sâmbătă, 30 aprilie 2011

Învierea (I)

- Ahh, îţi mulţumesc tare mult că ai venit profesore! Mai ales într-o zi ca aceasta. Ştiu că ar fi fost mult mai plăcut să petreci Paştele în familie – zâmbi larg bărbatul înalt şi uscaţiv aplecat asupra cercevelei ferestrei, grăbindu-se să-l întâmpine pe prietenul său care tocmai intra pe uşă. Îi strânse mâna energic cu vădită mulţumire.
- N-aş fi îndrăznit să te deranjez dacă nu m-aş fi… nu m-aş fi împotmolit să spunem, în cazul ăsta, care sunt convins că are să-ţi trezească interesul – adăugă el apucându-i strâns braţul şi trăgându-l către mijlocul camerei.
Bărbatul rotofei, cu capul rotund acoperit de fire de păr lungi şi răzleţe acoperindu-i chelia dintr-o parte în alta şi cu ochi mici ca de viezure, se cramponă însă în catul uşii şi scoţându-şi batista începu să-şi tamponeze fruntea acoperită de broboane de sudoare.
- Şi spui că e vorba despre o dispariţie misterioasă inspectore?
- O dispariţie dintre cele mai neobişnuite profesore. Doamna M este clienta acestei instituţii de doi ani şi jumătate. Cea mai mare parte a timpului şi-l petrece aici, în această încăpere. Şi desigur toate nopţile. Ieri seară a fost condusă după şedinţa de terapie înapoi în camera dumisale de către unul dintre infirmieri. După cum vezi uşile se încuie numai pe dinafară. Şi sunt destul de solide. Extrem de solide aş spune având în vedere starea de sănătate a locatarilor. După cum vezi şi unica fereastră are zăbrele solide. N-ar putea evada de aici decât muştele. Şi totuşi azi dimineaţă când infirmierul a deschis uşa doamna M nu mai era înăuntru.
Bărbatul rotofei cercetă atent uşa, aplecându-se cu migală asupra mecanismului de închidere, apoi fereastra, pipăind cu degetul fiecare îmbinare a vergelelor de metal cu lemnul şi în cele din urmă îşi plimbă palma dolofană ca o pernuţă pentru păstrat acele de croitorie peste pereţi şi încheie îngânând sec şi enigmatic.
- Mda…
Inspectorul zâmbi. Îl amuza aerul de profesionist al prietenului său care nu avea nici cea mai mică pregătire în domeniul criminalisticii. Nici măcar într-un domeniu înrudit. Era un simplu profesor de literatură, unul dintre cei mai buni din oraş, dar atât, un simplu profesor de literatură. Îl ajutase însă enorm în câteva cazuri extrem de complicate pentru că avea abilitatea de a privi lumea ca un artist, total lipsit de pragmatism. Unghuirile din care o privea îi permitea să vadă feţe ale lumii ce ar fi stat mereu ascunse unei persoane normale obişnuite să adulmece lumea de jur împrejur de la aceeaşi înălţime. De altfel nu o dată îi spusese în glumă “profesore, nu ştiu cum faci dumneata să convingi lumea să stea cu capul în jos, dar uite c-o faci, şi să fiu al naibii dacă nu-şi scutură în faţa dumitale toate buzunarele, şi cele mai dosnice, ba chiar şi ţeasta, dumitale lumea ţi se înfăţişează fără secrete”.
- Ei, ce spui profesore?! Ai vreo idee cum ar fi putut să dispară femeia dintr-un asemenea spaţiu?!
