luni, 30 ianuarie 2012

din ciclul "scrierilor cu pana de gâscă grasă pe piciorul de la masă" (III)

întâmplările unui împătimit al nemărginirii ajuns din urmă de zăpezile veşnice care nu uită şi nu iartă


un tânăr ton
cu breton beton
de bonton
şi-a tras palton

de tinichea

miercuri, 25 ianuarie 2012

Fusta de jerse

Bărbatul își desfăcu centura de siguranță și încercă să se facă comod. Soția, lângă geam, scăpată de suferința decolării adormise cu capul sprijint de marginea hubloului. Avea să fie un drum lung și plictisitor. Nici nu apucă bine să-și presare privirea peste dejurîmprejur și bărbatul avu o tresărire care-l electrocută din tălpi și până în vârful nasului. Chiar lângă el, pe șirul următor de scaune, stătea femeia din sala de așteptare. O remarcase de cum intrase. Și nu numai el. Era o femeie elegantă, cochetă, cu un corp grozav de bine proporționat și cu o față extrem de expresivă. Ar fi putut fi remarcată cu ușurință chiar dacă s-ar fi aflat într-o mulțime înghesuită precum în metroul de ora 16 de exemplu. Nu era tânără. “Patruzeci și cinci, patruzeci și șase” apreciase bărbatul. Nu epata, își purta frumusețea cu o oarecare discreție dar în același timp cu distincție. “Știu că sunt frumoasă și că ai vrea să mă atingi ca pe o Monalisă, dar n-o vei face pentru că sunt rece și intangibilă” părea să spună fiecare gest al său, de altfel controlat și circumscris mișcărilor interioare.
Privind-o cu coada ochiului bărbatul nu putu să nu remarce suplețea trupului, grația mișcărilor și rafinamentul echilibrat al îmbrăcăminții. “Parcă ar fi o balerină. Cine știe, poate chiar o fi fost cândva o balerină celebră” găndi bărbatul. Bustul mic, mijlocul subțire și coapsele înguste îi întăriră convingerea. Rupându-se atracției magnetice a periculoasei sale însoțitoare, bărbatul își răsuci privirea și continuă să parcurgă interiorul avionului pipăindu-i toate ungherele, analizând personalul însoțitor și cântărind din ochi pasagerii apropiați.
Ca să-și mai răsfire minutele, scoase din suportul de la scaunul din față câteva pliante despre măsurile de siguranță la decolare și aterizare și începu să le studieze. Se plictisi însă repede, erau anoste. Scoase apoi catalogul liniei aeriene cu care călătorea, dar în afară de prezentarea aeronavelor companiei și o sumedenie de reclame neintresante, majoritatea la țigări și băutură, nu era nimic altceva demn de remarcat.
Neastâmpărați, ochii abandonară pliantele plictisitoare și o șterseră din nou în grădina vecinei de peste drum. Chipul său avea un ten curat dar lipsit de prospețimea tinereții, iar la coada ochilor câteva riduri paralele se rânduiau vizibil înspre tâmple. De la distanță părea mult mai tânără. I-ai fi putut da ușor treizeci, treizeci și ceva de ani. De aproape însă, suplețea pierdută a pielii și ochii usor obosiți de vălurile de ani așezați peste retină o trădau. Avea însă o