marți, 30 decembrie 2014

Alba-neagra

Trecusem de el. Apoi brusc mi-am amintit ca numai cu cateva ore inainte il mai vazusem. Pe Covaci, in fata unui artizanat mic, prafuit si impovarat de amintiri. Nici atunci si nici acum nu-mi spusese nimic, dar imi aruncase o privire lunga si insinuanta ca si cum ar fi vrut sa-mi sugereze ca eu ar trebui sa fiu cel care sa-mi doresc sa ma opresc si nu el cel care sa ma determine s-o fac. Sedea la aceeasi masuta rotunda cu trei picioare, acoperita cu o panza neagra, pe care erau asezate in linie trei cesti de cafea. Imi aminteam perfect cescutele de cafea intoarse cu gura in jos. Aveau ceva aparte, scarmanand privirea ca si cum sub fiecare din ele s-ar fi aflat ceva de pret, un diamant stralucitor impaturindu-si cu greu sclipirile rostogolitoare in spatiul acela ingust si intunecat. 
M-am intors si l-am privit de aproape. Da, da, il mai vazusem si nu o singura data. Il mai vazusem ci pe Covaci dar si in Damaroaia, si-n Viilor, si-n Andronache. Era un tigan batran si urat cu fata brazdata de crestaturi mari si barba ascutita si necuminte, cu privirea hamesita si trupul incovoiat. A intins mana si mi-a aratat cestile “Alege boierule”. Nu mi-a placut niciodata sa ma las prostit, mai ales cu buna vointa. Stiam cum merg lucrurile. Si totusi tiganul meu era altfel. Instinctul imi spunea ca el era altfel. “Alege boierule, nu te teme”. Avea un glas molcom dar hotarat ca si cum ar fi fost absolut sigur ca ceea ce imi cerea aveam sa duc la indeplinire. De obicei potlogariile de acest fel se fac in multime pentru ca cei ce le executa sa profite de aglomeratie si sa-si poata desfasura netemator intregul spectacol: scena, decorurile, masa de manevra, calea de fuga. Dar el era singur, absolut singur si de fiecare data imi iesise in cale in locuri si la ore putin calcate, aproape pustii. Am intins mana iar el a scos un zar pe care l-a pus pe masa.  Nu mi s-a parut deloc intamplatoare alegerea zarului ca mijloc de comunicare intre noi. A acoperit apoi zarul cu prima ceasca, a tras-o la loc in linie cu celelalte si a inceput sa le rasuceasca. La dreapta, la stanga, la mijloc, la stanga, la mijloc, la dreapta, la stanga… Misca cestile foarte incet, orice copil ar fi putut sa urmareasca fara probleme ceasca sub care se ascundea zarul. Apoi s-a oprit. M-a privit in ochi si punand mana pe fiecare ceasca dinspre stanga spre dreapta, m-a intrebat. “Unde se fie boierule? In trecut? – si a atins prima ceasca. In present? – si a atins-o pe-a doua. Sau in viitor? – si degetele sale subtiri, noduroase si lungi au atins-o in zbor pe a treia.”
Jocul devenise periculos si nimic din ceea ce parea sa fie intamplator nu-mi dadea impresia ca mai este. Am ridicat mana, am lasat-o sa pluteasca putin in aer pentru ca apoi sa o las peste cupa din mijloc. Era evident acolo, il urmarisem atent iar miscarile fusesera cat se poate de line si de clare. Barbatul a ridicat ceasca si a intors-o cu fata in sus. Zarul nu era acolo. A ridicat apoi ceasca pe care o numise trecut si mi l-a aratat. Nu era nicio indoiala. Doar caaa… As fi putut jura ca zarul pe care mi-l aratase era unul ca oricare altul, pe cand cel care statea pe masa sub ochii mei avea bulinele sterse. Era alb, alb complet.
N-am apucat sa intind mana si sa-l apuc caci l-a acoperit degraba si a ranjit catre mine. “Mai incercam o data boierule?”. A scos din buzunar o moneda, o moneda cum nu mai vazusem niciodata, rosietica, mult mai mare decat una obisnuita a zilelor noastre, cu un vultur urias pe o parte si un inscris marunt pe cealalta. A pus-o in locul zarului si a inceput sa rasuceasca cestile. La dreapta, la stanga, la mijloc, la stanga, la mijloc, la dreapta, la stanga… Misca cestile foarte incet astfel incat era extrem de usor sa o urmaresti pe cea sub care se ascundea moneda. Cand s-a oprit stiam sigur unde este, dar pe alta parte ar fi fost prea usor, mult prea usor. Nu, nu era vorba despre agilitatea privirii, era vorba despre cu totul altceva. Am pus mana pe aceeasi ceasca, “trecut” si am ridicat-o. Moneda era acolo.
“Incercam si cu paralele matale boierule?! Sau ai teama c-ai sa le pierzi urma?!” mi-a zambit el sinuos si a intins palma. Am scos portofelul si i l-am dat  fara sa reflectez asupra gestului. Pur si simplu mi s-a parut ca se incadra perfect intr-un sir de gesturi ce aveau o anumita logica ce nu putea fi franta. Barbatul a luat portofelul si l-a varat sub prima ceasca de cafea, chestie care mi s-a parut mai mult decat ciudata de vreme ce portofelul meu era ceva mai mare decat o palma, in timp ce rotundul cestii lui era mic cat un mar obisnuit. Apoi a inceput binecunoscuta rotire a cupelor. N-am mai incercat sa le urmaresc. Intelesesem ca secretul nu sta in a urmari dezmetic ceea ce pare a fi realitatea, ci in randuiala timpului. Barbatul a incetat rotirea si m-a privit in ochi cu un deget pe ceasca din stanga si cu unul pe cea din dreapta. Prezentul nu prezenta interes desi portofelul acolo ajunsese, sub ceasca din mijloc, era evident oricat incercasem sa evit a-l urmari. Pentru ca sa-l gasesc insa am cautat o logica a intregii intamplari, un sens, o pilda. Indiferent cum am rasucit ideile si gandurile locul potrivit pentru “paralele mele” mi s-a parut a fi tot prezentul. Nici in  trecut nu le vedeam caci nu le imaginam duse dar nici in viitor caci nu era vorba despre o investitie. Asa ca am ridicat rapid ceasca din mijloc. Dezamagire insa. Nu erau acolo. Nedumerit am ridicat rapid si cupa din stanga. Nici acolo nu erau. Furios am ridicat mana pentru a intoarce si cupa din dreapta dar barbatul m-a oprit. Portofelul meu disparuse.
Tiganul a ranjit. “Nimic nu e ceea ce crezi boierule.” A facut o scurta pauza apoi a continuat. “Portofelul matale nu-i pierdut, doar a disparut din raza privirii. Facem la pace boierule? Eu pun portofelul si matale verigheta. Daca ghicesti le ai pe amandoua, daca nu, le pierzi pe amandoua. Ce zici boierule?!” Mi se parea complet absurd. Era impotriva oricarei logici sa continui. Si totusi am facut-o. Intrasem ca intr-un fel de transa ademenit de jocul barbatului, care stia exact ceea ce face. Si totusi ceva in interior imi spunea ca el nici macar nu exista, ca e doar o proiectie a unui interior zbuciumat si nehotarat. Am scos verigheta si am pus-o pe masa. El a varat-o asa cum ma obisnuise sub cupa din mijloc. Pierderea banilor nu insemna nimic, era doar o pierdere materiala nesemnificativa, dar verigheta, verigheta era mai mult decat atat, era un simbol. Am ales dar nu m-am grabit. Nu am facut niciun gest, l-am privit doar in ochi si i-am simtit tresarirea din priviri. Atunci am inteles. Am atins cupa din dreapta. El a ranjit si a intors-o. Gresisem din nou. Stiam ca gresisem. Gresisem de la inceput si pana la sfarsit.
El m-a privit in ochi grav cu o mina de cioclu. “Pentru ultima data boierule. Castigatorul ia totul! Eu pun la bataie tot ce-ai pierdut – si a accentuat pe cuvantul “tot” iar tu pui la bataie ce-ai mai de pret. Te prinzi?!” Am inclinat din cap ca da. “Si ce pui?” I-am intins fara nicio ezitare mainile. Desi probabil ar fi trebuit sa-i intind capul. El a inceput sa amestece cupele. Nu-mi dezlipeam privirile de pe cupa din centru, desi a incercat de cateva ori sa ma pacaleasca. In cele din urma s-a oprit. Am zambit. Stiam exact ceea ce caut si unde aveam sa-mi opresc cautarile. Cu o miscare fulgeratoare am lovit cele doua cupe din lateral, care au zburat cat colo si s-au prefacut in cioburi pe caldaram. Intre noi a ramas doar una, prezentul. Barbatul nu mai ranjea. S-a chircit ca un vierme scos din pamantul argilos si orbit de lumina soarelui. Am ridicat cupa. Erau acolo. Le-am inhatat si am pus verigheta inapoi in deget iar portofelul in buzunarul pardesiului.
Apoi am ridicat ochii sa-mi trambitez izbanda. Barbatul disparuse insa. Si masuta cu trei picioare si panza cea neagra si cestile… Doar cateva cioburi risipite pe caldaram aminteau de ceea ce aparent ar fi putut sa fie.    

miercuri, 17 decembrie 2014

Probleme cu Moş Crăciun

Offf… am ajuns moş bătrân şi tot nu ştiu să mă port cu Moş Crăciun. Cât am fost copil m-am ascuns de el pe unde am putut, ba dupa pom, ba după piciorul lu tata, ba după uşa de la balcon. Mi-era cam frică de el, căci nu arăta ca acum rotunjor, cu obrajii bucălaţi şi roşii, zâmbind ca un gogoşar împlinit din spatele unei sticle de băutură, d-aia care nu mai e bună pentru copii… Baaa… dacă stau bine să mă gândesc când eram eu copil nici nu venea Moş Crăciun, p-ăsta l-au adus americanii, la noi venea Moş Gerilă, deci vă daţi seama şi după nume cam cum arăta şi ce voia de la mine.
În fine, ce mai tura-vura, ideea e că alatăieri vine Moş Crăciun pe la mine. Nuuu… nu de tot, aşa cu bagaje multe şi cu sănioara, ci doar în trecere. Mă întrebase într-o doară acum vreo două săptămâni ce vreau să-mi aducă. Nu mai ştiu exact ce i-am răspuns dar cred că i-am zis ceva de linişte şi odihnă după un an cam nervos şi cam nesuferit. Nu ştiu ce a reţinut dar alaltăieri mă pomenesc că vine la mine şi scoate din sac un pulover. Eu m-am uitat lung la el, la pulover nu la Moşu. Nu era cam ce aveam eu nevoie, unul pe care să-l port la servici, nici prea arătos, nici prea şters, nici prea subţire, nici prea gros, nici cenuşiu, dar nici prea colorat. Era unul aşaaa, oarecare. “Probează-l” a insistat Moşu pe un ton oarecum imperativ, dar şi pe mine arăta tot la fel cum arătase în mâinile mele, cam cenuşiu, gros ca de munte şi fără vino-ncoace. Văzând că nu prea-s mulţumit şi mă cam strâmb, Moşul a scos din sac altul. Ăsta m-a încăput destul de greu şi mi se vedea buricul deşi am tras de margini în jos până am primit mustrări de la Moşu cum că aşa ceva nu se face. În fine al treilea a intrat mai uşor, dar mânecile erau aşa de strâmte încât cămaşa mi-a urcat până la umeri, dând de înţeles că altădată nu va mai accepta o asemenea corvoadă. Am dat nemulţumit din cap. Văzând însă că Moş Crăciun s-a încruntat de tot şi că dă semne că începe să bombăne am acceptat în final ultima variantă cu menţiunea că îl voi purta ca tricou cu mâneci lungi la vară. Bineînţeles că Mosul n-a fost deloc, dar deloc încântat de prestaţia mea (mai bine îi spuneam o poezie sau îi cântam un cânticel) şi a plecat supărat si bodogănind ceva despre mintea mea încurcată şi despre faptul că pe mine nimic nu mă mulţumeşte în lumea asta.
Offf… şi uite aşa am ratat şi anul ăsta întâlnirea cu Moş Crăciun care fie vorba între noi a fost un fiasco. Şi nu cred să mai vină nici pe 24. Poate doar să-mi arunce din avion ceva sub brad, eu ştiu, poate acolo un tricou cu mâneci lungi pentru la vară de exemplu şi s-o şteargă rapid. Cu un bilet mic agăţat în piept “Pentru Cusurgiul!”

sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Zvâc

Vecinu Axinte e scriitor. Nu şstiu ce scrie. Eu sunt inginer. Nu cred că a scris nimic important căci n-am auzit niciodată vreo vorbă despre el. N-au zis nimic nici la radio, nici la teveu, n-au scris nici in ziare, cât mai citesc eu ziarele. Că e scriitor am auzit de la Tanti Rădiţa. Ea spune că a publicat mai multe poezii, eseuri, proză scurtă iar acum lucrează la un roman. Un roman horror combinat cu SF. De publicat a publicat mai mult pe net, pe saituri, dar şi in revista “Flori de cireş” a ansamblului folcloric al armatei. Nici nu ştiam că mai există aşa ceva. Nu, nu flori de cireş, ansamblul ăsta al armatei. Tanti Rădiţa zice că scrie bine. Şi alţii zic că e bine că scrie. Că uite a lu Teodosie de exemplu, de când a ieşit la pensie a luat-o razna complet. Stă toată ziua pe pervaz şi ţipă la ăştia mici, ba că urlă ca decreieraţii şi strică liniştea cartierului, ba că joacă fotbal pe spaţiul verde dintre blocuri, ei aş, de unde spaţiu verde, că-i doar pământ bolovănos, ba că una, ba că alta. Cică tot el ar fi cumpărat de la Brutăria lu Şchiopu o duzină de covrigi uscaţi de i-a legat de coada câinilor aciuiaţi prin cartier, de s-au încăierat ăia mai mai să se înghită unul pe altul. De unde se vede treaba că oricât ai vrea să faci o lume unde umblă câinii cu covrigi în coadă, până la urmă tot se încaieră între ei. De la covrigi!
Ieri pe la doişpe a sunat Nea Axinte la uşă. A avut noroc că m-a găsit acasă, că-mi luasem liber şi-l aşteptam pe unu cu frigideru, că una două face bârrr, bârrr, bârrr şi se opreşte, dracu să-l ia. Aşa, din senin, bârrr, bârrr, bârrr şi pac, se opreşte. Că i-am şi spus nevesti-mii “altă dată nu mai luăm d-astea frumoase, după cum vrei tu, ci d-alea sănătoase, aşa cum trebuie!” Credeam că el e, ăla cu frigideru, când colo Nea Axinte. Cam abătut.
- Auzi tinere, am nevoie să mă ajuţi vreo juma de oră cu o treabă. Hmm, ce zici?
Eu cu gândul la ăsta cu frigideru dau din cap că nu, dar el insistă.
- Hai dom’le că-i o treabă de viaţă şi de moarte.
Ei, dacă-i o treabă de viaţă şi de moarte nu pot să las omu nerezolvat. Scriu un bilet, îl pun în uşă şi cobor cu Nea Axinte până în beci. Aştept să deschidă boxa şi când intru dau cu ochii deee… ce credeţi? Un cosciug! Frumos, nimic de zis. Trebuie că era de fag, dat cu baiţ de Nea Axinte şi cu lac strălucitor pe deasupra. Îl sprijinise de butoiul cu varză într-un capăt şi de polizoru pentru ascuţit cuţite în celălalt. Nea Axinte s-a apropiat, a dat cu degetul pe deasupra, şi-a frecat arătătorul de degetul mare ca să se convingă că s-a uscat lacul şi a făcut din cap către mine.
- Hai!
Era greuţ coşciugul şi cam lung iar scara îngustă. Treabă complicată şi cu moartea asta dacă n-ai cum să te strecori fără chin pe lumea ailaltă. Poate e bine să nu te grăbeşti pe scări. N-am zis nimic. Mi-era şi jenă. Daca îl făcuse cu mâna lui trebuie că era pentru cineva foarte apropiat. L-am urcat până la patru şi l-am aşezat în sufragerie. Nea Axinte pregătise două fotolii puse faţă în faţă. A încăput perfect între ele. Nici nu-mi imaginasem eu câtă dreptate avusese când îmi spusese că-i “o treabă de viaţă şi de moarte”.
- L-am măsurat înainte. E cât mine, că doar d-aia l-am adus – mi-a făcut el cu ochiul.
M-au cuprins frisoanele pe şira spinării. Tanti Rădiţa îmi spusese doar că e scriitor, nu şi bolnav. Am tăcut mâlc, m-am încovoiat şi mai mult de spate, am băgat nasu în pământ şi am dat sa plec.
- Stai, stai, că vreau să mă mai ajuţi la ceva.
Nea Axinte dispare din cameră şi reapare cu o pătură din alea vechi, care are o etichetă cu o lebădă, pe care o aşterne frumos în coşciug, netezindu-i atent marginile cam dezlânate. Eu casc ochii cât cepele, dar el nu mă bagă în seama şi dispare din nou pentru a reveni cu o pernuţă fantezie, o veioză, un caiet şi un pix. Aşeaza pernuţa la capătul coşciugului, pune veioza înăuntru, apoi aşează caietul şi pixul pe pernuţă. Nu înţeleg absolut nimic. Doar n-are de gând să moară de faţă cu mine. La naiba! Treaba asta se face în intimitate, cu decenţă, nu aşaaa… Simt cum s-a puricat pielea pe mine. E timpul ş-o sterg. Dar Nea Axinte nu-mi dă voie. Mă prinde de mânecă şi mă trage înapoi.
- Numai o clipă tinere, două minute şi gata, poţi pleca.
Aşa-mi zice el “tinere” deşi între noi probabil că nu sunt mai mult de cinşpe ani. Nea Axinte pregăteşte capacul aşezându-l vertical pe perete lângă “Cina cea de taina” şi numără şuruburile. Închid ochii. Ce dracu are de gând să facă? Sau mai bine zis cum? Are cianură între măsele? Sau îşi taie venele cu lama? Sau… s-o baza pe mine că-i dau vreo mână de ajutor. Ba să-şi pună pofta-n cui, că eu nu pun botu la aşa ceva. Se pare că-s toate. Nea Axinte îmi face semn să mă apropii, se sprijină de umărul meu, îşi ridică un picior, apoi pe celălalt şi gata, e în coşciug. Se pare că e pentru prima dată, pentru că nu prea îşi găseşte locul, mai ales că ăsta se bălăbăne pe fotolii mai ceva ca o barcă pe apă. În fine, îşi găseşte poziţia cea mai comodă, se uită în stânga, se uită în dreapta, îşi încrucişează mâinile pe piept şi-mi spune răstit.
- Închide-l – apoi fără să ia în seamă perplexitatea mea adaugă – şi vii să-l deschizi pe la patru jumate înainte să vină nevastă-mea.
Nu mai înţeleg nimic. Dar nimic, nimic… Însă nici nu pot răbda.
- Care-i treaba? Ce vrei să faci matale, că nu mai înţeleg nimic?!
Nea Axinte se trezeşte ca din transă. Se uită lung la mine ca şi cum tocmai aş fi fost teleportat din Kepler-22b şi îmi zâmbeşte dulce. Se ridică în fund, îmi face semn să mă apropii, îmi pune o mână pe umăr şi îmi transmite cu un aer declamativ.
- Apoi vezi tinere, noi scriitorii avem nevoie de zvâc – face el către mine pocnind din degetul mare şi cel mijlociu – avem nevoie de o atmosferă creativă. Nu poţi crea o operă cu adevărat impresionantă, măreaţă, dacă stai în fotoliul tras lângă calorifer în halat şi cu papuci de blană în picioare şi te prefaci că scrii. Trebuie să fii pătruns de atmosfera pe care o descrii, de fiorul scrierii, trebuie să te contopeşti în ceea ce prezinţi cititorului. Altfel totul e doar o farsă. Ai văzut şi dumneata cred cărţile astea care stau pe tarabe prin librării. Tot felul de nume pe care critica le consideră mari, dar pe care lumea nu dă doi bani. Nu le cumpără nimeni pentru că nu au zvâc – spune el privindu-mă în ochi şi-şi pocneşte iar degetul mare de mijlociul. Înţelegi?! Asta e esenta artei, ieşirea din sine şi intrarea în pielea personajului. Ei bine, asta fac eu! Probabil că ştii că lucrez asiduu la un roman horror-sefe. Şi e momentul să creez ceva cu totul excepţional...
Dacă mă gândesc bine şi pentru mine ar fi momentul potrivit, aşa că mă grăbesc să închid capacul. Îl aşez binişor peste sicriu, îl potrivesc în dreptul găurilor şi bag şuruburile. Intră perfect. Meticulos domnu Axinte. Şi priceput!
În timp ce strâng şuruburile simt cum mă eliberez. Mă crispasem de tot, îmi îngheţase sângele în vene. Credeam că Nea Axinte vrea să-şi ia gâtul acolo de faţă cu mine. Când colo totul nu era decât o farsă, un decor de mucava şi o scenetă desuetă. Zâmbesc descătuşat. Totul e doar o şaradă, Nea Axinte nu vrea să moară iar coşciugul nu e decât o saltea de meditatie. Toată tărăşenia ca să intre Nea Axinte în mood creativ. Zâmbesc larg şi mai iau o dată şuruburile la mână strângându-le bine.
- E bine Nea Axinte? Totul OK? – bat eu cu palma în capac.
- Bine, bine – se aude înfundat dinăuntru.
Ia uite, chiar îmi place. Am intrat în pielea personajului cum s-ar zice. La dracu, cât sunt eu de inginer dar uite că m-a prins microbul. Am intrat în mood! Se pare că am prins esenţa artei, ieşirea din sine şi intrarea în pielea personajului. Parc-aş fi însuşi Necuratul, trimit pe lumea ailaltă, aduc înapoi, fac, desfac… În timp ce închid uşa la Nea Axinte deschid telefonul şi o sun pe vecina.
- Alo doamna Poalălungă? Ghiţescu sunt, vecinu de la doi. Mi-a spus soţul să vă transmit că Andriuşa a fost implicată într-un accident de maşină. Nu, nu-i grav, nu vă speriaţi, a fost la urgenţă dar acum e acasă. Nu, nu e în spital. Nu, a zis să n-o sunaţi că nu mai are telefon. S-a făcut ţăndări în accident. Nea Axinte a spus să vă duceţi la Suceava că el a plecat deja şi vă întâlniţi acolo. Cu cea mai mare plăcere. N-aveţi pentru ce doamnă.
Apoi îmi iau un pix, un caiet, mă fac lejer în halatul de bambus şi bumbac egiptean, îmi iau papucii de blană şi paharul cu vin şi m-aştern la scris în fotoliul lipit de calorifer. Până la urmă e important şi moodul ăsta. Chiar nu poţi să scrii dacă n-ai zvâc…

duminică, 23 noiembrie 2014

Ne-am tras persan (povestiri cu temă dată)

Pregătirile pentru primul nostru apartament, căsuţa noastră, cuibuşorul nostru de nebunii, se apropiau de sfârşit. Nu spun cât am avut de luptat şi cât ne-am chinuit. Apartamentul l-am luat cu un împrumut de la bancă, mobila de sufragerie cu bani de la mama, dormitorul cu banii soacră-mii, că mde a vrut ea neaparat să ştie cum o să doarmă fie-sa, pentru baie şi bucătărie am facut CAR, iar mărunţişurile le-am luat din micile noastre economii făcute de când am intrat în câmpul muncii. Ultimele achiziţii fuseseră prostioarele pentru baie primite cadou de la mătuşa Aglaia din State care înainte să se urce în avion a făcut greşeala de a trimite un mail scurt să ne întrebe ce-am vrea să ne aducă, iar nevastă-mea atât a aşteptat că a făcut imediat o listă cu marunţişurile astea, suport săpun, suport prosop, suport hârtie, etajeră, perie WC, inclusiv oglindă, pe care le văzuse ea într-o revistă glossy şi i se lipiseră pe creier. În fine, achiziţionasem tot-tot cu excepţia covorului pentru sufragerie, pentru care nu mai rămăseseră cine ştie ce fonduri şi ne preumblam prin magazine ca două stafii în căutarea a ceva ce nu există, un covor persan mare, frumos şi ieftin. În fine, într-o vineri pe la cinci, intrăm într-un magazin din centru şi după ce dăm o tură o văd pe nevastă-mea că rămâne stană de piatră cu o mână la spate şi cu alta în aer ca discobolul din faţă de la Dinamo, ăla care nu mai e că i-a luat locul Patzaichin. Mă duc lânga ea, mă învârt, ea nimic, înţepenită toată. Când deodată o aud “Ăsta-i!” şi aruncând un ochi în dreptul mâinii întinse văd aşezat pe un suport metalic lung şi bine înfipt pe picioare obiectul înlemnirii sale. Covorul. The one! Dau din umeri, că doar nu era primul care să-i placă, mă dau aproape, mă uit la preţ şi zâmbesc cum zâmbisem destul de des în ultimele săptămâni “Hai să mergem”. Nevastă-mea însă nu pare să-şi revină din starea de transă, deşi lasă jos discul şi se apropie şi ea de covor pipăindu-l şi mângâindu-l mai ceva decât o făcuse vreodată cu mine. “Ăsta-i! E tot ce-mi doresc”. Încep iar să mă apuce pandaliile căci încearcă să-i explici unei femei că preţul e mai mare decât gaura din portofelul. Aşa că evit confruntarea directă şi încerc să o apuc de mână şi să o scot cu binişorul din magazin. Şi din transă. Ea nimic. Când văd că nu merge cu vorba bună încerc s-o dau pe date tehnice concrete. “De împrumut ne-am lins pe bot că avem o rată cu care nu ne mai ia nimeni, CAR nu mai putem să facem că avem amândoi, de ultimii banii ai lu mama ai vrut neapărat să iei perdele de organza, ultimii ai lu maică-ta s-au prăpădit pe serviciul ăla de masă că n-ai vrut de şase persoane, ai vrut de doişpe, aşa că o să luăm covor exact de cât ne-a rămas. Uite ăstălalt de exemplu. E frumos, e mare…” “Pfiu… mă opreşte nevastă-mea, nu vezi ce culori oribile are?! Şi combinaţia aia de verde cu roşu. Şi modelu, de zici că-i gardu lu Constantineasca! Exclus!”. “Şi dacă-l luăm pe ăsta care zic eu, tot trebuie să-l cărăm pe braţe până acasă că bani de taxi nu ne mai rămâm” insist eu. Nevastă-mea nici nu clipeşte, ba mai mult, o văd că se aşează pe un rulou de carpetă la metraj, îşi pune mâinile în poală şi îmi zice îmbufnată: “Dacă nu mi-l iei p-ăla eu de aici nu mă mai mişc”. Şi ştiţi cum sunt femeile, îndârjite. Îmi frământ creierii, fac socoteli, desfac socoteli, înşir iar toate rudele de la care n-am stors încă niciun bănuţ, dar nu găsesc nicio soluţie. Şi deodată, baaaaang… “Dar dacă vorbim cu Mirela?!” “Dacă vorbim cu Mirela ce?!” mi-o întoarce ea ţâfnoasă. “Păi şi ei voiau covor” încerc eu marea cu degetul şi deodată văd cum faţa nevesti-mii se luminează. Mirela şi George sunt vecinii şi prietenii noştri, perete în perete cu noi. Sunt căsătoriţi doar de trei ani şi ne-au ajutat cu multe, mai ales cu sfaturi având în vedere vechimea lor în branşă.
Aşa că după nici două zile aveam tot ce ne trebuia pentru casă, inclusiv covor. Şi ca să-l vadă toată lumea l-am tras şi în poză. Ei bineee… n-am avut covor întreg că nu ne-au ajuns banii pentru tot, ci doar pentru 27,69%, restul fiind proprietatea vecinilor de alături, Mirela şi George, cu excepţia a 4,2% care e încă proprietatea meşterului Grigore care ne-a făcut gaura pe sub perete. Că bani să-l plătim şi pe el n-am mai avut…

luni, 17 noiembrie 2014

mmm...

poate ca totusi mai e o raza de speranta...

