un general care şi-a aşezat trupele pe dealuri şi aşteaptă ca duşmanul să-i cadă în plasă la prima mişcare greşită. Dreapta, deşi are un uşor avantaj numeric nu reuşeşte să se desfăşoare, e prizonierul propriei neputinţi. Are idei, are forţă dar nu mai are timpul necesar. E într-o continuă alergare fără să-şi poată controla mişcările şi viitorul.
A început să se enerveze. O venă subţire pe tâmpla stângă zvâcneşte impulsiv ca şi cum ar încerca să pompeze pe acolo ultimele rezerve de energie. E încrâncenat. Nu-şi ridică ochii de pe tablă, nimic nu mai există în jur, nici măcar eu. E singur. El, piesele negre din dreapta şi piesele negre din stânga. Nu joacă niciodată cu albele. Nici pătrate albe nu sunt, doar negre.
Ca din senin, venind de niciunde, o adiere de vânt se înteţeşte rostogolindu-se de-a dura peste vârful teilor şi se transformă ca un zmeu într-o rafală scurtă. Apucă obraznică, fără nicio încuviinţare, tabla de-un colţ şi o azvârle cât colo împrăştiind piesele de jur împrejur. El mă priveşte îngrozit ca şi cum dezvelirea de piese l-ar fi lăsat stingher pe muchia ascuţită a lumii într-un echilibru instabil.
Nu ştiu ce să-i spun ca să-l liniştesc... Chiar nu ştiu... Dar îi voi aduce mâine altă placă de şah şi un set nou de piese!

duminică, 11 septembrie 2011

Chestionarul lui Proust

Sper ca in curand sa ies din norisorul in care n-am ratacit si de unde nu se mai vede nimic imprejur. Un prim pas ar fi leapsa lui Cosmin pe care am primit-o de ceva vreme si pe care o execut in insulita aceasta de timp liber...

1. Principala mea trăsătură:
Echilibrul
2. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat.
Corectitudinea
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie.
Frumusetea interioara si exterioara (macar asa.... un procent semnificativ din amandoua)
4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei
Bunul simt
5. Principalul meu defect
Permeabilitatea
6. Îndeletnicirea mea preferată
Visatul
7. Fericirea pe care mi-o visez.
Sa gasesc timpul si locul potrivit pentru visat
8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire.
Durerea celor dragi
9. Locul unde aş vrea să trăiesc.
Undeva la munte, printre brazi, iarba grasa si flori, departajor (dar nu foarte foarte departe :) ) de lumea „civilizata”
10. Culoarea mea preferată
Bleu
11. Floarea care-mi place.
Lacramioarele
12. Pasărea mea preferată.
Nu m-am gandit niciodata. Imi plac pasarile mari care pluteeesc aparent fara nici cel mai mic efort
13. Prozatorii mei preferaţi
Sud-americanii
14. Poeţii mei preferaţi
Minulescu, Bacovia, Nichita Stănescu, Emil Brumaru
15. Eroii mei preferaţi din literatură
N-am dar incerc din cand in cand sa creionez cate unul...
16. Eroinele mele preferate din literatură
Asijderea
17. Compozitorii mei preferaţi
Chopin, Bach, Brahms, Vivaldi...
18. Pictorii mei preferaţi
Natura
19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală
N-am. Sunt si greu de gasit. Iar dupa ce ii gasesti incepi sa ai indoieli daca sunt eroi, prosti sau pur si simplu au nimerit intr-un loc (ne)potrivit la un moment (ne)potrivit. Nu cred ca avem nevoie de eroi ci de oameni inteligenti.
20. Ce urăsc cel mai mult
Prostia si forma ei apasatoare forta bruta
21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere
Nesimtirea
22. Cum aş vrea să mor
Repede
23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă
Prima si ceva mai putina a doua...
24. Deviza mea.
Poate ca „viata e simpla, noi o complicam” nu suna chiar a deviza, dar este! La o adica se poate reformula.

joi, 18 august 2011

voodoo

ca nişte cuvinte acele înfipte în păpuşa de ceară ies prin pielea subțire transformând trupul într-un arici metalic

marți, 16 august 2011

au inceput sa cante greierii...

