sâmbătă, 26 octombrie 2013

Cordonul ombilical şi toboganul de gunoi

Pentru mine îndârjirea cu care Cristina a susţinut să ne mutăm în blocul acela din Drumul Taberei a fost de neînţeles. Ea care răspundea invariabil oricărei propuneri venite din partea mea cu un zâmbet larg şi cu un daaaa prelung şi suav precum parfumul continuu rostogolitor al trandafirilor, părând a trece în zbor ca o mireasmă pe deasupra cuvintelor mele, a avut atunci o răbufnire care m-a uimit. „O să ne mutam acolo!” a bătut din picior zguduind pământul, cu pumnii încleştaţi şi cu buzele strânse înciudat de-ncepuseră să se încreţească spre mijloc ca pieliţa perei pe prichici, de parcă hotărârea aceea ar fi fost o decizie de viaţă şi de moarte, pentru a se răsuci apoi pe călcâie şi a pleca val-vârtej fără să arunce vreo privire în urma-i.
Blocul era unul ca oricare altul. Era din acelea vechi construite pe vremea comunismului, pătrate, cenuşii, anoste, nişte mumii de mastodonţi încremenite într-o stare de descompunere nedefinită. M-a mirat doar faptul că se numea AG13 în timp ce toate celelalte din jur până hăt departe aveau un cod care începea cu M, M17, M22, M25, ca şi cum cineva i-ar fi prins intentionat la butonieră un mic ghizmo care să-l scoată din rânduiala firească a lucrurilor, dar am pus asta pe seama faptului că era singurul cu zece etaje, în timp ce toate celelalte care ne înconjurau aveau doar trei. Nici oamenii din bloc nu îmi păreau altfel decât ceilalţi pe care îi întâlnisem până atunci. Tanti Lucreţia de la parter era ca orice tanti Lucreţie care stă la parter, bătrână, şchioapă, surdă dar extrem de curioasă, spionând pe vizor orice mişcare ce viza transferul uman de-o parte şi alta a uşii de la intrare, nea Gigi de la trei era ca orice mecanic auto, burtos, veşnic unsuros şi mare băutor de bere, Angelica de la doi cu picioare lungi până la gât şi cu bustul bine ajustat eraaa, eraaa, era în fine ca orice Angelică de la doi, Georgeştii de zivavi de Angelica căsătoriţi de 47 de ani erau ca orice cuplu căsătorit de 47 de ani, ea extrem de pisăloagă iar el complet imun la toate vorbele ei „Georgele, mâine mergem să luăm varză că uite a dat deja bruma” „Mergem mămă, mergem” „Georgele, mai bine mergem întâi să luăm conopidă şi gogonele şi pe urma varză, ca varza mai ţine” „Da mămă, conopidă şi gogonele luăm” „Georgele, da ştii ce, mai bine mergem sâmbăta viitoare nu mâine că vineri vine pensia şi după ce plătim apa, curentul, teveu, cablu, căldura şi abonamentul la spa luăm gogonelele din ce rămâne” „Da mămă, aşa facem”, iar deasupra Georgeştilor, faţă în faţă cu nea Gigi, eram noi, adică eu cu Cristina, doi tineri oarecare, proaspăt căsătoriţi şi cuminţi tare.
O vreme totul a mers cum ar fi trebuit să meargă. Asta până într-o zi când am vrut să ies şi să duc gunoiul. Nu ştiu dacă ştiţi dar blocurile astea de zece etaje au un sistem de colectare a gunoiului astfel încât sa nu fii nevoit să cobori până la parter, la ghenă, de fiecare dată când mizeria umană a atins buza găleţii. Un tub de tablă cam de vreo patruzeci în diametru urcă de la parter până la ultimul etaj având la fiecare nivel câte o deschidere pe unde poţi lansa gunoiul care alunecă apoi pe tubul de tablă ca pe un tobogan pentru a sfârşi în cele din urmă într-unul din tomberoanele pătrate amplasate sub el. Ei bine, am făcut această scurtă prezentare pentru a înţelege mai bine ceea ce urmează, căci tot ce a urmat, iar eu vă voi povesti totul cu lux de amănunte, are strânsă legătură cu sistemul ăsta de colectare a gunoiului. Revenind la povestea mea, cum spuneam ieşisem din apartament cu gândul să arunc gunoiul pe tobogan. De cum am intrat însă în cămăruţa unde era toboganul am început să am ceva suspiciuni. Era extrem de curat în încăperea cu pricina. De obicei în chicineta aceea mică trebuie să intri cu un cârlig agăţat de nas