miercuri, 5 noiembrie 2014

O broboană de lună

Eu o aşteptam pe Simona. Pe băiatul cu geaca albastră l-am văzut de pe partea cealaltă a străzii. Nu ştiu cum a început toată tărăşenia dar când am privit într-acolo el stătea deja în genunchi în faţa ţevii de metal, ştiţi, o teava din aia pe care le plantează oamenii lângă bordură ca nu urce maşinile pe trotuar şi încerca să privească înăuntrul ei astfel încât să poată vedea şi pe ţeavă în jos dar să lase şi lumina să pătrundă. Erau înfipte trei în faţa unui gang care dădea spre o curte interioara, probabil că locatarii mai aveau o intrare prin spate cunoscută doar de ei şi nu voiau să se trezească cu musafiri nepoftiţi în curte. Băiatul se căznea să-şi lungească gâtul astfel încât să poata privi până în fundul ţevii după ceva numai de el ştiut.
- După ce te uiţi acolo? Ai pierdut ceva? – l-a întrebat un domn la vreo 65-70 de ani cu palton, pălărie, baston şi fular de mătase care se plimba agale cu mâinile la spate.
Băiatul nu i-a răspuns fiind ocupat să găsească un băţ lung şi subţire cu care să scurme în interiorul ţevii. Nu-l găsi însă.
- Ai scăpat ceva în interior tinere? Ce e înăuntru acolo? – a insistat domnul cu palton, pălărie, baston şi fular de mătase, încercând să arunce şi el un ochi pe ţeava turtită la vârf de baroasele primite în cap.
Abia atunci băiatul a părut să-l zărească pentru prima dată şi i-a răspuns într-o doară.
- O lună.
Apoi văzând că bărbatul a rămas înţepenit, scrutându-l încruntat a continuat defensiv.
- N-am scăpat-o eu, era acolo de când am sosit!
- Fugi domnule de aici, vorbeşti prostii – a replicat bărbatul împingându-l pe băiat cu bastonul pentru a se încovoia de mijloc şi a arunca un ochi pe ţeava boantă.
- Trebuie să vă aşezaţi cu spatele la blocuri şi cu faţa la şosea – îi explică băiatul dând indicaţii cu braţele larg desfăcute. Lumina vine dinspre mare, din colo. Şi vedeţi să nu obturaţi ţeava cu totul că nu mai intră pic de lumină, trebuie să priviţi, asa, la 45 de grade.
Bărbatul făcu întocmai. Aruncă un ochi, apoi se retrase, îşi şterse ochii, apoi privi din nou, se depărtă iar încercând să-şi limpezească privirile şi privi din nou înăuntru.
- Da domnule, se vede ceva ca o lună. Dar cum crezi dumneata că poate fi luna acolo, în ţeava înfiptă în trotuar?! Luna e hăt departe pe cer.
- Nu ştiu domnule, dar priviţi şi dumneavoastră. Se văd şi vinişoarele alea sângerii care spune lumea că sunt munţii. Şi nici nu-i întreagă, lipseste o bucată ca o semilună.
Bărbatul îşi scoase mănuşile de piele şi pălăria şi le aşeză jos lângă ţeavă împreună cu bastonul. Apoi privi iar.
- Nu ştiu tinere ce ar putea fi dar în niciun caz nu poate fi luna, asta e clar.
- Cine să fieee? - se băgă în vorbă o gospodină cu şorţ roşu şi părul prins într-un batic multicolor, ţinând într-o mână un bătător de covoare şi în cealalta un lighean de plastic verde, oprită lângă cei doi.
- Luna doamna! E acolo în ţeavă – făcu băiatul din bărbie.
Femeia chicoti scurt şi se aplecă peste buza ţevii.
- Să fiu a naibii. Pare să fie chiar luna – exclamă ea entuziasmată. Zici că-i luna între nori, pe cuvântul meu. Cum ai facut asta dragule? – îl intrebă ea pe tânăr zâmbind şăgalnic.
- N-am făcut nimic doamnă, am vrut doar să arunc un băţ de chibrit şi mi s-a parut că licăreşte ceva înăuntru. Atunci am privit mai atent pe ţeavă şi am văzut luna.
- Ce lună măi băieţel, ai venit aici în cartier să prosteşti oamenii ca ăia cu alba neagra?! Hai sterge-o de aici, că acu îţi trag un şut în cur şi te trimit exact acolo de unde-ai venit – interveni brutal un bărbat oacheş cu gâtul gros şi aer de fochist.
- Da lasă-l dragă, te-ai uitat să vezi despre ce e vorba, că poate are omu dreptate?! – a sărit în apărarea băiatului o femeie cu două sacoşe imense din material biodegradabil pline cu d-ale gurii şi cu un fund pe măsura sacoşelor uriaşe.
- Pă ce-am mai sfânt, n-am pomenit aşa ceva. Să fiu al dracului dacă în jos pe ţeavă nu-i luna. Zău că ea-i.
- Ei vezi! Şi te mai strofocaşi degeaba la băiatul ăsta, să-l sperii aşa fără motiv.
Ia fă şi mie loc să arunc un ochi.
- Tiii… Tu ştii că ai dreptate. E luna! Ia spune dumneata domnule, că te văd om spălat, cum se poate una ca asta?! Să fie luna în faţa blocului nostru căzută pe ţeava asta bătută de Niculae să nu mai intre maşinile în curte…
- Nu-i luna doamnă. Cum să fie luna?! E altceva, nu-mi explic ce.
- Ia adă măi băiete un băţ se răsti gospodina cu basma multicoloră la tânărul rămas în genunchi lângă ţeava cu lună, apoi dându-şi seama că exista soluţii mai bune se reorientă.
- Frusinoooo…. Fă-te fă încoa cu o andrea de cinci că am găsit luna în ţeava înfiptă aci în faţa blocului şi nu putem s-o scoatem.
Frusina apăru ca din senin cu andreaua de cinci dar nu lăsă pe nimeni să pună mâna pe ea. Îi dădu pe toţi la o parte, privi pe ţeavă în jos, reperă imediat obiectul căutat şi se porni să scormonească cu atenţie. Se pleoşti însă repede.
- Nu-i aproape, e dusă rău în jos, n-o ajung cu andreaua.
- Georgetooo – sări iar femeia cu basma multicoloră ducându-si mâinile pâlnie la gură, asta fiindcă Georgeta stătea pe partea cealaltă a blocului – ia vino fă încoa şi adu şi sârma aia lungă cu care desfundă bărbatu-tau veceurile.
Georgeta se lăsă aşteptată dar într-un sfârşit apăru cu o sârmă subţire şi lungă făcută colac şi cu un capot roz cu danteluţe albe cam destrămate.
- Dă mie şarpele că eu mă pricep să umblu cu el – sări un bărbat pipernit şi zbârcit care până atunci stătuse undeva în spate şi tăcuse mâlc.
Toată lumea îl privi cu respiraţia tăiată.
- Ce se întâmplă aici vă rog? – rupse tăcerea copleşitoare Ghiţă sectoristul apărut ca din pământ.
- Să vezi ce n-ai văzut Ghiţă – îi răspunse bărbatul pipernicit făcându-i cu ochiul către ţeava înfiptă în asfalt pe care o străpungea viguros cu sârma de desfundat veceuri. Ia vezi aci. Ce-i?
Ghiţă se aplecă, cercetă lung obiectul ca un adevarăt poliţist, apoi se îndreptă şi începu să-şi mângâie bărbia.
- E luna – mormăi el într-un final cu frică în glas, speriat de implicaţiile unei asemenea descoperiri.
Bărbatul pipernicit zâmbi larg, pe urmă începu să tuşească în forta, apoi îşi reluă treaba încercând să împungă luna cu vârful ascuţit al sârmei.
- Nu ştiu domle, e ca o măslină, cum dau tot nu se înfige. Sau poate că nici n-o ajunge, nu ştiu, nu-mi dau seama unde e…
- Ia spune domnişoară cum e posibil să ajungă luna într-o ţeavă ca asta? – se răsti sectoristul Ghiţă la o fetişcană cu aer de şcolăriţă care se oprise în loc lângă grupul de oameni care creştea întruna. Că trebuie să vă înveţe ceva la şcoala aia a voastră, nu v-oţi duce degeaba – continuă el vizibil stânjenit de urmările neplăcute ale aterizării lunii în ţeava înfiptă taman în cirmcumscripţia dumisale. Deja se vedea completând rapoarte peste rapoarte, unele mai complicate decât celalalte, încovrigat în discuţii cu martorii, cu şefii, cu Sfântul Petru…
- Eu cred că luna nu e în ţeavă, ea e pe partea cealaltă a Pământului, pentru că e zi, dar ea se vede prin ţeava care străpunge Pământul dincolo de el.
- Bravo domnişoară – zâmbi bărbatul cu palton, pălărie, baston şi fular de mătase. Îţi merge mintea.
- Sau poate că e doar o reflexie a lunii în apa de ploaie strânsă în ţeavă, o reflexie care a uitat să se disipe… - gânguri o demoazelă blondă cu buze vişinii. Sau poate că n-a uitat ci doar îşi doreşte să se perpetueze în absolut.
- Ce vorbeşti Tănţico… Să se perpetueze în absolut… - o privi cruciş Niculae care tocmai apăruse de la munca. Să se perpetueze unde-o vrea mama ei da nu în ţevile mele, înţelegi tu Tănţico? Că ţevile mele are doar o datorie, să ţie maşinile afar din curte. Înţelegi Tănţico?! În rest să fie cum vreţi voi – gesticulă el nervos făcându-şi loc printre oameni pentru a arunca un ochi pe ţeavă.
- E luna acolo? V-o scoate Niculae cât ai zice soare! – concise el direct şi dispăru un minut pentru a reapare cu un flex pe care îl conectă la un prelungitor azvârlit pe geamul de la trei.
Vâââjjjjj… zbârnâi maşina şi ţeava căzu retezată la pământ în trei secunde.
- Ei, acu mergeţi de vă luaţi luna – le arătă el din ochi victorios.
Primul se repezi la ţeavă băiatul cu geaca albastră. O ridică în lumină, îşi aruncă ochii prin ea şi o aşeză oftând la loc pe pământ. Era o ţeavă ca oricare alta, goală de orice lună. Apoi se aplecă şi privi in boţul de metal rămas.
- E acolo.
Era clar. Se vedea mult mai bine. Deşi părea absolut hilar, gămălia galbenă din interiorul ţevii nu semăna cu nimic altceva decât cu o lună. Niculae rămasese cu flexul înclinat ameninţător spre boţul de ţeavă şi îşi scărpina ceafa umedă, incapabil să înţeleagă cum de se putuse abate o asemenea năpastă asupra ţevilor sale.
- Vin mâine cu pickamerul. Spargem asfaltul, scoatem ţeava de tot şi vedem ce-i acolo înăuntru.
- Şi până mâine? – se crispă Frusina. Dacă luna nu mai poate să iasă din ţeavă şi n-o să mai avem lună la noapte?
Un oftat şuierător se revărsă din sufletele adunate.
- Io zic să stăm aici lângă ea s-o păzim. Stăm până apare Niculea mâine dimineaţă cu pickameru. Niculae da nu stai la servici, îl iei şi vii degrabă aici. Da dacă se duce pe cer mergem să ne culcam, nu mai stăm – a făcut Georgeta cea de pe partea cealaltă a blocului repede socotelile.

Sincer să fiu eu am rămas doar până pe la 2 si jumatate, pentru că mi s-a făcut somn. Până să plec eu luna nu se arătase pe cer ceea ce a întărit convingerea că se află acolo în pământ şi a sporit numărul apărătorilor săi. Nici pe Niculae cu pickameru nu l-am prins pentru că am avut alte treburi dar am auzit ca nici n-ar mai fi venit. L-a sunat nevastă-sa să nu mai apară că s-a rezolvat. Vorba vine “s-a rezolvat”. Nu se ştie cum şi în ce fel, dar dimineaţă la prima oră gaura din asfalt fusese astupată cu o mână de ciment. Reparaţia fusese făcută de mântuială şi în grabă, dar ceea ce era de neimaginat, fusese făcută în timp ce oamenii erau acolo lângă ţeavă, fără ca vreunul să bage de seamă. Una peste alta cine s-a implicat, aşa pe nesimţite, a făcut treabă bună, căci noaptea următoare luna era la locul ei pe cer mulţumind pe toată lumea.

luni, 27 octombrie 2014

O scenă pt Romeo şi Julieta (piesă în două acte pentru flaut şi pian)

Personaje: Ea, tânără, frumoasă, absolut răpitoare, Un umăr şi un braţ din El, O sală arhiplină de spectatori nestăpâniţi.

Actul întâi

Se ridică cortina. E noapte! În spate, pe mijlocul scenei, două perdele albe uriaşe tremurând uşor în bătaia vântului şi acoperind o fereastră amplă imaginară. În stânga două lumânări mici pe un pian. În dreapta un gol. La repetiţii lumânările au fost înlocuite cu două lămpi imitând lumânarea, căci originalele se stingeau prea repede datorită curentului îngrozitor din culise. Lumina palidă a lumânărilor lasă să se întrevadă doar o muchie lucioasă a pianului şi nimic altceva.
După câteva minute de aşteptare în care inimile spectatorilor încep să tropăie neliniştite iar ochii încearcă disperaţi să se obişnuiască cu întunericul apare Ea. De undeva din spate din dreapta, la început ca o nălucă nedefinită, apoi, pe măsură ce păşeşte către spectatori, căpătând contururi din ce în ce mai bine definite. Are o rochie neagră lungă, cu un decolteu adânc şi o despicătură ucigaşă până în dreptul coapsei. Rochia curge pe ea, se lipeşte de trupul gol, apoi alunecă, se desprinde şi se lipeşte iar două degete mai jos. Are un mers de gazelă. Face un pas, adulmecă aerul, apoi alt pas şi iar cercetează atentă dejurîmprejurul. Lumina cade pe trupul ei din spate, iar rochia şi aşa subţire devine pur şi simplu transparentă. Bărbaţii abia îşi ţin răsuflarea. Cu paşi rari, calculaţi, scormonind împrejurul ca o jivină sălbatecă se apropie de marginea scenei. Caută lung peste privirile înmărmurite ale spectatorilor şi peste respiraţiile lor gâtuite şi negăsind ceea ce căuta se roteşte spre stânga îndreptându-se încet unduindu-şi şoldurile către colţul în care se află pianul.
Abia atunci pare să-l descopere pe El, deşi din întreaga sa atitudine nu lasă vreo îndoială în privinţa faptului că ar fi ştiut dintotdeauna că e acolo. Piesa de jazz pentru pian care la început se auzea în surdină trecând aproape neobservată se aude din ce în ce mai tare. El e undeva dincolo de firul subţire de lumină care o urmăreşte pe Ea şi nu îşi revelează contururile, care nici măcar nu pot fi bănuite.
Ea: Baaaby…
El: Daaarling…
Ea întinde un picior în faţă, îl flexează uşor, dă la o parte rochia care pare de prisos peste gambele absolut fabuloase şi îşi aranjează cochetă jartiera. Publicul suspină adânc. Aplecată uşor peste mijlocul subţire lasă pieptul să se dezvelească bărbatului învelit în penumbre. Publicul poate doar bănui ceea ce se întâmplă şi suspină din nou şi mai adânc.
Ea: Baaaby…
El: Daaarling…
Ea s-a oprit lângă pian, a pus o palmă peste marginea lucioasă şi o lasă să alunece uşor către el în timp ce profilul îmbujorându-se în lumini născând dintruna întralta se abandonează specatatorilor.
Ea: Baaaby…
El, cântând în continuare la pian, sau cel puţin aşa suntem lăsaţi să credem, că prea a rămas pironit acolo în penumbre: Daaarling…
Suspansul a ajuns la extrem iar uniii spectatori nu mai pot suporta stresul.
Un spectator: Fute-o măăă…
Nevasta unui spectator: Taci dracu din gură şi stai jos, că-ţi ard una cu poşeta asta-n cap.
Restul spectatorilor: Hohote prelungite…
Ea pare că se codeşte. Mai că ar vrea să se apropie, mai că ar vrea să se întoarcă şi să plece. El nu conteneşte cu cântatul. Asta o încurca teribil. S-a aproiat la mai puţin de un metru. Ochii ce s-au obişnuit cu întunericul ai spectatorilor descoperă uimiti un umăr din El şi o bucată de braţ.
O spectatoare: Aprindeţi lumina să vedem şi noi masculul.
O altă spectatoare cu voce cavernoasă de fumătoare înrăită: E în smoking sau în pijama?
Restul spectatorilor: Hohote prelungite…
Ei rămân nemişcaţi în timp ce muzica aleargă pe scenă, cotrobăie prin toate cotloanele, developează părţile ei ascunse, îndulceşte suliţele de lumină, se împrăştie peste spectatori ca un abur moleşitor.
A treia spectatoare: Hai fufa naibii mişcă-te odată şi fă-ţi treaba că întârziem la masă.
Soţul celei de-a treia spectatoare: Taci tu!
A treia spectatoare: Ce să tac dragă, ne aşteaptă maică-mea cu cina, ai uitat că suntem invitaţi?! Aşa o respecţi tu pe mama?
Un grup de spectatori nemultumiţi: Stai cucoană jos şi lasă-ne să vedem piesa. Mergeţi acasă şi vă certaţi, nu aici.
A treia spectatoare, întorcându-se înfuriată catre grupul de spectatori nemulţumiţi: Ba fac ce vreau cu biletul meu, l-am plătit cu banii mei, din munca mea cinstită, aşa ca fac ce vreau cu el şi cu locul meu, şi nu-i dau dreptul unei pocitanii să-mi spună ce să fac cu banii mei. Dacă vreau să dorm pe locul meu o să dorm, daca vreau să mă cert, o să mă cert.
O spectatoare din grupul de spectatori nemulţumiţi îşi înfige brusc degetele în părul celei de-a treia spectatoare şi o aşează cu forţa în scaun. Soţul celei de-a treia spectatoare reacţionează violent şi îi lipeşte o palmă unei spectatoare din grupul de spectatori nemulţumiţi. Soţul unei spectatoare din grupul de spectatori nemulţumiţi îi arde un pumn soţului celei de-a treia spectatoare dar acesta se fereşte şi pumnul îl nimereşte pe vecinul din dreapta. Vecinul din dreapta al soţului celei de-a treia spectatoare se ridică furios şi izbeşte în stânga şi în dreapta cu nasul şiroind de sânge. Toţi spectatorii dintre rândurile 21 şi 27 ajung să se încaiere într-un meleu uriaş. În acest timp o poşetă cu 5782 USD zboară din mulţimea încăierată până pe randul 7 unde se desface indecent. Mâini hrăpăreţe se întind să o apuce. Tălpi dure se lipesc peste palmele căutânde. Palmele se retrag de pe podea dar se lipesc de obrajii posesorilor tălpilor. Pumnii îşi fac şi ei loc în peisaj. Toţi spectatorii dintre rândurile 3 şi 11 ajung să se încaiere şi ei. O plasatoare sună la 112. Curând îşi fac apariţia jandarmii care intră în forţă printre rândurile de spectatori. Se aud ţipete ascuţite şi oase fracturate. Cade cortina.


