luni, 27 octombrie 2014

O scenă pt Romeo şi Julieta (piesă în două acte pentru flaut şi pian)

Personaje: Ea, tânără, frumoasă, absolut răpitoare, Un umăr şi un braţ din El, O sală arhiplină de spectatori nestăpâniţi.

Actul întâi

Se ridică cortina. E noapte! În spate, pe mijlocul scenei, două perdele albe uriaşe tremurând uşor în bătaia vântului şi acoperind o fereastră amplă imaginară. În stânga două lumânări mici pe un pian. În dreapta un gol. La repetiţii lumânările au fost înlocuite cu două lămpi imitând lumânarea, căci originalele se stingeau prea repede datorită curentului îngrozitor din culise. Lumina palidă a lumânărilor lasă să se întrevadă doar o muchie lucioasă a pianului şi nimic altceva.
După câteva minute de aşteptare în care inimile spectatorilor încep să tropăie neliniştite iar ochii încearcă disperaţi să se obişnuiască cu întunericul apare Ea. De undeva din spate din dreapta, la început ca o nălucă nedefinită, apoi, pe măsură ce păşeşte către spectatori, căpătând contururi din ce în ce mai bine definite. Are o rochie neagră lungă, cu un decolteu adânc şi o despicătură ucigaşă până în dreptul coapsei. Rochia curge pe ea, se lipeşte de trupul gol, apoi alunecă, se desprinde şi se lipeşte iar două degete mai jos. Are un mers de gazelă. Face un pas, adulmecă aerul, apoi alt pas şi iar cercetează atentă dejurîmprejurul. Lumina cade pe trupul ei din spate, iar rochia şi aşa subţire devine pur şi simplu transparentă. Bărbaţii abia îşi ţin răsuflarea. Cu paşi rari, calculaţi, scormonind împrejurul ca o jivină sălbatecă se apropie de marginea scenei. Caută lung peste privirile înmărmurite ale spectatorilor şi peste respiraţiile lor gâtuite şi negăsind ceea ce căuta se roteşte spre stânga îndreptându-se încet unduindu-şi şoldurile către colţul în care se află pianul.
Abia atunci pare să-l descopere pe El, deşi din întreaga sa atitudine nu lasă vreo îndoială în privinţa faptului că ar fi ştiut dintotdeauna că e acolo. Piesa de jazz pentru pian care la început se auzea în surdină trecând aproape neobservată se aude din ce în ce mai tare. El e undeva dincolo de firul subţire de lumină care o urmăreşte pe Ea şi nu îşi revelează contururile, care nici măcar nu pot fi bănuite.
Ea: Baaaby…
El: Daaarling…
Ea întinde un picior în faţă, îl flexează uşor, dă la o parte rochia care pare de prisos peste gambele absolut fabuloase şi îşi aranjează cochetă jartiera. Publicul suspină adânc. Aplecată uşor peste mijlocul subţire lasă pieptul să se dezvelească bărbatului învelit în penumbre. Publicul poate doar bănui ceea ce se întâmplă şi suspină din nou şi mai adânc.
Ea: Baaaby…
El: Daaarling…
Ea s-a oprit lângă pian, a pus o palmă peste marginea lucioasă şi o lasă să alunece uşor către el în timp ce profilul îmbujorându-se în lumini născând dintruna întralta se abandonează specatatorilor.
Ea: Baaaby…
El, cântând în continuare la pian, sau cel puţin aşa suntem lăsaţi să credem, că prea a rămas pironit acolo în penumbre: Daaarling…