- Spaţiu, spaţiu… spaţiul e o chestiune relativă… - bombăni bărbatul. Cred că înainte de toate trebuie să definim sistemul de referinţă în care ne învârtim, conjunctura… Abia apoi putem vorbi şi despre ermetismul acesta îndoielnic al spaţiului. Îmi poţi spune te rog ce a făcut doamna M aseară?
- Din discuţiile cu personalul instituţiei rezultă căăă…
- E un spital instituţia aceasta?
- Nu chiar. Este o instituţie privată. Oficial da, este un spital, dar în realitate este mai mult decât atât. Este o casă de sănătate, să-i spunem ceva între un cămin şi un spital...
- Da, da, înţeleg… zi-i mai departe – bombăni din nou rotofeiul dându-şi drumul pe patul rudimentar care scânci amarnic şi rotind mâna în aer ca şi cum s-ar fi adresat elevilor săi cerându-le să intre mai degrabă în subiect şi să ocolească vorbăria goală.
- Din discuţiile cu personalul instituţiei rezultă că de la ora 19:30 la aproximativ 21:30 a avut loc o şedinţă de terapie în grup în sala mare de jos. După încheierea şedinţei infirmierii şi-au luat în primire bolnavii şi i-au condus în camerele lor.
- Deci ultimul om care a văzut-o pe doamna M este infirmierul care o condus-o în cameră. Şi asta în jur de 21:30… Iar apoi nimeni nu a mai văzut-o pe doamna M până dimineaţa când un alt infirmier…
- Acelaşi.
- OK, acelaşi infirmier a descuiat uşa iar doamna M nu a mai era înăuntru.
- Exact.
- Interesant!
Rotofeiul îşi mângâie bărbia, îşi roti maxilarul inferior ca şi cum şi-ar fi măcinat gândurile între măsele, apoi rămase cu ochii ficşi pironiţi în tavan.
Inspectorul continuă să-şi treacă în revistă însemnările căutând informaţii care ar fi putut fi utile prietenului său. Dar nimic mai mult nu i se mai păru relevant cu adevărat.
- Ai o fotografie a doamnei? Ohoo… frumoasă femeie! – ridică el din sprâncene după ce inspectroul îi întinse fotografia. Şi ce caută aici frumuseţea asta de femeie?
- Schizofrenie. Ăsta e verdictul medicilor. O depresie cauzată de o poveste de dragoste sfârşită dramatic. S-a căsătorit de tânără, de foarte tânără. Apoi, la nici douazeci şi doi de ani, a făcut o pasiune tulburătoare pentru un bărbat mult, mult mai în vârstă decât ea. Nimeni nu a înţeles această iubire, decât ei doi. Soţia bărbatului a acceptat acest menaj a trois, dar soţul înşelat… Soţul înşelat a făcut nenumărate încercări de a o recupera. A certat-o, a iubit-o, a lovit-o, a implorat-o, a împins-o în braţele celuilalt pentru ca apoi să i se arunce la picioare şi să-i cerşeacă măcar o atingere… După doi ani de neîmpăcată dorinţă s-a împuşcat. Ea a clacat.
- Poveste de dragoste sfârşită dramatic… - îngână el. La dracu dragul meu, oamenilor ăstora ar trebui să li se monteze un cip în creier care să-i zgâlţâie din când în când şi să-i aducă cu picioarele pe pământ. Mulţi oameni în ziua de azi se cred păsări şi-şi iau zborul fără să le pese că nu au aripi. Nici nu ştiu când ar trebui spitalizaţi, când li se aprind călcâiele sau când se sfârşeşte totul şi se prăbuşesc de acolo de sus pe caldarâm cu penele fărâmate… Sărmanii… Infirmierul?!