Actul doi

Se ridică cortina. E noapte! În spate, pe mijlocul scenei, două perdele albe uriaşe tremurând uşor în bătaia vântului şi acoperind o fereastră amplă imaginară. În stânga două lumânări mici pe un pian. Ea, lipită de muchia pianului. Are o rochie lungă neagră care îi curge pe trupul gol şi absolut fabulos. Lumina o încadrează din spate ceea ce face ca rochia şi aşa subţire să pară aproape transparentă.
Ea, frecând cu palma marginea lucioasă a pianului: Baaaby…
El: Daaarling…
Ea pare că a căpăt curaj între actul unu şi actul doi căci se lungeşte uşor peste pian, ridică un picioar sus pe tăblie, îşi lipeşte bustul de lemnul rece şi întinde degetele până aproape de bărbia Lui. Este într-un abandon aproape total. Bărbaţii din stal din partea dreaptă a sălii suspină neîncetat. Ei o pot privi din spate cum se întinde lasciv peste pian şi cum ridică piciorul şi... Bărbatii din stal din partea stângă a sălii suspină şi ei de durere că nu şi-au luat bilet în dreapta. De la ei nu se vede mai nimic.
Un bărbat din stânga: Vă bateţi joc de oameni, vreau banii înapoi pe bilet. Jigodiilor! Canaliilor!
Corul bărbaţilor din dreapta: Stai dom’le jos şi taci!
Un alt bărbat din stânga: Asta e măgărie! Aşa ceva n-am pomenit! Şi eu vreau banii înapoi pe bilet.
Toţi bărbaţii din jumătatea din stânga părăsesc sala şi aşa golită pe jumătate de jandarmi. Femeile din jumătatea din dreapta părăsesc şi ele oripilate sala.
Ea atingându-i pieptul şi jucându-se cu un fir de păr alb de pe pieptul lui pe care îl răsuceşte după deget: Baaaby…
El, cântând în continuare de parcă ar fi la bordul Titanicului naufragiat şi întreaga operaţiune de salvare ar sta în mâinile sale: Daaarling…
O spectatoare de la etaj: Hai dragă acasă că asta pot să fac şi eu diseară.
Toţi spectatorii de la balcon părăsesc sala. Sunt veniţi cu toţii cu două autocare de la nuntă de la Videle să vadă “O scenă pentru Romeo şi Julieta”. Mireasa o ia înainte.
O spectatoare din stal: Da mai tăceţi dracului din gură c-aici e teatru nu bordel.
O altă spectatoare din stal: Ba poate foarte bine să fie şi bordel şi teatru! Ai văzut piesa lui Mălăele?
Prima spectatoare din stal: Eşti proastă, "Lautrec la Bordel" nu e teatru, e cabaret.
A treia spectaore din stal sare şi ea: Da “Bordelul” lui Ţino Geirun de la Oradea?! De asta ce mai zici, tot cabaret e?
Se iscă o încăierare generală cu citate ascuţite de mamă şi de tată din Pleşu, Cărtărescu şi Bohumil Hrabal. O parte dintre femei se retrag la toaletă să-şi aranjeze coafurile şifonate.
Între timp o pereche a plecat în mare viteză din sală. O altă pereche pleacă din sală. O a treia pereche a părăsit sala. Mai multe perechi au părăsit deodată sala. Rapid se află şi motivul. Bianca Drăguşanu e la coadă să-şi ia bilet pt sâmbăta următoare.
Ea, gemând uşor complet abadonată: Baaaby…
El: Daaarling…
Rochia ei s-a agăţat într-o aşchie a pianului şi nu se mai poate întinde spre el. Ar face un efort dar nu vrea să plătească rochia de nouă, căci nu are nicio vină dacă pianul agaţă, aşa că rămâne întinsă pe pian aşteptând să cadă cortina.
Singura spectatoare care a mai rămas în sală, o băbuţă de nouăzeci de ani adusă de spate îşi face cruce şi părăseşte târâindu-şi saboţii teatrul.
Bătrâna: Păi maică, pe vremea mea treburile mergeau mai repede…
Odată cu plecarea şi a ultimului spectator cade în sfârşit şi cortina.

Undeva în spate, în ultimul rând, cineva bate puternic din palme şi ovaţionează prelung. Ea vine în faţă şi face o reverenţă publicului. E absolut răpitoare! El a rămas la pian. Spectatorii au plecat cu toţii şi sunt probabil la casele lor. Regizorul e mulţumit, artiştii au fost grozavi!

joi, 23 octombrie 2014

umor involuntar

Mare stire la Mediafax - accident aviatic în care a murit CEO-ul grupului petrolier Total. Stirea e urmatoarea:
"Avionul privat de tip Falcon 50 urma să efectueze cursa Moscova - Paris, însă s-a prăbuşit la ora locală 23.58 (22.58, ora României), după ce ar fi intrat în coliziune cu o maşină de deszăpezit, a declarat reprezentantul Comitetului rus pentru investigaţii în domeniul transportului, Tatiana Morozova."
S-a dovedit ca masina de deszapezit zbura la mica inaltime, fara lumini si cu stergatoarele stricate, in incercarea disperata de a matura cerul de fulgii amenintatori inainte ca acestia sa se depuna pe pista...
(http://www.mediafax.ro/externe/primele-imagini-dupa-accidentul-aviatic-in-care-a-murit-ceo-ul-grupului-petrolier-total-video-13435384)

sâmbătă, 18 octombrie 2014

Croaziera

Bărbatul strângea cu degetele încleştate balustrada rece a vasului. Nu-i plăcea marea. Îl speria atât nesfârşirea sa cât şi hăul, prăpastia de sub aparenţe, necontenirea. Privea pierdut undeva dincolo de concreteţea controlabilă a privirii. Valurile scurte şi grele, pornind a aburca drept pentru a se prăbuşi apoi sleite de preamultul efort, acopereau dejurîmprejurul ca o piele de reptilă formată din solzi aspri şi tari. La îmbinarea lor marea scrâşnea greu pulverizând în aer un evantai de proiectile plumburii. Unul după altul solzii imenşi se ridicau şi coborau neîncetat, ca un mecanism stricat dar bine armat, un fel de perpetum mobile devorându-se prin propria necontenire, fără a da vre-un semn că undeva, cândva, înlănţuirea lor rostogolită va avea un sfârşit.
Acceptase escapada pe de o parte ca pe o rupere temporară de real (dar nu şi de realitate) iar pe de altă parte ca pe o autoflagelare. Puntea unei nave de croazieră nu era altceva decât o lume redusă de la câteva zeci sau sute de metri pătraţi. Pe care o poţi suporta sau nu. Croaziera era un test, nu un capăt de lume. Un test cu porturi de abandon. Un concurs fără premii. Cu un singur concurent. Şi un singur câştigător. Nu neapărat concurentul…

- Hă, hă, hă… - grohăi Hans ştergându-şi cu încheietura mâinii stângi sosul de gorgonzola şi brie ce se prelingea pe bărbie de pe pieptul rumen de curcan umplut cu caşcaval topit pe care tocmai îl îndesa în gura-i imensă – da p-aia cu Oktoberfest v-am spus-o? Când era cât pe ce să câştig concursul ăla straşnic de înfulecat cârnaţi…?!
Şi fiindcă nimeni nu ridica ochii din farfurie continuă hăhăind…
- Hă, hă, hă… pesemne că v-am spus-o. Da, da, cu siguranţă că v-am spus-o.
Apucă apoi paharul înalt de bere, îl duse la gură şi-l goli dintr-o sorbitură.
- Guuuut, guuut… se opinti el între două râgâituri lungi şi zgomotoase… Berea germană nu are egal în lume. Poate doar automobilele să mai aibă calitatea asta.
Apoi izbi puternic şi repetat cu furculiţa în sticla tocmai golită şi ridică palma-i uriaşă peste ceafă fără să-şi scoată capul din farfuria cu friptură şi sos alb de gorgonzola şi brie…
- Băiatuuu… încă o bere.
Unul din cei trei malaiezieni mici şi subţiri până aproape de transparenţă care asigurau serviciul la masă apăru ca din pământ. Erau tustrei vizibil stânjeniţi de comportamentul oaspetelui pe care îl serveau şi încercau pe cât se poate să nu-i lase teren de manifestare iar scenele sale să aiba un impact cât mai mic asupra celorlalţi participanţi la cină.
- Da, domnule. Aici este încă una – confirmă el într-o engleză stâlcită.
Dintre toti cei opt ocupanţi ai mesei Hans era de departe cel mai nesuferit. De fapt nimeni nu-şi aducea aminte să se fi prezentat vreodată. Aşa cum nimeni nu-şi aducea aminte cine i-ar fi spus pentru prima dată Hans, dar aşa îl ştiau toţi, drept Hans.
- Da, da, maşinile germane sunt de departe cele mai bune din lume. Americanele sunt nişte rahaturi, iar alea japoneze, să fim serioşi, alea sunt maşini?! Eu cu fabrica mea de mezeluri îmi permit să iau ce maşină vreau pentru mine şi pentru nevastă-mea, căci fac o mulţime de bani, dar la ce dracu să dau o căruţă de bani pe o cutie cu roţi, pe care oricum nu-mi place să o conduc?! Aşa că un Wolkswagen 2.0 TDI de 240 de cai mi-e de ajuns. Însă lu fii-miu când o să fie major îi iau un Porche – pufni el mândru, arzându-i o palmă părintească peste ceafă tânărului Hans ce nu părea să aibă mai mult de şapte, opt ani, dar care căpătase deja alura dolofană şi îngâmfată a tatălui său. Hă, hă, hă… un Porsche adevărat cu o herghelie de cai. M-am gândit la un 911 Carrera. Alb! Doar o sută de mii. Dar are ciiiiinci sute de cai. Vă daţi seama?! Ciiiiinci sute de cai. E o bijuterie.
“Şi dacă ai atâta purcoi de bani, ce dracu cauţi pe vasul ăsta pentru middle class? De ce nu te duci dracu acolo la ai tăi, să le spui ălora cum te scalzi tu în banii care ies prin maşina aia a ta de tocat porci şi cum o să-i iei lu fii-tu peste zece ani Porche Carrera?!” bombăni bărbatul uşor încruntat, dar cunoscând foarte bine răspunsul la întrebare.
Pablo şi Paloma nu-şi ridicau ochii din farfurie. Ei în general nu-şi ridicau ochii din pământ decât dacă ceva cumplit se întâmpla în apropiere. Erau atât de timizi şi de absorbiţi unul de celălalt încât un eventual naufragiu similar cu al Titanicului ar fi trecut aproape neobservat şi i-ar fi găsit cu siguranţă ţinându-se nedezlipiţi în braţe. Pablo şi Paloma urcaseră la Sevilla dar bărbatul era convins că nu sunt spanioli. Aveau chipuri cu trăsături puternice de incaşi. Erau probabil peruani sau bolivieni, sau poate chilieni. Vorbeau însă puţin şi mai deloc despre ei. Pablo nu rupea o iotă engleza, Paloma fiind singura care încerca uneori să păstreze o punte de comunicare cu cei de la masă, cu excepţia familiei de nemţi de care se fereau amândoi ca de necuratul. “Noi fericiţi, foarte fericiţi – îi explicase femeia într-o zi cu soare. Noi strâns bani an de an pentru văzut lumea de pe vapor. Noi bucuroşi că văzut lumea.” Atunci a aflat bărbatul că cei doi nu erau nici pe departe un tânăr cuplu în voiaj cum credeau toţi cei din jur, ci erau oameni în toată firea trecuţi de cincizeci de ani care adunaseră bănuţ cu bănuţ timp de aproape treizeci şi cinci de ani pentru călătoria aceasta pe mare. “Noi trăit sus în munte, unde vulturul vine aşa la cap ca pălăria. Vapor mare, imens ca acest nu văzut niciodată. Plăcut tare călătorie” îi explicase Paloma motivul deciziei lor cel puţin ciudate. “Au adunat bănuţ cu bănuţ timp de treizeci şi cinci de ani, pentru ca acum să stea cu ochii în farfurie, ascunşi în colţul ăla întunecat al salonului ferindu-se de gura spurcată a lui Hans” bombăni bărbatul privindu-i cu candoare şi în acelaşi timp cu mânie.
Dar nu era în măsură să-i judece şi cu atât mai puţin să le ofere sfaturi ţinând cont că el însuşi se afla la o cotitură a vieţii şi îşi căuta disperat echilibrul. “Omul e ca un pom fructifer – gândea el - până la o anumită vârstă face flori, florile devin fructe, fructele se coc şi sunt culese. Apoi florile sunt tot mai rare iar fructele nu mai apucă să se coacă ci se usucă şi cad. Mai târziu vin vijeliile cele mari care-l scutură straşnic şi fructele şi aşa puţine dispar, nici nu mai ştii dacă a mai rămas ceva de oferit…”
Bărbatul îi privi lung. Hans cu soţia şi fiul, Pablo şi Paloma, Mademoiselle, cuplul de italieni. Nici unul nu-i putea oferi răspuns la întrebarea “Pentru ce?” Dimpotrivă! Pufni scurt. Mademoiselle tocmai îşi scotea cu gesturi calculate de felină una din ţigările sale lungi şi subtiri pentru a o fixa în porţigaret. Întotdeauna făcea asta pentru a lăsa timp celor din jur să-i sară în ajutor cu un foc. Era trecută demult de prima tinereţe. Ba chiar şi de a doua. Vorbea doar în franceză şi se comporta ca o mare cucoană deşi bărbatul o suspecta că nu e franţuzoaică şi ca e de fapt de undeva din ţările estice, sârboaică, cehoaică, sau ceva de genul ăsta. Seara epata atât la restaurant cât şi în baruri în ţinute extravante cu rochii aparent scumpe şi bijuterii elegante, dar ziua… De la masa la care citea bărbatul o urmărise de câteva ori cu atenţie. Nu avea gesturi de sânge albastru. Era doar o prefăcută, făcea cu siguranţă parte din plebe, gesturile simple, necalculate dând-o de gol. Renunţase de fiecare dată să o mai urmărească cu privirea spunându-şi că nu e treaba sa să ştie motivele pentru care femeia se comporta în acest fel dar gândul nu-i dădea pace scormonindu-l întruna. Mademoiselle înclină uşor din cap mulţumind străinului care îi oferise focul, apoi ridică un deget aşa cum făcea în fiecare seară după masă şi îi şopti la ureche indianului Shah aplecat peste bustul său mic să-i aducă un digestiv la o sută. Shah era şeful celor trei malaiezieni. Vorbea perfect engleza, era tânăr, vesel, simpactic. De obicei nu servea, se îngrijea doar ca oaspeţii să fie mulţumiţi, asta era principala sa sarcina. Din când în când se apleca la urechea unuia sau altuia dintre meseni. “V-a plăcut friptura domnule? Vă simţiţi bine astă seară doamnă? Vă mai pot fi de folos cu ceva? Mai doriţi încă o porţie? Poate o băutură?!”. Pentru Mademoiselle avea însă o slăbiciune, sau doar considera că era piesa cu cea mai mare greutate din panoplia sa…
Cei doi italieni se ridicaseră şi plecaseră. Nu pierdeau niciodată prea mult timp cu mâncatul, întotdeauna plecând primii. Dintre toţi cei de la masă pe italieni îi bănuia că nu se află într-o croziera de plăcere ci una de afaceri. El purta mereu un costum impecabil, pantofi negri lucioşi, părul dat cu ulei, obrazul perfect bărbierit, în timp ce ea era mereu învăluită în rochii provocatoare, scurte şi vaporoase, machiaje vii şi parfumuri tari. Miezul nopţii îi găsea mai mereu despărţiţi, pe ea adesea la braţul altui bărbat, râzând, dansând, alintându-se, iar pe el la bar sorbind lung dintr-un pahar înalt şi cercetând cu mare atenţie pasagerii din jur, pentru ca din când în când să se ridice, să dispară pentru câteva minute şi să revină apoi la măsuţa sa din penumbră. Desigur, pusese pe seama celor doi rumorile pe care le auzise într-o seară privind lipsa unor bijuterii şi bani din cabinele unor pasageri, dar nu avea nicio dovadă că ei ar fi implicaţi.
Se ridică de la masă ultimul. Nici vorbă să afle răspunsul la întrebarea “Pentru ce?”. Iar asta nu-l mulţumea deloc. Trecuseră mai bine de zece zile şi cam tot atâtea mai erau până la sosire. O întoarcere la lumea adevărată. Ieşi pe punte. Era puţină lume. Cei mai mulţi pasageri se aflau la cabine pentru a-şi schimba ţinuta. Apucă strâns bara de metal, era rece, grozav de rece bara de metal, deşi afara nu era chiar atât de frig şi privi lung în depărtare. Marea îl speria şi mai tare, apa se amesteca cu noaptea într-o zvârcolire pe care doar putea să o bănuie, dând naştere unui monstru hidos şi provocator. “Buum, buum, buum…” lovea monstrul cu coada în cala navei, dar nava era puternică şi nici nu se sinchisea de furia monstrului. “Cranţ, cranţ, cranţ” loveau dinţii fiarei în prora de fier gros, iar nava continua să înainteze încet fără să o bage în seamă. Dar nici fiara nu se oprea…
“Viaţa e ca un zbor” – gândi bărbatul. El avusese parte mai mult de decolări şi de aterizări decât de zbor. Şi de fiecare dată când decola sau ateriza simţea cum îi vibrează toată fiinţa la trecerea prin viaţă, aşa cum vibrează fuzelajul avionului la trecerea prin norii denşi. Uneori se gândea că nu găsise niciodată aeroportul potrivit şi că aeroportul său aleargă după zboruri ca o frunză agăţată de vânt, prea erau multe decolările şi aterizările…