Suspansul a ajuns la extrem iar uniii spectatori nu mai pot suporta stresul.
Un spectator: Fute-o măăă…
Nevasta unui spectator: Taci dracu din gură şi stai jos, că-ţi ard una cu poşeta asta-n cap.
Restul spectatorilor: Hohote prelungite…
Ea pare că se codeşte. Mai că ar vrea să se apropie, mai că ar vrea să se întoarcă şi să plece. El nu conteneşte cu cântatul. Asta o încurca teribil. S-a aproiat la mai puţin de un metru. Ochii ce s-au obişnuit cu întunericul ai spectatorilor descoperă uimiti un umăr din El şi o bucată de braţ.
O spectatoare: Aprindeţi lumina să vedem şi noi masculul.
O altă spectatoare cu voce cavernoasă de fumătoare înrăită: E în smoking sau în pijama?
Restul spectatorilor: Hohote prelungite…
Ei rămân nemişcaţi în timp ce muzica aleargă pe scenă, cotrobăie prin toate cotloanele, developează părţile ei ascunse, îndulceşte suliţele de lumină, se împrăştie peste spectatori ca un abur moleşitor.
A treia spectatoare: Hai fufa naibii mişcă-te odată şi fă-ţi treaba că întârziem la masă.
Soţul celei de-a treia spectatoare: Taci tu!
A treia spectatoare: Ce să tac dragă, ne aşteaptă maică-mea cu cina, ai uitat că suntem invitaţi?! Aşa o respecţi tu pe mama?
Un grup de spectatori nemultumiţi: Stai cucoană jos şi lasă-ne să vedem piesa. Mergeţi acasă şi vă certaţi, nu aici.
A treia spectatoare, întorcându-se înfuriată catre grupul de spectatori nemulţumiţi: Ba fac ce vreau cu biletul meu, l-am plătit cu banii mei, din munca mea cinstită, aşa ca fac ce vreau cu el şi cu locul meu, şi nu-i dau dreptul unei pocitanii să-mi spună ce să fac cu banii mei. Dacă vreau să dorm pe locul meu o să dorm, daca vreau să mă cert, o să mă cert.
O spectatoare din grupul de spectatori nemulţumiţi îşi înfige brusc degetele în părul celei de-a treia spectatoare şi o aşează cu forţa în scaun. Soţul celei de-a treia spectatoare reacţionează violent şi îi lipeşte o palmă unei spectatoare din grupul de spectatori nemulţumiţi. Soţul unei spectatoare din grupul de spectatori nemulţumiţi îi arde un pumn soţului celei de-a treia spectatoare dar acesta se fereşte şi pumnul îl nimereşte pe vecinul din dreapta. Vecinul din dreapta al soţului celei de-a treia spectatoare se ridică furios şi izbeşte în stânga şi în dreapta cu nasul şiroind de sânge. Toţi spectatorii dintre rândurile 21 şi 27 ajung să se încaiere într-un meleu uriaş. În acest timp o poşetă cu 5782 USD zboară din mulţimea încăierată până pe randul 7 unde se desface indecent. Mâini hrăpăreţe se întind să o apuce. Tălpi dure se lipesc peste palmele căutânde. Palmele se retrag de pe podea dar se lipesc de obrajii posesorilor tălpilor. Pumnii îşi fac şi ei loc în peisaj. Toţi spectatorii dintre rândurile 3 şi 11 ajung să se încaiere şi ei. O plasatoare sună la 112. Curând îşi fac apariţia jandarmii care intră în forţă printre rândurile de spectatori. Se aud ţipete ascuţite şi oase fracturate. Cade cortina.


