vineri, 4 noiembrie 2011

Crenguţa de stejar

(inspirat de povestea lui cleo)

Fetiţa se opri brusc. La câţiva paşi în faţă se profila trupul ghemuit al unui băieţel. Nu arăta a avea mai mult de patru cinci ani. Aşa ghemuit pe vine cum era, părea să fie exact cât o minge de fotbal. Fetiţa se apropie cu paşi mărunţi şi tainici. Iscodi cu privirea gesturile băiatului încercând să afle ce face, dar băiatul o simţi, întoarse brusc capul şi o privi drept în ochi. Nu-i spuse nimic. Apucă apoi din nou crenguţa de stejar şi continuă să zgândăre pământul cu vârful ei ascuţit. Fetiţa se încruntă. Deşi mersese pe vârfuri tocmai pentru a nu fi auzită, băiatul o aflase degrabă. Şi apoi nici privirea aceea cu care o sfredelise parcă până în suflet nu-i plăcuse. “Nu-i politicos să-i priveşti pe oameni drept în ochi dacă nu-i cunoşti” – îi spusese maică-sa şi pentru prima dată simţi în trup adevărul din spusele ei. Privirea băiatului trecând dincolo de pupilele ochilor, în jos pe tuburile privirii, până în miezul sufletului, i se păruse indecent de isoditoare, precum o mână întinsă care în loc să se oprească în palma celuilalt se surge uşor printre degete, intră în piele şi se pierde în sânge răscolind întreg trupul. Şi nici tăcerea răsucită cu faţa spre nord ca muşchiul crescut pe scoarţa unui copac bătrân nu-i plăcuse. Ar fi putut să-i spună măcar “Bună ziua” dacă nu “Ce frumoşi pantofi de lac ai!” gândi fetiţa privind spre vârful pantofilor roşii de lac nou-nouţi.
- Ce faci aici? – îl întrebă ea arţăgos ca şi cum băiatul ar fi sărit gardul moşiei dumisale în scop de furtişag şi ar fi fost prins de proprietăreasă asupra faptului, cu mâna în sacul cu rotunjiri sufleteşti şi cu buzunarele peticite pline de şterpelitele zâmbete.
Băiatul murmură ceva fără să-şi ridice ochii dar fetiţa nu înţelese ce. O irita comportarea băiatului. Îşi drese glasul şi trăgând aer în piept rosti apăsat silabisind rar:
- Ce-faci-tu-a-ici?
Dar înainte ca băiatul să aibă vreo reacţie, fetiţa rămase surprinsă de comportamentul ciudat al sunetelor. Trupul băiatului acţiona ca un fel de magnet pentru sunete. Literele ieşite din gura fetei nu se rostogleau în cercuri concentrice umplând dejurîmprejurul de clinghet suav ci păreau a se îndrepta ca din puşcă către urechea sa. Fraza se încheia brusc ca şi cum s-ar fi lovit de un perete imaginar, “baaaang” şi s-ar fi topit imediat.
- Ce faci tu a ici? – repetă fetiţa de data aceasta şi mai rar, dar efectul fu exact acelaşi. Băiatul cu crenguţă de stejar scormonind ţărâna absorbea sunetele ca un burete.
- Tu absorbi sunetele? – întrebă fetiţa doar de dragul de a mai da de-a dura câteva cuvinte şi a le urmări mişcarea unduitoare. Sunetele plecară drept şi fără să se abată spre dreapta sau spre stânga se îndesară ca un buştean în joagăr în urechea băiatului. Vââââj… T şi U şi A şi B şi toate celelalte intrară unul după altul fiind înghiţite complet, doar un abur alb repederisipit ieşind pe partea cealaltă. Ca într-o cupolă de sticlă păreau că se află băiatul şi fata, izolaţi de restul lumii de capacitatea neobişnuită a celui dintâi de a absorbi sunetele. Dar privind mai atent fetiţa constată şi altceva uluitor. Că băiatul nu absoarbe numai cuvintele ei ci şi alte unduiri rotinde prin aerul dens. Verdele frunzei, cântecul mierlei, scânteierea răzvrătită a apei, mirosul teilor, vibraţia aripilor gâzelor, toate alergau către ochii, nasul şi urechile copilului ca şi cum sfârşitul lumii ar fi pândit după colţ şi doar acolo şi-ar fi găsit adăpost şi tihnă…
Şi mai constată ceva fetiţa. Că pe măsură ce dejurîmprejurul se scutură de sunete, miresme şi culori în ochii, în urechile şi în nările băiatului acesta se făcea din ce în ce mai mare. Deja mingea de fotbal rămăsese mică, pantalonii deveniseră scurţi până la genunchi iar cămaşa nu-l mai încăpea defel jumulindu-i nasturii unul câte unul precum vântul cupele de păpădie.