- Hă, hă, hă… - grohăi Hans - aţi văzut ce tari suntem? Nevastă-mea iar a câştigat la bingo. I-am luat cinci bilete de 10 euro şi a câştigat 150. Mde, ban la ban trage. Voi de ce naiba nu jucaţi, sunt o mulţime de şanse de câştig, ăştia aici nu sunt aşa zgârciţi ca ăia din Munchen – aruncă el aparent fără un scop precis dar privi lung spre Mademoiselle. Aceasta nu numai că nu-i răspunse, dar se opri imediat din mâncat, scormoni în gentuţa de perle, scoase o pudrieră mică cu oglindă şi începu să-şi tamponeze atentă nasul privind în direcţia exact opusă celei în care se afla neamţul.
- Hă, hă, hă – continuă Hans aparent neperturbat - dar tipul ăla care stătea acolo unde o dracu o fi. Nu a mai venit la masă de trei zile. Şi nici pe punte nu l-am mai vazut. Citea la masa aia de lângă chioşcul cu produse de plaja, unde e gagica aia cu picioare până la ţâţe. L-a mai văzut vreunul din voi? E ciudat! Doar n-o fi coborât! Hă, hă, hă, auzi tu, să coboare tocmai acu când n-am mai oprit în niciun port de cinci zile – izbucni Hans într-un râs isteric încântat de propria gluma. Poate că ar trebui să spunem cuiva că tipul ăla a coborât. Hă, hă, hă… poate că nici nu avea bilet, poate era un pasager clandestin, că prea se simţea stingher aici. Tâmpitul, auzi să coboare tocmai acu… hă, hă, hă…

luni, 8 septembrie 2014

Tării

Cuvântul a tăiat aerul de undeva de sus din dreapta, dinspre soare-nedumerit, planând alene prin spaţiul lui vizual, pentru a coborî lent dincolo de coada umedă a ochiului, îndărătul vederii.
El bea. El bea rar, dar atunci când bea se lungeşte grozav. Se lungeşte ca în oglinzile de la bâlci cu Păsări-Lăţi-Lungilă, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă. Era singur la masă şi bea. Doar o masă pătrată, un scaun şi un pahar transparent. Pesemne ceva tărie, prea era transparent totul. Scaunul, masa şi paharul, atât şi nimic altceva. Nimic, nimic. Abia apoi a apărut cuvântul. Când s-a aşezat pe scaun nici n-a ştiut cum să se poziţioneze faţă de acesta. Atunci masa şi paharul nici nu apăruseră în peisaj şi în lipsa unui alt element material comparativ dimensiunea scaunului devenise o variabilă nepotolită. Până la urmă a ales o înălţime medie astfel încât să ajungă la pahar din poziţia şezând cu genunchii flexaţi şi cu coatele rezemate pe masă. O poziţie absolut relaxantă. Abia apoi au apărut masa şi paharul.
Cuvântul s-a iţit dinapoia ochiului, a făcut câteva cercuri în aer şi s-a aşezat pe masă la soare ca o muscă. Era mic şi negru cuvântul. Cu aripile strânse spiralat într-o cochilie de melc ai fi putut spune că-i o nezburătore, dar nu era. El a răbdat cât a răbdat apoi a întins mâna şi cuvântul a zburat ferindu-se de mâna bărbatului. S-a rotit de câteva ori în jurul mesei apoi s-a aşezat exact în locul de unde plecase. El s-a mirat că pe aşa o fierbinţeală i-a ieşit în cale doar un singur cuvânt şi a ridicat paharul după el. Cuvântul s-a ferit din nou şi toată tăria s-a scurs în zadar.
Pe urmă a început să plouă. Ploua cu boabe mari, rotunde. Ca un roi de albine erau picăturile de ploaie, una lângă alta, una lângă alta, zumzăind neliniştitor. Ploaia n-a venit din senin. A adus-o el. Să acopere cuvântul. Să rămână doar paharul, masa şi scaunul. De fapt după ce paharul s-a golit, pierzându-si utilitatea a şi dispărut. Ca şi masa de altfel care ar fi trebuit să susţină paharul. Aşa că a rămas doar scaunul care să-l susţină pe el. Faţă de scaun tot nu s-a dumirit cum ar trebui să se poziţioneze.
Cuvântul s-a trezit dintr-o dată bombardat de pretutindeni de sfere mari. Sferele erau pline cu apă şi înlăuntru, ca nişte fetuşi în pântecul nedezvelit, bărbaţi şi femei. Erau înfipţi în apă ca insectele în pietrele de chihlimbar, aşa cum îi prinsese ploaia, unii grăbindu-se de la servici, alţii şezând, alţii căscând, alţii vociferând. Cuvântul s-a ferit de oameni cât a putut, dar n-a mai rezistat şi până la urmă s-a ascuns sub masă. Atunci s-a oprit şi ploaia. El s-a simţit descumpănit şi s-a uitat după pahar. Dar paharul nu mai era. Şi nici masa. Abia când a căutat paharul şi-a dat seama că nu exista niciun pahar şi nicio masă, fiind o idioţenie din partea cuvântului să se ascundă taman sub masa care nu exista. Ar fi trebuit să se ascundă sub scaun. Ca să evite orice complicaţii s-a ridicat, a apucat scaunul de-un picior şi-a dat cu el de-a-zvârlita până hăt departe, de nu s-a mai văzut. Nici scaunul.

Pe urmă s-a făcut linişte.

De niciunde a apărut un copil, trăgând în urma-i ca un bătrân gârbovit un căruţ în care erau aruncate de-a valma jucării stricate.
Şi totul s-a dus dracului!

duminică, 7 septembrie 2014

marți, 5 august 2014

De ce orice femeie trebuie să aibă un iubit

Ca să aibă cui spune chicotind: “Ştii, astăzi am făcut o nebunie. Mi-am închis umbrela, mi-am scos pantofii şi am venit acasă lipa-lipa prin ploaie".

duminică, 27 iulie 2014

Gângania (ultima parte)

Urc în lift şi nu apuc sǎ apǎs niciun buton. Liftul porneşte singur, în timp ce lǎmpile ce indicǎ etajele unu, doi, trei, pânǎ la zece se aprind alternativ în mare vitezǎ, pentru ca în cele din urmǎ o lampǎ albǎ situatǎ undeva jos între etajele nouǎ şi zece sǎ rǎmânǎ aprinsǎ permanent. Un fel de indicator pentru “şi altele”. E ciudat felul în care se mişca cutia liftului, în sus, în jos, în stânga, în dreapta. Mǎ simt de parcǎ aş fi într-o colivie pe care o pasǎre uriaşǎ o scuturǎ amuzatǎ privind la mogâldeaţa care se ghemuieşte speriatǎ înǎuntru. Ţintesc înfiorat ochiul camerei care mǎ fixeazǎ. Cineva mǎ priveşte acum de dincolo de lentila de sticlǎ, ştiu sigur asta, cineva cu care am sǎ mǎ vǎd între patru ochi cât de curând. În sfârşit liftul se opreşte cu o smuciturǎ brutalǎ.
E bizar cum s-a schimbat totul. Aerul e umed şi rece. Miroase a stǎtut, a vǎgǎunǎ închisǎ. Pereţii de piatrǎ sunt umezi şi sub lumina plǎpând-tremurândǎ piatra împrǎştie pulberi de strǎluciri mǎrunte. Spaţiul e strâmt, strâmt de tot, toatǎ construcţia e ca o pâlnie, iar eu mǎ aflu în spaţiul ei cel mai îngust, aproape de ieşire. Uşa liftului se închide cu zgomot, iar ecoul rǎzbate vibrant prin tot conul pâlniei fǎcând sǎ vibreze aerul dens şi apǎsǎtor. Încǎperea în care am ajuns e doar un hol rotund şi întunecos. Mǎ rotesc de jur împrejur cǎutând o ieşire, dar nu gǎsesc, uşa liftului a dispǎrut şi ea, a dispǎrut pur şi simplu, în locul ei rǎmânând o bucatǎ de perete de piatrǎ rece şi umedǎ. Simt frisoane pe şira spinǎrii. Sǎ fie aceasta ultima camerǎ în care am sǎ intru?! Sǎ fi avut dreptate bǎtrânul care m-a tras de mânecǎ în holul cel mare?! Totul sǎ nu fie altceva decât o capcanǎ uriaşǎ pentru a potoli poftele gânganiei ce pândeşte din întuneric sǎ se agaţe ceva în pânza ţesutǎ cu migalǎ?! Nu pot sǎ cred cǎ asta e tot! Nu conform regulilor jocului, jocul presupune interacţiune, mişcare, efort, disperare. Pipǎi atent zidurile şi o gǎsesc. E o nişǎ îngustǎ prin care abia mǎ pot strecura iar îndǎrǎtul ei e o scarǎ. Scara coboarǎ. Aveam dreptate. Şi bǎtrânul avea. Aşazisele etaje aşezate unele peste altele sunt de fapt sub pǎmânt, sǎpate unele sub altele. Clǎdirea fiscului, dincolo de aparenţa aruncatǎ în ochii muritorilor de rând, e de fapt o vizuinǎ alunecând spre inima Pǎmântului. Cobor încet, treptele sunt înalte şi nefinisate, iar luminǎ nu este aproape deloc. N-am numǎrat treptele dar am coborât probabil vreo sutǎ. Mai cobor încǎ o sutǎ. Da, pe mǎsurǎ ce ne apropiem de final nu mai suntem decât noi şi propriul eu. Poate cǎ ǎsta este mesajul. Poate cǎ scara nu duce niciunde ci coboarǎ spre propriul nostru înlǎuntru. Aici am ajuns. Şi totuşi, un fir al Ariadnei trebuie sǎ existe, nu poate sǎ fie vǎgǎuna asta sfârşitul. Îmi frǎmânt instinctiv degetele cǎutând în palmǎ. Îl mai am?! Nu ştiu, probabil cǎ nu în palmǎ trebuie cǎutat. Sudoarea îmi îngheaţǎ pe spinare, iar pe brate pielea s-a înfiorat în rǎzvrǎtiri semeţe. Apoi dintr-o datǎ, ca din neant, în faţa ochilor îmi apare un indicator. “Spre biroul 1107”. E absolut hilar dar sunt în grafic.
Încǎperea în care am intrat seamǎnǎ perfect cu cea în care m-a lǎsat liftul, poate cǎ nici n-am coborât, poate cǎ doar m-am învârtit în cerc. Adesea pierdem zile, sǎptǎmâni, luni, ani pentru a ajunge acolo de unde am plecat fǎrǎ sǎ obţinem niciun rezultat. Încǎperea e rece, umedǎ, întunecoasǎ, cu pereţi de piatrǎ mustind de apǎ verde. Doar cǎ aici mişcǎ ceva. Aproape lipite de peretele opus intrǎrii sunt douǎ birouri şi aşezaţi la birou, astfel încât abia li se vǎd capetele de dincolo de monitoarele calculatoarelor, doi bǎrbaţi. Deasupra capetelor lor, exact la mijloc, atârnǎ în douǎ lanţuri subţiri o plǎcuţǎ metalicǎ ruginitǎ “Director adjunct”. Unul din ei îmi face semn sǎ şed pe singurul scaun liber din încǎpere. Scena seamǎnǎ teribil cu cele din filmele de rǎzboi în care eroul principal ajunge sǎ fie închis, interogat şi torturat în beciurile întunecate ale Gestapoului. În filmele astea cu rǎzboi, invariabil binele învinge, rǎmâne de vǎzut dacǎ şi ei ştiu asta.
Şed pe scaun cu mâinile în poalǎ aşteptând ca unul din cei doi bǎrbaţi sǎ-mi cearǎ hârtiile. Dar niciunul nu ridicǎ privirea din monitor. Tipic! Dar de ce mi le-ar mai cere?! Au dreptate, poate ar fi cazul sǎ renunţǎm la ipocrizie şi sǎ nu mai legǎm alergarea mea de o mapǎ cu hârtii absolut imbecile. Ochii încep sǎ se obişnuiascǎ cu semiobscuritatea. Bǎrbaţii din faţa mea sunt grozav de ciudaţi. Au capul mic fǎrǎ pic de pǎr şi gâtul gros, ochii mari, gura subţire şi mare ca un fermoar plecând de undeva de la ceafǎ din stânga şi ajungând tot la ceafǎ în dreapta, nasul înfundat între obraji perceptibil doar prin cele douǎ orificii rotunde, au pielea asprǎ şi zbârcitǎ de parcǎ ar fi acoperiţi cu solzi şi sunt îmbrǎcaţi în paltoane ţepene care îi acoperǎ pe de-a-ntregul pânǎ sus îmbrǎcându-le trupul şi gâtul. Dacǎ stau şi mǎ uit bine nici nu sunt paltoane ci sunt un fel de carcase, un fel de armuri groase având o texturǎ foarte asemǎnǎtoare pietrei din care sunt fǎcute zidurile. Se mişcǎ grozav de încet, uitându-se atent în monitoare, apoi în hârtiile pe care le au în faţǎ, apoi iar în monitoare şi în cele din urmǎ unul la altul. Apoi ritualul se reia. La un moment dat unul dintre ei întinde mâna dupǎ hârtii. Mǎ ridic şi i le dau. Abia atunci realizez nebunia. Cei doi bǎrbaţi sunt de fapt douǎ ţestoase uriaşe. Mǎ cutremur. Nu e nicio îndoialǎ. Carcasa din spinare e o carapace, pielea groasǎ şi cutatǎ, capul mic pleşuv, fǎrǎ nas, gura mare...
Nu par deloc perturbaţi de prezenţa mea. Îşi vǎd în cotinuare de monitoare, de hârtiile din faţǎ, se privesc din când în când lung ca şi cum ar vrea sǎ-şi confirme gândurile, apoi o iau de la capǎt. O avea vreo legǎturǎ cu mine toatǎ tevatura asta sau e doar teatru?! Oricum cele douǎ ţestoase nu sunt deloc guralive. E atâta linişte de parcǎ am fi într-un coşciug.
- E o greşealǎ, ne cerem scuze – decide în fine unul din ei sǎ desfacǎ buzele şi ceea ce iese pe gura sa mǎ mirǎ tare - au fost o serie de greşeli ale calculatorului.
Brusc mi-aduc aminte de calculator, de cutia magicǎ din holul mare de jos, de camerele de luat vederi care sunt pretutindeni, de ochiul care mǎ urmǎreşte pretutindeni. Cercetez rapid cu privirea. Aici nu sunt!
- Totuşi, din analizele noastre rezultǎ cǎ sunteţi dator cu suma de douǎ sute trei lei.
- Pentru... ??? – insist eu sǎ lǎmuresc definitiv problema şi imediat îmi vine sǎ-mi dau o palmǎ peste gurǎ. Am uitat complet cǎ totul e un joc complicat şi cǎ trebuie sǎ fiu atent la detalii.
- Impozit pe clǎdire.
Rǎmân blocat. Discuţia asta am mai avut-o, impozitele au fost plǎtite la timp, sunt sigur de asta. Hârtiile dovedesc totul foarte clar.
- Casa micǎ din centru, douǎ încǎperi, trei mese mici în fiecare, bufetul verde din hol, perdelele cu frunze de izmǎ în ferestre... – recitǎ unul ei ca din carte.
Acum înţeleg. Sunt absolut idioţi. Sunt nebuni. Casa despre care vorbesc...
- Ceainǎria – îmi ia celǎlalt vorba din gurǎ.
Casa despre care vorbesc nu existǎ. Sau în fine, existǎ dar nicidecum aşa cum au descris-o ei. Casa e o ruinǎ, stǎ sǎ se prǎbuşeascǎ, trec mai mereu pe lângǎ ea când mǎ duc în oraş şi adeseori am visat cum ar fi sǎ o transform într-o ceainǎrie cochetǎ şi discretǎ, ca din turtǎ dulce, cu perdeluţe colorate în fereşti, cu mese şi scaune mici, cu obiecte vechi de bucǎtǎrie de pe vremea bunicilor, cu miresme ameţitoare de ceai, cu tablouri alb-negru înfǎţişând personaje de odinioarǎ, cu sobǎ care duduie iarna, cu scaunele scoase în grǎdiniţa din faţǎ sub iedera viguroasǎ vara. Dar ǎsta e doar un vis, unul absurd atâta timp cât nu am nici bani şi nici puterea sǎ-mi duc proiectul la capǎt. Iar ei vor sǎ-mi impoziteze...
Nu-mi vine a crede. Dar nu mǎ mai reped. E evident cǎ îmi propun un compromis. “Noi renunţǎm la toate datoriile lumeşti dar tu trebuie sǎ ne primeşti în visele tale.” E al naibii de dificil. Nu ştiu ce sǎ fac, nu pot sǎ mǎ decid. Mǎ simt ca Faust, pus în situaţia sǎ-mi vând visele Diavolului. Gândurile se învǎlmǎşesc, timpul se scurge. Cei doi mǎ privesc cu ochii mari, aşteaptǎ un rǎspuns. “E un târg, e un târg, cautǎ o ieşire...” Nu-mi vine nimic în minte şi ţestoasa din stânga scoate ceva ce seamǎnǎ cu un chitanţier, scrie câteva rânduri, apoi îmi întinde un petec de hârtie. E o facturǎ de platǎ. Mǎ obligǎ sǎ decid rapid. Dau amândoi din umeri cum cǎ n-au încotro şi-mi aratǎ cu capul în stânga.
În stânga, ascunsǎ privirii este o altǎ uşǎ. Ştiu sigur cǎ asta este ultima. Sus pe toc scrie mare cu litere aurii “Director”. Uşa e capitonatǎ şi uriaşǎ comparând cu ceea ce e împrejur. Omul care sǎlǎşluişte dincolo trebuie sǎ fie cu adevǎrat mare. Sauuu... Ciocǎn şi aştept. Niciun rǎspuns. Ţestoasele îmi fac semn cu capul sǎ intru. Ooo... biroul Directorului e imens, absolut imens. Nu vǎd pânǎ în celǎlalt capǎt. Nu vǎd de altfel aproape nimic, toatǎ încǎperea e ca o peşterǎ. La jumǎtatea distanţei dintre uşǎ şi peretele din depǎrtare e un scaun. Mǎ aşez. Încerc sǎ-l identific pe omul de dincolo. Mi-e foarte greu, distanţa e mare şi e întuneric... Aştept. Şi el aşteaptǎ...
- Da?! – exclamǎ şi nu ştiu ce sǎ cred despre zgomotul acesta. E o confirmare, e o întrebare, e un îndemn la decizie?! Înclin sǎ merg pe ultima variantǎ. Mi-e teamǎ. Întrebarea a fost pusǎ, se aşteaptǎ rǎspunsul. Sunt asemeni lui Oedip în faţa Sfinxului. Un rǎspuns greşit şi voi sfârşi ca tibetanii, un rǎspuns bun şi Sfinxul se va prǎbuşi. E ultimul zar.
“Gândeşte, gândeşte...” Ca sǎ câştig timp mǎ apropii sǎ-i dau hârtia. E jumǎtate de rǎzboi pierdut ştiu dar nu am altceva mai bun în minte. Pe mǎsurǎ ce mǎ apropii îmi dau seama cu cine stau de vorbǎ. E exact aşa cum îmi povestise bǎtrânul. Aud cuvintele lui în timpane ca un rǎpǎit de tobe “Ştiu cǎ n-ai sǎ mǎ crezi dar am vǎzut-o cu ochii mei. E jos, jos de tot în inima pǎmântului. E ultimul nivel, cel la care n-ai vrea niciodatǎ sǎ ajungi. E un singur birou acolo. Unul singur, ca o vizuina de cârtiţǎ, umedǎ, întunecoasǎ, rece. El stǎ la masa din faţa uşii, urmǎreşte monitoarele şi trage de manete. De acolo controleazǎ totul. Cine urcǎ, cine coboarǎ, cine unde intrǎ, cine pleacǎ definitiv, cine rǎmâne şi în cele din urmǎ cine ajunge la ultimul nivel, în vizuina lui, pe masa lui.” E întocmai. La biroul uriaş din faţa mea stǎ un gândac. E mare, negru, are braţele articulate ca braţele de macara, capul mic, rotund şi mobil ca o turelǎ de tun înfiptǎ în carcasa solidǎ, are douǎ antene mari plecând din dreptul ochilor înapoi cǎtre spinare şi o gurǎ micǎ mǎcinând continuu şi semǎnând grozav de bine cu o secerǎtoare de combinǎ. Mǎ-nfior. În jurul sǎu sunt numai monitoare, pe birou, pe pereţi, în faţǎ, în spate, atârnând din tavan, pe jos. Un pupitru de comandǎ completeazǎ ansamblul. E exact cum spusese bǎtrânul. E ciudat cât de precis a fost. Nu putea sǎ ştie toate cele povestite decât dacǎ ar fi fost aici. Îmi vine sǎ vǎrs. Tot aerul acesta greu, lumina, umezeala, oboseala, emoţiile. Aş vrea sǎ ies la aer curat. Trebuie sǎ dau rǎspunsul potrivit şi sǎ ies. Dacǎ nu dau niciunul e sinonim cu abandonul. Oricum o sǎ ies, important e unde o sǎ ajung. Gângania a luat hârtia şi aşteaptǎ. Ar trebui probabil sǎ plǎtesc. Sǎ plǎtesc pentru tot ce a fost şi pentru ceea ce va fi. Doar dacǎ... nu reuşesc sǎ le separ. Atunci aş putea sǎ rup trecutul de viitor, sǎ las viitorul slobod. Ştiu cum pot face asta, ştiuuuu...
- Mǎ bucur cǎ am reuşit sǎ rezolvǎm. Înţeleg cǎ şi la dumneavoastrǎ mai sunt greşeli. Cât despre ceainǎrie uitasem complet cǎ am cumpǎrat-o. E vina mea. Dacǎ e vreo penalitate pentru întârzieri o plǎtesc, e numai vina mea. Antenele se pleoştesc instanteneu. Am nimerit la fix, Sfinxul poate sǎ cadǎ. E un alt bluf, dar nimeni nu mai are timp sǎ verifice. Asta înseamnǎ alt joc început de la zero. Şi pânǎ atunci eu voi fi cumpǎrat ceainǎria, îi voi fi lustruit podelele de lemn vechi, îi voi fi albit pereţii înneguraţi, îi voi pus perdelele cu frunze de izmǎ în fereşti, voi fi cumpǎrat ceşcuţele de ceai mici ca pentru pitici, voi fi reparat bufetul cel verde şi îi voi fi instalat soba în holul dintre încǎperi...