Actul doi

Se ridică cortina. E noapte! În spate, pe mijlocul scenei, două perdele albe uriaşe tremurând uşor în bătaia vântului şi acoperind o fereastră amplă imaginară. În stânga două lumânări mici pe un pian. Ea, lipită de muchia pianului. Are o rochie lungă neagră care îi curge pe trupul gol şi absolut fabulos. Lumina o încadrează din spate ceea ce face ca rochia şi aşa subţire să pară aproape transparentă.
Ea, frecând cu palma marginea lucioasă a pianului: Baaaby…
El: Daaarling…
Ea pare că a căpăt curaj între actul unu şi actul doi căci se lungeşte uşor peste pian, ridică un picioar sus pe tăblie, îşi lipeşte bustul de lemnul rece şi întinde degetele până aproape de bărbia Lui. Este într-un abandon aproape total. Bărbaţii din stal din partea dreaptă a sălii suspină neîncetat. Ei o pot privi din spate cum se întinde lasciv peste pian şi cum ridică piciorul şi... Bărbatii din stal din partea stângă a sălii suspină şi ei de durere că nu şi-au luat bilet în dreapta. De la ei nu se vede mai nimic.
Un bărbat din stânga: Vă bateţi joc de oameni, vreau banii înapoi pe bilet. Jigodiilor! Canaliilor!
Corul bărbaţilor din dreapta: Stai dom’le jos şi taci!
Un alt bărbat din stânga: Asta e măgărie! Aşa ceva n-am pomenit! Şi eu vreau banii înapoi pe bilet.
Toţi bărbaţii din jumătatea din stânga părăsesc sala şi aşa golită pe jumătate de jandarmi. Femeile din jumătatea din dreapta părăsesc şi ele oripilate sala.
Ea atingându-i pieptul şi jucându-se cu un fir de păr alb de pe pieptul lui pe care îl răsuceşte după deget: Baaaby…
El, cântând în continuare de parcă ar fi la bordul Titanicului naufragiat şi întreaga operaţiune de salvare ar sta în mâinile sale: Daaarling…
O spectatoare de la etaj: Hai dragă acasă că asta pot să fac şi eu diseară.
Toţi spectatorii de la balcon părăsesc sala. Sunt veniţi cu toţii cu două autocare de la nuntă de la Videle să vadă “O scenă pentru Romeo şi Julieta”. Mireasa o ia înainte.
O spectatoare din stal: Da mai tăceţi dracului din gură c-aici e teatru nu bordel.
O altă spectatoare din stal: Ba poate foarte bine să fie şi bordel şi teatru! Ai văzut piesa lui Mălăele?
Prima spectatoare din stal: Eşti proastă, "Lautrec la Bordel" nu e teatru, e cabaret.
A treia spectaore din stal sare şi ea: Da “Bordelul” lui Ţino Geirun de la Oradea?! De asta ce mai zici, tot cabaret e?
Se iscă o încăierare generală cu citate ascuţite de mamă şi de tată din Pleşu, Cărtărescu şi Bohumil Hrabal. O parte dintre femei se retrag la toaletă să-şi aranjeze coafurile şifonate.
Între timp o pereche a plecat în mare viteză din sală. O altă pereche pleacă din sală. O a treia pereche a părăsit sala. Mai multe perechi au părăsit deodată sala. Rapid se află şi motivul. Bianca Drăguşanu e la coadă să-şi ia bilet pt sâmbăta următoare.
Ea, gemând uşor complet abadonată: Baaaby…
El: Daaarling…
Rochia ei s-a agăţat într-o aşchie a pianului şi nu se mai poate întinde spre el. Ar face un efort dar nu vrea să plătească rochia de nouă, căci nu are nicio vină dacă pianul agaţă, aşa că rămâne întinsă pe pian aşteptând să cadă cortina.
Singura spectatoare care a mai rămas în sală, o băbuţă de nouăzeci de ani adusă de spate îşi face cruce şi părăseşte târâindu-şi saboţii teatrul.
Bătrâna: Păi maică, pe vremea mea treburile mergeau mai repede…
Odată cu plecarea şi a ultimului spectator cade în sfârşit şi cortina.

Undeva în spate, în ultimul rând, cineva bate puternic din palme şi ovaţionează prelung. Ea vine în faţă şi face o reverenţă publicului. E absolut răpitoare! El a rămas la pian. Spectatorii au plecat cu toţii şi sunt probabil la casele lor. Regizorul e mulţumit, artiştii au fost grozavi!

joi, 23 octombrie 2014

umor involuntar

Mare stire la Mediafax - accident aviatic în care a murit CEO-ul grupului petrolier Total. Stirea e urmatoarea:
"Avionul privat de tip Falcon 50 urma să efectueze cursa Moscova - Paris, însă s-a prăbuşit la ora locală 23.58 (22.58, ora României), după ce ar fi intrat în coliziune cu o maşină de deszăpezit, a declarat reprezentantul Comitetului rus pentru investigaţii în domeniul transportului, Tatiana Morozova."
S-a dovedit ca masina de deszapezit zbura la mica inaltime, fara lumini si cu stergatoarele stricate, in incercarea disperata de a matura cerul de fulgii amenintatori inainte ca acestia sa se depuna pe pista...
(http://www.mediafax.ro/externe/primele-imagini-dupa-accidentul-aviatic-in-care-a-murit-ceo-ul-grupului-petrolier-total-video-13435384)

sâmbătă, 18 octombrie 2014

Croaziera

Bărbatul strângea cu degetele încleştate balustrada rece a vasului. Nu-i plăcea marea. Îl speria atât nesfârşirea sa cât şi hăul, prăpastia de sub aparenţe, necontenirea. Privea pierdut undeva dincolo de concreteţea controlabilă a privirii. Valurile scurte şi grele, pornind a aburca drept pentru a se prăbuşi apoi sleite de preamultul efort, acopereau dejurîmprejurul ca o piele de reptilă formată din solzi aspri şi tari. La îmbinarea lor marea scrâşnea greu pulverizând în aer un evantai de proiectile plumburii. Unul după altul solzii imenşi se ridicau şi coborau neîncetat, ca un mecanism stricat dar bine armat, un fel de perpetum mobile devorându-se prin propria necontenire, fără a da vre-un semn că undeva, cândva, înlănţuirea lor rostogolită va avea un sfârşit.
Acceptase escapada pe de o parte ca pe o rupere temporară de real (dar nu şi de realitate) iar pe de altă parte ca pe o autoflagelare. Puntea unei nave de croazieră nu era altceva decât o lume redusă de la câteva zeci sau sute de metri pătraţi. Pe care o poţi suporta sau nu. Croaziera era un test, nu un capăt de lume. Un test cu porturi de abandon. Un concurs fără premii. Cu un singur concurent. Şi un singur câştigător. Nu neapărat concurentul…

