vineri, 28 mai 2010

Dialoguri imperfecte

- Auzi tu?! Ai deschis?
- Nu dragă, ce vorbeşti. E prea devreme.
- Şi oamenii?
- Să mai rabde. Deşi mă îndoiesc că s-a trezit vreunul aşa cu noaptea-n cap.
- Bineeee… – oftă floarea de crin împreunându-şi la loc petalele în aşteptarea răsăritului de soare...

miercuri, 26 mai 2010

Albastru

Când am ajuns acasă maică-mea mă aştepta în uşă.
- Auzi, hai nu te dezbrăca, treci te rog cinci minute pe la domnul Iftiadi că i-am promis de vreo două zile, da uite că uita-i, că treci şi pe la el să vezi ce-i cu apa aia de-i curge în bucătărie, că are nişte scurgeri la chiuvetă şi ştii că nu se pricepe săracu…
Tare mă enervau afacerile astea ale maică-mii cu toţi vecinii din bloc care mă implicau mai cu voie, mai fără voie şi pe mine. Du-te la Popeasca de la trei să vezi de ce nu-i merge calculatorul că şi ea ne-a dat nouă de Crăciun oala aia mare de făcut sarmale, du-te la Georgeasca de la parter să vezi de ce nu mai merg prizele că şi ea e cumsecade şi ne-a vândut pontu cu manevra la contoar să consume mai puţin, du-te la Mihăileşti că li s-a blocat pisicu cu gâtul în grilajul de la balcon şi bineînţeles că şi ei sunt cumsecade că ne-au dat butoiul pentru varză acu doi ani şi tot aşa. Singurul loc unde mă duceam cu plăcere era la Doamna Balaban. N-o să vă explic acuma de ce dar cred că bănuiţi. Şi fiindcă la Doamna Balaban mă duceam destul de des nu puteam s-o refuz pe maică-mea, să-mi sară pe urmă în cap “că la aia te duci una două, că nici nu ştiu ce afaceri ai tu cu ea, da când te rog şi eu ceva mă refuzi, că ăsta eşti tu, încăpăţânat, leit taică-tu”. Aşa-i maică-mea. Până la urmă a trebuit să mă schimb, să-mi iau sculele şi să urc până la şase la domnul Iftiadi. În lift chiar mă gândeam dacă o să-l recunosc pe vecinu de la 47. Nu-l văzusem în toată viaţa decât o dată sau de două ori şi singura imaginea care se profila în memorie când încercam să strâng toate bucăţile de informaţie despre domnul Iftiadi era o pată mare, diformă şi cenuşie.
Ciocăn la uşă, o uşă veche mai mult ca sigur de pe vremea lu Nea Nicu, dacă nu şi mai veche. Nimic. Mai ciocăn o dată, de data asta în ropote galopante. “Intră” îmi răspunde cineva înfundat. Intru. Domnul Iftiadi trăieşte de mulţi ani singur. De când i-a murit nevasta tot singur e. Se vede că trăieşte de mulţi ani singur. Chiar foarte bine se vede. Lucrurile îi sunt aruncate claie peste grămadă prin casă, ca şi cum stăpânul lor le-ar fi dat drumul din mână acolo unde se găsea atunci când n-a mai avut nevoie de ele. Haine, tigăi, sticle de Cola, vreo câteva de votcă, pantofi, ciorapi, ziare, ceşti de cafea, farfurii nespălate, hârtii mâzgălite, mulţime de ghemotoace de hârtie, norişori din puf de praf, pâine uscată, pixuri… Arunc un ochi în dormitor. Patul e desfăcut şi hidos, cu cearceafurile aburind parcă făcute ghemotoc într-un colţ, cu salteaua dezvelită impudic şi păstrând în centru o amprentă rotundă de trup ghemuit, ca o curvă bătrână având imprimată pe retină imaginea trupului ultimului ei iubit. Intru în bucătărie. Domnul Iftiadi stă la fereastră şi priveşte afară. Ca un cuier în care ai atârnat o salopetă arată domnul Iftiadi. Exact ca un cuier din acelea care existau pe vremuri peste tot, cu un băţ rotund de lemn lăcuit, cu semiluni în vârf dispuse simetric pe un cerc, şi jos cu alte semiluni pe post de picioare şi suport pentru umbrele tot prinse tot pe un cerc de diametru ceva mai mare de data aceasta. E lung, deşirat iar hainele curg pe el. Are plete domnul Iftiadi. Nu s-o mai fi tuns de când i-a murit nevasta?! I-ar fi cât se poate de uşor să se ascundă după orice copac, atât de subţire e domnul Iftiadi. Acum nu se ascunde, stă cu coatele sprijite pe pervazul ferestrei, uşor aplecat şi priveşte afară.
- Am venit să văd ce-i cu scurgerile. M-a trimis maică-mea, a zis c-a vorbit cu dumneavoastră...
Domnul Iftiadi nu reacţionează în nici un fel. Arunc un ochi sub chiuvetă. Ooo… Instalaţia e de pe vremea lui Pazvante. Cu plumb. Cineva a tras de ţevi şi una a cedat. S-a fisurat acolo unde se îmbină cu bateria. După cum sunt smulse amândouă, cel mai probabil este că cineva a încercat să se urce pe chiuvetă şi era să cadă cu ea. Aici e de muncă nu glumă. Trebuie înlocuit tot, absolut tot, ţevi, baterie, conexiuni.
- Domnule Iftiadi, cred că problema e mai complicată decăt am bănuit. Mai bine chemaţi un instalator, un profesionist. E mult de lucru aici.
Domnul Iftiadi nici nu pare să mă fi auzit. Surd nu e că mi-a răspuns adineauri. O fi băut?! Mă uit iar sub chiuvetă. Apa ţâşneşte din ţeava fisurată şi se aruncă ca-n piscină într-un lighean roz de plastic în care probabil doamna Iftiadi spăla pe vremuri rufele. Ligheanul e pe jumătate plin. Mă întreb ce se va întâmpla când se va umple. Mă întorc pe călcâie şi dau să plec când domnul Iftiadi îşi aminteşte brusc de mine.
- De unde domnule atâta albastru?. Stau şi mă întreb, de unde?! Şi marea imensă e albastră, şi cerul nesfârşit e albastru, ba chiar dacă te uiţi bine şi aripile pescăruşilor au o tentă albăstruie…
Mă uit şi eu peste umărul domnului Iftiadi. Mie nu-mi par cu nici o tentă albăstruie, mie îmi par albe albe. Oricum, mă bucur că proprietarul apartamentului de la numărul 47 dă semne de viaţă căci vreau să-i atrag atenţia asupra câtorva amănunte înainte de a pleca. Şi vecinului de sub el trebuie să-i atrag atenţia asupra unui aspect important. Îl paşte o inundaţie.
- Domnule Iftiadi, cred că trebuie să sunaţi la instalator destul de repede, căci situaţia e destul de gravă. Şi în nici un caz să nu mai mişcaţi ţevile astea două, că abia se mai ţin în câteva puncte. Astea de plumb, le vedeţi?
Domnul Iftiadi nu pare să mă fi auzit nici acum. Ori e beat ori e tâmpit. De data asta plec fără să-i mai arunc nici o privire. Deschid uşa şi când s-o închid pe dinafară îmi amintesc de robineţii de izolare. Mă întorc repede, mă bag iar sub chiuveta, dau să-i închid, dar neam să se mişte. Sunt înţepeniţi, probabil n-au mai fost folosiţi de zeci de ani. Deci singura izolare rămâne din coloană. Toată scara. Să fie sănătos.