- Infirmierul e un tip anost, genul de măcelar. Muşchi mulţi, minte puţină după părerea mea. 35 de ani, fost chelner, fost şofer, fost bodygard, ceva probleme cu legea mai vechi. Bătăi, tulburarea liniştii publice, tentativă de viol... Toate închise acum, nicio condamnare. O să-l cunoşti.
- Şi doctorul?!
- 60 de ani, un tip normal la prima vedere. 35 de ani prin diverse spitale, dintre care vreo 10 în capitală. De cinci s-a retras aici. Pare priceput în ceea ce face. Are şi el o muscă pe dosar. Se pare că retragerea sa în plină glorie se datorează nu dorinţei de linişte ci reclamaţiei unei cliente care l-a acuzat că a sedus-o şi violat-o în mai multe rânduri abuzând de starea sa de sănătate. Nimic dovedit. De altfel femeia n-a depus nicio plângere oficială la poliţie şi nici la spital. Totul pare să fi fost muşamalizat.
- Hmmm… ciudată faună. Şi uite aşa privindu-i nu mai ştii cine-i bolnavul şi cine e cel sănătos. Căci până la urmă ce e normalitatea inspectore?! Încadrarea în turmă! Cum ieşi din limitele ei devii automat bolnav. Iar dacă turma mai şi sufera din cauza ieşirii tale capeţi în plus şi cămăşuţă cu mâneci largi care se leagă la spate. Iar nebunia, nebunia să fim serioşi nu este altceva decât adaptarea neputinţei la realitate. Nu nebunii sunt bolnavii inspectore, căci ei îşi asumă, îşi însuşesc nebunia lumii ce-i înconjoară şi se lasă topiţi în sistem, ci noi cei care o ducem pe picioare fără să înţelegem ce ni se petrece şi fără să luăm niciun fel de hapuri. Aaaa… încă ceva inspectore. De unde vin banii?!
- În cea mai mare parte de la aparţinători. Mai sunt şi donaţii, ceva bani prin intermediul organizaţiilor neguvernamentale, ceva de la organizaţii internaţionale de profil, dar majoritatea vin de la aparţinători. Este interesant că primii bani au venit de la o societate financiară specializată in susţinerea instituţiilor care se ocupă cu tratarea bolnavilor de schizofrenie. Pe măsură ce lucrurile s-au pus pe picioare fondurile s-au redus succesiv iar acum sunt insignifiante în comparaţie cu valorile vehiculate. Ce este şi mai interesant este că nu se ştiu prea multe lucruri despre această societate şi mai ales despre modul lor de finanţare dar umblă zvonuri că totul ar fi o acoperire pentru o grupare care se ocupă în realitate cu traficul de organe. Persoane sănătoase sunt instituţionalizate forţat pentru ca apoi să dispară subit fără ca cineva să le caute urma sau să le plângă dispariţia.
- Hmmm… hmmm… - murmură rotofeiul şi inspectorul realiză că lucrurile stau cu adevărat rău. Un singur “hmmm” ar fi fost acceptabil şi de înţeles dar doi erau deja prea mult.
Bărbaţii dădură să iasă dar exact când să treacă pragul camerei profesorul se opri. O fâşie lungă de voal aşezată încolăcit la mică distanţă de uşă îi atrase atenţia. Bărbatul se aşeză cu greu pe vine şi o cercetă atent. Îşi ridică de pe nas ochelarii cu sticle rotunde şi răsfiră migălos marginile voalului. Apoi aruncând încă un ochi de jurîmprejur constată un alt element de vestimentaţie, un furou alb, aruncat aparent neglijent şi ostentativ peste dulapul din cameră.