- Hă, hă, hă… - grohăi Hans ştergându-şi cu încheietura mâinii stângi sosul de gorgonzola şi brie ce se prelingea pe bărbie de pe pieptul rumen de curcan umplut cu caşcaval topit pe care tocmai îl îndesa în gura-i imensă – da p-aia cu Oktoberfest v-am spus-o? Când era cât pe ce să câştig concursul ăla straşnic de înfulecat cârnaţi…?!
Şi fiindcă nimeni nu ridica ochii din farfurie continuă hăhăind…
- Hă, hă, hă… pesemne că v-am spus-o. Da, da, cu siguranţă că v-am spus-o.
Apucă apoi paharul înalt de bere, îl duse la gură şi-l goli dintr-o sorbitură.
- Guuuut, guuut… se opinti el între două râgâituri lungi şi zgomotoase… Berea germană nu are egal în lume. Poate doar automobilele să mai aibă calitatea asta.
Apoi izbi puternic şi repetat cu furculiţa în sticla tocmai golită şi ridică palma-i uriaşă peste ceafă fără să-şi scoată capul din farfuria cu friptură şi sos alb de gorgonzola şi brie…
- Băiatuuu… încă o bere.
Unul din cei trei malaiezieni mici şi subţiri până aproape de transparenţă care asigurau serviciul la masă apăru ca din pământ. Erau tustrei vizibil stânjeniţi de comportamentul oaspetelui pe care îl serveau şi încercau pe cât se poate să nu-i lase teren de manifestare iar scenele sale să aiba un impact cât mai mic asupra celorlalţi participanţi la cină.
- Da, domnule. Aici este încă una – confirmă el într-o engleză stâlcită.
Dintre toti cei opt ocupanţi ai mesei Hans era de departe cel mai nesuferit. De fapt nimeni nu-şi aducea aminte să se fi prezentat vreodată. Aşa cum nimeni nu-şi aducea aminte cine i-ar fi spus pentru prima dată Hans, dar aşa îl ştiau toţi, drept Hans.
- Da, da, maşinile germane sunt de departe cele mai bune din lume. Americanele sunt nişte rahaturi, iar alea japoneze, să fim serioşi, alea sunt maşini?! Eu cu fabrica mea de mezeluri îmi permit să iau ce maşină vreau pentru mine şi pentru nevastă-mea, căci fac o mulţime de bani, dar la ce dracu să dau o căruţă de bani pe o cutie cu roţi, pe care oricum nu-mi place să o conduc?! Aşa că un Wolkswagen 2.0 TDI de 240 de cai mi-e de ajuns. Însă lu fii-miu când o să fie major îi iau un Porche – pufni el mândru, arzându-i o palmă părintească peste ceafă tânărului Hans ce nu părea să aibă mai mult de şapte, opt ani, dar care căpătase deja alura dolofană şi îngâmfată a tatălui său. Hă, hă, hă… un Porsche adevărat cu o herghelie de cai. M-am gândit la un 911 Carrera. Alb! Doar o sută de mii. Dar are ciiiiinci sute de cai. Vă daţi seama?! Ciiiiinci sute de cai. E o bijuterie.
“Şi dacă ai atâta purcoi de bani, ce dracu cauţi pe vasul ăsta pentru middle class? De ce nu te duci dracu acolo la ai tăi, să le spui ălora cum te scalzi tu în banii care ies prin maşina aia a ta de tocat porci şi cum o să-i iei lu fii-tu peste zece ani Porche Carrera?!” bombăni bărbatul uşor încruntat, dar cunoscând foarte bine răspunsul la întrebare.
Pablo şi Paloma nu-şi ridicau ochii din farfurie. Ei în general nu-şi ridicau ochii din pământ decât dacă ceva cumplit se întâmpla în apropiere. Erau atât de timizi şi de absorbiţi unul de celălalt încât un eventual naufragiu similar cu al Titanicului ar fi trecut aproape neobservat şi i-ar fi găsit cu siguranţă ţinându-se nedezlipiţi în braţe. Pablo şi Paloma urcaseră la Sevilla dar bărbatul era convins că nu sunt spanioli. Aveau chipuri cu trăsături puternice de incaşi. Erau probabil peruani sau bolivieni, sau poate chilieni. Vorbeau însă puţin şi mai deloc despre ei. Pablo nu rupea o iotă engleza, Paloma fiind singura care încerca uneori să păstreze o punte de comunicare cu cei de la masă, cu excepţia familiei de nemţi de care se fereau amândoi ca de necuratul. “Noi fericiţi, foarte fericiţi – îi explicase femeia într-o zi cu soare. Noi strâns bani an de an pentru văzut lumea de pe vapor. Noi bucuroşi că văzut lumea.” Atunci a aflat bărbatul că cei doi nu erau nici pe departe un tânăr cuplu în voiaj cum credeau toţi cei din jur, ci erau oameni în toată firea trecuţi de cincizeci de ani care adunaseră bănuţ cu bănuţ timp de aproape treizeci şi cinci de ani pentru călătoria aceasta pe mare. “Noi trăit sus în munte, unde vulturul vine aşa la cap ca pălăria. Vapor mare, imens ca acest nu văzut niciodată. Plăcut tare călătorie” îi explicase Paloma motivul deciziei lor cel puţin ciudate. “Au adunat bănuţ cu bănuţ timp de treizeci şi cinci de ani, pentru ca acum să stea cu ochii în farfurie, ascunşi în colţul ăla întunecat al salonului ferindu-se de gura spurcată a lui Hans” bombăni bărbatul privindu-i cu candoare şi în acelaşi timp cu mânie.