- Tu eşti pământean sau ai aterizat aici de pe altă planetă?! – chicoti fetiţa urmărind şirul de litere cum dansează vesele coborând un traseu bine stabilit, pentru a intra apoi prin ureche şi a se aşeza cuminţi lângă celelalte ca într-un hambar plin cu grâne. Ba mai mult, privind cu şi mai mare atenţie, fetiţa constată cum unele litere încep să încolţească, da, da, să încolţească precum boabele de fasole puse în pat de vată umezită pe pervaz lângă sobă şi dau a le creşte vrejuri subţiri şi frunzuliţe mici ca petalele lăcrămioarelor.
Băiatul nu-i răspunse nici de data aceasta, dar dacă ar fi făcut-o lunca ar fi fost traversată de glasul şovăielnic al unui adolescent cu braţe subţiri, cu trup firav dar cu ochi strălucitori şi vii ca florile albe de nufăr risipite pe întinderea întunecată a lacului.
Încântată de minunăţia ce i se înfăţişa înaintea ochilor fetiţa se aşeză jos lângă băiat pe o brazdă de iarbă şi începu să povestească. O fascina dansul acela al cuvintelor, şerpuirea lor ca al unei libelule lungi şi elastice, cuminţenia în a urma acelaşi traseu şi de a se aşeza disciplinate unul lângă altul precum picăturile rotunde de ploaie pe geamul aburind. Îi povesti despre bunica, despre Nicolae, câinele cu zulufi albi şi lungi până în pământ ca o rochie de doamnă, despre surorile Gica, două gâşte trupeşe care toată ziua sporovăie ca două ţaţe gureşe în poarta casei, despre echipa de fotbal cum le spunea bunicul, adică cele unsprezece găini albe cu coadă neagră care arau toată ziua bătătura în sus şi-n jos ca nişte sportivi neobosiţi, despre Mălin cireşul din fundul curţii care făcea nişte cirese mai mari decât căpşuna sau despre fraţii Petreuş doi vişini pitici şi bătrâni ale căror plete aurite erau prinse de bunicul cu agrafe de lemn uriaşe ce le răsfira ca o umbrelă deasupra pământului. Ooo… despre toate cele îi povestea fetiţa, opintindu-se ici colo pentru a-şi mai trage puţin răsuflarea. Apoi, dintr-o dată, total neaşteptat, băiatul întoarse capul spre ea şi îi zâmbi. Fetiţa tresări. Nu mai era nicidecum băiatul mic pe care îl întâlnise, era un tânăr voinic, cu părul castaniu fluturând în adierea vântului, cu braţe vânjoase şi picioare zdravene bine înfipte în pământ. Doar degetele îi rămăseseră subţiri, la fel de subţiri ca şi crenguţa de stejar cu care continua să scarmene pământul.
- Ai obosit?! – îl întrebă fetiţa, mulţumită de data aceasta de atenţia ce i se acorda. Şi fără să mai aştepte vre-un răspuns continuă să povestească vrute şi nevrute, întâmplări alandala, unele pe care le trăise, altele inventate pe de-a-ntregul, iar altele aduse din condei abia-abia sau dimpotriva, pentru a face plăcere străinului. Asfinţitul îi găsi unul lângă altul, spate în spate, cu fetiţa povestind în continuare iar bărbatul sorbindu-i cuvintele. Şi erau atât absorbiţi în ceea ce făceau încât nici unul nu observă cum bărbatului încept să-i crească din degete frunze şi din braţe ramuri, cum încet încet trupul i se îngroaşă iar pielea i se zbârceşte şi i se întăreşte exact ca o scoarţă de copac. Când soarele abia mai pâlpâia deasupra orizontului cu greu desenând conturul uni copac rămuros şi pe cel al unei fetiţe învelite în coroana sa, rostolirea repezită a vântulu rupse vraja. Copila se ridică brusc amintindu-şi de casa. Privi spre înalt copacul, îi îmbrăţişă trunchiul şi porni cu paşi grăbiţi către vatră. Dar chiar când să facă primul pas pantofiorul cel roşu se lovi de crenguţa de stejar. Fetiţa se aplecă şi o ridică în palme.
- Mergem?! – întrebă aceasta şi fetiţa avu impresia că una din frunzele care o priveau ca un buchet de ochi de pe crenguţa de stejar, clipeşte strengăreşte…

