Necunoscutul din sufragerie

Prima reacţie când am văzut elefantul din sufragerie a fost să-mi strâng pleoapele cu putere şi apoi să le întredeschid uşor şi cu teamă, ca şi cum un meteorit incandescent apărut din înalturi mi-ar fi forfecat privirea rătăcită printre cele lumeşti maimai să-mi pârlească sprâncenele şi să-mi rumenească obrajii. Mi-am prins buza de sus între lopătarii din faţă, dintre care unul are un colţ rupt într-o căzătură pe cimentul din baie pe vremea când eram puşti şi reparat mult mai târziu odată cu o carie adâncă la premolarul din stânga, pentru a fi ulterior rereparat dincolo de ocean din cauză că înghiţisem colţul pus în ţară, căci mde’ un vârf de lopătar nu e acelaşi lucru cu o plombă în premolar, şi-am muşcat. Nici vorbă să visez. Lopătarii cuminţi au executat manevra solicitată fiind gatagata să se unească unul cu celălalt fără să ţină cont de carnea rămasă între marginile lor subţiri, însă ţipătul meu scurt şi ascuţit i-a oprit la timp. Elefantul nu m-a băgat în seamă înţepenit aşa în rama uşii cum eram, confundându-mă probabil cu un palmier uscat, lipsit de frunze şi de farmec şi a continuat să înfulece o yucca pe care o scosese tacticos din ghiveciul propriu şi personal şi pe care o ţinea cu trompa ca pe o sfeclă furajată gata a fi aruncată în troaca de porci. Privind mai atent constat că e a doua, şi ultima de altfel, căci un alt ghiveci gol se rostogoleşte spre picioarele mele, urmă indubitabilă a crimei care se produsese cu puţin timp înainte să intru. Nu apuc să fac doi paşi şi yucca, două sute cinzeci de mii, trei braţe, înaltă de vreo juma de metru, dispare în gura mizerabilului. Pus în faţa faptului împlinit, primul gând care-mi străbate freza e să pun repede mâna pe hârdăul în care sălăşuieşte colocasia ce ca prin minune a scăpat primului atac şi să-l târşâi pe parchet (o Doamne, ce papară o să-mi iau pentru asta) până în hol. Strâng apoi în grabă şi ghivecele mai mici, cel cu trandafirul japonez ce face nişte flori crem de-ţi vine să le mănânci, două ghivece cu violete de parma mov şi roz, bonzaiul primit cadou de la naşu acu doi ani, ghiveciul cu Maranta Leuconeura Somnoroasa, cele trei cu puii de pakistakis şi odată încheiat planul „ardeţi holdele, otrăviţi fântânile” mă rezem cu spatele de perete să-mi trag sufletul. Încă nu-mi pot crede ochilor. În sufrageria mea este un elefant în carne şi oase. Caut repede din ochi o gaură mare în zid cam aşaaaa... cât de-o betonieră scăpată de sub control şi izbită cu furie de zidul casei, dar nu găsesc. Pesemne că a fost introdus pachet şi a fost umflat la faţa locului. Apoi dintr-o dată mi se înmoaie picoarele, dar cu ele înmuiate aşa reuşesc eroic să mă târâi până la geam şi să trag perdelele. Am câţiva vecini foarte amabili şi săritori, care ar fi gata oricând să-mi dea o mână de ajutor pentru a face cunoscut întregii lumi ceea ce se întâmplă dincoace de ferestrele mele. Cum musafirul este cu totul şi cu totul impunător şi perdelele cam străvezii, alerg degrabă în dormitor, smulg din şifonier câteva cearceafuri (hmm... mai are cineva şifonier ca mine, sau toată lumea are dressing?) şi mă întorc degrabă. Îl găsesc pe hămesit lingând ceva cu trompa din fructiera de argint a nevesti-mii în timp ce paharele de şampanie, alea primite cadou din partea casei în noaptea dintre milenii, zac pe podea făcute ţăndări. Dar nu am timp de fineţuri. Arunc cearceafurile peste galerie şi încerc cât pot să le întind pentru a masca preumblarea uriaşei arătări prin apartamentul meu minuscul. Nu apuc bine să termin şi un ac fierbinte îmi sfredeleşte inima. Nu stau eu prea sus, stau doar la etajul întâi, dar tot am un vecin sub mine, mai bine zis o vecină, iar tanti Vetuţa e foarte sensibilă la orice se întâmplă împrejurul dumisale, de parca auzul şi văzul i s-ar fi ascuţit cu trecerea vremii, nu i s-ar fi atrofiat aşa cum mi se întâmplă mie. Bineee... mie mi s-au ascuţit altele, dar asta e altă poveste. Mă uit la măsura tălpii pachidermului, îi măsor din ochi statura... Nici vorbă să-i gasesc nişte papuci de-ai mei potriviţi. Aşa că ori îl conving să şadă locului, ori trebuie să-i meşteresc nişte încălţări la comandă, căci dacă începe să tropăie pe parchetul meu imitaţie de stejar, în realitate hârtie presată cu abiţibild deasupra, s-a dus pe apa sâmbetei liniştea albastră. Prima variantă îmi pare mai la îndemână aşa că ies în hol şi mă întorc cu violetele de parma. Astea se prind repede. Rupi nişte frunzuliţe, le pui într-un pahar de plastic cu apă şi imediat le dau mustăţi. Aşa că sacrificarea lor de bună voie nu-mi sfâşie decât jumătate de suflet. Îl proptesc pe nepoftit în colţ între canapea şi fotoliu şi-i întind plantele. Le haleşte ca pe seminţe şi apoi începe să plescăie bălos dând dovadă de o proastă creştere incalificabilă. I-o fi sete bag seama. Alerg în baie, scot mopul din