Dar nu era în măsură să-i judece şi cu atât mai puţin să le ofere sfaturi ţinând cont că el însuşi se afla la o cotitură a vieţii şi îşi căuta disperat echilibrul. “Omul e ca un pom fructifer – gândea el - până la o anumită vârstă face flori, florile devin fructe, fructele se coc şi sunt culese. Apoi florile sunt tot mai rare iar fructele nu mai apucă să se coacă ci se usucă şi cad. Mai târziu vin vijeliile cele mari care-l scutură straşnic şi fructele şi aşa puţine dispar, nici nu mai ştii dacă a mai rămas ceva de oferit…”
Bărbatul îi privi lung. Hans cu soţia şi fiul, Pablo şi Paloma, Mademoiselle, cuplul de italieni. Nici unul nu-i putea oferi răspuns la întrebarea “Pentru ce?” Dimpotrivă! Pufni scurt. Mademoiselle tocmai îşi scotea cu gesturi calculate de felină una din ţigările sale lungi şi subtiri pentru a o fixa în porţigaret. Întotdeauna făcea asta pentru a lăsa timp celor din jur să-i sară în ajutor cu un foc. Era trecută demult de prima tinereţe. Ba chiar şi de a doua. Vorbea doar în franceză şi se comporta ca o mare cucoană deşi bărbatul o suspecta că nu e franţuzoaică şi ca e de fapt de undeva din ţările estice, sârboaică, cehoaică, sau ceva de genul ăsta. Seara epata atât la restaurant cât şi în baruri în ţinute extravante cu rochii aparent scumpe şi bijuterii elegante, dar ziua… De la masa la care citea bărbatul o urmărise de câteva ori cu atenţie. Nu avea gesturi de sânge albastru. Era doar o prefăcută, făcea cu siguranţă parte din plebe, gesturile simple, necalculate dând-o de gol. Renunţase de fiecare dată să o mai urmărească cu privirea spunându-şi că nu e treaba sa să ştie motivele pentru care femeia se comporta în acest fel dar gândul nu-i dădea pace scormonindu-l întruna. Mademoiselle înclină uşor din cap mulţumind străinului care îi oferise focul, apoi ridică un deget aşa cum făcea în fiecare seară după masă şi îi şopti la ureche indianului Shah aplecat peste bustul său mic să-i aducă un digestiv la o sută. Shah era şeful celor trei malaiezieni. Vorbea perfect engleza, era tânăr, vesel, simpactic. De obicei nu servea, se îngrijea doar ca oaspeţii să fie mulţumiţi, asta era principala sa sarcina. Din când în când se apleca la urechea unuia sau altuia dintre meseni. “V-a plăcut friptura domnule? Vă simţiţi bine astă seară doamnă? Vă mai pot fi de folos cu ceva? Mai doriţi încă o porţie? Poate o băutură?!”. Pentru Mademoiselle avea însă o slăbiciune, sau doar considera că era piesa cu cea mai mare greutate din panoplia sa…
Cei doi italieni se ridicaseră şi plecaseră. Nu pierdeau niciodată prea mult timp cu mâncatul, întotdeauna plecând primii. Dintre toţi cei de la masă pe italieni îi bănuia că nu se află într-o croziera de plăcere ci una de afaceri. El purta mereu un costum impecabil, pantofi negri lucioşi, părul dat cu ulei, obrazul perfect bărbierit, în timp ce ea era mereu învăluită în rochii provocatoare, scurte şi vaporoase, machiaje vii şi parfumuri tari. Miezul nopţii îi găsea mai mereu despărţiţi, pe ea adesea la braţul altui bărbat, râzând, dansând, alintându-se, iar pe el la bar sorbind lung dintr-un pahar înalt şi cercetând cu mare atenţie pasagerii din jur, pentru ca din când în când să se ridice, să dispară pentru câteva minute şi să revină apoi la măsuţa sa din penumbră. Desigur, pusese pe seama celor doi rumorile pe care le auzise într-o seară privind lipsa unor bijuterii şi bani din cabinele unor pasageri, dar nu avea nicio dovadă că ei ar fi implicaţi.
Se ridică de la masă ultimul. Nici vorbă să afle răspunsul la întrebarea “Pentru ce?”. Iar asta nu-l mulţumea deloc. Trecuseră mai bine de zece zile şi cam tot atâtea mai erau până la sosire. O întoarcere la lumea adevărată. Ieşi pe punte. Era puţină lume. Cei mai mulţi pasageri se aflau la cabine pentru a-şi schimba ţinuta. Apucă strâns bara de metal, era rece, grozav de rece bara de metal, deşi afara nu era chiar atât de frig şi privi lung în depărtare. Marea îl speria şi mai tare, apa se amesteca cu noaptea într-o zvârcolire pe care doar putea să o bănuie, dând naştere unui monstru hidos şi provocator. “Buum, buum, buum…” lovea monstrul cu coada în cala navei, dar nava era puternică şi nici nu se sinchisea de furia monstrului. “Cranţ, cranţ, cranţ” loveau dinţii fiarei în prora de fier gros, iar nava continua să înainteze încet fără să o bage în seamă. Dar nici fiara nu se oprea…
“Viaţa e ca un zbor” – gândi bărbatul. El avusese parte mai mult de decolări şi de aterizări decât de zbor. Şi de fiecare dată când decola sau ateriza simţea cum îi vibrează toată fiinţa la trecerea prin viaţă, aşa cum vibrează fuzelajul avionului la trecerea prin norii denşi. Uneori se gândea că nu găsise niciodată aeroportul potrivit şi că aeroportul său aleargă după zboruri ca o frunză agăţată de vânt, prea erau multe decolările şi aterizările…