luni, 15 august 2011

Colegul cel nou

L-am gǎsit acolo luni dimineaţǎ. Lucra la biroul lui Georgescu care era în concediu la mare pentru douǎ sǎptǎmâni. Când am intrat eu mai erau în birou doar Mariana şi Corneluş, cǎ Mariana oricum vine prima cǎ dǎ de mâncare la nişte mâţe aciuate în faţa clǎdirii şi nu vrea s-o ştie lumea şi sǎ-i iasǎ vorbe. Cu bǎieţii de la pazǎ are un şmen şi le mai dǎ pǎ ture câte un kil de telemea de la fermǎ de la ai ei când vin o datǎ la douǎ luni cu Aro de-o aduce în piaţǎ la Obor. Pân’ la nouǎ jumate aşa s-a strâns toatǎ lumea. Da nimeni nu-l cunoştea. Mai schimbam câte o ocheadǎ, mai ridicam din sprâncene, mai dǎdeam din cap înspre el, nimic. Nimeni n-avea nicio idee cine-i. Avea în faţǎ un morman de hârtii şi muncea conştiincios de-ai fi zis cǎ-i de pe la ǎştia de la multinaţionale cǎ prea nu ridica nasu din dosare. Din când în când mai ieşeam câte doi afarǎ sǎ-l mai bârfim, ne fǎceam damblaua şi intram înapoi. Nici la doişpe nu s-a ridicat de la masǎ. A rǎmas singur în birou. Cǎnd m-am întors eu cu cafeaua şi cu pizza el se întindea. Şi-a mai risipit ochii pe fereastrǎ pentru vreo câteva minute, apoi s-a apucat iar de treabǎ. „Bǎ ǎsta o fi de laaaa...” a zis Astafiei când am ieşit cu toţii pe culoar sǎ vedem ce-i de fǎcut cu individul, da Ionescu i-a luat vorba din gurǎ „Puşche pe limbǎ. Ar fi prea de tot. Tocmai la noi?!”. Era la vreo cincizeci de ani, sobru, cǎlcat, scrobit, la costum, pǎr scurt grizonat, nevopsit, ochelari de aproape. Ar fi putut fi! Luni cred cǎ n-am muncit mai nimic, cǎ din cinci în cinci minute trebuia sǎ ieşim pe culoar sǎ mai vorbim una alta. Doar nu era sǎ discutǎm de faţǎ cu el....
Marţi când am urcat scǎrile îmi era inima cât un purice. Fǎceam pariuri cu mine însumi. O mai fi acolo... n-o mai fi acolo. Când am deschis uşa mâna îmi tremura pe clanţǎ. Apoi a îngheţat. Era tot acolo. Nici n-am mai intrat. Mi-am lǎsat lucrurile şi am ieşit pe culoar sǎ-l aştept pe Astafiei şi pe ǎilalţi sǎ punem ţara la cale. Omu nimic de zis politicos „bunǎ ziua – buna ziua”, „la revedere – la revedere”. Marţi avea cǎmaşǎ nouǎ. Se vedea dupǎ gulerul alb impecabil, nu ca a lu alde Mârâitu care le schimbǎ o datǎ pe sǎptǎmânǎ de i se face guleru una cu gâtu.
„Bǎ o fi lǎsat Georgescu pe cineva în loc, cǎ şi aşa e în urmǎ cu lucrǎrile” a zis Nǎstǎsie şi toatǎ lumea a râs, da Nicoleta a luat-o în serios. „Râdeţi voi, râdeţi, da eu îl sun, ce mǎ costǎ?! Poate lǎmurim misterul”. Şi Nicoleta a pus mâna pe celular, a sunat, l-a pus pe spiker sǎ auzim toţi şi a aşteptat. Dupǎ vreo zece apeluri s-a auzit glasul lui Georgescu vesel nevoie mare: „Dacǎ eşti Lucica vezi cǎ mai gǎseşti nişte bani în “Rǎzboi şi pace” între paginile 168 şi 169 şi 372 şi 373, dacǎ eşti vecinu Costicǎ “nu vǎ fǎceţi griji vecinu, mâine sosim” dacǎ sunteţi de la servici apǎsaţi “Abort” mai dǎ-vǎ dracu de golani”. Şi apoi un hohot de râs. Mda... nu era adus de Georgescu, asta era limpede ca lumina zilei.