(va urma)

miercuri, 27 aprilie 2011

despre viaţă şi moarte

viaţa e un poem penibil
scris cu ruj stacojiu pe bonul de benzină
iar moarteaaa…
moartea e o exagerare!

marți, 12 aprilie 2011

nesiguranţe

nu-mi plac oamenii care emit păreri cu alură de axiomă, care ştiu tot, care n-au nesiguranţe prinse-n piept…
inteligenţa este o răscolire continuă de nedumeriri!

duminică, 10 aprilie 2011

Şoarecele A

(după un impuls al Tapirului şi o sămânţă a lui I. D. Sârbu)

Una din cele mai neobişnuite întâmplări petrecute în perioada de început a carierei mele didactice a fost fără nicio îndoială cea legată de şoarecii bunului meu prieten şi coleg D.
Vestea privind experimentele profesorului D a explodat în oraş dintr-o dată. Nici nu am avut timp să mă dezmeticesc şi să înţeleg prea bine despre ce este vorba, că am şi fost bombardat din toate părţile cu scâncete de mirare, cu oftaturi largi şi adânci, cu ochi înlăcrimaţi rostogolindu-se grei pe sub gene şi cu întrebări nenumarate, cele mai multe retorice şi admirative. Într-un oraş mic vestea unor întâmplări ieşite din comun zboară mai repede chiar decât se poate derula întâmplarea în sine, adesea încheierea evenimentului desfăşurându-se mai întâi pe buzele clevetitorilor şi abia apoi în via realitate.
- Ai auzit domnule de experimentul prietenului dumitale D, zice-se că a învăţat şoarecii să iubească, ba mai mult, se spune că şoarecii dumisale se topesc de iubire – îmi spune doamna T, o distinsă colegă, profesoară de biologie, înghesuindu-mă într-un colţ al cancelariei cu pieptul dumneaei masiv, cu o evidentă invidie în glas gândindu-se pesemne la faptul că în nenumăratele sale disecţii realizate de-a lungul anilor nu a reuşit să descopere niciodată înlăuntrul şoarecilor săi altceva decât maţe şi carne, în timp ce mai tânărul său coleg profesorul D, intrat pe tărâmul dumisale fără să ceară încuviinţare, a localizat cu minim de efort şi fără să folosească penseta şi bisturiul, sâmburele iubirii.
Nu apuc să-i răspund doamnei T decât cu un zâmbet nătâng, căci nu ştiu mare lucru despre experiment şi renunţ fără regret la berea pe care o aveam în plan pentru a mă repezi spre casa amicului meu.
- Păi bine domnule, vuieşte tot satul şi eu trebuie să aflu ultimul?! – îl iau la rost cu nedisimulată amăreală. De ce naiba nu mi-ai spus şi mie despre ce e vorba, trebuie să aflu de la madam T?!
- Ei bine, vrei să ştii de ce nu ţi-am spus?! – îmi replică amicul decis să întâmpine rezistenţă. Chiar vrei să ştii de ce nu ţi-am spus?! Chiar vrei?! Nu ţi-am spus pentru că eram sigur că ai să râzi de mine!
Replica furioasă şi copilăroasă în acelaşi timp a amicului, mă face să explodez în hohote.
- Ei vezi, vezi…. nici nu ţi-am arătat despre ce e vorba şi ai început să râzi - oftează el.
Prietenul D este un tip excepţional dar este excesiv de sensibil şi asta l-a făcut să fie un om retras, cu puţini prieteni, preferând compania unor jivine mai mult sau mai puţin sălbatece sau a copacilor şi florilor decât pe cea a oamenilor. De altfel de aici pare-se că a şi pornit toată tevatura, căci se zvoneşte că amicul D ar fi ieşit val-vârtej din sală în timpul unei ore de literatură cu clasa a douăsprezecea izbind furios cu catalogul de catul uşii.
- Nu sunteţi în stare să iubiţi, să simţiţi iubirea. Nu sunteţi capabili de nici un dram de empatie – zice-se că ar fi grăit el cu voce sugrumată. Şi un şoarece de bucătărie are mai multă simţire decât voi – se pare că ar mai fi adăugat el în barbă ieşind pe coridor şi trecând în grabă şi cu nebăgare de seamă pe lângă profesoara de franceză, o duduie subţirică şi dulce care încerca în zadar de bună bucată de vreme să se-nrămeze între privirile-i rigide şi lemnoase.