- Hă, hă, hă… - grohăi Hans - aţi văzut ce tari suntem? Nevastă-mea iar a câştigat la bingo. I-am luat cinci bilete de 10 euro şi a câştigat 150. Mde, ban la ban trage. Voi de ce naiba nu jucaţi, sunt o mulţime de şanse de câştig, ăştia aici nu sunt aşa zgârciţi ca ăia din Munchen – aruncă el aparent fără un scop precis dar privi lung spre Mademoiselle. Aceasta nu numai că nu-i răspunse, dar se opri imediat din mâncat, scormoni în gentuţa de perle, scoase o pudrieră mică cu oglindă şi începu să-şi tamponeze atentă nasul privind în direcţia exact opusă celei în care se afla neamţul.
- Hă, hă, hă – continuă Hans aparent neperturbat - dar tipul ăla care stătea acolo unde o dracu o fi. Nu a mai venit la masă de trei zile. Şi nici pe punte nu l-am mai vazut. Citea la masa aia de lângă chioşcul cu produse de plaja, unde e gagica aia cu picioare până la ţâţe. L-a mai văzut vreunul din voi? E ciudat! Doar n-o fi coborât! Hă, hă, hă, auzi tu, să coboare tocmai acu când n-am mai oprit în niciun port de cinci zile – izbucni Hans într-un râs isteric încântat de propria gluma. Poate că ar trebui să spunem cuiva că tipul ăla a coborât. Hă, hă, hă… poate că nici nu avea bilet, poate era un pasager clandestin, că prea se simţea stingher aici. Tâmpitul, auzi să coboare tocmai acu… hă, hă, hă…