joi, 26 iunie 2008

Cǎldurǎ mare monşer

Cǎldurǎ mare monşeri şi monşeriţe. Şi nu e vorba numai de temperatura mare ci şi de umiditatea crescutǎ. Indicele de comfort termic a ajuns la cap de scalǎ iar acum şi-a ridicat fustele şi urcǎ domol treptele înalte fǎrǎ sǎ priveascǎ înapoi. A plouat, plouǎ… De rǎcorit nu se aude nimic, iar umiditatea nu vrea deloc sǎ coboare în pǎmânt. Trezitǎ la viaţǎ de cǎldurǎ, se roteşte ca o muscǎ enervantǎ prin aer şi mi se aşeazǎ întruna ba pe braţe, ba pe frunte, ba pe ceafǎ, ba pe spate…. Degeaba dau din mâini ca un poliţist în mijlocul intersecţiei, e acolo şi nu face decât sǎ se mute de pe un umǎr pe altul. Iar când în fine se hotǎrǎşte sǎ plece lasǎ în urmǎ nişte broboane ca picǎturile de apǎ, care în lipsa unei batiste proptite la locul atacului, se întind ca o urticarie, se transformǎ în ditamai buba dodoloaţǎ, pentru ca în cele din urmǎ sǎ se dezlipeascǎ brusc de piele şi sǎ o ia la vale oprindu-se de obicei în … mǎ scuzaţi… pantaloni. Dar se întoarce şi o ia de la capǎt şi doar aerul condiţionat sau condiţia de piatrǎ o mai îndepǎrteazǎ.
Cǎldurǎ mare monşer. Oraşul fierbe. Autoturismele au devenit nişte broaşte ţestoase cu carapacea fierbinte târându-se pe limbile de foc ale unui balaur uriaş. Blocurile stau sǎ se topeascǎ asemeni unor castele de nisip ce se usucǎ în bǎtaia soarelui, în timp ce oamenii sunt nişte omizi lipsite de vlagǎ şi de coloanǎ vertebralǎ. Totul pare plat, turtit, ca şi cum ar fi fost întins cu fierul de cǎlcat sau strivit sub talpa unui mamut. Mici aglomeraţii de vietǎţi cu burta mare şi guri larg deschise precum puii de vrabie cu penele în creştere, se creeazǎ spontan în jurul unor locaţii cunoscute în limbaj de specialitate sub denumirea genericǎ de “la terasǎ”.
Cǎldurǎ mare. Indicele de confort a fǎcut astǎzi ravagii, în timp ce indicele meu propriu şi personal de comfort nu face nici el bine deloc. Dar deloc!. Nu ştiu dacǎ e din cauza vremii sau a stelelor...

luni, 23 iunie 2008

Paradox

Nu este oare paradoxal cǎ am învǎţat atâtea despre tot ceea ce ne înconjoarǎ, dar ştim atât de puţin despre noi înşine?! Construim navete spaţiale, centrale nucleare, supercomputere, zgârie nori, dar nu ne cunoaştem propriul corp. Dintre toate ştiinţele, cele legate de cunoaşterea corpului şi a gândirii umane au fǎcut cele mai mici progrese în ultimii 2000 de ani. Stǎpânim nanotehnologia, am inventat microcipurile, am dus miniaturizarea pânǎ la extrem, dar nu suntem capabili sǎ ne analizǎm înlǎuntrurile. Ne jucǎm cu atomii, modelǎm celulele, dar nu ştim a separa binele de rǎu. Înǎlţǎm clǎdiri de sute de metri, le protejǎm împotriva cutremurelor, a vântului, a incendiilor, dar nu suntem în stare sǎ ne ridicǎm şi sǎ ne protejǎm propriul corp. Zburǎm pe Marte, cǎlǎtorim cu viteze supersonice dincolo de nori unde cerul este tot timpul albastru, dar nu ne putem înǎlţa sufletele acolo pentru a le învǎţa sǎ pluteascǎ şi le ţinem prizoniere într-un corp adeseori meschin şi bolnav…