căci locatarii aruncă, la o evaluare absolut personală şi fără pretenţii de reprezentativitate, cam trei sferturi din gunoi pe gaura de tablă şi un sfert pe jos, astfel încât până vine femeia de servici (dacă vine) să dea cu mătura, cojile de legume şi fructe, maţele de la pui, peştele stricat, resturile de la prânz şi multe altele se lăfăie pe buza de tablă a toboganului şi pe pardoseală stricând iremediabil atmosfera. Ei bine în ziua aceea cămăruţa era absolut curată, dar când spun absolut înseamnă absolut, adică era ca nouă. Nu părea să fi fost folosită vreodată în scopul pentru care fusese construită, deşi nu prea îl vedeam eu pe nea Gigi coborând ameţit de alcool până la parter la tomberoane pentru o amărâtă de găleată şi aia plină cu gunoi. Când am deschis capacul toboganului am rămas şi mai surprins. Nu cred că pot explica foarte bine motivul dar am avut senzaţia că din interiorul tubului se revarsă către exterior abisul. Da, da, ştiu, nu râdeti! Chiar aşa, abisul. Nu ştiu cum de mi-a venit tocmai ideea asta cu abisul, dar asta a fost senzaţia. Totul era negru înăuntru, dar nu de culoare neagră ci ca şi cum dincolo de capacul de tablă n-ar fi trebuit să se găsească nişte pereţi rotunzi de fier ci s-ar fi deschis nesfârşitul, abisul. Percepţia aceasta a fost amplificată şi de sunetul care venea dinăuntru. La început nu l-am băgat de seamă. Apoi a devenit din ce în ce mai evident ca şi cum foi subţiri de freamăt s-ar fi aşezat cuminţi una peste alta pentru a aduce la urechea muritorului de rând un murmur ronţăitor. Era un zgomot surd şi greoi, de parcă aş fi fost într-un submarin care se târăşte anevoios în adâncuri, iar tubul acela de tabla nu era altceva decât un periscop privind în jos, lumea fiind răsturnată iar noi plutind cu submarinul undeva deasupra ei şi sprijinundu-ne pe perisop ca o scoică pe picioru-i vânjos.
Pentru un timp m-am făcut că nu ştiu nimic, dar mi-am spionat atent vecinii. Şi spre totala mea surpriză am constatat că toţi, dar absolut toţi, chiar şi cei care stăteau la zece coborau să aducă gunoiul la ghenă şi niciunul, nici măcar unul singur, nu arunca gunoiul pe tobogan. Şi mai surprinzătoare a fost constatarea că vecinii mei nu ignorau total periscopul, ba intrau din când în când cu găleata în mână, o găleata absolut goală şi curată după mintea şi privirile mele, ridică capacul de tablă, varsă ceva peste marginea subţire şi se întorc apoi în apartamentele lor odioase pentru cine mai ştie ce acţiuni neînţelese. Era în mod clar o conspiraţie în care eu picasem de fraier, iar îndârjirea de care Cristina dăduse dovadă la momentul alegerii noii noastre locuinţe nu mai era de neînţeles.
Primul impuls a fost să sun la poliţie şi să dau în vileag totul, dar am renunţat imediat la o asemenea idee tembelă. Ce-aş fi putut să le spun?! Că vecinii coboară cu gunoiul la ghenă lăsând cămăruţa toboganului impecabil de curată?! Că din toboganul de tablă se prelinge în afară abisul dacă îi deschizi capacul rotund?! Că aud zgomote ciudate ca şi cum aş locui într-un submarin ce se târăşte într-o lume inversă pe fundul unei mări iluzorii?! Nici vorbă! M-ar fi trimis direct la spital. Dar ca să confirm cele observate, am profitat de absenţa de acasă a Cristinei, precum şi de retragerea în apartamentele proprii a ciudaţilor mei vecini şi am studiat din nou locul cu pricina. Nu o dată. Nu de două ori. Ci de zeci de ori. Cu acelaşi rezultat, aceeaşi senzatie stranie că locuiesc pe un submarin rupt de lume, pierdut undeva în Univers ca o corabie a argonauţilor brăzdând nesfârşitul şi că unica mea legătură cu lumea adevărată era tubul acela de tablă ca un periscop invers privind undeva spre interior. În afara celor din bloc ceilalţi începuseră să-mi pară nişte fructe de plastic într-un bol cu aspiraţii de cristal. Aşa că nu am avut de ales şi am confruntat-o pe Cristina.