                                                                               ***

Niciodatǎ n-aş fi bǎnuit cǎ existǎ un coridor secret între biroul Directorului de la fisc şi dormitorul meu.

(gata! asta-i tot)

miercuri, 23 iulie 2014

Gângania (partea a patra)

Etajul zece era evident un prag. Un prag psihologic. Nu semăna cu niciunul din celelalte etaje. Aici era situată arhiva. Aşa îmi spusese şi cucoana uscată şi acră de la nouă "Nu e domnule. La mine nu e. Dacă insistaţi atâta mergeţi dumneavostră frumos la arhivă şi căutaţi acolo". Răzvrătirea doamnei îmi părea cu totul nelaloculei, atâta vreme cât eu nu voiam altceva decât să mi se confirme că nu există nicio hârtie şi deci neexistând vreo hârtie nu exista nici datoria.
Aveam în faţa ochilor ceea ce se numeşte în imobiliare un "open space" (termen ce căpăta la etajul zece al clădirii fiscului o conotaţie specială), un gol care poate fi asamblat şi dezasamblat după cum îşi doreşte clientul. Aş fi putut pune pariu pe orice că etajul zece nici nu exista în realitate. Nu era un spaţiu fizic situat între etajele nouă şi unsprezece ci un gol ce putea fi asamblat şi dezasamblat, o idee, o pauză, un separator între două elemente precum spaţiul dintre două vagoane absolut necesar pentru instalarea mecanismelor de conexiune astfel încât cele două vagoane să poată călători împreună. Etajul zece putea fi adus la o simplă răsucire a degetelor şi instalat oriunde ar fi dorit proprietarul aşa cum noaptea poate fi instalată oricănd prin simpla coborâre a jaluzelor sau chipul iubitei adus pe desktop prin extragerea cu vârful degetului din folderul "my sweet pictures".
Din punctul de vedere al ochiului etajul zece arăta cu totul altfel decât celelalte, aerisit, luminos, curat, ordonat. Întregul spaţiu părea invadat de o lumină albă lăptoasă a cărei sursă nu o puteai identifica oricât ai fi încercat să găseşti undeva o fereastră, un corp de iluminat sau un bec, părând a irupe chiar din ea însăşi, singura explicaţie raţionala la care te-ar fi putut duce gândul fiind că aerul era îmbibat cu bacterii luminiscente. În afara luminii şoca faptul că totul era aliniat, lucios, cuminte, aproape perfect, ca şi cum ceea ce se înfăţişa privrii n-ar fi fost decât o fotografie atent prelucrată astfel încât să fie eliminată orice imperfecţiune. Siruri lungi de rafturi metalice simple erau aliniate unul lângă altul dând încăperii o dimensiune pe care n-ai fi bănuit-o din perspectiva celorlalte etaje. Rafturile se înălţau până la tavan, un tavan extrem de înalt ce se pierdea privirii din cauza combinaţiei dintre lumina lăptoasă ce dădea senzaţia că o poţi pipăi între degete şi vopseaua impecabil de albă a pereţilor şi tavanului, ceea ce conferea înălţimii o anvergură nemărginită. Toate rafturile erau pline de cutii identice, albe, pe care erau completate câteva informaţii cu un scris de mâna negru, similare cu cele din filmele americane în care îndosariază cei de la CSI toate documentele cazului cercetat şi care rămâne pe ecran fixat pe înscrisul “case closed” în timp ce pe genericul de final apar numele interpreţilor şi a celor care au participat la producerea peliculei. Cutiile sunt la fel de perfecte precum spaţiul ce le înconjoară, părând a fi proaspăt scoase din fabrică şi atinse, dacă au fost atinse vreodată, doar cu degete înmănuşate.
- Da domnule, ce poftiţi?! – aud dintr-o dată şi cuvintele bărbatului mă scot din starea de contemplare.
Nu reuşesc să-l descopăr imediat pe proprietarul cuvintelor, dar luându-le urma păşesc grăbit către peretele încăperii opus intrării. E acolo. Stă la un birou simplu şi vechi din cele ce existau în orice birou funcţionăresc în vremuri demult apuse. E maro, un maro închis, obositor, încercând ostentativ să pună în evidenţă fibra lemnului din furnirul meschin cu care e acoperit, cu tăblia zgâriată şi roasă, cu luciul lacului demult stins, cu marginile jupuite lăsând să se zbată-n priviri amestecul dizgratios de rumeguş şi clei. Scaunul e de aceeaşi vârstă şi culoare cu biroul, din lemn, cu picioare uşor curbate şi spetează frumos arcuită sprijită pe trei beţe drepte.
- Da domnule, ce poftiţi?! – repetă bărbatul agasant, lăsând jos tocul cu care completează un catastif cât toate zilele care abia poate fi cuprins pe birou.
E un om în vârstă, cu ochelari, cu cele câteva fire da păr alb din creştet întinse spre spate peste scalpul pleşuv, cu pielea albicioasă precum dejurîmprejurul, cu faţa îmbătrânită şi ternă, dar în mod paradoxal cu o piele netedă şi parcă prea mare pentru trupul ce-l înveleşte. Pielea nu are zbârcituri sau crevase adânci, ci doar nişte cute rotunde cam la fiecare centimetru, ceea ce îl face pe bătrân să semene foarte bine cu un vierme. Faptul că e înalţ şi subţire întăreşte această imagine.
Îi întind hârtiile şi îngân.
- Caut documentele acestea. Am fost trimis de la….
- Bine, bine – mă repede el din nou – ia loc.
Mă uit în jur dar în afara rafturilor pline de cutii albe cu înscris de mână negru pe capac, de biroul şi scaunul bărbatului, nu mai sunt alte elemente de mobilier. În fapt nu mai e absolut nimic altceva. Chiar nimic. Rămân în picioare în timp ce bărbatul cercetează atent hârtiile. Al câtelea?!
Apoi fără să-mi dea nicio atenţie se ridică şi se îndreaptă spre rafturi urmărind cu degetul informaţiile de pe hârtii şi indicaţiile înscrise pe eticheta metalică din capătul rafturilor. Se plimbă o vreme printre rafturi şi în sfârşit se opreşte. Priveşte înalt spre una din cutiile de sus, confirmă pe hârtie un număr şi tuşeşte scurt. Sunt curios cum o să ajungă până acolo căci nu există nicio scară în încăpere. Apoi însă inexplicabil, total inexplicabil pentru un om normal, începe să urce pe marginea metalică a raftului, tărându-se de-a lungul ei exact ca un vierme, ajunge la cutie, o desface, moşmondeşte ceva câteva minute şi coboară. Mă priveşte cu sprâncenele încruntate, desface iar hârtiile mele şi continuă căutarea. Alt raft, altă cutie şi din nou în sus pe marginea metalică a raftului. Apoi altul şi altul şi altul… Deja am ameţit. Ceea ce se întâmplă depăşeşte puterea mea de a imagina şi de a accepta inaccetabilul. Ce e însă cel mai ciudat e altceva. L-am urmărit atent pe bărbat şi am o vagă bănuială căăă… Aştept cu nerăbdare să mai aibă nevoie de o cutie. Şi are! În timp ce bărbatul urcă din nou desfac la repezeală fără să mă vadă prima cutie care se iţeşte în dreptul cotului meu. Aşa cum mă aşteptam cutia e goală. Desfac alta. E şi ea goală. Iau alte două şi le cântăresc doar în palmă. Nu mai e nicio îndoială.
- Nu-s domnule! – icneşte bărbatul evident obosit după travaliul depus. Are fruntea năduşită, ochii injectaţi, mâinile îi tremură, la fel şi genunchii. Se retrage târându-se gâfâit spre biroul din care scoate o cană de sticlă şi un pahar. Îşi toarnă apă în pahar şi o soarbe pe nerăsuflate.
 - Cred că trebuie să vorbiţi la capitală. Probabil sunt la arhiva centrală.
- De acolo m-au trimis la dumneavostră. Nu-s la ei – mint cu neruşinare, dar modul de organizare al arhivei de aici îmi spune că nici cea de la capitală nu e diferită.
Încerc să înţeleg ce se întâmplă. Aşa cum mă aşteptam etajul zece nu e un etaj, nu e o structură fizică, e probabil un test. “Caută, caută, eşti aproape de capăt” îmi spun şi încerc să înţeleg miza jocului. “Sistem” versus “furnici”. Despre asta e totul. Iar ca să câştigi trebuie să ieşi din pielea personajului creat de sistem fără să perturbi jocul, fără să-i strici regulile, fără să ieşi în evidenţă şi să reconstruieşti în interiorul jocului bucata de care ai nevoie privind dinspre sine. “Keep a low profile” e baza, iar lupta cu armele adversarului e esenţa. Iar etajul zece e ultimul pas. Dincolo de etajul zece eee… Ştiu ce e dincolo de etajul zece dar vreau o confirmare.
Bărbatul scrie chinuit ceva pe una din hârtiile pe care i le-am adus şi mi le întinde.
- Trebuie să mergeţi la camera 1107.
Încerc să descifrez ce a scris dar nu reuşesc. Scrisul e tremurat, abrupt, mărunt. Sunt convins însă că scrisul nu reprezintă nimic, e o aberaţie. Hârtia e doar un mijloc de locomoţie fără nicio valoare efectivă aşa cum au fost toate pe tot drumul până aici. La fel şi replicile personajelor cu care m-am întâlnit şi uşile pe care le-am deschis şi biletele pe care le-am luat de la maşina din holul central de la parter. Miza e alta. Controlul! Ni se abate privirea de la esenţă şi suntem plimbaţi într-un carusel din care se vede orice altceva doar ceea ce căutăm nu, dar senzaţia este că ne apropiem continuu de rezolvarea problemei. Sistemul îşi crează propriile nevoi pe care încearcă ulterior să le rezolve, fără de care altfel s-ar descompune, ar înceta să mai existe.
- Sunt aici de ore bune, probabil de zile şi nu faceţi altceva decât să mă trimiteţi de la unul la altul cu hârtii. M-am săturat! Nu mai plec de aici până când nu stau de vorbă cu directorul – spun pe un ton tăios şi îmi încrucişez braţele la piept dând impresia că sunt gata de luptă.
E exact ceea ce aşteaptă omul cu trup de vierme. Nimeni n-ar fi reactionat altfel în locul meu. “Keep a low profile” functioneaza chiar şi la tonuri mai înalte, la acute. Ba alţii chiar ar fi ţipat, s-ar fi dat cu fundul de pământ, ar fi bătut cu pumnul în masă, l-ar fi strâns de guler pe bătrân… O încrucişare nervoasă a braţelor şi o solicitare a prezenţei directorului cel mare sunt însă suficiente.
- Trebuie să mergeţi la camera 1107 – îmi spune bătrânul apăsat şi rar ca şi cum n-aş fi înţeles de prima dată şi zâmbeşte uşor viclean.
Ştiam că asta îmi va spune, era previzibil. De acum jocul necesită atenţie la detalii şi abilitate. Orice pas greşit poate fi ultimul. Nu ştiu exact ce înseamnă a fi ultimul dar recunosc că mi-e pentru prima dată teamă.
De acum ştiu. Etajul zece e mai mult decât un test, e o linie nevăzută. Etajul zece îi separă pe funcţionari de cei care iau deciziile, pe pământeni de nepământeni, îi separă pe angajaţi, pe oamenii ca şi noi de “zei”. Dincolo de etajul zece sunt cei care hotărăsc, unul, doi, zece, douăzeci, nu ştiu… De la etajul zece încolo nu vor mai fi trimiteri seci în sus şi în jos în funcţie de numărul zarului. Nu se mai joacă “nu te supăra frate” ci poker. “Gândeşte, gândeşte…” Trebuie să ajung la capăt fără să mai păşesc din treaptă în treaptă. Asta e aşteptarea pentru ca ultima uşă să mi se deschidă. Gata, ştiu.
- Îmi puteţi da o foaie de hârtie?!
Bărbatul mă priveşte chiorâş, ezită, întinde mâna spre rafturile biroului, apoi o retrage şi în cele din urmă îmi intinde totuşi hârtia albă. Îşi va muşca buzele pentru asta. Mă aplec peste biroul său şi încep să scriu caligrafiind atent. “Domnule Director Subsemnatul xxx, domiciliat în xxx… m-am prezentat în data de… la sediul dumneavostră în vederea clarificării problemelor legate de… şi am avut discuţii la următoarele birouri… Având în vedere că documentele menţionate în scrisoarea primită nu există vă rog să aveţi în vedere reevaluarea cerinţelor dumneavostră şi eliminarea solicitărilor fără temei legal. Cu stimă…”
Îi întind scrisoarea omului cu trup de vierme. Aşa cum bănuiam îşi muscă buzele. Nu se astepta la un asemenea pas. Mai ales asta cu “fără temei legal” e tare. Icneşte uşor şi îşi freacă deznădăjnuit ceafa umedă. Are două variante, să mă trimită la registratură, sau sus, cât mai sus astfel încât să nu mă mai întorc la el niciodată. Ştie că la registratură ajung chiar dacă îmi dă hârtiile înapoi. Tot una-i.
Doi popi! Încă unul şi merg pe full de popi.
Bărbatul oscilează, nu s-a decis încă. E rândul meu să zâmbesc. L-am dat peste cap fără să stric însă regulile jocului.
- Mergeţi jos la registratură şi depuneţi acolo cererea.
Mă întunec brusc. Nu mă aşteptam la asta. Răspunsul acesta e sinonim cu ieşirea din joc şi din lumea în care mă învârt..
- Vă dă acolo număr. Nu uitaţi să-i cereţi – îmi aruncă bărbatul fără să mă privească, apoi ia tocul, îl înmoaie în cerneală şi se întinde la scris la propriu peste catastif.
- N-am nevoie de număr – răspund sec, îi las hârtia pe birou şi dau să plec. E un bluf dar trebuie să meargă. Are să mă strige, ştiu sigur că are să mă strige după ce se dezmeticeşte. Fac câţiva paşi hotărâţi. Nu strigă. Nu mai sunt aşa hotărăţi paşii. Sunt chiar mai rari şi mai puţin apăsaţi. Chiar nu strigă. Nu se poate. Am cotit după rafturi şi văd în faţa privirii usa. Dacă apuc să ies e de rău. Ştiu unde duce uşa aceea. Are mai multe ieşiri şi niciuna nu e cea pe care am venit. În funcţie de răspuns dă spre o conductă de canalizare din zona rău famată a oraşului învăluită în duhori pestilenţiale şi colcăind de mortăciuni şi gunoaie de tot felul sau spre un balcon înfipt sus, sus de tot deasupra oraşului. Mă opresc în faţa ei, apăs clanţa, trag uşa, ridic piciorul drept… Nu strigă. Inima îmi bubuie ca o tobă mare şi simt că-mi explodează timpanele…
- Mergeţi la camera 1107! Nu uitaţi să treceţi pe jos pe la parter să luaţi un bon.
Respir uşurat. Daaa…

