Suntem ceea ce simțim

 - Auziți ce spune aici – ridică vocea femeia căreia cu greu puteai să-i ghicești vârsta, pentru a acoperi glasurile duduind de alcool ale celor din jur. Avea părul brunet, tuns uniform, scurt de două degete. Era îmbrăcată cu un tricou negru având o emblemă albă AC/DC, cu vestitul fulger la mijloc și purta o pereche de pantaloni militari kaki, în petece de culoare și cu multe buzunare. În picioare avea bocanci. Prietenii îi spuneau Vulpea, nu neapărat pentru că ar fi fost șireată, ci pentru că era foarte descurcăreață. „Recent research figures show that in the first quarter of 2023, the average time spent on the internet per person was 400 minutes, six hours and 40 minutes per day” – adăugă ea imediat. Vă dați seama, aproape șapte ore pe zi, e incredibil – concluzionă, accentuând pe silaba șap. 

- Ce te miri?! Ne mutăm încet, încet în virtual. Avem tot mai puțin timp pentru relații fizice, avem o tot mai mare lehamite să ieșim din casă. Azi putem rezolva totul de pe telefon, știri, relații, business, administrative, cărți, filme, cumpărături de tot felul. Dacă ai o canapea și un telefon sau o tabletă, nu-ți mai trebuie nimic altceva - comentă cel poreclit Bivolul, pentru fizicul său impunător, dar și pentru blândețea sa. Doar sex nu poți să faci – râse el. Bine, poți și virtual, dar ăsta cred că e singurul lucru pe care-l prefer face to face. Rechinul și Peștele râseră și ei. 

- La copii cică e și mai nasol, „kids ages 8 to 18 now spend an average of 10 hours and 45 minutes a day, seven days a week with media” – reveni Vulpea, cu ochii-n telefon. 

- E addictive. Și e făcut să fie addictive, ca E-urile din mâncare – interveni Rechinul încercând să-și aprindă o țigară mototolită. 

Ce-i patru ședeau la masa lor obișnuită din barul Max, un bar mai răsărit de cartier, având în față patru pahare cu lichide colorate, cu nivele și vâscozități diferite. La ora aceea era destul de aglomerat și glasurile ascuțite se amestecau cu norul de fum într-un amalgam consistent.  

- Ați auzit de ăla, de Palmer Luckey și compania Oculus? A făcut niște ochelari care îți zboară creierii în real, dacă mori în virtual. L-au cumpărat ăștia de la Meta cu o sumă fabuloasă, nu mai știu cât. Asta e cea mai bună reprezentare a unei lumi virtuale, cred. Când se termină biții, se termină tot, nu există buton de refresh. 

- Astea-s porcării. Adevărul e că Bivolul are dreptate. Eu una cred că trebuie să trăim în real. Dar, la naiba, totul se mută în virtual chiar dacă vrem, chiar dacă nu vrem. Au fost la început știrile, entertainmentul, după covid s-au mutat și jobul, relația cu autoritățile, cumpărăturile, practic totul se mută în virtual. Și atunci vorba Bivolului, de ce mai ies din casă? Să beau un shot cu voi, sau să iau o gură de aer, când mai ajung, că nu prea mai e timp. Totuși, sunt sută la sută de acord cu cei care spun că trebuie să facem tot ce putem să trăim în real. Lumea virtuală te prinde ca într-un vortex și te halește ca o mașină de tocat.  

- Problema cea mai mare e că în virtual ne diluăm, suntem o bucată pe Meta, o bucată pe Tic-Tok, o bucată pe Amazon și așa mai departe. Niciunde nu suntem noi întregi. Ba mai mult, purtăm diferite măști, din interes, aici vrem să fim profi, aici sensibili, aici duri - constată Rechinul.

- Dar ce, în real nu e la fel? – replică imediat Vulpea. Eu nu sunt un întreg, sunt un puzzle făcut cu o bucată din ochii tăi, alta din ochii Bivolului, alta din ochii Șarpelui și alta din ochii nebunului din apartamentul de vizavi, sau a oricui altcineva care are ochi să mă vadă.  

- Tot te mai spionează? – râse Rechinul.

- Dă-l dracu! Deci! Asta e realitatea pe care o trăim. E ca revoluția industrială. A mers cu pași mici înainte, mici privind pe sub cozorocul individului și nu de pe piedestalul istoriei, până când și-au dat seama că lumea întreagă s-a schimbat complet. Capitalismul a înlocuit feudalismul, industria a înlocuit agricultura, au apărut marile orașe, a apărut clasa de mijloc, lumea s-a dat peste cap într-un hal pe care nimeni nu l-ar fi conceput. Asta trăim și noi azi, o revoluție în tehnologia informației. Tot ce ni se pare acum ciudat, peste câteva zeci de ani doar li se va părea, nu numai normal, dar deja învechit. De aia trebuie să înțelegem lumea în care trăim și să ne armonizăm cu ea, să acceptăm cât mai ușor schimbările, deși capacitatea umană de a asimila schimbarea este mult în urma puterii creierului de a înțelege unele lucruri. Te adaptezi sau mori, asta e! 

- Bine spus, Vulpeo! – chicoti Rechinul. 

- Tu ce părere ai, Șarpe? – aruncă vorbele Vulpea, către bărbatul de 30-35 de ani, subțire, înalt, cu o față comună, care-și ținea picioarele împletite pe unul din scaunele din apropiere și răsfoia o revistă. Era poreclit Șarpele pentru că vorbea puțin, dar avea o minte ascuțită, în veșnică frământare.  

- Eu cred că lucrurile sunt mai complexe.

- Tu tot timpul crezi că lucrurile sunt mai complexe – sări Bivolul, fără ca intervenția lui să pară una incisivă, ci mai degrabă una protectoare, gen „of, dragul de tine, tu mereu găsești să te chinui, oricare ar fi subiectul”. 