„Da ce-aţi zice sǎ-l întrebǎm direct?!” insistǎ Nicoleta. „Ce sǎ-l întrebǎm fatǎ, dacǎ-i de laaaa...?! Tu te-ai ţicnit zǎu aşa! - i-a tǎiat macaroana Ionescu - mai bine hai la şefu, dacǎ nici el nu ştie e nǎşpǎu mare”. Şi ne-am dus toţi grǎmadǎ. Secretara a crezut întâi cǎ venim la mǎrire şi cum avea consemn de la şefu cǎ dacǎ mai întreabǎ cineva de bani sǎ-i dea afarǎ, dupǎ primii trei a trǎntit uşa exact în bârnǎul deja strâmb al lui Corneluş. Când a înţeles cum stǎ treaba ne-a lǎsat sǎ intrǎm cu toţii în secretariat urmând ca numai Ionescu sǎ intre sǎ vorbeascǎ cu şeful. Da pe urmǎ Mariana a zis cǎ dacǎ Antoanela nu ştie nimic n-are cum sǎ ştie nici şefu, cǎ vorba aia întâi aflǎ secretara şi pe urmǎ şeful. Aşa cǎ am fǎcut cale întoarsǎ cu coada între picioare. Dupǎ nici zece minute a apǎrut însuşi şefu. El care nu intra la noi decât o datǎ pe lunǎ sǎ ţipe „iar nu v-aţi fǎcut pontajele şi ǎia care le-aţi fǎcut le-aţi fǎcut cu picioarele; da bani ştiţi sǎ cereţi” şi sǎ ne arunce pe masa lu Angelica care-i lângǎ uşǎ toate pontajele mâzgǎlite cu roşu. A dat o turǎ prin încǎpere, l-a privit cu coada ochiului pe individ, apoi s-a oprit cu nişte hârtii în faţa mea. „Ăsta-i?” – m-a întrebat enigmatic de ziceai cǎ-i James Bond şi io agentu de spǎlare. „Ăsta-i” rǎspund eu printre dinţi. „Şi de când e aici?”. „De ieri”. Dupǎ care a mai aruncat o privire peste umǎr şi a trântit uşa în urmǎ.
Mǎ înmuiasem ca un cub de gheaţǎ în ceaiu de tei. Adicǎ nici şefu sǎ nu ştieee?! Asta însemna cǎ-i şi mai de sus, de sus de tot, şi dacǎ era sǎ iasǎ nasol aveam sǎ ne radem toţi, de la Director în jos, pe la şefu, trecând pe la noi şi hǎt pânǎ la ultima femeie de servici. Cǎ de-aia i-am şi zis lu Tanti Vasilica: „Tanti vezi ce faci cu mǎtura aia, cǎ avem pe unu de laaa... Trebuie sǎ luceascǎ toate câteva zile. Şi nu mai ţine şi mata gǎleata cu mopul chiar lǎngǎ mǎsuţa de cafea, cǎ dǎ rǎu, pe bune”.
De trei zile de când a venit ǎsta sefu iese cu noi pe balcon la fumat. Asta, c-aşa vine vorba. De fapt nu s-a apucat de fumat, tot nefumator a rǎmas, da iese şi stǎ într-un colt de-şi roade unghiile. E nervos. Tot îmi zice „Gata, azi mǎ duc sǎ vorbsesc cu Directoru, mǎcar dacǎ am greşit sǎ-mi spunǎ în faţǎ nu sǎ mǎ ia cu d-astea pe la spate”. Da nu s-a dus nici azi. Îi e fricǎ.