vineri, 18 iulie 2014

Macii

Nu-şi imaginase vreodată că va ajunge să iubească. Iubirile erau pentru oameni deştepţi, cu carte, iar el era un om simplu, cu doar patru clase şi palme bătătorite. Iubirea lui stătea între picioare, între ale sale şi ale lor. Oleacă de mozoleală şi iubirea creştea, şi creştea, ca un bostan smulgându-se din pistilul minuscul al florii, până ajungea rotundă şi împlinită ca o lună plină. Atunci el zvâcnea de cateva ori gâfâit, şi-apoi gata, iubirea se desumfla precum un balon, el îşi ridica nădragii, îşi ştergea cu mâneca năduşeala de pe frunte şi de pe ceafă şi-şi vedea de ale sale. Erau simple iubirile lui şi-i erau tare la îndemână. Auzise despre iubirea adevărată la televizor, în filme şi se minuna uneori ce miracole poate face şi cât de mult îi poate schimba pe oameni. În viaţă nu o întâlnise şi nici nu-şi imaginase vreodată cum ar fi putut decurge întâlnirea cu ea. Se mulţumea întotdeauna cu ceea ce primea, nu cerea şi nu avea vise.
Doar că se pomenise dintr-o dată cu ea pe cap, aşa, pe nepusă masă. Ultima fată îi căzuse cu tronc, fără să ştie de ce şi fără să înţeleagă nimic. Şi poate nici n-ar fi observat asta dacă într-o zi ea nu l-ar fi părăsit brusc aşa cum l-a gasit. El a aşteptat-o o zi, două, cinci, apoi a simţit un gol în stomac pe care a încercat să-l umple într-o seară cu un kil de votcă din cea mai proastă. A scăpat, dar golul nu s-a umplut, ba mai mult, s-a adâncit şi a început să-i scarmene măruntaiele ca o cangrenă canceroasă. A căutat-o ca un bezmetic, zile şi nopţi, mai pe aproape, apoi pe departe, pe soare, pe vânt, pe ploaie. Şi a găsit-o în cele din urmă. În braţele altuia. Degeaba i-a căzut în genunchi, degeaba a implorat-o, degeaba şi-a jupuit cămaşa şi şi-a sfâşiat pieptul. Ea a rămas impasibilă în braţele celuilalt, aşa cum probabil va fi fost peste puţină vreme în ale celuilalt, apoi ale celuilalt…
                                                                 ***
Privi pe geamul îngust al maşinii. Lanuri de grâu cât vedeai cu ochii. Lanuri arămii cu bobul plin, darnic, unduindu-se greu la fiece adiere de vânt în aşteptarea fierului ascuţit. Iar la marginea drumului, chiar sub ochii săi, brâul roşu dănţuind de-a lungul spicului în sus şi în jos ca o fată nepotolită prinsă de vâltoarea ameţitoare a dansului. Ici colo brâul subţire alergând odată cu maşina de cealaltă parte a şanţului se desfăcea într-o baltă sângerie, împrăştiindu-se în şant sau mai sus peste malul de pământ, sau dincoace înspre drum ca şi cum rana pământului s-ar fi desfăcut şi tot înlauntrul gemând s-ar fi rostogolit peste zi.
Maşina încetini, apoi opri câteva secunde în mijlocul drumului, cârmi spre stânga şi îşi continuă drumul căpătând din nou aripi. Abia atunci reuşi sa-i vada clar. La început crezuse că sunt fluturi. Aveau aripile roşii şi delicate, tremurând uşor ca o rochiţă de vară alintându-se în jurul vântului timid şi nehotărât. Erau mulţi, grozav de mulţi, aliniaţi ca la horă aşteptând cu sufletul la gură să vină cobzarul şi să pornească fără zăbavă cântul. Nu-i plăceau macii, deloc nu-i plăceau. Erau prea firavi, i se prăpădeau între degetele groase. Acum îi ţii în mână şi-ntr-un ceas sunt duşi, precum fulgii de zăpadă zbătându-se în fierbinţeala palmei.
Gaborii vorbeau tare, îngrămădind vorbele de-a valma unele peste altele, pentru ca din când în când să izbucneasca în grohăieli icnite. Probabil băusera bine. Auzea prin peretele de tablă subţire al maşinii tot ce-şi spuneau. "Eşti dat dracu bă dac-o fuţi p-asta. Da io nu i-aş trage-o. E gradat bă. Să nu dai de dracu." - se entuziasma prudent primul. "Şi dacă-i gradat ce, o are de aur? Sau de platină? Ţzz. Tot moale-i şi fierbinte şi nesătulă." - se împăuna celălalt, continuând şirul nesfârşit de măscări, în timp ce maşina se hurduca necuminte, şerpuind de-a lungul dungii care separa cele două jumătăţi ale drumului.
                                                                 ***
Bătrâna se apropiase cu paşi moi dinapoia-i şi îi pusese o mână pe umăr. El şedea pe prispă abătut ca un prun bătrân, îndoit de mijloc, cu braţele înţepenite în aerul nelimpede ca două ramuri desfrunzite cătând nostalgic la implinirea-n fruct de altă dată. "Tu încă o iubeşti mă copile" îi spusese bătrâna abia şoptit, ca şi cum vorbele sale ar fi fost doar o cugetare pentru sine, o concluzie stranie şi neaşteptată a unei înlănţuiri de întâmplări nefericite şi aparent nelegate ce se petrecuseră până nu demult.
Atât îi spusese "Tu încă o iubeşti mă copile"! Şi cuvintele acelea îi arseseră pe dată inima, îi pârjoliseră sufletul, îi urcaseră învolburate din piept în sus pe gâtlej, îi umpluseră de văpăi fierbinţi şi gura şi nările şi ochii. Ştia că bătrâna are dreptate iar asta îl speria de moarte. De când se despărţiseră iubirea îi sfârteca maţele, îi ardea creierii, îi zvâcnea în sânge ca o curgere turbată de lame subţiri şi ascuţite. Îl speria grozav simţirea aceea, cum trebuie că le speria pe fecioare curgerea cea fierbinte din pântec, nedorită, neaşteptată, alunecând in jos pe piciorul încă necopt ca o miere topită. Şi nu prezenţa iubirii îl speria cel mai tare, cât dispariţia ei. Dacă pleca, căci avea să plece neîndoielnic atâta timp cât ei nu mai erau împreună, unde avea să se ducă? Mai avea să se întoarcă vreodată?! Nelămurirea aceasta îl tulbura cel mai tare. Asta îl scotea din minţi şi stârnea nepotolirea sufletului şi a nopţii.
Iubirea se naşte şi moare, aşa cum se întâmplă cu fiece trăire fie ea întrupată sau nu. Şi dacă era aşa atunci şi iubirea ce-i măcina sufletul atât de dulce avea să moară şi dânsa, să dispară definitiv şi să nu se mai întoarcă niciodată. Iar asta nu era cu putinţă a fi acceptat. Nu o putea lăsa să plece. Căci ce sens ar mai fi avut să caute împreunarea cu o altă femeie dacă iubirea nu i-ar mai fi umplut sufletul nicicând?! Ar fi mai putut fi alta femeia lui?! Ar fi putut avea copii, familie, acoperiş deasupra capului?! Ar mai fi putut alerga înainte dacă sub ochi i s-ar fi întins doar crâng pârjolit?! Şi până la urmă ar mai fi putut alerga cu cioturile de suflet care îi rămăseseră?! Ar mai fi putut.. ..?! El era om simplu şi nu ştia răspunsurile la întrebările acestea, dar de simţit simţea.
Şi atunci, abia atunci când auzise cuvintele mumă-sii, îi încolţise în gând răzbunarea şi dorinţa de a-i lua sufletul în schimbul iubirii furate. De bună credinţă el o invitase în casa sa, iar ea îi băgase pe ascuns mâna în buzunarul sufletului şi îi furase tot ce putea fi mai de preţ. Îi era recunoscător pentru că îl ajutase să o descopere ascunsă acolo în podul sufletului, dar nu-i putea ierta crima. Era ca şi cum ai fi dezgropat din genunile timpului o statuie din nisip ameţitor de frumoasa, ai fi dezvelit-o lumii şi ai fi lăsat-o aşa, neapărată, sub soare, sub vânt, sub privirile flămânde ale oamenilor, contemplând-o nepăsător cum se mistuie.
                                                                 ***
Maşina începu să facă unduiri tot mai ample în jurul axei drumului. Bărbaţii vorbeau pe un ton tot mai ridicat şi râdeau bolovănos la fiece porcărie scoasă pe gură. "Bă dobitocule, vezi acolo de volan. Băăăă, ce faci băăă ..." ţipă cel din dreapta ca trezit din beţie şi atunci şoferul speriat smuci brusc volanul, maşina se răsuci violent în drum, se înfipse cu una din roţile din faţă în şosea, pentru a se ridica apoi oblic cu tot corpul în aer peste roata înfiptă în asfalt, a se rostogoli peste cap de mai multe ori şi a sfârşi în cele din urmă liniştită în şanţul din stânga şoselei.
Când se trezi simţi cum gura îi arde văpăi. Şi ochii şi narile. "Iubirea! - icni îngrijorat - se duce". Era sărată iubirea. Şi cleioasă. Toată teama de a rămâne fără pereche adunată bob cu bob în ultimele săptămâni se ghemotoci grămadă în inimă ca un boţ de plumb topit. Nu se putea mişca şi abia dacă putea respira. Privirea îi era înceţoşată. Nu putea descifra nimic împrejur. Doar mirosul de pământ ud şi de iarbă. Pipăi cu degetele răsfirate dar înţepenite spicele. Atunci înţelese tot ce s-a întâmplat, accidentul, zborul, aterizarea în lanul de grâu. Dar tot nu se putea mişca şi simtea cum un fier încins îi sfredeleşte tot trupul de jos de la călcâie şi până în creştet. Apoi încet încet privirea începu să se limpezească. Zări chiar în dreptul ochilor săi un pai, două, trei, o grămadă. Şi macii şi cerul. Dar nimic altceva. Doar şuvoiul cel roşu ca un pârâiaş târându-se lent printre spicele de grâu, mărindu-se din loc în loc pentru a forma câte o baltă mică, ca şi cum rana pământului s-ar fi desfăcut şi tot înlăuntrul gemând s-ar fi rostogolit peste zi.
Durerea era tot mai mare şi mai greu de suportat.
                                                                  ***
Undeva în spate un glas se rostogolea isteric.
- Broscaruleeee... unde eşti bă? Bă broscarule, mai trăieşti? Să nu mori şi tu bă broscaruleee...
Degeaba urla. Scăpase. Scăpase şi de gabori şi de apăsarea iubirii...

marți, 8 iulie 2014

Gângania (partea a treia)