Șarpele tăcu o clipă, ca și cum ar fi evaluat dacă are rost să continue, sau efortul său de a explica mai departe ar fi fost disproporționat în comparație cu rezultatul analizei.

„I smell a rat babe, they don't think we know what's really going on, but oh we do”, se auzea in fundal, peste vocile ridicate ca un zid gros. „I smell a rat baby, I smell a rat baby” repeta solista obsesiv. 

- Voi vorbiți despre real și virtual ca și cum ar fi vorba despre scenă și culise. Foarte material. Eu văd lucrurile privind din perspectiva sufletului. Recunosc, sunt tot mai dezamăgit de lumea asta, mă regăsesc tot mai puțin în ea. Și simt la fel dinspre partea cealaltă, prea puțină implicare sufletească, prea puțină aplecare spre înțelegere, prea puțină răbdare, ca și cum am fi niște avioane, care de jos par aproape, dar în realitate trec la mare distanță unul de altul. „Trăim o epidemie de singurătate”, spunea cineva. E oarecum paradoxal că deși lumea se lărgește, noi avem tot mai puțini oameni aproape de suflet, dar dacă stai să gândești la rece, e normal, relațiile interumane sunt tot mai numeroase, dar cele care ne țin aproape sunt tot mai rare până la zero, pentru că așa cum spunea Rechinul, ne diluăm, ne risipim între mulțimi indiferente. Ba, în plus, ne pierdem din ce în ce mai mult în atingeri cu oglinzi șlefuite, ca polenul de pe aripi de fluturi, de petalele florii și rămânem tot mai puțin noi înșine. Iar cei pe care-i cunoaștem ne sunt tot mai străini. Înainte avem gașca cu care jucam fațea în jurul blocului și cu aia defilam până intram la liceu, că generala era tot între blocuri. Lu aia mică tunsă nașpa de tac-su îi ridicam fusta prima, cu ea facem sex pentru întâia dată, cu ea mergeam prima oară la suc și pe ea o luam de nevastă, uneori prea grăbiți. Recunosc că și lumea virtuală mă irită, căci dacă în real îl vezi pe dobitoc în fața ta în chiloți și maieu, și îți imaginezi cu cine ai de-a face, în virtual toți sunt în togă sau costum medieval, ținând masca de bețișorul subțire din aur și având grijă să nu strice vârful pantofilor Poulaine când pășesc. Dar măcar în virtual îți poți croi o pajiște numai a ta. Scuturi praful, mături mărăcinii, desenezi gardul și rămâi cu iarba ta verde. Iar dacă nu-i destul de verde, sau dacă nuanța nu-ți este pe plac, scoți paintbrushul și-i aplici o corecție. Bine, situația mea e un pic diferită de a voastră, eu nu mai am nimic aici, Mierla s-a dus, ai mei s-au dus... 

- Și ți-au lăsat purcoiul de bani, nu mai ai niciun fel de probleme de acum.  

- Rechine, nu fi porc! – interveni Vulpea.

- Da, nu mai am niciun fel de probleme... – mormăi Șarpele abia auzit. Știi, Rechine, eu cred că oamenii sunt ca aisbergurile, cea mai mare parte din ei rămâne ascunsă privirii, chiar și atunci când te apropii foarte mult. Și îi descoperi pe de-a-ntregul abia când e prea târziu. Și mai cred că suntem ceea ce simțim și nu ceea ce ne învelește

Dintr-o dată se făcu liniște. O liniște neașteptată și neînțeleasă. Muzica încetase, șobolanul probabil că fusese prins și părea că toți cei prezenți așezaseră punctul pe i deodată. Doar un barman se mai auzea ștergând paharele. Apoi ușa se deschise și un grup de tineri gălăgioși intră în bar. Muzica reîncepu.

                                                            ***

- Salut, Șarpe! Ce faci? 

- Nici prea bine, nici prea rău. De ce întrebi?

- Mi s-a părut că nu-ți sunt boii acasă în ultima vreme.

- Pentru asta m-ai sunat, Vulpeo? 

- Da, pentru asta. Ți se pare prea puțin? Atunci o să mai adaug fiindcă-mi pasă.

- Te rog să mă ierți, nu am vrut să sune așa. Da, nu mă simt prea bine, nu știu să explic de ce, pentru că aparent chiar nu am niciun motiv. Probabil e din cauza boilor, ar trebui să-i întrebăm pe ei. Altfel, n-am niciun fel de probleme, cum a zis și Rechinul, am casa moștenită de la ai mei, am purcoiul de bani pe care dorm, mi-ajunge pentru zece vieți la cât cheltui eu.

- Ești ironic. Iar Rechinul a fost porc. Iartă-l, știi bine că nu asta a vrut să zică. Spune-mi mai bine altceva, tot cu muzica te ocupi?

- Da, cu muzica. Compun muzică pentru plante și animale, după cum știi. 

- Ești fantastic, omule! Și merge? Vinzi?

- Nici nu-ți imaginezi cât de bine merge. Acum trei săptămâni am vândut o simfonie pentru legume. E un ansamblu de sere la ieșirea din oraș spre sud. Scot în principal roșii și castraveți, dar și ardei și vinete, conopida și altele. M-au sunat ieri să-mi spună că plantelor le merge minunat și că mai vor una, ba chiar mai multe, câte sere, atâtea simfonii. Apoi le rotesc, să nu se plictisească ardeii cu aceeași simfonie. M-a bucurat grozav telefonul lor. În martie am vândut unei ferme de vaci zece piese de smooth jazz, ceva simplu, nimic pretențios. Au spus că le-a crescut cu cincizeci la sută producția de lapte. A scris și într-un ziar britanic despre asta. Bine, numele meu nu a apărut. Cel mai tare a fost când am vândut câteva sonate unora care au un câmp de lucernă. Au un microbuz, îl trag la marginea câmpului, scot din el niște boxe uriașe pe care le lasă lângă uși și dau drumul muzicii. Apoi mută microbuzul în celălalt capăt și îi dau drumul acolo. Ei spun că le merge de minune. Zău!    