Dupǎ masǎ când individu s-a dus la veceu Rǎduţ a zis sǎ-i cǎutǎm în geantǎ, doar-doar dǎm de ceva dovezi. Nicoleta a zis cǎ ţine ea de şase, cǎ-i mai potrivitǎ şi dacǎ vine ǎla grǎbit îşi ridicǎ un genunchi cât sǎ iasǎ un pic de sub marginea rochiei şi-l mai ţine aşa pânǎ punem noi totul la loc. Zis şi fǎcut. I-am rǎstunat geanta, am împǎrţit ce era înǎuntru şi le-am analizat minuţios. Niciun rezultat notabil. Portofelul era mai gol ca poarta lui Ricǎ Rǎducanu, n-avea înǎuntru decât douǎ hârtii de cinci lei şi o cartelǎ de metrou consumatǎ, buletinu, carnetu de conducere şi talonu de Dacia. Nicio legitimaţie, niciun ecuson, nimic. În rest prostii, o carte, un senviş cu brânzǎ şi roşii, tocul de la ochelari... I-am zis lu Nicoleta sǎ intre cǎ stǎtea degeaba la uşǎ. Apoi îi fac semn întrebǎtor din barbǎ lu Costeluş. „Nimic” face el înspre mine din sprâncene. „Cum nimic mǎ?” mǎ rǎstesc la el la capǎtul rǎbdǎrii. „Nimic, nimic, nu-s d-ale noastre. Nici n-am înţeles ce dracu scrie acolo, da nu-s d-ale noastre” explicǎ pe îndelete Costeluş care a fost responsabil cu analiza documentelor la care lucreazǎ extraterestrul. „Singura chestie mai importantǎ mi se pare asta. Am gǎsit-o pe masǎ” zice cu juma de gurǎ Costeluş dupǎ ce-şi frânge mâinile ca pe o cârpǎ murdarǎ cu care a spǎlat pe jos şi întinde sub ochii tuturor un şerveţel alb de hârtie cu care individul s-a şters pe la gurǎ şi pe degete dupǎ ce a mâncat piersica mai devreme. „Ei, ce-i cu şervetu?” întreabǎ nerǎbdǎtor Rǎduţ care a fost cu ideea studierii genţii individului. Costeluş netezeşte şerveţelul cu dosul palmei şi atunci apar ca prin minune literele înşirate frumuşel B-U-R-S-U-C-U-L, scrise de mânǎ, mare, cu majuscule şi tǎiate de o linie subţire şi apǎsatǎ ca tǎişul unui cuţit, de ieşise pe partea ailaltǎ a şerveţelului.
„Haiti, am feştelit-o!” s-a înverzit Mârâitu fǎrǎ sǎ fie clar nimǎnui dacǎ exclamaţia sa fǎcea referire la propria persoanǎ sau era purtǎtorul de cuvânt al unei jelanii de grup. Cert e cǎ Mârâitu era cel mai în urmǎ cu lucrǎrile, cǎ-i şi spusese Ionescu cu câteva zile în urmǎ „Bǎ mai pune şi tu mâna p-o hârtie d-asta cu antet şi mai lasǎ dracu sudoku, mumoku şi alte tâmpenii, cǎ mâine poimâine te întreabǎ şefu de sǎnǎtate şi-ai sǎ dai din umeri” dar Mârâitu mârâise ceva intraductibil în stilu-i caracteristic şi continuase sǎ înşire cifre mici şi rotunde care sǎ se însumeze pe orizontalǎ, diagonalǎ şi verticalǎ. Nici Mariana nu se simţea mai bine cǎ dintr-o datǎ s-a fǎcut palidǎ la faţǎ şi s-a-nclinat într-o parte ca o trestie, c-aşa era ea fatǎ mai simţitoare, cǎ-i şi spusese iubitu ǎla al ei dupǎ ce se ţinuserǎ vreo cinci ani da nu şifonaserǎ aşternuturile „Mǎ fatǎ tu eşti prea simţitoare, mie îmi trebuie una mai normalǎ care sǎ simtǎ abia dupǎ ce pune mâna nu dinainte”. Şi dus a fost. Mariana nu ştie nici în ziua de azi ce-a vrut sǎ zicǎ Doru da mai plânge şi-acum dupǎ el şi mângâie în tainǎ telefonul când nu-i nimeni în preajmǎ. O speranţǎ mai avea Mariana însǎ, cǎci dacǎ ar fi fost vorba de ea ar fi trebuit sǎ scrie Bursuca şi nu Bursucul, aşa cǎ a privit îngânduratǎ spre bǎrbaţii strânşi roatǎ imaginându-şi cine ar fi putut fi bursucul care ar fi trebuit sǎ cadǎ la datorie.