miercuri, 18 iunie 2008

Capriciu

Uneori e atâta tǎcere. Într-o aglomeraţie istovitoare, motoarele maşinilor nu mai par decât nişte mâţe care torc lipite de cuptor, oamenii îsi macinǎ cuvintele ca o moarǎ de apǎ, vântul îşi înghite revoltele. Dejurîmprejurul pare înecat într-o mare de suspine. Se aude doar muzica… În faţǎ pianul, în stânga viorile şi violoncelul, în dreapta flautul, clarinetul, oboiul şi trombonul, iar în spate tuba mare şi cinelii. Totul pare atât de depǎrtat, atât de încremenit în opac, precum o insectǎ într-un oval chihlimbar. Uneori e atâta tǎcere de parcǎ nici nu aş exista. Doar muzica, pǎsǎrile şi un gol imens...

duminică, 15 iunie 2008

Nedumerire

Nu înţeleg de ce toatǎ lumea vrea sǎ trǎiascǎ bine ca în sânul lui Adam. Eu aş prefera ca la sânul Evei.

vineri, 13 iunie 2008

Despre frumos

Frumosul nu este ceea ce credeţi dumneavoastrǎ. Şi nici ceea ce spun dicţionarele. De exemplu DEX-ul spune cǎ “frumos = care place pentru armonia liniilor, mişcărilor, culorilor etc.; care are valoare estetică”. “A place”… “estetic”… subiectivism de jur împrejur. Atunci ce este frumosul? Frumosul este o medie a percepţiilor tuturor indivizilor dintr-un spaţiu dat, referitoare la valorea esteticǎ a unui obiect, a unei persoane, etc. Despre un tablou se poate spune cǎ este frumos nu dacǎ îmi place mie ci dacǎ place majoritǎţii. Ca şi în ştiinţele exacte, respectiv în fizicǎ, atunci când facem judecǎţi de valoare sau cântǎrim percepţii trebuie sǎ cunoaştem sistemul de referinţǎ la care ne raportǎm, spaţiul în care se învârt subiectele, mediul. Atunci când vorbim despre media pǎrerilor însǎ, va trebui sǎ luǎm în considerare doar persoanele care se manifestǎ, care ies în evidenţǎ, care dau din gurǎ, din mâini şi din picioare, care se pot contoriza, care conteazǎ. Un om care tace nu va fi niciodatǎ nici prost, nici deştept. El nu va putea fi inclus în nici o evaluare, pentru cǎ nu este contorizabil.

La fel şi cu bunul simţ. Bunul simţ nu este ceea cred eu cǎ înseamnǎ acesta sau imaginea mea despre felul în care cred cǎ ar trebui sǎ se manifeste. Bunul simţ este media pǎrerilor celor din jur, a celor din jur care se exprimǎ, referitoare la felul în care ar trebui sǎ se manifeste un individ într-o societate civilizatǎ. Şiiii… constat cu mare surprindere cǎ pǎrerea mea referitoare la bunul simţ este total distorsionatǎ faţǎ de ceea ce înseamnǎ azi bunul simţ. Sau mai bine zis, lipsa sa… Bunul simţ aşa cum îl ştiam eu şi cum încǎ îl mai simt, a fost în mod sistemtic ucis. Este o crimǎ abominabilǎ, situatǎ undeva între noaptea sfântului bartolomeu şi exterminarea în masǎ a evreilor. Cu prima se aseamǎnǎ prin ferocitatea, prin cruzimea cu care s-a înfǎptuit iar cu a doua prin amploarea pe care a luat-o, prin manifestarea în masǎ care o caracterizeazǎ.

Bunul simţ a fost ucis cu o sǎlbǎticie înfiorǎtoare. Crimele s-au desfǎşurat sub ochii noştrii, pretutindeni, în fiecare oraş, în fiecare casǎ, în fiecare familie. Nu a existat îndurare. Urmele acestor crime atârnǎ la fiecare colţ de stradǎ, picurǎ din fiecare balcon, se desirǎ pe fiecare trotuar, se rostogolesc peste noi din amfiteatre, din stadioane, din sǎli de spectacole, din restaurante şi ne îmbibǎ de un miros pǎtrunzǎtor de hoit veşmintele şi sufletele. Sunt parcǎ tot mai dese cazurile în care bunul simţ este înjunghiat în mijlocul strǎzii, la lumina zilei (în ziua de azi nu se mai feresc, o fac în vǎzul tuturor), în timp ce noi ne depǎrtǎm cu capul plecat în pǎmânt, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum n-am fi vǎzut nimic. Mai mult, bucǎţi de corp învelite în foi de ziar sau trimise electronic ne sunt livrate chiar acasǎ.