- Ești teribil! Dar să știi că tot simt în oase că ceva nu e ok. Ce se întâmplă cu tine? De la o vreme nu mai ești tu!

- De când s-a dus Mierla chiar nu mai sunt eu. Fizic. Altcineva a intrat în pielea asta ca într-un costum de neopren. Nici nu m-a văzut că eram înăuntru. A intrat peste mine, m-a strivit și m-a împins până-n călcâi. Acum, de fiecare dată când pășesc, simt cum fiecare os doare. Și sufletul.  

- Offf, încă nu ți-ai revenit? Cât a trecut de atunci? Șase ani, șapte ani? S-a dus o grămadă de vreme. 

- Cinci ani, patru luni și treisprezece zile.

- Peșteee... Of, Doamne! N-o ajută cu nimic acolo unde e, că tu te chinui aici și numeri întruna zilele. Ba chiar o doare când te vede. Crede-mă! 

- Eu nu număr nimic, Vulpe. Mai ții minte afișajele alea cu plăcuțe din Gara de Nord? Alea care făceau țaca-țaca-țaca și cădeau din cutia lor paralelipipedică una peste alta, până când gara în care trebuia să ajungă trenul tras la peron apărea în sfârșit scris cu litere mari albe, pe plăcuța neagră. Nu le împingea nimeni, pur și simplu cădeau una după alta, până la ultima, care trebuia să rămână în picioare. Îmi plăcea să le ascult muzica, stăteam cu gâtul lungit și cu urechile ciulite, ca un aurolac amețit, gata să prind următorul afișaj ce schimbă informațiile și de fiecare dată urcam în tren în ultima clipă. Așa și cu zilele astea, Vulpe. Nu număr nimic, dar ele cad fără să le împingă nimeni, țaca-țaca-țaca, lungi, negre, cu litere albe care mânjesc negrul ăla profund și-l fac cenușiu, comestibil. Undeva, înghesuit între ele e o plăcuță pe care e scris numele meu, dar nu cu litere albe, Vulpe, ci cu litere de moarte. Acolo au să se oprească. Și-o să se facă liniște, cum n-a fost niciodată în Gara de Nord. 

Vulpea lăsă capul în pământ.  

- Nu-ți face griji Vulpeo, nu mai e durere, nu mai e chin, nu mai e nimic. A trecut.   

- Ești singur, Șarpe, ești mult prea singur. 

- Fiecare dintre noi e singur și tot așa trece prin viață. Trebuie doar să înțeleagă cu cine se însoțește. 

(prima parte) 

Un nou început

Domnul Nakasato avea 99 de ani și un dinte. Un dinte nou, ceilalți dăduseră demult bir cu fugiții și sfârșiseră, care în karaage, care în donburi, care în pământul înnămolit din fața casei. Când vietatea a început să scarmene sub piele și vârful dintelui a scos botul alb, domnul Nakasato s-a speriat, iar când dintele s-a făcut mare, a intrat cu adevărat în panică. Viața cu un dinte nou în gură i se părea ca susurul unui izvor spart de trecerea trenului. Degeaba îl tot lovea cu limba, împiedicându-se de el la fiece cuvânt pe care-l rostea în barbă, dintele era solid ca un menhir în mijlocul câmpiei, nu avea de gând să se clintească și, cel puțin la prima vedere, avea ambiția să trăiască mai mult decât însuși proprietarul său. Domnul Nakasato nu avea cui să se plângă. Unicul copil, un băiat, în vârstă de 76 de ani își trăia propria viață la capătul celălalt al Japoniei, în timp ce nepotul, împreună cu familia, se cufundase în înspăimântătoarea pădure Aokigahara și nu mai auzise nimic despre ei de foarte multă vreme.       

Când ceilalți dinți începură să iasă unul câte unul, Domnul Nakasato înțelese că ceva îngrozitor s-a întâmplat. La orice s-ar fi așteptat pe ultima treaptă a vieții, doar la așa rușine nu. Se simțea asemeni lui Demostene, de parcă ar fi avut gura plină de pietricele, deși nu avea nimic de corectat, era prea târziu să mai corecteze ceva, cu atât mai puțin vorbele, căci își vorbea doar sieși, fără temeri și fără așteptări.   

Domnul Nakasato era pregătit pentru ultima trecere. Era pregătit să urce muntele Fuji, până sus în vârf, unde urma să se întâlnească cu Fuchi și de acolo ea avea să îl poarte mai sus, dincolo de ultimul zbor al păsărilor, spre locul unde soarele strălucește întotdeauna. Și toate erau întocmite pentru asta. Doar treaba cu dinții îl cam încurca. Ce-avea să spună Fuchi când avea să-l vadă rânjind așa, cu toți dinții înșirați de la un capăt la altul al gurii?! Că e un neserios, asta ar fi spus despre el, că una vorbim și alta ne înțelegem. Iar lui i-ar fi fost tare, tare rușine să fie dojenit astfel. 

Zilele domnului Nakasato erau măcinate de noii săi dinți, de parcă diminețile s-ar fi născut între măselele din spate, amiezile ar fi fost sfâșiate de caninii ascuțiți, iar serile s-ar fi tocit molcom între premolari. O vreme s-a gândit să-i scoată. Era exclus să meargă în oraș la dentist. Nu fusese în oraș nici pentru amărâtul ala de femur frânt, care se prinsese la loc strâmb, ca o felie de pământ alunecând de-a dura cu puhoaiele de apă și proptindu-se între copacii bătrâni, înainte să ajungă în mare. O opțiune ar fi fost să îi scoată singur cu cleștele din magazie, dar flacăra ce abia mai pâlpâia în trupul subțire ar fi fost prea tulburată de asemenea zbatere.  