„E Dacia domle şi n-are nici ecuson în geam, nimic special. Are numere vechi de când lumea, banale, niciun dubluve, nimic” a apǎrut gâfâind şi Nǎstǎsie care coborâse în parcare sǎ verifice maşina individului, da a rǎmas cu respiraţia în gât când ne-a vǎzut împietriţi aşa ca Babele lângǎ Sfinx peste şervetul întins de Costeluş. Pe urmǎ a citit şi s-a-nnegrit şi el. „La dracu, io oi fi?!”. Lu Mârâitu i-a înverzit un zâmbet în colţul gurii. „Mie-mi zicea maicǎ-mea Bursucel când eram mic!” a continuat Nǎstǎsie scǎrpinându-se dupǎ ceafǎ ca un copil prins cu praştia în mânǎ dupǎ ce s-a auzit crǎpând geamul vecinului.
„Fraţilor e groasǎ – a concluzionat Ionescu cu pragmatismu-i cunoscut – de-acu pânǎ aflǎm cine-i bursucul fiecare-i pe barba lui.” Şi gaşca s-a spart.
Mǎ uit împrejur. Parcǎ suntem o haitǎ de lupi. Fiecare îşi pǎzeşte spatele şi încearcǎ sǎ arate cât mai puţine slǎbiciuni. Mârâituri scurte şi fioroase. Gesturi ferme. Ocheade tǎioase. Sunt sigur cǎ nu existǎ decât un gând care face înconjurul biroului cu viteza sunetului „Cine-i bursucul cǎruia trebuie sǎ-i cadǎ capul?!”
Da n-a mai trecut mult şi-am aflat. Abia de zburaserǎ douǎ ceasuri peste pauza de masǎ şi hop apare în birou un nene nou. „Bunǎ ziua – bunǎ ziua” şi fǎrǎ sǎ ne bage în seamǎ se apropie de extraterestrul nostru. „Altul?!?!?” mârǎie spre mine Astafiei şi beleşte ochii la ǎla ca un broscoi la brosculiţa nudǎ. „Haide, haide fuga c-am rezolvat” îl aud pe individ, şi brusc se îndoaie peste biroul extraterestrului ajutându-l sǎ-şi strângǎ lucrurile. Vârǎ repede în geantǎ ce era de vârât şi dau sǎ iasǎ pe uşǎ. Nu mǎ pot abtine, sar din scaun ca Ben Johnson din blocstarturi şi înainte sǎ se închidǎ uşa îl prind de mânecǎ pe omu de intrase. „Parcǎ vǎ cunosc de undeva” îi zic şi nu e niciun apropo cǎci figura lui îmi pare cunoscutǎ. „Pǎi lucrez deasupra la ImpexGhimpex SRL” îmi spune el numele uneia din multele firme care au sediul în clǎdirea unde funcţionǎm şi noi. „Şi cu ce treabǎ pe la noi?” încerc eu sǎ duc cercetarea pânǎ la capǎt. Omul zâmbeşte candid şi rǎspunde în doi peri „Pǎi sǎ-l iau pe colegu”. Zece perechi de sprâncene se încruntǎ simultan. „Colegul?!” fac eu pe niznaiul. „Da domnule, nu v-a spus domnul Director?! L-am rugat sǎ-l cazeze pe colegu la dumneavoastrǎ douǎ trei zile pânǎ ne vin un birou şi un scaun noi pentru dumnealui. Eu cu domnul Director am fost colegi ştiţi...” Dintr-o datǎ s-a lǎsat o tǎcere mormântalǎ. Pânǎ şi musca care intrase la pauza de masǎ se oprise din bâzâit şi îşi scǎrpina burdihanul cu unul din picioarele din spate, proptitǎ pe azaleea Marianei. Era atât de linişte încât dacǎ strângeai un pic din urechi se putea auzi fluierul poliţistului care dirija circulaţia în rond la Universitate.