- M-am tot întrebat domnule care este scopul vieţii, de ce trăim. Ştiu, mulţi s-au întrebat. Unii au găsit şi răspunsuri. Cei mai mulţi oameni mor împăcaţi domnule, ştii?! Nu din prea mult bine, ci pentru că au găsit liniştea aceea. Există un anotimp al tuturor momentelor importante. Aşa cum primăvara e anotimpul florilor crude, vara al trandafirilor, toamna al crizantemelor şi iarna al florilor de gheaţă, aşa şi cu oamenii. Fiecare vârstă are florile ei. A bătrâneţii e împăcarea cu sine şi cu Dumnezeu.
Rămân mut. Mai bine nu mă întorceam. Nu ştiu de ce dar mă simt aşa stingher când oameni care nu-mi sunt foarte apropiaţi încep să-mi vorbească despre problemele lor, încep să-mi facă confidenţe, pogoară peste mine gânduri intime. Mă răsucesc pe vârfuri şi încerc s-o şterg.
- Ştii domnule… şi glasul se opreşte ca şi cum n-ar fi vrut decât să-mi atragă atenţia că nu-i frumos s-o şterg pe furiş. Apoi, când mă opresc şi mă întorc cu faţa, continuă – eu n-am găsit liniştea asta. Şi nici sensul… Şi nici nu mai am răbdare până la bătrâneţe.
Tăcem amândoi. Greu! Nu reuşesc deloc să suprapun cuvintele sensibile şi grave peste imaginea camerei dezolant de murdară şi neîngrijită.
- Cu cât ne depărtăm de material cu atât avem şanse mai mari să găsim liniştea spiritului. Căci până la urmă ce trebuie să ne mulţumim domnule, trupul sau spiritul?! De trup scăpăm mai devreme sau mai târziu, îl îngropăm, se alege praful şi pulberea de el. Spiritul se mută de ici colo şi dăinuie veşnic. Şi noi ne ocupăm toată viaţa doar să hrănim trupul, să-i satisfacem toate dorinţele ca unui copil răzgâiat. Camera asta nu-i decât hrană a trupului domnule, pat, haine, mâncare… – îşi încheie el pledoaria după o mică pauză, ca şi cum ar fi ghicit ce gândesc.
- Ştiţi, dacă aveţi nevoie de un instalator bun vă pot da eu un număr de telefon – încerc s-o cotesc şi să-mi pregătesc din nou drumul către uşa de lemn de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dacă nu şi mai veche.
Ştiu, sună ca dracu, dar ce să fac?! Vecinu nu dă semne c-ar vrea numărul, deşi ştiu foarte bine că are nevoie de el. Caut un petec de hârtie şi un pix să i-l scriu. Ridic un ghemotoc de la picioarele mele, îl desfac, îl întind cu palma şi dau să scriu. E o hârtie plină de mâzgălituri. Ici colo se mai poate desluşi câte ceva. E o poezie de fapt. “Clepsidra” e titlul ei. Titlul şi prima strofă au rămas intacte. “Plutind peste-al vieţii deşert / voi fi doar un nor trecător / ascultând al zăpezii concert / înghetând temător”. Celelalte strofe au fost şterse cu furie şi nu se mai poate citi aproape nimic. Mai pot reconstitui doar cuvintele sau sintagmele “bob de nisip”, “clepsidra”, “albastru”, “infinit”, “sufletului meu” cu care se termină unele dintre versurile mai lungi. Domnul Iftiadi e poet! N-am ştiut asta. Caut în agenda telefonului şi îi scriu numărul lui Nea Angelescu Instalatoru lângă gâtul clepsidrei.
- Problema e că atâta timp cât facem parte dintr-o colectivitate suntem constrânşi să trăim după regulile ei, de cele mai multe ori nescrise. Facem ce fac şi ceilalţi. E ca la metrou. Stăm lipiţi unii de alţii, ne înclinăm cu toţii la curbe, venim în nas la frâne, ne dăm pe spate când accelerează, alunecăm uşor înspre uşă odată cu puhoiul care coboară sau dimpotriva, suntem strânşi ca într-o menghină atunci când trupurile se înghesuie într-o staţie aglomerată pe toate uşile. Nu că n-am vrea să facem altfel sau că n-am putea. Dar nu avem loc să ne întindem înlăuntrurile. Rămân lipite de trup ca aripile păsărilor de curte care nu mai ştiu să zboare deşi natura le-a înzestrat cu aripi. Tot ce putem face e să ne ocupăm de limita trupului şi nu de interior. Înţelegi domnule, e ca la metrou…
Recunosc în sine ca în mare parte înţeleg, ce nu înţeleg e cum dracu de m-a adus maică-mea în situaţia asta. Unde naiba l-o mai fi întâlnit pe uscatul asta de Iftiadi? E cam dus săracu!
- Aveţi aici un număr de telefon al unui instalator bun. Vorbiţi cu el şi va rezolvă. Tot vă rezolvă. Eu trebuie să plec că mă grăbesc. Vă salut!
Dau să plec şi fără să vreau îmi pică privirea pe lighean. Ăla roz. E plin ochi. Nu mai plec. Dacă aş încerca să lovesc uşor cu ciocanul găurica aia pe care ţârâie s-ar putea să se obtureze. Plumbul se poate lucra. E moale ca plastilina. Şi cu ocazia asta îl rezolv şi pe vecinu de dedesubt. Îmi sumetec mânecile şi mă apuc de treabă. Domnul Iftiadi a tăcut. Continuă să privească pe fereastră. De când am intrat doar asta face. Nici nu i-am văzut faţa.
- Vezi domnule? Uite cât albastru – o ia domnul Iftiadi de la cap cu albastrul… - Când toate se termină rămâne doar albastrul.
Ridic ochii. De unde o fi ştiut că am terminat nu înţeleg, că nu şi-a coborât ochii spre mine. Dar are dreptate, parcă aerul s-a făcut albastru dintr-o dată. Şi are un aspect de gelatină parcă sau de sare. Da, seamănă parcă cu sarea de baie, aia pe care o pui în cadă să te înfioare plăcerile.
- Cred că am rezolvat-o pe moment – îi spun domnului Iftiadi sobru, în timp ce în gând mă felicit mult mai energic “sunt un artist, ce mai, dacă am rezolvat-o şi pe asta!”. În mod ciudat ligheanul chiar daca era plin ochi n-a dat pe dinafară, ba dacă n-aş fi un om cu capul pe umeri aş putea spune că e mai puţină apă în el decât mai devreme, când am dat cu ochii de el. Dar sunt.
- Vine un moment când tot ce-ţi doreşti e să te învălui în albastru. Să te înveleşti în el ca într-o mantie şi să te rupi de lume. Aici e secretul împlinirii, sâmburele. Să te rupi de lume şi să îţi construieşti propriul univers.
În mod absolut ciudat fereastra domnului Iftiadi îmi pare un zbucium continuu de albastru. Rotocoale de albastru ca pufii de vată se izbesc în fereastră, se îndeasă, se suprapun în straturi, se înmulţesc şi se desfac, se strivesc, alunecă. Aud sticla cum începe să geamă sub presiunea lor. Scânceşte ca şi cum interiorul i s-a rupt în bucăţi care se freacă unele de altele. Deşi e linişte simt cum îmi bubuie timpanele de parcă aş fi pe fundul mării. Domnul Iftiadi întinde mâna să deschidă fereastra. E nebun, e clar. Îmi ridic la timp geanta cu scule şi o iau la fugă fără să mă uit în urmă. Cu coada ochiului văd cum încăperea începe să se umple de un albastru vâscos ca o miere. Domnul Iftiadi stă nemişcat cu coatele pe pervaz şi cu ochii fixaţi undeva peste mare. Închid uşa la timp. Un ropot de valuri se aude izbind în uşă preţ de un minut. Apoi se face linişte. Cobor.