pereche de picioare absolut superbe. Înmănușate în mătase neagră, ce te-ai fi așteptat să ascundă vederii pielea fină dar realizând tocmai contrariul, prelinse în pantofi cu toc înalt total neadecvati iernii dar grozav de bine asortați restului, ar fi atras privirile chiar și din drumul lor către o gaură neagră. Doi genunchi ca două țepușe înfipte în ochii admiratorului, ieșind neobrăzați de sub fusta scurtă dar decentă, păreau a împacheta privirile rătăcite mai mult sau mai puțin întâmplător și a le așeza cuminți teanc, precum visele în raftul cu amintiri.
Ușor încruntat bărbatul își recuperă privirile obraznice și le muștrului bine. Ca să le țină ocupate și să le găsească de lucru ceru o cafea. Manevra temperă agitația acestora preț de câteva minute. Apoi nu găsi altceva de făcut decât să încerce să doarmă.
Nu, nu era chip de dormit. Totul ar fi fost în regulă dacă nu ar fi avut gestul acela cochet de a-ș schimba piciorul de sprijin și de a-l așeza tacticos peste celălalt la fiecare sfert de oră. Dupa ce revenea la poziția picior peste picior, apuca marginea fustei și o trăgea în jos încercând să acopere ceea ce se mai putea acoperi, pentru ca în cele din urmă să o netezească cu palma într-o mângâiere lascivă, începută de undeva de pe șold și terminată la genunchi cu o rostogolire abia atinsă a degetelor desfăcute peste curbura cărnii, ce părea mai degrabă o rotunjire a unui sân timid și fierbinte decât a unui nevrednic dezvelitor al privirii genunchi.
Hobloul! Hubloul era ultima soluție. Sau să o cheme pe stewardesă și s-o roage să-i schimbe locul. Dar nu-și putea lăsa nevasta. În schimb o putea trezi! Da, da, dacă ar fi trezit-o, l-ar fi ținut de vorbă, l-ar fi bătut la cap cu o mulțime de vorbe rispite, de cerințe amețitoare și i-ar fi trecut cheful de fugit cu gândul prin vecini. Dar dacă mișcarea nu reușea?! Dacă femeia cu picioare lungi și mijloc tras prin inel i-ar fi captat privirile în continuare?!
Soarele strălucea cu putere deasupra norilor. Și... Și atât! În rest nimic. Doar soarele într-un colț și nori cât vezi cu ochii. Ce altceva poți să descoperi la zece mii de metri deasupra pământului?! Poate era mai bine s-o trezească pe nevastă-sa.
Pentru o vreme avu impresia ca i-a crescut un ochi in ureche. Caci desi privirea ii era fixata inainte, putea spune cu cea mai mare precizie ce face femeia cu picioare de matase. Putea sa explice in cele mai mici detalii cum arata inelul de argint de la mana stanga, ce lac foloseste pentru unghii, cum isi scutura bratara de la dreapta atunci cand ajunge sa-i cada peste incheietura fina a mainii, cat de lungi si delicate ii sunt degetele si o mie si una de alte detalii pe care n-ar fi crezut ca le-ar fi putut capta nici daca ar fi privit-o atent in fata. Se pipai atent. Nu avea!