vineri, 18 octombrie 2013

Durerea de cap (III)

continuarea povestii de aici

Vineri. Vineri era ziua lui de rǎsfǎţ. Lua masa la “Chez Sophie”. Înainte lua masa des la “Chez Sophie”, era un obişnuit al localului. Îl cunoşteau şi portarul şi fetele cu minijupe fluturânde şi şeful de salǎ şi Pierre Le Chef din mâinile cǎruia ieşeau nebuniile acelea culinare. Era un local discret, elegant, iar preţurile deşi mari nu erau exorbitante. Acolo îi adusese pe toţi partenerii sǎi de afaceri. Iar ei fuseserǎ cu toţii încântaţi apreciind mai ales savoarea mâncǎrurilor cu arome franţuzeşti. Bǎrbatul alese un platou gol de carton de pe care scuturǎ câteva resturi de prǎjiturǎ, şterse cu cotul urmele de cremǎ, apoi scoase din buzunarul de la piept o lingurǎ mare şi începu sǎ umple tacticos platoul manevrând cu dexteritate printre resturile rǎsturnate în tomberon. Ştia exact la ce orǎ sǎ vinǎ. Ora la care restaurantul era aglomerat, debarasarea se fǎcea în mare vitezǎ, carnea nu mai era separatǎ de garniturǎ, garnitura de sos şi resturile erau aruncate grǎmadǎ în cutiile de carton, iar cutiile în cele douǎ tomberoane pǎtrate din spate. “Chez Sophie” era micul sǎu secret, era momentul sǎu de desfǎtare. Nu-l împǎrtǎşise cu nimeni, îl pǎstra numai pentru sine. De altfel era un local numai pentru cunoscǎtori. De obicei îşi umplea farfuria şi se retrǎgea între case, pe iarbǎ sub salcam. Dar în seara aceea se aşezǎ pe bordurǎ, chiar acolo lângǎ tomberoane. Îşi suflecǎ mânecile şi începu sǎ rǎscoleascǎ prin cele adunate pe platou. Ca antreu salata de creveţi cu avocado arǎta destul de bine. Nu mai mâncase creveţi de mult timp, dar nici nu ţineau de foame. Aşa cǎ trecu repede peste ei şi adunǎ pedant cu vârful lingurii o cremǎ verzuie ce se rostogolea din interiorul unei bucǎţi de carne mici şi neagre. O întinse cu limba pe cerul gurii şi zâmbi mulţumit. Prepeliţǎ umplutǎ cu mousse de mǎsline negre şi ficat de gâscǎ în sos de legume. Nu-l încântase niciodatǎ vânatul mǎrunt, i se parea cǎ are carnea tare, dar Pierre pregǎtea felul acesta absolut încântǎtor. Rǎscoli în continuare cu vârful lingurii printre bucǎţile aruncate de-a valma în farfuria improvizatǎ şi descoperi o felie lungǎ şi roşie ca o limbǎ care îi lǎsǎ apǎ în gurǎ. Nu mai rezistǎ aşa cǎ rupse o fǎrâmiturǎ pe care o tǎvǎli prin sos şi o aruncǎ printre buzele tremurânde. Nu mestecǎ ci doar o plimbǎ cu limba dintr-un obraz într-altul. Bucata de peşte se topi singurǎ în câteva secunde. Un fior rece îl învǎlui din cap pânǎ-n picioare. Filé de barbun soté cu ştrudel de anghinare şi sos de coriandru. Încântat trecu rapid în revistǎ desertul. Creme Brullée cu smochine la cuptor şi scorţişoarǎ, stropit cu sos de fructe de pǎdure, lacrimi de ciocolatǎ umplute cu cremǎ de portocale şi Zabbayone et Champagne. Se relaxǎ, îşi îndreptǎ spatele şi începu sǎ mǎnânce tacticos. Întotdeauna avusese grija faţǎ de modul în care lua masa. Pe îndelete, fǎrǎ grabǎ, cu dumicaţi bine mestecaţi, cu înghiţituri mici. Şi mai ales rupt de realitatea stresantǎ care-l împresura. Aşa fǎcu şi în seara aceea.  