După ce mai bine de jumătate de gură s-a umplut de dinți, domnul Nakasato s-a trezit cu încă un necaz. Încercând într-o dimineață să se bărbierească, a observat că pielea sa are mai puține riduri decât ultima dată când încercase asta. A dat să o atingă, dar a retras imediat mâna speriat, de parcă l-ar fi ars. Pielea devenise moale și plăcută la atingere. Domnul Nakasato a lăsat jos mașina de bărbierit, a ieșit pe ușă, a părăsit casa fără să privească înapoi și a mers cale lungă încetând să-și mai numere pașii. Când urma tălpii în iarbă s-a adâncit peste măsură, domnul Nakasato s-a lăsat să cadă. Oh, Amaterasu, spune-mi, de ce faci asta? Cu ce-am greșit? Unde au fost pașii mei ne-drepți? Dar Amaterasu nu i-a răspuns și domnul Nakasato a rămas cufundat în iarba înaltă. Nu era pregătit pentru un nou început, el știa că trebuie să se ocupe de final, nu de început, să-și cutreiere drumul, să urce muntele Fuji și să se întâlnească cu Fuchi. Și se pregătise temeinic pentru asta. 

În zilele ce-au urmat domnul Nakasato a adunat tot ce era de adunat și a socotit temeinic. În urma liniei trase a rezultat că nu mai e îndrituit să urce muntele Fuji. Cu atât mai puțin să o întâlnească pe Fuchi. Dacă ea și-ar fi aplecat ochii până în gradina sa, el tare s-ar fi bucurat, ar fi însemnat că e loc de iertare. Dacă nu, avea să moară ca un lup singuratic, în inima pădurii, ferit de zumzetul de albine și licăririle de stele.     

Când a sosit, moartea l-a găsit în poartă, cu un picior în curte și cu unul în afară. O mână era încleștată pe clanță și alta pe stâlpul de fier al porții. O vreme n-a știut nimeni cine e. Trebuie să fie un bărbat de aproximativ 40-50 de ani care a venit în vizită la domnul Nakasato, a spus medicul legist din oraș. Studii mai aprofundate realizate mult mai târziu la Tokyo, au dovedit până la urmă că scheletul aparține domnului Nakasato însuși, chiar dacă maxilarele sale aveau frumos înșirați de la un capăt la altul toți cei 32 de dinți. Însă tot n-a avut cine să-i țină cenușa în palme. Fiul său murise între timp, iar de nepot și de familia lui nu mai auzise nimeni nimic. 

 

Omul-porc

 - Bună ziua, pot să vă ajut cu ceva? – întrebă scriitorul.

- Da, cred că da – răspunse bărbatul din fața sa vizibil jenat, frecându-și mâinile una în jurul celeilalte și ocolind cu ochii privirea interlocutorului.

Scriitorul tăcu, așteptând ca bărbatul să vorbească mai departe, dar cuvintele neputincioase nu păreau a fi în stare să-i depărteze buzele și să se strecoare printre ele. 

- Știu că pare o nebunie și că o să fie greu să acceptați ce-o să vă spun, dar cred că am în mine un porc – reuși bărbatul să expire cuvintele. 

- Un porc?! Un animal adică?! – se miră scriitorul și bărbatul încuviință dând din cap. Și când v-ați dat seama că aveți înăuntru un porc?

- Acu ceva vreme. N-aș putea spune exact când, să tot fie un an, un an și ceva. L-am auzit într-o noapte grohăind. Era o liniște absolută și am auzit așa, un fel de groh-groh surd. Am ciulit urechile și zgomotul s-a auzit din nou. Am crezut la început că a intrat în casă un animal, vreun câine, vreo vrabie. Am aprins luminile, am coborât la parter, am verificat toate camerele, coșurile de gunoi, cămara. Nu era nimeni. De cum m-am așezat în pat am auzit iar același zgomot, ca un hârâit când vrei să-ți cureți gâtul și să-ți dregi glasul. Dar nu era uman. După o vreme mi-am dat seama că vine dinăuntru. Atunci am zis că am iar probleme cu stomacul și m-am liniștit. Știți, am avut o gastrită urâtă când eram tânăr și de atunci mă mai supără din când în când. O vreme nu l-am mai auzit. De fapt ziua nu se aude niciodată, grohăiturile lui sunt acoperite de vaietul lumii. Doar seara când e foarte liniște se aude. Nu mereu și nu agresiv, ci mai degrabă ca un scâncet de copil, ca un tors de mâță.   

- E foarte interesant ce îmi spuneți. Cu totul ieșit din comun. Nu știu, chiar nu știu ce să zic. Dar prima întrebare care îmi vine în minte este de ce nu mergeți la un doctor, de ce ați venit la mine, eu sunt scriitor. 

- Știu, domnule, am venit special la dumneavoastră pentru că nu cred că e vorba de carne și oase, e vorba de suflet. Iar cărțile cu asta se ocupă, cu primenirea sufletului. Eu cred că așa cum grapa scarmănă pământul, îl mărunțește și-l netezește, ca să-i fie ușor seminței să încolțească, tot așa cartea scarmănă sufletul omului, îl mărunțește și-l netezește, ca să-i fie ușor seminței să rodească, doar că în cazul cărților sămânța tot de-aici se scutură, de cele mai multe ori.  

- Este foarte clar că e vorba despre interiorul dumneavoastră, despre psihic și nu despre învelișul de carne, asta e mai limpede ca apa din golful To Sua. Oricum, ceea ce-mi spuneți se învârte undeva între poetic și fantastic și e de domeniul iraționalului. Nimeni nu poate accepta că un animal, un porc în cazul nostru, poate trăi în interiorul unui om. 