În următoarele zile am stat cu urechile ciulite să aud veşti despre domnul Iftiadi. Dar n-am auzit nimic. Absolut nimic. Abia în a patra zi am aflat că l-au găsit mort în casă. Cauze naturale au zis. Ce o însemna “cauze naturale” când moare un om de 50-55 de ani naiba ştie… Asta nu m-a liniştit deloc. Şi albastrul?! Am vrut să mă duc la morgă să verific singur dar mi-a fost frică. Tot pe lângă madam Niculescu Careleştiepetoate a trebuit să mă dau ca să aflu mai multe.
- Auzi dragă, cică era mort de o lună şi mai bine. Da cică a stat aşa cu coatele pe pervaz la soare şi s-a mumificat, d-aia nu mirosea. Auzi, se zice mumifiat sau mumificat? Aşa l-au găsit, cu coatele în geam şi cu bărbia sprijită în palme – se miră Madam Niculescu vizibil agitat, apăsând pe m-urile de la mumifiat şi mumificat – Şi nici cauza morţii cică n-ar fi prea clară. Ăştia nu zic nimic dar am aflat eu ce-au găsit. Da le e frică să zică. Şi nici în acte nu vor să treacă. Cică ar fi murit de la albastru în plămâni.
- Hai fugi tu, de la albastru în plămâni? - a sărit şi Madam Iorgulescu contrariată de aşa diagnostic. Cum dragă albastru în plămâni?! Adică apă la plămâni?
- Ei apă, nu vezi că eşti nuştiucum – se răţoie Madam Niculescu pufnind şi ţuguindu-şi buzele a dispreţ. De la metil trebuie să fi fost. Că n-o fi ştiut să-şi dea în gât şi o fi înghiţit toată sticla. Că tare mai era neîndemânatic săracul…