Bǎrbatul scrâşni din dinţi. Piciorul se umflase peste mǎsurǎ, pielea crǎpase, carnea frǎmântatǎ de puroiul înfometat se revǎrsase dezgustator. Dejuîmprejurul se umpluse de un miros insuportabil de hoit. Durerea îi anesteziase toate celelalte simţuri. Nu mai închisese un ochi de trei zile, iar de douǎ nu mai mâncase nimic, bǎuse doar apǎ. Întins pe patul improvizat sub pod, învelit în noapte şi înţepenit de durere îl privea fix în ochi pe Ritz. Avea ochii mici Ritz, excesiv de albi şi strǎlucitori ca şi cum îndǎrǎtul lor s-ar fi aflat douǎ ţepuşe de luminǎ. De cu o noapte în urmǎ Ritz se mai apropiase cu încǎ douǎ palme. În fiecare noapte se mai apropia puţin, încǎ puţin, apoi rǎmânea fix privindu-l drept în ochi cu privirea aceea sticloasǎ şi ascuţitǎ ca un bisturiu. Pânǎ sǎ cadǎ bolnav relaţiile sale cu Ritz fuseserǎ clar stabilite. I se permisese accesul în adǎpost, avea permisiunea de a cotrobǎi nestingherit, mai primea din când în când câte o coajǎ de pâine dar nu i se permitea sǎ se apropie la mai mult de un metru de culcuş. Proprietatea privatǎ trebuia respectatǎ. Cum nici omul nu-şi bǎga nasul în treburile şobolanului, aşa nici acesta nu avea dreptul sǎ calce poprietatea bǎrbatului. Dar lucrurile se schimbaserǎ complet de când cǎzuse la pat. Şobolanul nu numai cǎ-i invadase intimitatea, dar atitudinea spunea clar: "n-am sǎ mǎ mişc de aici pânǎ când n-ai sǎ crǎpi, am rǎbdare, dacǎ n-are sǎ se întâmple azi, are sǎ se întâmple cu siguranţǎ mâine". Îl privi atent. Nu mişcǎ niciun muşchi, nu clipea. Doar mustǎţile tremurau din când în când. Cu ele pipǎia clipa ce va sǎ vinǎ.
De cealaltǎ parte omul aştepta şi el. Când se pogora noaptea se culca pe cartoanele sale, se fǎcea ghem şi cu ochii mijiţi îl iscodea pe bolnav. Din când în când, se ridica, venea pânǎ lângǎ el, apoi vǎzând cǎ n-a murit se culca la loc cu ochii întredeschişi. Cel mai mult îl interesau bocancii. Ai lui erau ferfeniţǎ. Nici celelalte nu erau de lepǎdat. Mai ales pufoaica groasǎ cu care bǎrbatul dormea sub cap. Iarna nu era prea departe şi i-ar fi prins tare bine.
Bǎrbatul se trezi lac de sudoare. Nu adormise, leşinase. Ritz se apropiase la doar o palma de faţa lui. Îi simţea mirosul greu, respingǎtor. Doar ochii îi vedea, mici, sticloşi, incisivi. Ar fi putut sǎ-l atace fǎrǎ probleme, n-ar fi întâmpinat rezistenţǎ. Nu înţelegea de ce nu o face. Probabil din respect faţǎ de convieţuirea de pânǎ atunci. Omul se apropie şi el, încercǎ sǎ-l izbeascǎ cu piciorul pe Ritz dar acesta se feri agil, apoi privi scârbit spre chipul muribundului. Nu-şi dǎduse încǎ duhul, aşa ca se întoarse spre peretele de piatrǎ şi îşi scoase încǎ un chiştoc pe care îl aprinse cu mâini tremurânde. Omul nu avea nimic din îndârjirea şi persuasiunea şobolanului. Era doar nerǎbdǎtor. Terminǎ chiştocul aprins, se apropie din nou de patul muribundului, îi zǎri pieptul umflându-se, apoi se rezemǎ iar de perete şi continuǎ sǎ fumeze. Bǎrbatul icni. Ştia cǎ zarurile fuseserǎ aruncate. Şi totuşi o forţǎ interioarǎ, independentǎ de controlul sǎu, pe care nu putea sǎ înţeleagǎ de unde vine îl fǎcea sǎ se târascǎ spre încǎ o dimineaţǎ cu speranţa ascunsǎ cǎ va apuca şi înserarea.
Se trezi iar într-un lac de sudoare. Întinse instinctive mâinile şi picioarele pentru a se dezmorţi. Tresǎri. Nu mai simţea durerea. Glezna nu-l mai supǎra. De fapt nici n-o mai simţea. Desfǎcu palmele strânse ghem şi le lǎsǎ sǎ se aştearnǎ uşor pe lângǎ trup dar aceasta se retraserǎ degrabǎ speriate. Le deschise iar, rǎsfirǎ degetele şi le apǎsǎ uşor în jos. Palmele nu mai gǎsirǎ cartonul tare şi rece ci uimite atinserǎ un aşternut fin şi moale. Cineva din apropiere îi surprinse mişcǎrile, se aplecǎ grǎbit asupra-i şi începu sǎ-i tamponeze uşor fruntea. Bǎrbatul miji ochii. Era o femeie bǎtrânǎ cu faţa zbârcitǎ, cu ochii adânciţi în orbite, cu pǎrul complet alb strâns într-un coc deşirat la spate. "Cine-o fi hoaşca?! - gândi bǎrbatul. Unde sunt?! Am murit şi am ajuns în rai?!" Probabil cǎ ar fi acceptat ideea raiului dacǎ n-ar fi apǎrut în peisaj femeia. Rai cu babe nu şi-ar fi imaginat niciodatǎ. Îngeri, îngeroaice, heruvimi, dar nu babe. Îşi roti uşor ochii împrejur atât cât îi permiteau pleoapele grele. Nu era în rai! Dar nici în adǎpostul de sub pod. Era într-un pat adevǎrat cu saltea moale, cu pernǎ, cu aşternut curat. Într-o mânǎ avea înfipt un ac care se prelungea cu un tub ce se pierdea undeva în stânga îndǎrǎtul privirii. În gurǎ avea lipit cu leucoplast un alt tub care alunecase uşor pe gât. Nu era nici în rai, nu era nici vis, era într-un spital. Încercǎ sǎ-şi mişte piciorul beteag dar nu simţi nimic.
Femeia terminǎ de tamponat fruntea şi vǎzându-i ochii crǎpaţi şi uşoara-i tremurare a trupului murmurǎ:
- Puiul mamii. Puiul mamii. Gata! S-a terminat. Eşti bine acum.
Bǎrbatul se zgâlţâi ca în urma unei electrocutǎri. Simţi cum un şuvoi de lame ascuţite încep sǎ coboare dinspre creier prin sânge cǎtre celelalte pǎrţi ale trupului sfârtecându-i înlauntrul. Îl cuprinse o sfârşealǎ grozavǎ. De undeva de departe o luminǎ albǎ rotundǎ şi micǎ dar puternicǎ precum ochii lui Ritz se apropia ca un tren.
- Puiul mamii, gata, de-acum totul o sǎ fie bine - mai auzi depǎrtându-se.