„Şi bursucu?!” se aude într-un târziu glasul baritonal al lui Mârâitu, mult dupǎ ce uşa se închisese şi cei doi dispǎruserǎ pentru totdeauna din viaţa noastrǎ şi aşa destul de agitatǎ.

sâmbătă, 13 august 2011

Gând – despre dorinţă

Mai nimic din ceea ce ne dorim nu vine din interior, de la noi înşine, nu e rodul simţului nesatisfăcut, al papilei neîndestulate, al sufletului ne-fericit. Aproape totul vine din sfârtecările cu care ne-a împroşcat dejurîmprejurul, din comparaţiile pe care le facem…
Doar nevoia de a ne satisface foamea şi nevoia de sex vin dinlăuntru. În rest ce vrem?! Casă, maşină, bani, haine, bijuterii (de tot felul), să vedem lumea, o masă bună, să facem dragoste, zile însorite, o vacanţă în care să ne relaxăm şi să scăpăm de stres, să moară şeful şi să-i luăm locul…

Mmm… sau poate mă înşel. Căci ar mai fi şi iubirea. Şi atunci totul se poate balansa cu 180 de grade. Dar oare mai există?! Zău că aici m-am încurcat deja…

duminică, 7 august 2011

Treptele

Bărbatul se opri în faţa clădirii, îşi plimbă privirea în lungul ei până în cel mai înalt punct, apoi o coborî încetişor pipăindu-i atent ferestrele şi muchiile rotunde ca nişte coapse de femeie tânără şi zâmbi încântat. Toată copilăria o visase. Auzise povestindu-se despre ea, despre grandoarea ei, despre importanţa ei, despre minunăţiile ce le ascunde. Acum putea păşi peste prag. Era bărbat, era îndreptătit s-o facă. Trase aer în piept şi înaintă. Trecu în viteză pe lângă paznicul aşezat pe un scaun aproape de uşă, îi zâmbi fetei de la informaţii care-i întoarse protocolar zâmbetul apoi păşi hotărât până în mijlocul sălii. Nu era aşa cum se aşteptase. Nu era deloc încântat. Cel mai mult îl tulbura mulţimea de oameni îmbulzindu-se, împingându-se, bulucindu-se spre niciunde sau pur şi simplu trecând grăbiţi şi nepăsători unul pe lângă altul ca trenurile lungi fâşâind în noapte, aproape atingându-se şi totuşi niciodată lăsând să se vadă prin ferestrele palid luminate înlăuntrul celuilalt. Erau atât de mulţi încât podeauna de marmură mai mult se putea ghici, decât să se vadă. Se întrebă uimit ce caută toţi oamenii aceia acolo şi urmărindu-i atent cu privirea constată că cel mai probabil nici chiar ei inşişi nu ştiau, căci păreau a se roti într-un vârtej ameţitor măturând totul de la un capăt la altul pe un traseu complet aleator.
- Dă-te domnule într-o parte dacă ai venit să caşti gura, ce te-ai priponit în mijlocul drumului?! – îl apostrofă un domn la costum ţinând într-o mână o mapă neagră subţire şi pe umăr o geantă în ton cu sacoul în care cel mai probabil îşi căra laptopul.
Bărbatul cel tânăr se grăbi să se refugieze într-un colţ continuând să descoasă cu privirea dejurîmprejurul. Nu, nu era nici pe departe ceea ce s-ar fi aşteptat să fie. Candelabrele mari făceau prea puţină lumină, oamenii prea multă gălăgie, ferestrele mici faţă de înălţimea încăperii dădeau o senzaţie de sufocare, în timp ce lipsa unor puncte de reper clare, altele decât paznicul cu cămaşa albastră de lângă uşă şi zâmbetul fetei de la informaţii, dădeau impresia că totul e doar o mişcare browniană ameţitoare şi fără nicio noimă. Strălucirea, indubitabilă de altfel, era lăptoasă ca o cremă emolientă întinsă gros pe o piele fină bronzată.