duminică, 23 mai 2010

Gâdele

Bărbatul acela nu avea nimic din impozanţa unui gâde. Şi totuşi cu asta se ocupa, mânuia ghilotina. Era mai degrabă scund decât înalt, mai degrabă firav decât puternic, mai degrabă speriat decât crud. Pe trupul său nu se profila trufaş nici un muşchi, anterbaţul îi era subţire ca un ram de cireş şi nu viguros ca un trunchi de brad, iar pieptul nu era bombat în afară ca o platoşă de oţel ci se arcuia uşor spre interior ca şi cum ar fi încercat să-şi concentreze tot înlăuntrul într-un punct, undeva în stânga sternului.
Bărbatul se trezea în fiecare dimineaţă odată cu zorile şi începea să cureţe lama subţire a ghilotinei cu un alcool fin din flori de mărgăritar chiar dacă lama era de fiecare dată, dar absolut de fiecare dată curată, ca şi cum sângele s-ar fi refugiat speriat oriunde altundeva atunci când tăişul se repezea asupra capetelor zgribulite. O ştergea cu batista albă ascunsă în buzunarul de la piept cu colţul un pic iţit în afară, aburind uşor ceea ce îi păreau a fi pete dar se arătau în cele din urmă a fi doar umbre ale propriei priviri aplecate asupra-i, până când geana de soare, oricât de plăpândă ar fi fost, se oglindea într-ânsa pentru a se reflecta apoi cuminte pe peretele dinspre apus lângă goblenul cu moară şi salcie ca un fluture galben. După ce termina de curăţit lama îşi înfăşura o bucată de tifon în jurul degetului şi rotund ştergea locaşul în care gâturile mai fragede sau mai robuste, mai tinere sau mai bătrâne, mai elegante sau mai orişicum, se aşezau pentru ultimele clipe de nezbatere. La final ridica tăişul strălucitor şi îl fixa în poziţie verticală cu un fir de păianjen albastru crescut de mic în podul casei părinteşti, pregătind-o astfel pentru o viitoare descăpăţânare.
Nu avea mulţi clienţi dar îngrijirea ghilotinei îi ocupa tot timpul, de la răsăritul soarelui şi până la înserat, iar el o îndeplinea ca pe un ritual păgân fără să clipească, fără să tresară, fără să se vaite. Nici unul dintre cei ce îşi asezau gâturile pe ghilotină nu cerea îndurare, nu se târa în genunchi înspăimântat, nu îşi jelea sfârşitul grăbindu-se, ca şi cum lama subţire ar fi fost o uşă ca oricare alta spre lumea lui Hades. Ultimul client, unul dintre cei mai tineri pe care îi avusese de altfel, fusese un zâmbet timid crescut dintr-o naivitate fără margini pe un pat de iubire afânată precum sporii de Champignon în amestecul de turbă. Gâtul nici măcar nu i se spintecase ci se crăpase ca un lujer de floare crud şi zemos strivit sub greutatea propriei cupe. Imaginea sa sfâşiată fusese una tulburatoare şi tristă, ca multe dintre cele deja alungate. Dar nu pentru el. El tresărea o secundă, îşi ridica braţul stâng în dreptul inimii ca şi cum ar fi încercat să se asigure că-i aşezată la locu-i, apoi pleca liniştit la culcare, pentru ca a doua zi să se trezească iarăşi în zori şi să înceapă a lustrui lama subţire cu alcool fin din flori de mărgăritar. Căci el era gâdele…