(sfarsit)

duminică, 6 octombrie 2013

Hainele cele noi ale împǎcatului (povestiri foarte scurte)

Şedeam alǎturi de Ilie pe scǎunelele mici cu trei picioare aşezate în jurul mǎsuţei rotunde de lemn mirosind a salcâm. Descoperisem culoarea şi o împrǎştiam amândoi cu mânecile suflecate şi cu degetele îmbibate asemeni unor peneluri groase şi moi peste tot ceea ce ne ieşea în cale, peste filele de hârtie, peste masǎ, peste podeaua de lut, peste pereţii de paiantǎ şi mai departe dincolo de cerdac, peste lighioanele din ogradǎ, peste uliţa destupatǎ, peste copacii din deal…
“Împǎrat e gol, împǎratul e gol” a început sǎ strige Agripina cuvintele din povestea lui Moş Prunǎ auzitǎ cu o zi înainte, când a intrat în odaie şi a dat cu ochii de mine, oprindu-se lângǎ pantoful meu şi privindu-mǎ aprig în sus ca şi cum ai cǎta nuca ascunsǎ în copacul înalt. Şi atunci m-am ruşinat de goliciunea mea. Peste trupul firav al bǎiatului au început a creşte dintr-o datǎ picioare butucǎnoase şi grele, mâini cu pielea arsǎ de soare şi de timp, masca cu crevase adânci şi barba şi pǎrul alb şi nevǎzul şi astmul…
Iar eu chircindu-mǎ ca un fǎt în pântecul mamei cǎci tare mǎ mai durea creşterea asta a lor……