In afara gestului acela absolut innebunitor cu picioarele, mai avea unul care-l facea sa tresara. Din cand in cand se intindea, isi impingea pieptul in fata si isi trecea degetele facute grebla prin parul negru taciune ca bluza subtire, semitransparenta care se itea de sub vesta. Odata cu aest gest chipul i se lumina pentru cateva clipe ca si cum o lumanare ar fi folosit pentru un timp scurt surplusul de oxigen inspirat pentru a-si inflacara fulguirea. “Trebuie sa fie vopsit” isi spuse barbatul admirandu-i parul bogat pravalindu-se in inele peste umeri si mai jos de ei inca o palma. In afara acestui potential defect era insa absolut superb. “N-are cum sa fie natural” mormai el incercand zadarnic sa gaseasca printre firele negre si unul macar auriu.
Brusc, femeia se intoarse si ii zimbi. Se simtise desigur privita indelung.
Undeva in piept o leucocita zglobie incepu sa se zbata ca un vierme fluturos in coconul de matase, sa se invarta ca un titirez, pentru a o lua apoi la fuga prin vena cava lovindu-se de peretii elastici precum un bot de fosfor in paharul cu apa si a se arunca in cele din urma fericita in atriul drept ca intr-un jacuzzi. Se balaci pentru o vreme acolo pentru a o porni iar la drum prin artera femurala catre calcai unde incepu sa se bataie de pe un picior pe altul ca un copil razgaiat. Apoi alta si alta ii urmara exemplul, pana cand tot trupul ii deveni o sauna imensa invadata de leucocitele infierbantate. Simti cum urechile i se inrosesc dintr-o data ca toarta de la ceainic, cum ii ies aburi pe nari precum taurului comunal, cum carnea incepe sa-i sfaraie pe dinauntru si sa se destrame in fasii lungi precum coca pregatita de taietei.
Privirile barbatului se retrasera rusinoase ghemuindu-se la picioarele stapanului. Se simtea ca un pusti prins cu mata in sac. Doar ca mata era prea mare si sacul sau prea mic. I-ar fi spus... I-I-ar fi spus ceva... Trebuia sa ii spuna. Dupa ce-si pritoci vorbele o felie de vreme, barbatul se apleca peste culoarul despartitor si apropiindu-si buzele de urechea femeii ii sopti cateva cuvinte, incercand sa-i urmareasca in acelasi timp mimica fetei. Nu, nu se suparase, nici nu se infuriase. Nici macar nu se rusinase. Zambise doar enigmatic pentru ca apoi sa-si mestece zambetul lasand pe buze doar cateva urme capabile sa reconfigureze intregul disparut, precum puful de vrabie de pe nasul pisicii.
Femeia se ridica de pe scaun, scotoci pentru cateva clipe prin bagajul de mana aflat in compartimentul de deasupra capului, lua un pachet pe care il vara in geanta de umar si porni catre una din cabinele aflate in capatul culoarului pe stanga si pe dreapta. Usa se inchise usor in urma sa iar semicercul rosu cu inscris alb “Liber” se transforma intr-unul rosu cu inscris negru “Ocupat”. Barbatul astepta ca pe ace pret de cateva minute, apoi infierbantat tasni din scaun si in trei pasi ajunse langa usa. Ciocani usor iar semicercul rosu se transforma din nou intr-unul alb iar usa se intredeschise.