Nici o autoritate a statului nu ne poate ajuta. Cadavrele sunt transportate chiar cu maşinile poliţiei, sub parchetul primǎriilor corpurile rigide sunt înghesuite pe mai multe rânduri suprapuse, în timp ce la parchetul general, guvern şi în alte asemenea instituţii s-au construit sub nivelul beciului încǎperi speciale pentru ascunderea lor.

Într-o bunǎ zi o sǎ aflǎm cǎ bunul simţ este o specie dispǎrutǎ. De altfel nu mai e mult. Arealul acestor jivine mici şi delicate s-a restrâns în mod continuu. Orice încercare a unor organizaţii ale statului sau neguvernamentale, mai mult sau mai puţin culturale de a resuscita aceastǎ civilizaţie muribundǎ a eşuat lamentabil. Oazele sau rezervaţiile existente în zone din Ardeal, din Banat, din nordul Bucovinei, s-au autodistrus prin interferenţa populaţiilor sǎnǎtoase cu cele bolnave. Exemplare sǎnǎtoase dar îngrozite mai sǎlǎşuiesc doar în suflete singuratice şi triste, ascunse de ochii lumii.

Aaaaa…… o sǎ mǎ întrebaţi “dar despre frumos când mai vorbim?” cǎ ne apropiem de sfârşit şi frumosul era de fapt tema însemnǎrii de azi… Eiiii… uite cǎ n-o sǎ vorbim. Voiam sǎ vorbesc de fapt despre bunul simţ şi cum mai era o însemnare cu titlu asemǎnǎtor a trebuit sǎ vǎ duc oleacǎ cu vorba. Şi apoi frumosul….. Frumosul stǎ pitit îndǎrǎtul bunului simţ şi tremurǎ din toate mǎdularele…

joi, 12 iunie 2008

Paris Ile-de-france France

Mmmm…… aşa nu se mai poate… Nu am prea mulţi cititori. Nici nu mi-am cǎutat. Majoritatea celor care ajung pe blogul meu aterizeazǎ aici din întâmplare, în general din gugǎlit, stau un pic şi pleacǎ. Unii ajung din linkuri de pe alte bloguri. O parte se mai întorc. Rar. Am doar doi cititori statornici, Madelin şi încǎ un cititor despre care nu ştiu nimic pentru cǎ nu scoate o vorbǎ. Nici mǎcar IP-ul nu e stabil. Şi totuşi trece des pe aici, semn cǎ gǎseşte câte ceva plǎcut de citit.

Paris, Ile-de-france, France” spune ceva....

Despre arme si razboaie

Armele, ca de altfel tot ceea ce ne înconjoarǎ, sunt într-un progres permanent, într-o mişcare continuǎ. Unele mor, altele se nasc. Citeam deunǎzi cǎ s-a ajuns la nivel mondial la o înţelegere (neagreatǎ însǎ de China, Rusia, SUA, India, Pakistan şi Israel) privind interzicerea bombelor cu fragmentare. Mai acum câţiva ani s-a parafat o altǎ înţelegere memorabilǎ privind interzicerea minelor antipersonal, eveniment strâns legat de numele Prinţesei Diana care s-a implicat personal, cu mult suflet, în aceastǎ luptǎ. În schimb apar mereu arme noi, în special aşa numitele “arme curate”, care sunt în mare parte arme chimice şi biologice. Aceste arme nu mai sfârtecǎ trupul inamicului, ci îl anihileazǎ ca forţǎ de luptǎ. Este vorba, de exemplu, de gaze iritant-lacrimogene, substanţe calmante, substanţe malodorante şi altele. Am auzit la un moment dat, nu ştiu dacǎ cu titlu de glumǎ sau era treabǎ serioasǎ, cǎ cineva s-a gândit chiar la o armǎ chimicǎ (sau biologicǎ…?!) ce îi face pe soldaţi sǎ o şteargǎ cu nǎdragii în vine spre cel mai apropiat loc cu o oarecare intimitate şi îi pironeşte peste gropiţa cu pricina o bunǎ perioadǎ de timp. Dacǎ ar fi dupa mine singura armǎ acceptatǎ ar fi cea cu gaz ilariant. Poc o bombiţǎ şi toţi soldaţii îşi lasǎ armele şi se pun pe râs pânǎ le plesnesc maxilarele şi burţile. Cum sǎ mai ţii o armǎ în mânǎ în asemenea condiţii?!……..