joi, 20 mai 2010

Litoral news

Forfotă mare la malul mării. Bărbaţii palpită, femeile freamătă întrebător, ziarele vuiesc. Vin suedezeleee! Turoperatorul german TUI a adus din nou în Constanţa marţi un contingent de turişti scandinavi după ce cu mult timp în urmă, prin năvalnicii ani ’70, blondele nordice cuceriseră litoralul românesc lăsându-se la rândul lor cucerite de zburdalnicul sânge latin chiar şi fără paşaport. La o privire mai atentă, în timp ce coborau scara avionului, s-a putut constata cu oarecare surprindere că nordicele sunt chiar cele ce ne-au vizitat în anii ‘70 revenite acum în frumoasa Românie pentru împachetări cu nămol de Techirghiol bune la dureri de şale şi tratamente cu aerosoli pentru osteoporoză.

marți, 18 mai 2010

Cercuri colorate

Adineari la pâine, la Non-stopu ăla unde l-am întâlnit acu ceva vreme şi pe Fane Babanu.
În faţa mea sunt un băieţel de vreo 10 ani şi o fetiţă mai mică. Ţigănuşi. Credeam că sunt împreună dar băiatul cumpără un pachet de ţigări şi pleacă. Rămâne puştoaica. E simpatică. Are vreo 6-7 ani, o tunsoare migăloasă gen afro în şuviţe subţiri şi multe, ochii rotunzi şi jucăusi, doi colaci de cercei tipic ţigăneşti, imenşi şi grei, şi trei dinţi lipsă în faţă. E îmbrăcată curat şi în culori vesele.
- Ce vrei prinţesă? – o întreabă vânzătoarea privind-o admirativ.
- !@#$%^&*?>”:+*@$%verde aveţi?– răspunde dintr-o suflare fără să tragă aer în piept.
Vânzătoarea e la fel de nelămurită ca şi mine.
- Ce vrei?!
- Cafea&*?>”:+*@$%verde aveţi? – repetă mica prinţesă politicos dar la fel de rapid, nu într-atât însă cât să nu prind de data asta şi începutul, esenţial de altfel. Vânzătoarea zâmbeşte din nou. Eu asemeni.
- Da.
Fetiţa se codeşte şi strâmbă din nasul mic.
- De care?
Femeia îi întinde un plic de cafea solubilă.
- Câte vrei?
- Nu ştiu – răspunde prinţesa prompt. Apoi răstoarnă din pumnul mic pe tejghea mai multe monezi şi câteva hârtii de un leu.
- De toţi banii ăştia.

sâmbătă, 15 mai 2010

Unde dai şi cine fuge

Cel mai interesant titlu de ziar pe care l-am citit în ultima vreme este cel din Daily Mail: “Three-quarters of Britons want to emigrate“.
Spune multe chestia asta. Nu neapărat despre despre ei cât mai ales despre noi. Despre fiecare dintre noi. Căci asta este o dovadă limpede că nu contează unde trăieşti ci contează cum trăieşti. Cum reuşeşti să te bucuri de ceea ce ai, cum reuşeşti să te strecori printre greutăţi, să “educi” sau să “construieşti” colectivitatea în care te învârţi, cum reuşeşti să-ţi împodobeşti dejurîmprejurul astfel încât să scoţi la lumină ceea ce place ochiului şi mai ales sufletului şi să ascunzi după draperie restul...

miercuri, 12 mai 2010

Scrisori către Emilia

Emilio, ce faci tu mă fată mă?! Toate bune p-acolo pe la tine?!

Că uite noi abia ne ţinem ziulica p-acilea. Că pensii nu-s, alocaţii nu mai dau ăştia că crescurăţi prea mari, c-a zis femeia aia da la ghişeu că cum dracu de luă sor-ta alocaţia pân’la douăşcinci dă ani. Că cică de la opşpe trebuie să-i dăm înapoi da eu am zis să vină să-i ia, d-am dus toate alea la Liviu şi-am adus-o pă Aurica şi pă Maricica, nu-ş dacă le mai ştii că erau oo când ai plecat tu. Da găinile nu le-au vrut. Noroc cu ajutoarele astea de la primărie, că ne dă şi că n-avem de niciunele, şi dă frig, şi că suntem handicapaţi, şi că suntem diabelici…

Maică-ta e bine sănătoasă, se uita la teveu. Că azi e ultima zi, de mâine îl ducem la Liviu. Că de când cu criza am hotărât să vindem lecedu ăla dă două mii de parai şi să-şi vândă şi Liviu cu Lizuca frigideru, aragazu şi maşina de spălat că şi-alea tot vreo două mii făcea. Aşa că acuma o juma de lună ne dă nouă lecedeu lor să ne uităm la el şi o juma de lună îl iau ei înapoi. Şi la fel cu alea, cu frigideru, aragazu şi maşina de spălat. Aaa… nu mă tată că nu le mutăm şi p-alea. Ha, ha, ha, te ducea mintea, că de mică iereai deşteaptă… Nu, că noi le ţinem aici acasă, da vin ei şi-şi mai pun o chioftea la rece, sau îşi mai pregătesc câte o prăjeală ceva, sau îşi mai spală vreo boarfă.