Pare-se că întâmplarea l-a afectat atât de mult încât chiar din acea seară colegul şi prietenul meu D s-a apucat de experiment, încercând să demonstreze că orice vietate e capabilă de iubire dacă îşi deschide baierele sufletului şi dacă e învăţată să iubească, omul fiind singura vietate care se împotriveşte cu încăpăţânare deşi are la îndemână toate instrumentele pentru a o dezveli ca pe o floare şi a o expune lumii. Sigur, apare imediat problema controversată a existenţei sufletului dincolo de graniţele trupului omenesc şi înşurubarea sa în vietăţi ale căror procese afective, raţionale şi voliţionale pot fi temeinic puse sub semnul îndoielii. Dar tocmai asta cred că vrea D să demonstreze, că iubirea este o entitate de sine stătătoare, mai presus chiar decât spiritul, cele două acţionând în paralel şi nefiind dependente neapărat una de alta.
- Vino să-ţi explic – mă apucă de mânecă amicul incitat, târându-mă spre biroul său în mijlocul căruia tronează o cutie de lemn de aproximativ cincizeci pe cincizeci centimetri înaltă de vreo zece şi care e acoperită cu un plastic transparent prin care se poate privi înăuntru ca într-un amfiteatru roman în care urmează să aibă loc periculoasa reprezentaţie. În stânga sunt două cămăruţe mici în care se găseşte câte un şoarece, în dreapta o cutie în cutie, îngustă şi întunecoasă ca o carceră, iar la mijloc un spaţiu gol ca o arenă.
- Aici sunt actorii, Şoarecele A şi Şoarecele B - mi-i prezintă el cu vârful creionului pe incumbenţi. Ai să înţelegi până la final de ce nu le dau nume şi prefer să le spun sec şi impersonal Şoarecele A şi Şoarecele B. Cred că îţi dai seama că este vorba despre un el şi o ea – adaugă el zâmbind pe sub mustăţi.
Şoarecii sunt gri şi micuţi, puţin mai mici decât degetul meu mare. Nu-mi sunt simpatici deloc. Mde, soareci. Nu par a avea nimic special şi în orice caz sunt convins că nu realizează faptul că sunt vedetele extraordinare ale micii urbe dintre munţi. El, mai mic, pare mai liniştit şi stă ghemuit într-un colţ al pătratului alocat. Ea, ceva mai agitată, dă ocol cutiei cu paşi mărunţi, oprindu-se ici-colo şi semeţindu-şi mustăţile întru detectarea unui ceva destul de greu de lămurit. Amicul apucă cu o pensetă câtvea bucăţi mici de caşcaval pe care le aşează lângă peretele despărţitor care are o mulţime de găuri prin care se poate privi dintr-o parte în cealaltă. Jivinele se reped şi înşfacă bucăţile, ocazie cu care conştientizează că sunt vecini. Începe un fel de dans de-o parte şi alta a despărţiturii, ambii alergând practic pe marginea sa de perete de la un capăt la altul şi înapoi, vârându-şi vârful botului prin găurele şi făcând eforturi de a trece dincolo sau măcar de a-şi atinge mustăţile ca şi cum fiecare fir ar fi avut în fiecare vârf câte o pereche de buze nesărutate şi uscate.
- Vezi?! – îmi spune amicul entuziasmat, s-au aflat unul pe celălalt, de acum li s-au aprins beculeţele şi-au început să le sfârâie călcâiele.
Are dreptate. Bărbătuşul care până mai adineauri părea că dormitează sau îşi face siesta, se agită de mama focului înfigându-şi botul prin găurile peretelui ca şi cum ar încerca cu disperare să se strecoare pe acolo. Ea execută aceleaşi mişcări, doar că e ceva mai graţioasă.
- Stai să vezi acum – îmi spune amicul dându-mi un cot şi tot cu penseta lasă printr-o gaură rotundă în tavanul de plastic o bucăţică de caşcaval în holul mare unde cei doi şoricei nu au încă acces. Manevrând o pârghie simplă deschide portiţele camerelor şi ambii năvălesc în spaţiul public. Văzând bucata de caşcaval se reped spre ea devorând-o împreună. Caşcavalul se termină repede şi cei doi rămân bot în bot ca îmbrăţişaţi. Apoi încep să se încolăcească unul peste celălalt, unduindu-se, zvârcolindu-se, alunecând unul peste altul ca un ghem mişcător.
- Vezi?! Vezi cum se iubesc?!
Zâmbesc! Amicul are dreptate. Nu prea mă pricep la animăluţe, nu mi-e prea clar cum se manifestă iubirea la şoareci, dar cel puţin la prima vedere are dreptate.
- I-am învăţat să facă asta timp de mai multe săptămâni. De fiecare dată am făcut ceea ce ţi-am arătat azi. Aşa au învăţat să se iubească.
“Iubire de caşcaval” îmi spun în gând şi încerc să-mi dau seama dacă amicul trişează, dacă e doar un dresaj, sau pur şi simplu nu face altceva decât să scoată la lumină ceea ce e îngropat într-adevăr în boţul acela cenuşiu de carne.
- Ştiu la ce te gândeşti. Ştiu ce te frământă. Bucata de caşcaval. Dacă nu ar fi fost bucata de caşcaval totul ar fi fost mai simplu şi mai clar, nu-i aşa?!
- Mdaaa… nu ştiu ce să spun. Cred că ai dreptate.