Cobor din nou în holul cel mare. De data aceasta mǎ apropii de maşinǎ cu paşi mǎrunţi şi moi. Nu mǎ mai grǎbesc. De ce m-aş grǎbi?! Şi unde? Înspre ce?! Încerc sǎ-mi privesc ceasul şi sǎ aflu de cât timp mǎ aflu aici. Dar ceasul a stat. Secundarul e înţepenit la secunda 57. Mǎ întreb de când n-a mai fost întors, dar e deja prea târziu. Privesc atent maşinǎria. Şi ea mǎ priveşte prin cele zece perechi de ochi ale sale. Ştiu cǎ indiferent ce se va întâmpla voi apǎsa un nou buton şi cǎ ea va scuipa un nou bilet. Şi ea ştie cǎ am sǎ apas butonul. Nu-mi dau seama însǎ cine are de câştigat din povestea asta. Dacǎ i-ar fi fost simplu ar fi putut sǎ mǎ arunce afarǎ din clǎdire mai devreme, pânǎ la etajul patru, când lupta s-a purtat sǎ spun aşa “la vedere”. Dar nu-i e! Şi de aceea va trebui sǎ mǎ accepte cotrobǎind prin mǎruntaiele ei, urcând, sau poate coborând etaj cu etaj, pânǎ… Cine ştie pânǎ când?! Pânǎ când va gǎsi un rǎspuns raţional la întrebarea mea. Dar rǎspunsul nu-i e la îndemânǎ. Se vede asta din încrâncenarea ei.
La etajul şapte sunt doar patru birouri. Intru în primul la întâmplare. Nu mǎ mai sperie birocraţia, sistemul. Ştiu cǎ dacǎ mǎ rǎtǎcesc au sǎ mǎ caute ei pe mine, dacǎ am sǎ fac un pas strâmb au sǎ sarǎ sǎ îl îndrepte. Nu vor sǎ plec, nu vor sǎ mǎ piardǎ. Eu sunt personajul, bila fǎrǎ de care toboganul nu ar mai avea sens. N-am greşit biroul deşi l-am ales absolut la întâmplare. Maşina ştie unde vreau sǎ intru, camerele mǎ urmaresc din toate colţurile, în toate camerele, pe toate culoarele. Femeia e acolo unde mǎ aşteptam sǎ fie. Are trǎsǎturi urâte, aspre.
Mǎ aşez pe scaunul din faţa ei şi îi întind hârtiile. Le citeşte cu preocupare apoi îşi concentreazǎ atenţia asupra calculatorului. Îmi încrucişez braţele la piept şi aştept. Trebuie sǎ lupţi cu armele lor dacǎ vrei sǎ izbândeşti. Îmi dau seama cât de mult poate sǎ o irite rǎbdarea mea. Niciun icnet, niciun vaiet din partea-mi, scrâşnete înnǎbuşite din partea-i.
- Nu gǎsesc – vine în sfârşit confirmarea.
Se aşteaptǎ sǎ ţip, sǎ urlu, sǎ fac o scenǎ la care ea sǎ joace docil rolul de victimǎ pentru ca apoi sǎ riposteze mârşav. Dar nu-i fac jocul. Merg în continuare pe cǎrţile mele şi tac. Pas!
- Nu gǎsesc domnule şi pace.
- ???
- Deciziile despre care se face referire aici. Au dispǎrut ca şi cum cineva ar fi intrat în sistemul nostru informatic şi le-ar fi şters. Ar fi trebuit sǎ fie aici – îmi aratǎ ea cu degetul undeva pe un ecran invizibil privirii mele.
- Sau poate cǎ n-au existat niciodatǎ. Poate cǎ nici nu fac parte din sistem ci am fost introdus absolut eronat. La asta v-aţi gândit?
Se opreşte şi mǎ priveşte cu o figurǎ de vulpe intratǎ în coteţul gǎinilor. E momentul ei de glorie. Ochii îi sticlesc, buzele îi tremurǎ de nerǎbdare, nǎrile frǎmântǎ insistent aerul încins.
- Domnule! – mǎ priveşte ea sfidǎtor – întrun fel sau altul toţi avem o datorie la stat, fie cǎ ştim de ea fie cǎ nu!
Accept lovitura. Dar nu mǎ pot opri sǎ nu parez.
- Şi cine îmi poate explica în ce constǎ aceastǎ datorie?
E rândul ei sǎ se clatine. Ştiu deja rǎspunsul. E acelaşi folosit în orice situaţie când maşina nu are de fapt un rǎspuns. “Mergeţi un etaj mai sus la colegii mei”.
Cobor din nou la parter. Am devenit un mic erou local. Nu sunt foarte mulţi cei care au ajuns vreodatǎ în viaţa lor la etajul opt. De fapt din câte îmi dau seama prezenţi suntem doar cinci. Eu, un bǎrbat cu barbişon subţire şi la propriu şi la figurat, care vrea sǎ construiascǎ o moarǎ pentru balotat vântul (naiba ştie ce doreşte sǎ facǎ cu ea; sau cu el) şi încearcǎ sǎ afle ce aprobǎri îi trebuie pentru construcţie, douǎ doamne care se strǎduie ca şi mine sǎ afle de ce sunt datoare fiscului şi un şofer de taxi care în mod cu totul excepţional a sǎrit de la etajul patru direct la şapte şi acum aşteaptǎ la uşǎ, aşezat pe scaun şi sprijinindu-şi capul în palme, sǎ-i iasǎ hârtia. Cu şoferul de taxi treaba e încurcatǎ, cǎci nimeni n-a auzit niciodatǎ, dar absolut niciodatǎ, ca cineva sǎ fi sǎrit de la patru direct la şapte şi toata lumea presupune cǎ-l paşte pârnaia. De altfel omul e distrus complet. Abia se abţine sǎ nu izbucneascǎ în lacrimi.
Mǎ apropii de maşinǎ şi cei strânşi în jurul ei îmi fac loc depǎrtându-se din calea-mi într-o parte şi alta. “Dovedeşte-i!”, “nu te lǎsa, luptǎ-te cu nesimţiţii”, “fǎ-o şi pentru noi”, “doboarǎ sistemul, doboarǎ animalul” se aud în jurul meu glasuri rǎsfirate şi soptite. Doar bǎtrâna cu mustaţǎ proptitǎ cu un cot pe cutia maşinii mǎ bate bǎrbǎteşte pe umǎr şi cu pumnii strânşi având degetul mare prins înǎuntru îmi face semn cu capul în sus “Ţine-te tare, mai ai un pic pânǎ la zece!”. N-o întreb ce se întâmplǎ la zece, îmi imaginez cǎ e doar un prag psihologic.
Nu-mi trebuie mult sǎ ajung la etajul zece. Discuţiile sunt scurte şi aride “Nu ştim, nu avem, nu gǎsim”. Deja însǎ o paloare galben-murdarǎ a început sǎ acopere feţele celor cu care vorbesc. Sunt stânjeniţi. Nu fiindcǎ nu-mi pot satisface cererea, nu, nu, nici vorbǎ, ci pentru cǎ îşi simt neputinţa, nu a lor ca indivizi ci a lor ca mecanism, ca sistem. Simt cǎ se îngroapǎ în propria slǎbiciune, cǎ se surpǎ înlǎuntru şi cǎ va veni momentul în care maşina va trebui sǎ mǎ scuipe, sǎ mǎ trimitǎ înapoi, dar nu pe uşa cea mare cu scǎri de marmurǎ din faţǎ, ci pe o uşiţǎ micǎ undeva la vârful piramidei, care sǎ mǎ scoatǎ pe o strǎduţǎ dosnicǎ şi pustie unde sǎ nu fiu vǎzut de nimeni, poate chiar într-o altǎ lume diferitǎ de cea în care trǎiesc.
Cu cât urc cu atât sunt mai sigur cǎ de fapt etajele de la patru mai departe nu sunt construite deasupra pǎmântului ci se adâncesc undeva sub pǎmânt. Toatǎ structura e o piramidǎ cu fundul în sus din care noi nu vedem decât baza şi câteva nivele, restul structurii, cea mai mare parte din ea, cufundându-se în pǎmânt. E ca un aisberg ce înfǎţişeazǎ privirii partea cea mai puţin importantǎ. Colţii care sfâşie carenele metalice rǎscolind înlǎuntrurile fierbinţi sunt dincolo de suprafaţa semitransparentǎ care separǎ vizibilul de ne-vizibil.
Aerul din clǎdire îmi pare din ce în ce mai greu respirabil, nu pare sǎ fie împrospǎtat în vreun fel deşi ici colo se zǎresc în tavanul fals grile de ventilaţie. Lumina e din ce în ce mai difuzǎ. Corpurile de iluminat sunt mai rare, becurile mai puţine şi mai slabe. Şi spaţiul este mai strâmt şi asta face sǎ te simţi încolţit ca o lighioanǎ sǎlbatecǎ. Apoi nǎrile adulmecǎ mirosul de igrasie. Pereţii îmi par umezi, zugrǎveala umflatǎ şi pǎtatǎ în colţurile reci ale încǎperilor. Pânǎ şi oamenii s-au transformat. În mod evident, fǎrǎ echivoc. Sunt mai uscaţi, mai lipsiţi de culoare, de vlagǎ. Îmi par ascuţiţi, cu pielea înǎspritǎ o carapace cenuşie, cu degetele subţiate ca nişte tuburi negre fragmentate, cu capetele doar cuburi seci din care ies în exterior buzele, ochii şi urechile precum frunzele rebele din tufişurile ornamentale tunse la linie. Nas n-au. Sau au dar nu sunt decât o dungǎ subţire desenatǎ cu creion chimic pe faţa dreaptǎ a cuburilor undeva deasupra buzelor. Începe sǎ mǎ sperie adâncirea asta înlǎuntru.
Apǎs butonul liftului. Din spate cineva mǎ trage de mânecǎ. Privesc peste umǎr. E un alt individ celebru al locurilor. Un bǎtrân care probabil are peste optzeci de ani. E în clǎdire de peste trei luni. N-a urcat decât pânǎ la patru dar acolo lucrurile s-au complicat. N-am înţeles niciodatǎ de ce, lucrurile erau prea încurcate ca sǎ încerc sǎ mai înţeleg şi problemele lui. Cert este cǎ-şi aşteaptǎ în fiecare zi hârtia care nu mai soseşte. N-a mai plecat niciodatǎ acasǎ. Iar hârtia tot n-a sosit.
- Domnule! Aici nu se întâmplǎ ceea ce pare cǎ se întâmplǎ. Asta e o capcanǎ.
L-am privit lung şi întrebǎtor. Ştiam cǎ are un dram de dreptate dar nu înţelegeam ce vrea sǎ spunǎ.
- Crede-mǎ domnule. Ăsta e doar un muşuroi construit pentru ca el sǎ-şi poatǎ alege victimele. Sǎ le poatǎ face sǎ disparǎ fǎrǎ a atrage atenţia cuiva. Sǎ le poatǎ aduce de bunǎ voie în culcuşul sǎu de sub pǎmânt. Clǎdirea asta nu are nicidecum atât de multe etaje cât aratǎ cifrele maşinii. E uşor sǎ vezi de afarǎ dacǎ eşti atent. Nu are decât patru etaje. Celelalte sunt de fapt un muşuroi sub pǎmânt, nu etaje deasupra aşa cum crede toatǎ lumea.
- Stai, stai puţin. Cine? Care el?
- El, ea... Gângania.
- Gângania?
- Da, da... gângania... Ştiu cǎ n-ai sǎ mǎ crezi dar am vǎzut-o cu ochii mei. E jos, jos de tot în inima pǎmântului. E ultimul nivel, cel la care n-ai vrea niciodatǎ sǎ ajungi. E un singur birou acolo. Unul singur, ca o vizuina de cârtiţǎ, umedǎ, întunecoasǎ, rece. El stǎ la masa din faţa uşii, urmǎreşte monitoarele şi trage de manete.
- De manete?
- Da, da, de acolo controleazǎ totul. Cine urcǎ, cine coboarǎ, cine unde intrǎ, cine pleacǎ definitiv, cine rǎmâne şi în cele din urmǎ cine ajunge la ultimul nivel, în vizuina lui, pe masa lui.
Simt fiori pe şira spinǎrii. Mare parte din povestea sa seamǎnǎ cu ceea ce am observat eu singur, dar viziunea lui e evident una fantasmagoricǎ. Gândaci, muşuroaie, victime care cad în plasa neîndurǎtorului. Era prea mult pânǎ şi pentru mine care am o fantezie destul de bogatǎ. Era evident cǎ blufa. Cât stǎtuse în clǎdire auzise tot felul de poveşti ale celor care trecuserǎ pe acolo, le înflorise şi le învelise în poleialǎ strǎlucitoare.
- Hei... dar de unde ştii de gânganie?! Ea trǎieşte acolo jos, jos de tot. Iar tu n-ai ajuns sǎ treci de patru. Deci nu ai de unde sǎ ştii ce e jos.
Bǎtrânul mustǎceşte şi-şi plimbǎ limba peste buzele uscate. Are dinţii rari şi stricati, buzele crǎpate, pielea feţei plinǎ de ţepi lungi şi aspri ca un cactus bǎtrân.
- Am pǎcǎlit maşina. Acum nouǎzeci şi sapte de zile stǎteam aici, axact aşa cum stǎm noi doi acum. Era un bǎrbat cu un sacou închis, cu nişte dungi cenuşii, cu diplomat, cu un ghiul mare şi puţea de trǎsnea a parfum. Urma sǎ urce la cinci. Dar n-a mai luat liftul. Când uşile s-au deschis i-a dat dracului pe toţi, şi-a luat tǎlpǎşiţa şi s-a tot dus. Am luat liftul în locul lui. Ştiam câte ceva despre ceea ce se întâmplǎ de la un vecin care a avut o problemǎ asemǎnǎtoare cu a mea. Am apǎsat ultimul etaj. Contrar aşteptǎrilor m-a lǎsat sǎ mǎ duc pânǎ acolo. Am bǎtut la uşǎ şi uşa s-a deschis. N-a fost o întâlnire deloc plǎcutǎ. Îl aştepta pe celǎlalt. Nu mǎ întreba de ce îl aştepta atâta timp cât omul urmǎ sǎ urce doar pânǎ la cinci. Probabil cǎ ştia cǎ e un trişor şi cǎ va încerca sǎ urce direct la ultimul nivel sǎrind peste toate celelalte. M-a privit fix şi mi-a spus doar atât “M-ai pǎcǎlit şi mie nu-mi place sǎ fiu pǎcǎlit. N-ai sǎ mai pleci de aici niciodatǎ”. Nu m-a speriat nici el nici ameninţarea lui. Sunt un om care nu mai are ce pierde. În schimb dumneata eşti un om care poate pierde multe.
M-au lǎsat cu gura cǎscatǎ cuvintele bǎtrânului. Povestea lui avea cap şi coada, avea sens. Lucrurile pǎreau înflorite şi total fanteziste, dar era atât de bine împǎnatǎ cu elemente pe care le simţisem eu însumi. Bǎtrânul ori avea o imaginaţie absolut fabuloasǎ, ori era dintre cei aleşi, ori nu era real nici mǎcar o sprânceanǎ, ci doar o imagine proiectatǎ pe perete de o minte obositǎ. N-am avut timp sǎ mǎ mai gândesc mult la bǎtrân. Liftul a pufǎit scurt şi usile s-au deschis ca o gurǎ de şarpe plictisit de atâtea înghiţituri ce nu potolesc foamea.
Cuvintele bǎtrânului m-au marcat puternic “Când uşile s-au deschis i-a dat dracului pe toţi, şi-a luat tǎlpǎşiţa şi s-a tot dus; când uşile s-au deschis i-a dat dracului pe toţi, şi-a luat tǎlpǎşiţa şi s-a tot dus; când uşile s-au deschis i-a dat dracului pe toţi, şi-a luat tǎlpǎşiţa şi s-a tot dus” îmi ţǎcǎne în creier ca o pǎpuşǎ stricatǎ. În faţa uşilor deschise bǎrbatul cu ghiul a ales sǎ nu mai urce. A întors spatele şi s-a dus. A scǎpat. Sau cel puţin aşa pare, dar chiar aşa sǎ fie?! Eu ar urma sǎ ajung la zece. Zece nu poate fi decât un prag psiholoic. Şi totuşi... dacǎ bǎtrânul are dreptate şi toatǎ construcţia nu e decât o pâlnie pentru ca cei cernuţi sǎ ajungǎ la el?! Nu mai am timp sǎ mai gândesc. Liftul pufǎie şi uşile încep sǎ se apropie. Socotesc repede...