Frate-tu şi a lu Liviu se duc dimineaţă la muncă şi vin seara obosiţi morţi săracii. Acum că a venit vara e de muncă în port. Că vin vapoare multe. D-astea de croazieră. Îl iau şi p-ăla micu a lu Liviu, Georgel, că el îi ţine de vorbă şi frate-tu cu a lu Liviu îi face la portofele. Merge binişor, mulţumim lu Dumnezeu, noroc cu străinii ăştia. Că şi dacă nu curge, pică. Da abia dacă ne ajunge dă mâncare, dă abonamentele la celulare şi la parabolice. Că dă benzină la motoretă mai scoatem cu gura de la unu, de la altu. Că ăştia, străinii adică, sunt cam cu capu în nori să dea dracii în ei, merg cu geanta pă umăr, cu portofelu în buzunar şi cu ceasu pă mână să fiu al dracului. Se mai găseşte câte un prost de român să le zică că cică să stea departe de ăştia care schimbă verdeţuri sau care vrea să le vândă vreo agricolă sau altceva, da ei tot p-a lor o ţiu.

Oricum acu e bine p-aicea că s-a încălzit. Că atlfel nu ştiu cum o duceam, că termină frate-tu toate gardurile din vecini. Ăla a lu moşu cu câinele mops din spate a ars cel mai greu că făcea jigodia aia pă el toată ziua şi s-a îngălbenit dă ziceai c-a dat în icter nu alta. Şi a lu Pandele, ăla de-i mă-sa procuroare şi el o arde cu curva aia de Victoriţa dă era colegă cu tine, să vezi că i-a luat ulucile toate dă i-a lăsat frate-tu numa stâlpii c-a zis că poate pune omu gard nou, da când colo l-a oprit Pandele şi i-a zis să vină să ia şi stâlpii că ce dracu să facă acuma cu ei aşa rari ca dinţii babii, că mai bine pune unu nou dă fier….

Emiliţo, da p-acolo cum e mă fată?! Mai merge bara? Tu fată, auzi?! Să nu care cumva să vii acuma îndărăt că e nasol rău acilişea. Chiar daca se împute şi p-acolo să nu vii mă înţelegi?! Că a dat marinelu o hârtie sau dracu ştie ce-a dat şi-a rămas fraierii fără biştari şi n-o să mai vie nici unu să-ţi puie la chiloţi, decât dacă vine omu d-acasă cu bonuri dă masă sau cu ce o mai avea, lumănărare d-alea de bronz, ghiuluri, ceasuri, ipoade, ifoane. Că ai văzut că şcoaseră ăştia ai lu Măru ifoane patrugi că şi-a luat şi-a lu Gelu de la unu dă trase merţanu cu numere dă ue chiar la el în faţa porţii. Şi lăsă şi uşile dăşchise.

Emiliţo, nici în conced să nu vii mă fată, că de când cu criza asta bate vântu păşte tot şi dacă bate vântu înseamnă că nu se mai înghesuie nimeni şi dacă nu mai e înghesuială nu-i nici rost de şmeneală. Că nu poţi să te mai apropii de geanta cucoanei că te vede şi ăla din capăt da la căşile de marcat şi ălălalt de la magazie care stă pă vine şi se uită încoa prin crăpătura uşii, aşa rău e peacilişea..

Hai că io te pup că mă duc să pregătesc lecedeu pentru Liviu. Şi să ne vedem sănătoşi după ce s-o trece criza mă fată…