- Oh, domnule, dacă ați consimți să stați măcar o noapte lângă mine v-ați convinge cu siguranță, fără să fie nevoie de explicațiile mele și ați fi la fel de intrigat. Vă asigur. 

Un zâmbet timid ateriză în colțul buzelor scriitorului, își trase sufletul câteva secunde, apoi își luă zborul. Se lăsă o tăcere hâdă, ce se adâncea între cei doi ca grăsimea fierbinte scursă-n putineiul cu unt. 

- Știți, există o poveste a lui Murakami, În căutarea oii fantastice, probabil că n-ați citit-o, în care o oaie intră în corpul oamenilor ca să-i conducă. Lui Murakami îi pare clar scopul intrării oii în corpul oamenilor, deși ceea ce a vrut să spună el cu adevărat prin această metaforă nu e pe deplin înțeles de restul lumii. Însă oaia interacționează cu cei pe care îi locuiește, le spune ce să facă, îi sâcâie. La prima vedere oaia și omul sunt două entități total diferite, ca și cum oaia ar avea creierul și gândirea ei, iar omul pe ale sale. Simțiți asta în relația dumneavoastră cu porcul? Vorbește cu dumneavoastră, vă comunică ceva, vă obligă sau vă instigă să faceți ceva? 

- Nu, domnule. Cum vă spuneam, face doar groh-groh, groh-groh. Și asta doar noapte, ziua nu știu ce face. Probabil că grohăiturile lui sunt acoperite de hărmălaia lumii. 

- Dar de un an, de când spuneți că a intrat înăuntru, simțiți că s-a schimbat ceva în modul în care gândiți sau acționați, pentru că într-un fel sau altul trebuie să-și facă simțită prezența, fie că e vorba de un porc real, fie de unul închipuit. Mintea dumneavoastră n-ar fi imaginat un porc, și nu e vorba de un animal oarecare ci de ditamai porcul, nu de un șoarece sau o libelulă, nu l-ar fi imaginat, cum ziceam, doar de dragul de a sta acolo înăuntru și a face din când în când, groh-groh, groh-groh. De aceea vă rog să vă gândiți bine, pentru că trebuie să fie ceva, ceva care iese din normalul lucrurilor, din mersul obișnuit de zi cu zi, din firesc.    

Omul-porc își duse o mână la falcă, își lăsă toată greutatea pe un picior și stătu așa ca o ciupercă vreme îndelungată. 

- Ei...?!

- Da, cred că da. 

Scriitorul își lungi gâtul spre el și așteptă. 

- Cred că porcul încearcă să vorbească cu mine de fiecare dată când apare ceva neplăcut în viața mea. Nu pot garanta, dar dacă stau bine să mă gândesc, așa pare să fie...

- Eiii, asta e grozav, ne apropiem... Eu cred că este vorba de o dedublare a personalității. Dacă la Murakami, oaia pare să fie duhul rău intrat în trup, care îi mână pe oameni să facă lucruri împotriva voinței lor, pentru propria ei satisfacție, în cazul dumneavoastră cred că e vorba de o dedublare a personalității, ca și cum ați trăi două persoane în același înveliș. Stresul societății, din ce în ce mai puternic și care-și schimbă întruna înfățișarea, ca un nor plimbându-se pe cer de la sud la nord, ne afectează atât de mult, încât o bucată din noi reușește să țină pasul, iar cealaltă bucată rămâne în urmă. Prima încearcă să se regenereze continuu pentru propria ei supraviețuire, încearcă să lupte cu toată energia pentru a fi în frunte, în timp ce a doua se blazează, simte că surplusul de efort necesar pentru a sta la suprafață nu e recompensat cu avantaje pe măsură și că o viață simplă care acoperă un set de nevoi minimaliste, precum și reorientarea către pământ, cu toate detaliile lui nevăzute de la înălțimea omului ce râvnește spre cer, e tot ce îi trebuie. De aici și ruptura. Cele două jumătăți supraviețuiesc dacă sunt hrănite de simțuri, iar simțurile la rândul lor sunt trecute prin mașina de tocat a gândirii și transformate în vreri. 

Omul-porc căzu pe gânduri. Nu pricepea deloc cum se poate ca el să doarmă cu el însuși în pat, să strângă bine plapuma în jurul trupului, iar celălalt să nu rămână dezvelit. Dacă trăiau doi oameni în el, unul ar fi trebuit să rămână cu spinarea dezvelită în noaptea rece și să-l doară șalele a doua zi dimineață. Iar pe el nu-l doreau șalele. Nici pe dreapta, nici pe stânga. Ceva era șubred în teoria scriitorului. 

- Eu zic că-i complicat ce spuneți dumneavoastră și nu cred că se potrivește în cazul meu. Nu trece testul cu plapuma. Și fiindcă scriitorul rămase cu gura căscată, îi explică pe scurt în ce constă testul. 

Scriitorul oftă. 