găleată, o umplu ochi cu apă de la cadă şi o aduc degrabă. Proastă idee! Pachidermul îşi bagă trompa, suge încântat ca un aspirator proaspăt scos din cutie şi când îmi spun satisfăcut că am fost cu un pas înaintea dorinţelor sale, începe s-o împroaşte peste oglinda de cristal unu jumate pe doi, cu margini aurii reliefate ondulând de jur împrejur ca nişte porumbei în zbor, pe care o avem cadou de nuntă de la mama soacră. Apoi, până să apuc eu s-o înhaţ îşi mai vâră o dată trompa în găleată şi absoarbe tot ca un burete de vase d-ăla de-i fac reclamă la teveu, na c-am uitat cum îi zice şi o împroaşcă cu mare satisfacţie peste mine umplându-mă de apă din cap până-n picioare. Lucrurile scapă încet încet de sub control dacă e să mă ţin după coada lui, e adevărat mică şi îmbârligată. Deşi îmi tremură braţele de nervi şi măselele scrâşnesc ca pietrele de moară, încerc să mă calmez şi să privesc totul la rece. Nici prea mult nu pot să privesc fără să acţionez căci mai e o oră şi vine nevastă-mea. Şi uite că nici nu ştiu cum o fi mai bine să tratez problema. Să o pun faţă în faţă cu realitatea crudă sau să încerc să rezolv totul până soseşte şi să o scap de o imagine inimaginabilă?! Remedierile n-ar lua prea mult timp, poate doar zgârieturile alea din parchet să-mi dea ceva bătăi de cap. În schimb, abordarea directă a realităţii m-ar scuti de câteva minciuni gogonate, dar ar aduce câteva întrebări la care nici Papa n-ar şti cu siguranţă să răspundă cu toate conexiunile sale sus puse, ceea ce ar crea în interiorul căminului conjugal o stare de nestare care ar expanda fără tăgadă ca o ciupercă atomică în cenuşiu, fum şi chiar ceva radiaţii. Aşa că fără să stau prea mult pe gânduri am decis să scap de gângania uriaşă. Cum cu Baygon ştiam de la început că n-am nicio şansă având în vedere volumul de substanţă elefăntoasă necesar a fi făcută să dispară, am decis să scap de el prin metode naturale, fără chimicale. Primul impuls a fost să-l scot pe balcon între butoiul cu varză murată, uneltele de pescuit şi borcanele cu gogonele, dar recunosc că oricât aş fi încercat să-l îndes pe uşă nu l-aş fi putut trece în partea cealaltă nici mort. Aşa că ideea a picat din start. O altă soluţie ar fi fost să-l îndes uşor în dormitor, să dărâm peretele ce dă spre balcon şi să-l scot astfel afară. Dar dacă tot trebuia să dau jos un perete mi-am zis că e mai bine să-l dărâm direct pe cel din sufragerie. Astfel se crea un spaţiu deschis care ar fi putut fi utilizat de pachiderm pentru a plonja până în grădină. Deschizând însă fereastra am constatat că cei 4-5 metri până jos ar fi creat mari greutăţi gleznelor butucănoase ale musafirului nepoftit şi că aterizarea s-ar fi produs fără niciun dubiu pe burtă, în timp ce trenul de aterizare ar fi suferit stricăciuni serioase. Aşa că, milos din fire, dau iar fuga în dormitor şi caut aşternuturile cele bune din raftul de sus. Sunt din mătase şi ştiu că din chestia asta se fac cele mai straşnice paraşute. Mai însfac ghemul de sfoară, rola de chingă, foarfecii şi mă apuc de lucru. Nici nu ştiu când a trecut timpul dar paraşuta e gata. E o nebunie. Patru cearceafuri cusute unul de altul, frânghii de legătură şi pătura cea groasă făcută ham pentru pachiderm formează cea mai teribilă păraşută a tuturor timpurilor. O strâng fericit sub braţ, adun cu grijă chingile în jurul meu şi fug în sufragerie. Deschid uşa.... Stupoare. Nimic. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Cum dracu poate să dispară un elefant dintr-o sufragerie?! Doar nu e un băţ de chibrit! Mă gândesc că s-a ascuns după canapea, dau la o parte fotoliul, deschid uşile de la comodă. Nimic, nimic. Cum poate să se facă nevăzut ditamai animalul?! Deschid furios fereastra şi caut din ochi printre trandafiri şi scaieţi. Nici vorbă. Nu se vede nici mai departe, în parcare sau dincolo de şosea...
Deodată aud zgomot pe hol. S-a pitit de mine al naibii. Hoţomanuuul.... Ciulesc urechile mai bine şi pasul îmi pare totuşi mult mai uşor. Nu e al lui ci al nevesti-mii. Ora aia se scursese fără s-o bag de seamă şi ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. În fineeee... nu s-a întâmplat chiar cum trebuia să se întâmple căci nevastă-mea are în faţa ochilor cu adevărat o imagine inimaginabilă. Eu în dreptul ferestrei deschise, ud tot, cu paraşuta făcută din cele patru cearceafuri de mătase în braţe, două ghivece din care lipseşte frumuseţe de yucca rostogolite pe podea, cele cu violete de parma asijderea, paharele de şampanie cu înscrisul „La mulţi ani 2000!” făcute ţăndări pe parchet, oglinda de cristal primită cadou de nuntă de la soacră-mea împroşcată cu apă şi nu în ultimul rând o grămadă de zgârieturi pe podea ca urma pe cer a unui autobuz d-ăsta ceresc ce tocmai se dezintegrează în atmosfera terestră...
Şi zău că în faţa acestei înspăimântătoare realităţi n-am nicio replică!