luni, 10 mai 2010

Despre moralitatea crizei economice

Sigur că nu putem discuta despre moralitate atunci când e vorba de business iar viaţa fiecăruia dintre noi este un business indiferent din ce capăt am privi lucrurile. Din păcate un business în care nu suntem în rol de businessman ci în cel de marfă.
Trebuie să spun din capul locului că nu acesta “omul ca marfă” este subiectul însemnării şi că oricât de mult m-ar nemulţumi această constatare, nu mă pot revolta şi nici declara dezamăgit de situaţie pentru că lucrurile n-au stat nicicând altfel de-a lungul istoriei, deci nu putem spune că e bine sau că e rău atâta timp cât nu există o altă opţiune. Alta decât una utopică evident.
Dar să revenim la moralitate şi să luăm cazul lui John. Bărbat, 40 de ani, inginer, căsătorit, doi copii. Jobul lui John este unul foarte bun iar şefii săi sunt foarte mulţumiţi de activitatea şi de atitudinea sa. Este harnic, serios şi ataşat firmei. Soţia nu lucrează, are grijă de copii, dar salariul lui John şi jobul stabil sunt suficiente pentru a lua un împrumut de la bancă pentru o casă frumuşică, four bedrooms, two garages, un yard de aproximativ 1500 m2, mobilă, două maşini, una imensă pentru domnul şi alta mai micuţă pentru doamna. Căsuţa nu e nici preaprea nici foartefoarte, dar John împreună cu familia se integrează perfect “in the neighbourhood” atât material cât şi social. Împrumutul este pe douăzeci de ani dar John şi soţia nu-şi fac griji pentru că rata nu depăşeşte un sfert din venituri, celelalte trei fiind suficiente pentru cheltuielile specifice gospodăriei, un trai decent şi un concediul spumos vara în Florida. Familia lui John este o una fericită, se poate constata asta privind fotografiile de pe Facebook în care John, soţia şi cei doi copii zâmbesc cu gura până la urechi.
Când s-a însurat, John nu prea ştia ce înseamnă o bancă. Dar nici nu l-a interesat şi nici nu s-a lovit de problemă. Părinţii au avut întotdeauna ceva cheag. Abia după ce s-a însurat şi tânăra soţie i-a susurat dulce în ureche “acuma e timpul să ne cumpărăm şi noi un cuibuşor numai al nostru” John a început să dea din colţ în colţ căci economiile sale modeste nu îi permiteau să cumpere ceva mai mult decât o bicicletă mai coaptă sau o motocicletă la mâna a doua mai modestă. Dar s-a liniştit repede. Rudele, prietenii, colegii i-au spus zâmbind în cor “nu-ţi face griji, pentru asta există băncile”. Şi John s-a liniştit ca un bebeluş care a luat o linguriţă de licoare împotriva colicilor, încetând subit să se mai zvârcole.
Întâi un apartament cu chirie, cam igrasios şi cu gândaci mari şi negri în bucătărie, prima maşină la mâna a doua la care uşa din dreapta nu se deschidea decât pe dinăuntru, apoi primul copil, primul apartament numai al lor. Apoi al doilea copil, prima lor casă, prima maşină. Apoi avansarea, prima casă adevărată, a doua maşină. Şi din nou o casă, de data aceasta aşa cum visase doamna. Totul era perfect. Bineee… mai puţin neînţelegerile casnice inerente în orice familie, mai ales acolo unde e vorba despre doamne ambiţioase.
Apoi brusc criza. La început ca o bâzâitură enervantă de muscă, apoi din ce în ce mai zgomotoasă, pentru ca în timp foarte scurt să se transforme într-un tăvălug nivelând totul în cale. John a privit-o circumspect. Era un eveniment neplăcut desigur, mai puţin neplăcut pentru cei neafectaţi direct şi extrem de neplăcut pentru cei surprinşi în calea tăvălugului. John era un însă un bărbat cu picioarele pe pământ deşi n-a ştiut niciodată să precizeze unde este România. Ştia că este o ţară fostă comunistă undeva în Europa de Est. Cât de în est?! E, asta a fost întotdeauna o problemă căci John ar fi localizat România pe hartă undeva prin inima Rusiei. Cu toate acestea a înţeles că lucrurile nu sunt deloc roz şi a privit cu un entuziasm mai mult decât moderat venirea la putere a lui Obama, stârnind oarece valuri de nemulţumire în familia sa mai degrabă conservatoare.
După jumătate de an de la prima fisură John încă nu bănuia ce avea să se întâmple şi asta fiindcă educaţia sa nu îi permitea să se îndoiască de buna funcţionare a sistemului şi de capacitatea sa de autoreglare. “Obama va interveni pentru buna funcţionare a băncilor. Băncile trebuie să rămână funcţionale şi mecanismul ajustat uşor din mers. Aici este cheia. Dacă băncile vor fi lăsate să se năruie sau să-şi stabilească singure regulile jocului ca până acum, totul se va prăbuşi ca un castel din cărţi de joc”. “Se va prăbuşi ca un castel din cărţi de joc” este desigur un clişeu. Unul des uzitat. Dar nicicând realitatea nu a transformat mai fidel în concret un clişeu imagistic mai degrabă spectaculos decât periculos. La câteva săptămâni doar după ce John le prezentase prietenilor părerea sa despre criză, marile firme au început să cedeze. Blocajul financiar s-a manifestat ca un stop cardiac pentru un organism obişnuit să răsucească banii mai ceva ca o inimă sângele. Un cerc întotdeauna vicios tocmai pentru că nu poate nicicum deveni necerc “producător – cumpărător – împrumutator” a plesnit în două locuri ca o curea de transmisie făcută din cauciuc chinezesc de proastă calitate, pârlit de un motor supraîncălzit taman acolo unde era mai subţire. Să se mai mire cineva?! Mai întâi împrumutatorul prins în propria plasă de pescuit clienţi la kilogram şi nu la pungă groşi s-a înecat ca un concurent burtos la o competiţie de mâncat hamburgheri pe bandă rulantă sufocându-se brusc în turul cinci pentru ca apoi să tuşească zdravăn şi să regurgiteze o masă compactă de clienţi faliţi incapabili să-şi susţină cheltuielile întinse ca o paraşută mare mare deasupra unui creştet mic mic. Apoi cumpărătorul de rând prins în mrejele “societăţii de consum pe datorie” s-a văzut brusc deposedat de cel mai uşuratic atribut al consumului, “pedatoria” şi a sugrumat la rândul său producătorul cu lesa în jurul piciorului de la masa din bucătărie care la început a fost din sticlă cu suportii îmbrăcaţi în piele vişinie, apoi din lemn masiv, pentru a eşua în cele din urmă lamentabil într-un pal melaminat calitatea a II-a produs pe undeva prin Asia. La atât s-a redus cheltuiala cumpărătorului, la ceea ce era de pus pe masă, fapt care a condus la uscarea tuturor înfloritoarelor afaceri neudate la timp cu foşnitori proaspeţi, care până mai deunăzi merseseră mai ceva ca o glastră cu zambile lângă un goblen de mătase.
Şi cum tăvălugul n-a ţinut cont niciodată de frumuseţea personajelor şi nici de bunele lor maniere, firma la care lucra John a dat şi ea rapid faliment. Ceva rumori au existat înainte de prăbusire, dar ce altceva poţi face atunci când două clădiri impunătoare ca Twin Towers încep să se încline, decât să fugi?! Şi cum indiferent de unde s-ar rupe lanţul o bucată rămâne întotdeauna la gâtul câinelui, creditele au început încet încet să sugrume buna dispoziţie a familei lui John. Casa cea mare pe o visase doamna s-a transformat grăbit într-una mai mică, iar Audiul domnului a dispărut pur şi simplu într-o seară din garaj. Apoi cele four bedrooms s-au micşorat ca într-un vis din Ţara lui Alice în doar two bedrooms, a doua maşină a dispărut şi ea pentru a face loc alteia mai mici la mâna a doua iar grădina n-a mai existat decât în parcul central. Şi poate că s-ar fi ajuns înapoi la apartamentul cu chirie, mucegai şi gândaci negri şi mari de bucătărie dacă doamna n-ar fi zis “stop” şi n-ar fi plecat cu copiii la părinţi (slavă Domnului că mai există părinţi şi sunt sănătoşi!) lăsându-i bărbatului răgaz de jumătate de an pentru a aranja lucrurile, în caz contrar el urmând să-i trimită jumătate din bani pentru ceea ce a mai rămas iar dumneaei actele de divorţ pentru semnat. Ceea ce s-a şi întâmplat.
John e complet falit. Dar asta ce nu înseamnă însă că a scăpat de datorii. “Falimentul personal”, un artificiu creat de stat ca un furtun de respirat fixat direct în plămâni, l-a ajutat să-şi păstreze cele necesare traiului mai mult decât modest, în perspectiva unei mult aşteptate însănătoşiri care să-i permită totuşi cândva plata tuturor restanţelor, încărcându-l însă cu o nouă notă de plată, cea pentru avocaţi.
John nu e căzut din cer dar nu înţelege absolut nimic din ceea ce i se întâmplă. A învăţat, a muncit, şi-a făcut o carieră. A folosit instrumentele puse la dispoziţie de stat pentru a trăi, a respectat regulile jocului întotdeauna, nu a trişat, nu a riscat şi totuşi a pierdut. Lamentabil. Tot, absolut tot. Când s-a descoperit că regulile jocului, stabilite de alţii şi nu de el, n-au fost corecte, s-a încercat remedierea lor. Dar nimeni n-a ţinut cont de jucătorii aflaţi undeva pe traseu în ipostaze care mai de care mai caraghioase şi mai neplacute, ca săritorii amatori de la trambulină surprinşi în aer de un obiectiv zoom ori cinşpe mii fixat pe trupul concurentului clicăind repetat ca o maşină de cusut tzac-tzac, tzac-tzac, tzac-tzac…
“New balls” s-a decretat de undeva din fundal fără să se ştie dacă cineva mai ţine scorul. Balls pentru cine mai are unde să le fixeze…