O zări într-un târziu. Era acolo în golul din stânga intrării. Era absoluit uluitoare. Îţi tăia respiraţia. Era fabuloasă. Extrem de frumoasă, impunătoare dar în acelaşi timp delicată, ca o dansatoare trecută demult de prima tinereţe, dar al cărui trup fără cap continuă să se unduie graţios cu aceeaşi pasiune înflăcărată şi învăluitor mister. Bărbatul se apropie, întinse mâna încet şi o atinse. Îi mângâie balustrada de marmură albă cu încrustaţii aurii, îi netezi cu dosul palmei alunecările ondulând spre fierul negru lucios, îi pipăi cu privirea treptele sidefii, uşor mâncate de vreme şi de paşii grăbiţi ai trecătorilor... Ridică ochii. Scara se înălţa parcă nesfârşit rostogolindu-se către cer. Nu se vedea niciun fel de final, doar sus, sus de tot, o pată mică şi rotundă cât un năsturaş brun numai bun de pus la un decolteu un pic prea îndrăzneţ. Ridică piciorul şi făcu primul pas. Bărbaţi şi femei treceau pe lângă dânsul urcând şi coborând în grabă fără să pară câtuşi de puţin marcaţi de grandoarea ei. Bărbatul nu-i băgă în seamă. Păşi hotărât şi încântat savurând la fiecare mişcare plăcerea înălţării. Când ajunse la al doilea etaj se opri, apoi se răsuci, mai coborî câteva trepte pe care le urcă din nou cu ochii închişi ca două buze rotund arcuite risipind printre încrustările noi aromele ultimei picături de îngheţată.
Nivelul al doilea nu diferea cu nimic de primul. La prima vedere părea chiar identic, aceeaşi aglomeraţie, aceeaşi lumină nenaturală păstoasă, aceeaşi gălăgie, aceeaşi strălucire mată, poate puţin mai întunecată şi mai opacă. Bărbatul străbătu totul dintr-un colţ în altul, apoi schimbă diagonala şi traversă din nou holul cel mare. Nu-l uimea nimic, nimic nu-l făcea să tresară. Un singur lucru îi răscolea înlăuntrul. Camerele. Ce-ar fi putut fi dincolo de pereţii groşi?! Ce mistere ascundeau?! Ce întâlniri de taină înveleau?! Căută din priviri o victimă. După câteva răsuciri sfredelitoare ale ochilor o găsi. O domnişoară cu fustă albă abia atingând cu marginea-i dantelată genunchiul şi bluză gălbuie ca puful puilor de găină. O urmări preţ de câteva minute prin labirintul coridoarelor şi în cele din urmă insistenţa sa dădu roade. Domnişoara de opri în faţa unei uşi înalte de mahon, cu tocuri masive lunecând parcă în mai multe învelişuri unul peste celălalt precum petalele desfăcându-se ale florii. Fata se opri o secundă, trase aer în piept, apoi ciocăni şi fără să aştepte vreo invitaţie intră. Bărbatul se furişă după dânsa şerpuind ca o reptilă prin uşa închizându-se greu. Înăuntru doar birouri şi oameni. Oameni şezând sau în picioare, zâmbitori sau încruntaţi, cu mâinile în buzunare sau dimpotrivă având braţele încărcate de hârtii, vociferau într-una ca şi cum singura lor ţintă ar fi fost să obţină un schimb cât mai avantajos de cuvinte. Bărbatul îi privi atent dar oricât se concentră asupra acţiunilor lor nu putu să înţeleagă scopul acelor dialoguri aparent sterile şi nicicuifolositoare. Ieşi dezamăgit. Căută din ochi scara impozantă de marmură şi o găsi imediat. Îşi roti apoi ochii şi constată cu surprindere că multe din feţele pe care le întâlnise jos erau şi aici. Fata de la informaţii acum cu un sacou business şi un aer sobru trecea prin dreptul unei ferestre, paznicul de la intrare acum îmbrăcat într-o salopetă verde spăla cu un mop lung marmura abia ferindu-se de picioarele călătorilor, domnul cu laptop care îl apostrofase de data aceasta îmbrăcat ca un papiţoi şi pufăind un trabuc urât mirositor stătea de vorbă cu o doamnă corpolentă cu un aer unsuros de matroană hârşită într-ale vieţii. Dar şi alte feţe pe care le văzuse la nivelul de jos îi traversau privirea, fiecare învelită în alte veşmânturi decât cele avute mai devreme. Bărbatul era nedumerit. Se încruntă, îşi scărpină ceafa şi... Trebuia să verifice. Se răsuci pe călcâie şi se îndreptă hotărât înspre scară pentru a coborî din nou la nivelul unu, dar în mod surpinzător accesul către treptele care coborau era blocat de un şnur de catifea rosie pe care era prins un semn alb cu înscrisuri negre: „Arhivă. Accesul permis numai personalului autorizat”.