- Atunci s-ar putea să fie vorba despre ceva mult mai simplu. Există o teorie, precis n-ai auzit de ea, a elefantului și a călărețului. Asta e o teorie emisă foarte recent, dar ea există din timpurile cele mai vechi. Platon a încercat să explice același lucru prin alegoria carului, tras de doi cai diferiți. Carul reprezintă mintea omenească care e condusă de un cal nobil, elegant, docil, care e rațiunea, dar și de un al doilea care reprezintă contrariul, poftele, lenea, profitul. Ei bine, în noua teorie sunt aleși elefantul și călărețul care reprezintă practic aceleași două dimensiuni umane, dar vizual alegerile sunt mult mai sugestive. Elefantul reprezintă stabilitatea, baza, rânduiala și urmărește doar supraviețuirea individului. Atât, supraviețuirea! În timp ce călărețul e partea din noi care socotește, analizează, scormonește trecutul și face prospecțiuni în viitor. Călărețul are sentimente și e cel care vrea, care are dorințe. Însă călărețul nu poate fi cine e, adică cel din șa care mână elefantul înainte, dacă nu are stabilitate, cum ar veni dacă n-are elefantul sub fund. Înțelegi dumneata? E evident, nu poți de exemplu să construiești ceva, simbolic vorbind, dacă nu ai liniște. Și cel mai bun exemplu e scrisul, niciun autor nu poate scrie dacă nu are confortul gândirii și e bombardat continuu cu impulsuri sonore sau fizice. Și probabil că aici ne găsim. Eu cred că porcul e elefantul, își încheie scriitorul pledoaria mândru de sine.  

Omul-porc fu și mai derutat de noua teorie. 

- Cum ar veni... porcul e elefantul – bombăni el fără să fie în stare să proceseze nicio fărâmă din informațiile aruncate de scriitor. 

- Adică porcul mă ține pe mine deasupra, cum ar veni. Ca să stau în șa, să văd lumea de sus și drumul înainte. El calcă în picioare toate tufișurile, pomii, uscăciunile care apar în față, pentru ca eu să nu mă împiedic. 

Mintea omului-porc se lumina pe măsură ce cuvintele se înșiruiau, ca o potecă pe care un lampagiu cenușiu aprinde rând pe rând felinarele.

- E perfect! Ai spus-o mai bine ca Haidt, mult mai bine! 

Omul-porc își înclină capul spre dreapta, apoi spre stânga și concluzionă.

- Asta se poate. Pentru că de fiecare dată când mi-a fost greu, porcul s-a comportat exact ca elefantul de care vorbiți, dacă stau să mă gândesc bine. O să mai cuget la asta, a mai adăugat omul-porc, a mulțumit și a plecat. 

Ajuns acasă bărbatul se lăsă în fotoliu, își propti bărbia în palme și rumegă vorbele scriitorului. După o vreme se îndreptă de spate și strigă tare.

- Găinăăă! 

Imediat se auzi un cotcodac și un fâșâit, ca un morman de pene zburlindu-se, traversă încăperea. Omul-porc îi ceru găinii un ou, pe care-l prăji și-l mâncă din două înghițituri. Oul înțelepciunii, așa îl considera bărbatul. De fiecare dată când se afla la ananghie, chema găina cu ouă minune și înfuleca câte un ou. Se simțea cu fiecare ocazie mai liniștit, mai încrezător în forțele sale, mai îndrăzneț. 

- M-am tot gândit la ce a spus scriitorul ăla. A bătut câmpii mai tot timpul, dar mi-a vorbit de unul deștept, Hiadt parcă a zis că îl cheamă. Și ăsta aflase de elefant și de călăreț. Eu zic să-l primim și pe porc. M-am tot uitat înapoi și scriitorul, de fapt Haidt ăsta, are dreptate. Noi doi facem pereche bună, Găină, dar în trei ar merge și mai bine, pentru că tu îmi dai toată încrederea, toată puterea de care am nevoie, dar porcul mănâncă toate lăturile lumii scăpându-mă de ele.  Face aici exact ce face elefantul lui Hiadt, curăță locul de toate rahaturile, pentru ca noi să zburăm de pe o scândură pe alta, Găină. Și nu știi cât mă ajută asta! Ei, ce spui, îl primim?!

- Desigur, pare absolut rațional ce spui. Și cred că băgându-l în echipă nu vom avea decât de câștigat. Îi fac loc chiar de azi! – adăugă Găina.   

Visul din vis

Pământul se scufundă ca o trieră în lupta cu valurile. Doar o mână de vâslași se zbate să îl mai țină la suprafață îndesându-și în carnea palmelor mânerele rotunjite de chin ale vâslelor. Ceilalți aleargă pe punte care-ncotro, înălțând tricouri rupte, fuste uzate, ba chiar batiste și eșarfe în chip de vele și suflând în ele, fiecare în altă direcție. Pe partea mea de Pământ, apa a ajuns deja până la glezne și urcă încet, totul s-a înclinat pe-o parte, biblioteca, televizorul LED, canapeaua de piele bej, măsuța de cafea cu încrustații de sidef, lampa cu globuri de sticlă mată, amenințând să se verse grămadă în mare. Martha continuă să croșeteze imperturbabil, trăgând cu ochiul din când în când la televizor, niciodată n-am știut ce, căci nicicând n-a terminat lucrul, probabil desface noaptea tot ce lucrează ziua, așteptând ca o Penelopă îndârjită un Ulise al ei pe care să-l îmbrace în dragoste. 

În urechile mele e un zgomot continuu teribil. Valurile scrâșnesc, scândurile rupte din trierele scufundate trosnesc lovindu-se între ele sau de cocile încă întregi, vântul șuieră prin găurile din pereții de lemn din care ies vâslele încă rămase deasupra, în timp ce televizorul urlă necontenit, e război, ascundeți-vă sub masă și puneți-vă o oală în cap, preferabil smălțuită, când cântă sirenele, dacă vreți să supraviețuiți bombelor. Schimb canalul în care doarme aurolacul ce-a amenințat un vânzător de butic cu cuțitul și a furat din raftul de lângă casa de marcat, unde se țin de obicei guma de mestecat, tic-tacul și batoanele Mars, trei vise murdare ca el, din care înghite acum hulpav.    