Se intoarse fluierand si se aseza la locul sau complet relaxat. Era cu totul alt om. “E bine acum?” murmura femeia cu buzele abia dezlipindu-se dar dezvelind acelasi suras fermecator. “E foarte bine” murmura si barbatul din varful buzelor si inchise ochii ca si cum o mare greutate i s-ar fi luat de pe suflet, nu inainte insa de a mai arunca un ochi fugar catre genunchii femeii acoperiti acum de o fusta lunga pana la glezne din jerse maroniu contrastand evident cu restul ademenitor al imbracamintii dar care lui ii facea atat de mult bine. Aluneca in scaun ca intr-o ceasca cu licoare fierbinte. Simti cum prin vene incepe sa i se prelinga molcom lapte cu cacao aromata din Indii, indulcit cu un dram de miere de salcam si presarat cu puf de ciocolata amaruie si atipi imediat.

duminică, 22 ianuarie 2012

Guşterii

Domnul Lactanţiu Păpădie e taximetrist. În dimineaţa aceea s-a deşteptat cu faţa la cearceaf. Asta fiindcă exact când îi era somnul mai dulce s-a trezit cu un cot al consoartei zgândărindu-i coastele. “Sforăiii” s-a răţoit ea, apoi şi-a tras plapuma sub bărbie şi s-a întors pe partea cealaltă. Domnul Păpădie se aştepta la cu totul alt mod de deşteptare, căci bonusul promis de atâta amar de vreme întârzia să-i fie oferit. Întinse uşor mâna pe sub aşternut şi atinse spinarea caldă a femeii. O coborâ apoi uşor şerpuindu-şi arătătorul până peste fesele pline unde mâna se desfăcu evantai ca o coadă de păun. Nicio mişcare. Bărbatul privi câteva secunde ceafa umedă e nevestii, apoi îşi retrase mâna şi-şi pironi ochii pe fereastră. Era moină. Ferestrele erau umede şi pe dinafară şi pe dinăuntru, iar cerul era bolovănos. Picuri mici ca o ceaţă colindândă se rostogoleau înghesuiţi spre pământ. Asfaltul umed strălucea mat în lumina felinarelor pâlpâinde luptându-se cu greu să-şi împrăştie picurii gălbui printre umbrele gheboşate pregătindu-se de culcare. “Mai bine o şterg, poate prind vre-un guşter care a întârziat la servici” îşi spuse domnul Păpădie, apoi căscă larg scărpindu-se sub braţ şi adulmecând miresmele. Nu era cazul să se mai spele. Se îmbrăcă rapid încercând să fenteze răcoarea încăperii, înşfăcă din frigider câteva bucăţi de parizer cu şuncă pe care le lipi pe două felii de pâine, înveli totul cu o pagină din Click-ul de ieri şi ieşi valvârtej pe uşă. Dacia porni la prima cheie şi domnul Păpădie zâmbi mulţumit. În staţia de taximetre de la Spitalul Militar mai era doar Şuncălungă cu Matizu. Era mai mult decât bine, va înhăţa cu siguranţă primul client căci nimeni n-ar fi ales Matizu lu Şuncălungă în locul Daciei sale cu motor Renault recondiţionat integral acu doi ani şi cu doar optzeci de mii la bord reduşi în două rânduri de la o sutăcincizeci. Lăsă motorul pornit, căută la radio nişte manele ca lumea pe care le potrivi în surdină şi îşi privi ceasul. Era aproape şase. “Ce dracu o face Mariţa? O fi plecat la slujbă sau iar l-a chemat pe hăndrălăul ăla al ei să-i ţină de cald?! Pe nevastă-sa n-o chema Mariţa dar aşa o alinta el. Ar fi plecat s-o verifice, dar vremea era prea naşpa şi apoi era cam vlăguit să se apuce iar să-i ardă dulapi pe spinare. Şi nici n-avea chef să repare din nou gardul. Închise ochii. Îi mai deschise abia când ziua începu să se caţere din mare de dincolo de faleză. Maşinile începuseră să vâjâie pe bulevardul Mamaia. Transpirase. Se întinse din nou trosnindu-şi oasele. Trebuia să-şi scoată şuba şi să se răcorească un pic. Deschise uşa fără să-i pese de maşina din spate care frână brusc încercând să evite mişcarea sa nesăbuită,strecurându-se apoi cu greu printre uşa dechisă a Daciei şi dubiţa venind pe banda cealaltă. Şoferul năpăstuit claxonă nervos şi-i făcu un semn neidentificabil în semiobscuritatea dimineţii. “Ce pula mea bă. Te mănâncă în cur?!” mormăi taximetristul abia dezlipind buzele, privind cu milă în urma nesimţitului şi trăgând cu ochiul spre capul levierului ce ieşea ca o cobră de sub banchetă. Apoi îşi scoase şuba îmblănită, o împături cu gesturi delicate, o aşeză tacticos pe bancheta din spate şi se ghemui din nou în scaun cu ochii închişi lăsând muzica olecuţă mai tare. Niciun guşter…