photo

Nedumerirea-i crescu. Cine să fi făcut asta într-un timp aşa scurt?! La nivelul anterior nu se afla nicio arhivă, doar pe acolo intrase, pe acolo urcase. Cum să fie arhivă?! Crezu că e doar o glumă proastă a vreunui personaj necopt, aşa că ridică şnurul şi trecu în partea cealaltă. Ca din pământ răsări însă un bărbat solid cu cămaşa albastră asemeni paznicului de la intrare.
- Domnul?! Nu aveţi voie acolo. Vă rog – îl apucă paznicul de braţ trăgându-l înapoi şi indicându-i cu zâmbetul pe buze să se depărteze de trepte.
- Dar vreau să cobor la parter, vreau să ies. Pe aici am venit doar... – bâigui bărbatul.
- Domnule! – ii răspunse paznicul în uniformă albastră ferm, privindu-l fix şi invitându-l cu palma întinsă să-şi continue drumul oriunde altundeva decât înapoi.
Bărbatul nu mai înţelegea nimic. Încercă să se smulgă din strânsoarea paznicului şi s-o şteargă pe scări în jos, dar paznicul nu-l slabi. Ba dimpotrivă, îi prinse şi mai tare braţul în strânsoare şi aproape târându-l îl scoase din clădire ca pe un tâlhar pe o uşă identică cu cea pe care intrase. Bărbatul rămase înlemnit. Cercetă cu privirea strada, oamenii, clădirea. Totul părea absolut real. Intră din nou în clădire. Apoi ieşi iar. Nu era nicio îndoială, era la primul nivel. Atunci....?!?!
Intră vijelios în clădire, căută o toaletă, dădu drumul jetului greu de apă şi-şi cufundă faţa în el. Prima lui temere fu legată de propria-i viaţă. Era nebun, cel mai probabil era nebun, complet nebun. Îi era teamă de sine. Se întoarse în hol. Nimic nelallocullui. Căută scara împozantă de marmură. Era acolo. Era acolo şi şnurul roşu de catifea de care atârna plăcuţa pe care stătea scris cu litere rotunde „Arhivă. Accesul permis numai personalului autorizat”. Bărbatul îşi răsuci privirea de la el şi privi în înalt. Năsturaşul brun era acolo acoperind pudic decolteul. Alergă într-un suflet sărind treptele câte două. La ultima treaptă se opri. Privi în urmă. Ridică încet piciorul şi îl puse pe noul nivel. Apoi îl ridică şi pe celălalt. Privi din nou în urmă. Scara era acolo, treptele uşor măcinate de vreme, oamenii urcând şi coborând. Se depărtă cu un pas. Apoi cu doi. Privi peste umăr. Răsuflă uşurat. Nimic nu se schimbase. Apoi un ac încins îi sfredeli inima. Încremeni. Căută din priviri în stânga locul unde la nivelul de mai jos era uşa către stradă. Nu se vedea nimic din cauza mulţimii. Înaintă cu paşi tremurânzi. Şi ceea ce părea să fie o incredibilă şi inacceptabilă poveste morbidă se confirmă. Uşa de intrare era acolo. Îşi făcu curaj şi ieşi. Trotuarul, strada, trecătorii... Privi din nou clădirea în înalt. Simţi cum îl cuprinde ameţeala. Se spriji de zid. Privirea începu să se tulbure. O doamnă între două vârste se opri lângă el, îl privi înduioşată preţ de-un minut apoi îşi continuă drumul. Bărbatul simţi cum i se înmoaie picioarele. Un fir subţire de sudoare se prelingea pe spinare lunecând uşor de-a lungul coloanei vertebrale, oprindu-se să-şi tragă răsuflarea în dreptul fiecărei vertebre, apoi continuându-şi tacticos căderea. Brusc îşi aminti ceva. Îşi adună puterile şi abia târşâind picioarele intră din nou şi se apropie de scară. Constată îngrozit că şnurul cel roşu de catifea având agăţat de el însemnul „Arhivă. Accesul permis numai personalului autorizat” era acolo. Alunecă în abis.
- Domnule, domnule – auzi ca prin vis un glas de femeie. Parfumul ei fin îl făcu să crape ochii. Două palme grele aplicate de data aceasta de un bărbat hotărât îl facură însă să caşte de-a binelea.
Era aşezat în fund pe marmura rece, cu spatele rezemat de perete.
- Ce s-a întâmplat?!
- Aţi leşinat.
Bărbatul scrâşni dinţii. Îşi aminti imediat tot. Enervat îi îndepărtă cu braţele pe cei aplecaţi asupra sa ca pe un roi de muşte aşezate pe-un trup muribund. Îşi adună toate puterile şi se ridică. Trebuia neapărat să ajungă acolo. Trebuia să ajungă cu orice preţ, chiar dacă ar fi fost nevoit s-o facă de-a buşilea sau târându-se cu ultimele puteri. Îşi scutură hainele, privi derutat împrejur şi odată găsit punctul de reper porni cu paşi domoli dar fermi. Urcă la primul etaj. Apoi imperturbabil făcu un tur care deja îi devenise familiar. Verifica uşa, trotuarul, strada, clădirea în înalt, îşi plimbă privirea printre capetele trecătorilor, apoi şnurul cu catifea roşie şi însemnul. Urcă la al doilea şi le confirmă de asemenea. Urcă apoi din ce mai obosit şi mai lipsit de putere unul câte unul toate etajele până ajunse la ultimul nivel. O scară îngustă de fier într-un colt al clădirii ducea spre ieşirea pe acoperiş. Acolo ar fi vrut întotdeauna să ajungă, să vadă lumea de la înălţime, să vadă oraşul cu străzile sale largi, cu casele sale cochete, cu parcurile verzi, cu magazinele multicolore, cu pieţele vii. Să vadă oamenii mici ca nişte furnici, să simtă vântul umflându-i hainele şi pletele, să se simtă ca o pasăre în zbor. Deschise uşa cu teamă. Dincolo de ea nimeni. Doar hornurile de ventilaţie, coşurile de fum, gurile de aer pentru aparatele de aer conditonat, antenele, drenajele pentru colectarea apei de ploaie... Niciun picior omenesc, era singur, absolut singur. Îşi mângâie îngândurat bărbia şi constată că barba i-a crescut lungă şi aspră. Zâmbi. Privind-o mai atent constată că era şi albă pe deasupra. Era obosit, tare obosit. Ar fi vrut să se culce şi să doarmă mult, să doarmă o veşnicie. Se apropie de marginea zidului care împrejmuia acoperişul. Privirea îi era tulbure. Abia când ajunse lângă margine constată că totul fusese o mare minciună. Acoperişul era la nivelul străzii. Era chiar mai jos decât intrarea în clădire peste care păşise pentru prima dată. Toate construcţiile din jur înălţându-se semeţe îi închideau orice posibilitate de a vedea oraşul chiar şi aşa de la nivelul străzii. Visul său spulberat se amesteca cu frunzele de la marginea bordurii, cu hârtiile şi chiştoacele aruncate de trecători. Închise ochii. Era ostenit tare...