Am obosit, vâslele au făcut șanțuri adânci în palme, deși eu nu sunt unul dintre vâslași, unde se strânge apa de ploaie și lacrimile necurse, pentru a aluneca apoi mai departe pe lângă casă, până în canalul colector din stradă. Și apoi mai departe. Îmi ascund palmele, le lipesc una de alta, rugându-mă ca nimeni să nu fi observat linia vieții care are un comportament indecent, aici se întrerupe, aici revine, iar se întrerupe și iar revine. Mama Omida dă încurcată din umeri, n-a mai văzut niciodată așa prăpădenie, îmi dă banii înapoi și se pune pe jelit.  

E deja întuneric, palmele nu se mai văd, chipurile s-au șters, trupurile se cufundă în noapte. Sunt debusolat și decompensat, iar fără busolă și compas nu se poate naviga niciunde în lume, fie pe pământ, fie în cer, nici măcar Magelan n-ar fi putut și s-ar fi rătăcit în viață, cum de altfel s-a și întâmplat pe insula Mactan, care a fost ultima pe care a atins-o, dintre atâtea insule ce le descoperise lumii.

Mă culc. Strâng genunchii la piept și-mi lipesc bărbia de ei, deși știu că ar trebui să dorm ca un bărbat, măcar să dorm ca un bărbat. Se spune că poziția fetusului este comună în rândul persoanelor care își fac griji cu ușurință, care sunt conștiincioase și ordonate, dure la exterior și sensibile în interior. O visez iarăși pe Irene. Nu e nimic erotic în visele pe care le am cu Irene, de fapt nici n-am găsit-o pe Irene, nu știu nici măcar cum arată, în toate visele mele nu fac decât să o caut. Uneori stăm de vorbă. Fără s-o fi găsit. Stăm de vorbă despre nimicuri, despre petalele de cyclamen, și aici am căzut de acord că partea colorată sunt într-adevăr petalele, iar frunzele se ascund de cele mai multe ori sub cele uscate de platan, de aici confuzia, despre reflexia norilor în apa lacului, în special la asfințit, când norii se înmoaie în culorile apusului, despre cicade, da, despre cicade, eu neștiind nimic despre ele, trăisem mereu cu impresia că muzica aceea vine de la greieri, dar Irene mi-a spus că de fapt sunt masculii de cicade, care scot cele mai puternice zgomote produse în natura, 110 decibeli și asta prin vibrația unor membrane numite țimbale, iar aici Irene s-a oprit și a râs, vai ce-a mai râs Irene, vezi să nu spui vreodată țambale și să mai zici pe urmă că știi de la mine. Visele cu Irene sunt lungi, uneori mă pierd pe potecile multe și întinse, ce se deșiră precum coaja tăiată rotund pe conturul de măr, de sus de pe piscuri și până jos lângă mare. Alteori o simt pe Irene ascunzând-se printre copaci. Îi simt respirația de ciută, curioasă și speriată în același timp, coborând de-a lungul pârâului și împroșcând malul cu tresăriri iscoditoare. Alteori șed toată noapte pe câte un colț de stâncă cu fața mereu către marea care strălucește ca un balaur cu solzi de argint și aștept până când ea ajunge în spatele meu. Atunci începem să povestim.

Când mă trezesc zgomotul se repede iar și mă apucă de urechi. Copacul cu vrăbii de peste drum s-a scuturat demult și vrăbiile s-au împrăștiat în lumea largă. Doar un polițist cocoțat în vârful lui ridică bastonul și începe să sufle într-un fluier isteric și să dea din mâini dirijând circulația sângelui, sânge în Ucraina, sânge în Gaza, sânge în Arras, sânge pe pereți. Dacă doriți să donați s-a deschis o pungă mare în stația de la CET, îmi spune o babă știrbă oprită sub copac pentru a-și trece sacoșa cu cumpărături dintr-o mână în alta. Și dacă donați, a zis guvernul că vă scade impozitul la casă, continuă ea zâmbind ștrengărește și plesnindu-se cu palma peste burta scobită.    

Mi s-a făcut foame. De fapt mi s-a făcut somn. Nu, nici somn nu mi-e, vreau doar să mă culc, să mă strâng ghem, să-mi strâng pătura sub bărbie și să las Pământul dezvelit, să simtă și el cum e să-ți fie frig. Martha îmi cere din ochi să-i dau farfuria, eu o întind, ea plimbă polonicul prin oală și îl scoate plin. Dă să-l scuture în farfurie dar mâncarea nu vrea să cadă. Încearcă o dată, de două ori, de trei ori, lovește polonicul de marginea farfuriei din ce în ce mai furioasă pe mâncarea care nu cade, până când farfuria se sparge. Martha aruncă polonicul și mâncarea se împrăștie pe pereți. Sosul de roșii lasă o urmă în formă de inimă pe faianța albă. Mai bine te-ai duce să te culci, mă ceartă Martha. 

Închid ochii. Strâng genunchii la piept și-mi lipesc bărbia de ei, apoi trag pătura până aproape de ochi. O caut pe Irene. Irene nu este, așa că încep să cobor pe poteca ce șerpuiește printre pini. Somnul de amiază e mai scurt, deci trebuie să o găsesc repede, altfel somnul are să fie o pierdere de vreme. Ea nu apare, însă imediat ce încep să pășesc descopăr o veveriță care adună nuci. Liniștea clipei e spartă de cojile verzi ce cad peste frunzele uscate. Mica făptură maronie nu se vede, mi-o imaginez doar după ramurile tremurând în timp ce eliberează fructul dorit din cămașa de toamnă, apoi brusc veverița apare într-un vârf de ram, sare în pini și dispare. O aștept să se întoarcă și veverița revine nu după mult timp. Se aud iar cojile verzi căzând, apoi trupul plăpând trecând peste ramurile dezgolite, cu nuca în gură. Alerg după ea. Pe măsură ce mă depărtez pădurea devine tot mai deasă, desișul tot mai înalt, dar știu sigur că veverița își duce nucile pentru a le adăposti de Baba Iarnă în Regatul Pinilor, în care locuiește prințesa Irene. Palatul de Marmură albă strălucește printre frunzele ruginii, în sfârșit l-am găsit. Mă întâmpină în poarta impozantă, așezată exact la mijlocul podului, doi porci mistreți fioroși, cu colții în formă de seceră. Rânjesc amândoi. Irene, nu cunoaștem nicio Irene, ia-o îndărăt băiete și dispari cât mai repede. Pentru o clipă mă gândesc că poate Irene a fost răpită și e sechestrată în Palatul de Marmură, dar ce pot face altceva decât să strâng din ochi și să dorm, să dorm adânc mai departe. Veverița bate drumul înapoi înspre nucii bătrâni, eu mă depărtez de cariera de marmură abandonată, din care blocuri uriașe stau să se prăvale în vale și pe sub care trec toamna mistreții care coboară din munte să caute de mâncare prin curțile oamenilor. 