notă: pe John putea să-l cheme la fel de bine şi Johann şi Gianny şi Ivan şi João şi Jovan şi János şi Jean şi chiar Ion, da’ s-a nimerit aşa să-l cheme John.

joi, 6 mai 2010

Daţi-mi un punct de sprijin şi aşez Pământul la loc

Am mai recunoscut că nu îmi place să vorbesc prea mult. Şi nu-mi place nici când alţii vorbesc mult şi fără rost. Despre cum să facem aia, cum să facem ailaltă. Uite de exemplu acum se discută peste tot despre cum să modificăm sistemul de învăţământ, cum să reformăm administraţia, cum să îmbunătăţim sistemul sanitar. Chiar nu înţeleg de ce se consumă atât de multă energie cu toate aceste probleme atâta timp cât nimic din ceea ce se stabileşte nu se respectă. Nici privind prin prisma regulilor stabilite şi nici a bunului simţ. Daţi-mi mie un singur exemplu, unul singur, de domeniu în care regulile sunt clare şi respectate şi…. şi uiteeeee.... şi uiteeee eu promit că-mi rad barba. Complet!
Chiar nu înţeleg de ce atâtea discuţii. N-ar fi mai potrivit oare ca înainte de a modifica, de a îmbunătăţi, de a reforma, să încercăm mai degrabă să facem cât mai bine ceea ce ne-am propus să facem, ceea ce am hotarat că trebuie făcut?! Măcar să încercăm şi apoi om vedea. Că pe-aici e buba. La vorbiiiiit nu ne întrece nimeni, cu făcutul stăm mai rău….