15 comentarii:

Crisa spunea...

Esti mununat ! Frumos condei ai ..:)

mosu spunea...

:) multumesc frunos criss!
daca ar fi sa fie asa cun spui tu asta s-ar datora cu siguranta numai cititorilor mei avizi de povesti...

Cleo spunea...

Sunt onorata ca te-am putut inspira prin povestea mea.
Ma incapatanez sa nu cred in perfectiune, poate e timpul sa-mi revizuiesc acest continut.
Si cum mai stii sa scormonesti cu crenguta aia !

kitty spunea...

atat de frumos scrii, incat daca-as vrea sa fiu altceva, as vrea sa fiu personaj in povestile tale, mosu!

mosu spunea...

@cleo
perfectiunea e doar un vis, ne-o dorim insa din cand in cand atat de tare incat pare reala
mda, cu crenguta aia recunosc ca imi place sa scurm usurel, doar atat cat sa fac un pic de loc si sa vad dincolo dar fara sa fiu simtit sau sa las urme... :)

mosu spunea...

@kitty
multumesc frumos kitty! ma bucur ca-ti plac povestile mele; eu sper nu ca personaje reale sa devina parte din poveste, ci invers, lumea povestilor sa o invadeze si sa o acopere pe cea reala... :)

Crisa spunea...

Este asa cum spun eu :P si nu cred ca acest lucru se datoreaza numai cititorilor tai ... ai un har...special ...stii sa mangai frumos :)

mosu spunea...

:)) pai daca e asa cum spui tu atunci asa sa fie

La Fee spunea...

Povesti impecabile. Asta vara, mai ales, am citit cu sufletul la gura fiecare noua postare. M-as simti onorata sa vii sa citesti si o poveste de-ale mele la Soseta cu povesti! Te astept cu drag!
http://soseta-cu-povesti.com/

mitzaabiciclista spunea...

Uite că eu nu am ştiut că e nepoliticos să priveşti pe cineva pe care abia îl cunoşti direct în ochi. Pfff, eu aşa fac tot timpul. Dar direct în ochi, înţelegi? :P

mosu spunea...

multumesc frumos pentru cuvinte la fee; asta vara am ajuns si eu prin soseta si mi-au placut povestile de acolo; am sa trec zilele acestea din nou negresit

mosu spunea...

@mitza
îuuu... si nu se sparie?! nu-si pleaca ochii in pamant intimidati?!

mitzaabiciclista spunea...

Dar de ce crezi tu că aş intimida io? Poate că chiar plac :P

mosu spunea...

eiii… nu ma refeream la persoana ta, dar asa se spune ca privirea drept in ochii unui necunoscut (unei necunoscute) e o impolitete pentru ca celalalt isi simte spatiul vital invadat, se simte studiat, dezbracat de trup si privit pana in suflet; si de cele mai multe ori va avea o reactie de stanjeneala si de retragere…

mitzaabiciclista spunea...

Da este adevărat, unii aşa consideră. Dar eu cred că dacă priveşti direct în ochii cuiva, în primul rând, tu eşti cel care te "deschizi" cu sinceritate oferind încredere. Părerea mea!