Deschid ochii. Nu vreau să-i deschid. La ce bun să mă mai trezesc. Voi lega somnul acesta de următorul. Și poate de următorul și de următorul. Martha mă întreabă dacă sunt bolnav, îmi pune o mână pe frunte. Îmi aduce o cană cu apă și o aspirină. Să nu te dai jos din pat fără să-ți pui ciorapii de lână. Jos, televizorul horcăie, afară se aude marea izbind cu putere în diguri. Cineva spune că a adus la mal morții de la toate capetele lumii și localnicii se îngrămădesc să le aprindă o lumânare, astfel încât malul arată acum ca o pajiște de licurici. Așchii din trierele prinse de furtună se adună în grămezi, icnind în sus și în jos odată cu valul, fiind culese pe seară de oamenii fără adăpost care locuiesc în bordeiele de pământ săpate-n faleză. E frig și fac focuri.

Închid ochii. Cobor pe poteca șerpuind printre stânci. Muntele se termină în mare ca un evantai, poteca se lățește brusc, țărâna se transformă în nisip și pe vârfurile evantaiului marea croșetează dantele de spumă. Pe apă plutesc bărci sau sunt frunze uriașe de aloe, nu le văd bine de aici. N-o mai caut pe Irene, de-acum știu c-are să vină. Mă opresc în buza pădurii. Mă întind peste mușchiul moale și cald, a fost o zi însorită. Frunzele copacilor mă învelesc și-mi mângâie fruntea. Mă simt strâns în brațe. Irene. Îmi las capul în poala ei, soarele curge pe zare, mă las mângâiat și adorm. Visez. O visez pe Martha. S-a făcut noapte, Martha și-a pus pe umeri un șal tricotat și a coborât pe mal cu o lumânare în mână, căutând printre crucile ridicate deunăzi. Caută tot mai febril, pare să știe foarte bine ce caută și e convinsă că e acolo. În cele din urmă găsește, e o cruce identică cu celelalte sute, sau poate mii, sau zeci de mii. Arunc ochii peste lemnul ursuz și citesc numele meu. Martha a înfipt într-o crăpătură trei fire de iarbă și s-a întors.  

Legenda omului de lut

A căutat fericirea în lumea întreagă. A căutat-o în chip de pasăre și-n chip de jivină sălbatecă, a căutat-o în unduiri de valuri și-n ropot grăbit de cascade, a căutat-o printre aripile zdrențuite ale vântului și-n miresmele florilor. A căutat-o în talpa înfiptă-n noroi oglindind petice de cer în cioburi de ape și printre brazii înalți strângând în brațele lor rămuroase feliile de necuprins. Și n-a găsit-o!

Apoi, într-o seară, obosit de-atâta drum, a ațipit pe marginea unei stânci, în jurul căreia poteca se furișa poznaș înainte de a-și adânci cătarea în jos către mare. Și lung îi fu somnul, cum lungă-i fusese cătarea. Dimineață, crăpă ochii și soarele îl lovi ușor peste pleoape, ca un copil neastâmpărat care se joacă cu obrajii nedeșteptați ai părintelui. Vântul adia lin, un susur de izvoare avântându-se în întrecere cu foșnetul brazilor, în timp ce două mierle croșetau mărgele de mătase pe marginea cântecului pădurii. Cărarea cobora în zig-zag, izbindu-se la fiecare cinci pași de colții stâncoși și rupându-se-n panglici subțiri de fiecare dată când pădurea făcea salturi spre mare ca ciuta. Priveliștea îl orbi. Nu văzuse atâta frumusețe niciodată. Nu era nimic ieșit din comun, dar bucățile acelea de rai adunate toate împreună făceau ca lumea să se strângă ca un evantai, lăsând deschisă privirii ochilor și sufletului doar valea aceea. Și a șezut bărbatul pe marginea lui de stâncă o zi, a șezut două, a șezut șaptezeci și nouă. L-au răvășit vânturile, l-au bătut ploile, l-a acoperit glodul coborând de pe creste odată cu puhoaiele toamnei și întinzându-se până jos înspre mare, unde toate își află liniștea. L-au căutat oamenii, mult l-au căutat. Aici trebuie să fi stat, a spus cineva ce-i găsise bastonul și traista. L-a mâncat lutul, a spus altul râcâind cu vârful bocancului lutul întins pe cărare. Au, a icnit bărbatul, dar nimeni nu l-a auzit, căci ei aveau urechi să audă și nu din cele s-asculte și ochi să privească și nu din cei ca să vadă. Dar el se bucura când ei îi scărmănau cu tălpile spinarea și-și adânceau palmele între umerii săi noduroși. Ba chiar își răsfira degetele ajunse în clipocitul de valuri și le făcea semn în sus către creste, unde tălpile lui impunătoare sprijineau cerul: nu conteniți cu căutatul!

(JOKERI DE CUVINTE)