luni, 9 iunie 2008

Gand (1)

Nu-i judecaţi pe oameni dupǎ chip ci dupǎ umbra lor.

luni, 2 iunie 2008

Mimi

Mimi stǎ într-o intersecţie. Nu stǎ în intersecţie pentru cǎ aşteaptǎ sǎ treacǎ maşinile şi sǎ ajungǎ pe celǎlalt trotuar. Nu. Stǎ într-o intersecţie asa cum stǎ Luci într-o garsonierǎ. Mimi stǎ la intersecţia dintre Calea Dorobanţilor şi Calea Lactee. Stǎ bine, central. Dimineaţa ferestrele ei dau spre miresmele de mâna-maicii-domnului iar seara spre curcubeul apusului pe mare. Intersecţia lui Mimi are douǎ ferestre, una înainte şi una înapoi. Şi o singurǎ uşǎ maaaare, maaare cât o lunǎ întreagǎ. Mimi n-a deschis-o niciodatǎ. A deschis-o maicǎ-sa odatǎ, demult, i-a fǎcut vânt înǎuntru şi gata. Dar Mimi se descurcǎ. Cele mai mari probleme le are cu poliţia. Cu poliţia de frontierǎ. Mereu trece frontierele fǎrǎ sǎ-şi dea seama. Şi n-are paşaport. A-ncercat sǎ-şi facǎ odatǎ. I-a zis omul de la ghişeu sǎ aducǎ o pozǎ, sǎ completeze nişte hârtii şi în douǎ zile e gata. Când i-a dus poza, omul a zis cǎ nu poate sǎ-i punǎ un fir de mǎrgǎritar în paşaport în loc de fotografie şi Mimi a renunţat sǎ-şi mai scoatǎ paşaport. Stǎ bine Mimi, central. În zece minute e la slujbǎ. Acum are o slujbǎ ca lumea. Înainte era greu. Vântura norii. Îi ducea încolo şi-ncoace ca sǎ aibǎ toatǎ lumea un obraz însorit şi altul mirosind a iarbǎ proaspǎtǎ. Da’ era mult de alergat. Acum împleteşte scufii pentru nou nǎscuţi din miresme de crini. Ajunge repede la slujbǎ. Majoritatea vin la slujbǎ cu maşina. Unii cu metroul, alţii cu bicicleta. Mimi vine cu carul. Cu carul mare. Coboarǎ la Steaua Polarǎ şi de acolo mai are doar un pic de mers pe sus. Nu e departe. Seara, Mimi stǎ ore întregi cu coatele pe fereastrǎ şi priveşte cerul. Pe fereastra spre înainte, peste fereastra dinapoi a pus poza maicǎ-sii. Nimeni nu ştie ce vede Mimi pe boltǎ. Când are chef de joacǎ aliniazǎ stelele. Cu bagheta. Ţinteşte bagheta spre stele şi le deplaseazǎ într-o parte şi alta pe cer ca florile de nufǎr alunecând pe lac. E magicǎ bagheta. A primit-o de la un duh-de-lampǎ pe care l-a gǎzduit la ea în intersecţie vreo douǎ sǎptǎmâni. Venise la noi pentru o specializare în sirop de soare. Pentru licurici. El stǎ trei zǎri-luminǎ mai spre est, într-un opaiţ. Mimi stǎ într-o intersecţie. Şi nu într-una oarecare…