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Crima din vitrină

Prima dată am belit ochii mai ceva ca la tăiatu porcului când se înfinge lama în jugulară și începe să țâșnească sângele care încotro doar în găleata pusă să-l strângă nu. A doua oară m-am făcut că nu văd și am grăbit laș pasul mai departe. Nimeni nu părea afectat de monstruozitatea care se petrecea acolo, la un pas de ochii lor rătăciți. A treia oară n-am mai rezistat și am zbierat cât m-au ținut plămânii (doar în gând): “criminalilooor”. Bineînțeles că nu m-a auzit nimeni, dar și dacă m-ar fi auzit tot n-aș fi rezolvat nimic (poate doar o excursie gratis la băieții cu ochi albaștri sau la ăilalti cu halate albe).
Ei bine, gata cu introducerea, mai bine să vă explic despre ce este vorba. Este a nuștiucâta oară când citesc pe ferestrele unor magazine de țoale cu ștaif afișe pe care scrie mare “SOLDARE”. Ohhh… ce nebunie! Cum de-am ajuns la asemenea monstruozitate nu pot să pricep. Eu nu sunt împotriva neologismelor care întră în limba română (deși nu le văd rostul atunci când avem cuvinte în limbă pe care însă nu le utilizăm pentru că nu mai sunt coool) și nici nu cred, așa cum cred majoritatea lingviștilor că trebuie să aducem în limba romănă forma corectă a cuvintelor mamă, ci mai degrabă cea care ne este la îndemănă, care ne sună bine, căci limba “iaște ceva ce ne gâdilă urechile într-un mod plăcut”. Dar să stâlcești în așa măsură chestia asta cu soldurile mi se pare chiar o crimă. Hai înțeleg că am împrumutat cuvântul sold și l-am înregimentat în trupele de asalt ale limbii române sub formă de substantiv, Dar de aici și până la a-l transforma în verb cu forma atât de neplăcută urechii “a solda - soldare” îmi pare o adevărată josnicie. Sold în limba mamă înseamnă vândut (trecutul de la sell) în timp ce noi l-am păstrat ca substantiv având sensul de “marfă rămasă nevândută si care se desface cu preț redus”.(vezi DEX). Să transformi însă și acest sold înapoi în verbul “a solda” când avem atât de minunatul, simplul, ușor mânuibilul verb “a reduce” sau mai simandicosul “a ieftini” e chiar o crimă mârșavă..

ps: azi a nins nebuneste la constanta; tocmai cand ma pregateam sa fac cateva fotografii cu puzderia de ghioceii crapand pamantul ca niste cornite de iezi pielita subtire...

luni, 16 ianuarie 2012

Bărbații sunt fauni iar femeile iele

Ei au copite mari cu care calcă apăsat pământul, spintecate la vârf să poată despica firul de iarbă și să-i soarbă mireasma. Ei nu fac asta de amorul artei ci pentru a se ancora în pământ fără de care s-ar desprinde și s-ar pierde în văzduh ca puful de păpădie. Bărbații sunt cu toții plămădiți din coasta lui Faunus, zeul fecundității. Ei trebuie că sunt cu toții zeii fecundității și se hrănesc cu carne crudă de fecioară. Faunii au coarne de țap, unii mai mari precum cele de cerb, alții mai mici ca cele de vițel. De ce au bărbații coarne iele trebuie să știe! Faunii cântă din nai. Cam cu asta se ocupă toată ziua în afară de a pândi cu colțul ochiului cântecul de fecioară și a visa cu ochii deschiși la întâlnirea cu ele. Nu e prea clar de ce faunii cântă din nai și nu muncesc în fabrică dar pică tocmai bine căci ielele dansează. Cu asta se ocupa ielele, dansează. Dansează întruna până când capul bărbaților tot răsucindu-se după ele precum floarea soarelui după însoritul astru se desprinde dintre umeri și alunecă în țărână. Iala cea mai apropiată îl ridică de jos și-l aruncă în traista pe care o poartă pe umăr cu breteaua tăindu-I oblic pieptul și scoțându-i în relief sânii tari și rotunzi. Ielele sunt cu toate frumoase și goale sub veșmântul de frunze răsucite de vânt. În timp ce dansează ielele cântă, ceea ce-i face pe bărbați să-și piardă nu numai capul ci și cumpătul. Iele nu locuiesc pe pământ, ele coboară din văzduh noaptea și se întorc înapoi la ivirea zorilor. Uneori rămân aici și țin loc de cap bărbatului. Ielele nu trăiesc niciodată singure. Ele umblă în cete de trei, șapte sau puhoi. Circulă o mulțime de povești despre iele ca și despre fauni dar nimic nu-i adevărat, adevărată e doar realitatea: bărbații sunt fauni iar femeile iele.

miercuri, 4 ianuarie 2012

Indignare

- Domnule… domnişoară… da nu vă e aşa puţin ruşine să fiţi atât de tineri şi impudic de frumoşi?!