- Aici nu vorbim despre câinele lui Pavlov, nu e vorba despre reflex ci despre dezvelirea interiorului. Fii atent.
Şi amicul desface capacul, îi ia de guler pe incumbenţi şi îi plasează la locul lor în apartamentele individuale. Şoarecii nu mai au stare. Parcă au turbat. Sar, se agită, se dau cu capul de pereţi. Uşile se deschid iar şi cei doi ies ca din puşcă. Se reped spre locul unde fusese caşcavalul, se ating, şi se fac iar ghem viermuit rostogolindu-se ca o jucărie cu cheiţă de jur împrejurul cutiei.
D mă priveşte încântat. Văd cum îi tremură privirea de emoţie, cum îi vibrează sufletul.
- Şi acuuuummm…. tam tam… o să vezi ce n-ai mai văzut.
Amicul desface iar cutia, îl ia de guler pe Şoarecele A şi-l vâră la carceră. Ceea ce numesc plastic carceră e de fapt o cutie mică, închisă, cam de zece pe zece, care are doar două găurele în pereţi prin care se poate privi înăuntru şi prin care intră un dram de lumină şi de aer. Îmi face semn să-mi arunc un ochi. Vietatea e paralizată. Nu mişcă.
- Nu va suporta să fie departe de ea. Ai să vezi cum se închide în sine, cum se face tot mai mic, cum se topeşte din iubire. Vrei să-ţi fac un ceai între timp?
Îi mulţumesc politicos prietenului D şi accept cu plăcere, în timp ce din când în când mai arunc o privire să-l monitorizez pe incumbent. Nu pare să mişte. Stă într-un colţ înţepenit. Şi da, parcă a devenit un pic mai mic. Sau poate că doar mi se pare. Ceaiul amicului D e extraordinar. E un împătimit al ceaiului.
- E de guava cu aromă de grapefruit – îmi explică el sesizându-mi încântarea. E din Africa de Sud. Bun pentru sistemul imunitar. Şi pentru inimă. Pentru sănătatea inimii, nu pentru înlăuntrul său - zâmbeste amicul.
- E excepţional – îi răspund cu adevărat încântat de arome şi mai arunc un ochi la incumbent. Nu se mai vede. Chiar nu se mai vede. Amicul îşi face loc şi priveşte şi el.
- Vezi?! A dispărut… s-a topit de durere…
Dacă ceea ce am văzut până acum mi se pare de înţeles, aşa ceva n-o să înghit. Amicul dă la o parte capacul de plastic, desface tavanul carcerei şi…. surpriză. Înăuntru nu mai e nimic. Doar un punct negru ca o mărgică rotundă. Eiii… asta e culmea. Nu m-am mişcat de lângă cutie, n-ar fi avut unde să fugă. Iar amicul nu avea cum să facă nicio şmecherie căci nu rămăsese singur alături de cutie nici măcar o secundă. Şoarecele chiar dispăruse. Topit de durere sau nu, dispăruse.
- E fantastic! – îi spun scărpinându-mă nedumerit după ceafă.
Mai dau ocol cutiei, mai scormon cu privirea înăuntru… Nu găsesc nicio explicaţie logică.
- E teribil. Elevii tăi trebuie să fie încântaţi. Merg mai bine orele de literatură de când cu experimentele astea?
D mă priveşte sfios ca o fecioară care-şi dezveleşte rotundul sânului.
- Da… mult mai bine. Nimeni nu vrea să ofere mai puţină iubire decât un amărât de şoarece. Nu cred că-ţi poţi imagina dar toţi cei cu care intru în contact de la o vreme sunt plini de iubire. Pliniplini de li se varsă pe buze, şi din priviri, din gânduri.
Am văzut experimentul cu şoareci cred că de vreo zece ori. La el acasă, în şcoală, la casa de cultură unde a avut mai multe reprezentaţii întru promovarea iubirii… Era fantastic ceea ce se întâmpla. Darrrr… tot nu puteam să accept că un şoarece amărât, mic şi gri ca orice şoarece, se poate topi din iubire. Deosebirea esenţială însă între mine şi prietenul meu D era că în timp ce el preda literatura, eu predam matematica, o ştiinţă mult mai exactă.
Aşa că am recurs la un şiretlic şi în baza prieteniei care ne lega am reuşit să rămân singur cu cutia zece minute. Atât, dar mi-a fost de ajuns. Am descoperit cu ceva chin că încăperea micuăţ şi întunecoasă în care şoarecele era închis ca într-o carceră avea un fund dublu, iar podeaua bascula atunci când şoarecele se aşeza într-o anumită poziţie aruncându-l pe acesta într-un locşor îngust în care se bloca imediat ce podeaua bascula înapoi trasă de un arc banal de pix. Un blocaj simplu cu un cui subţire imobiliza complet podeaua atunci când amicul înceta reprezentaţia.
Eram mulţumit de spiritul meu iscoditor. Totul se baza pe un truc ieftin. Şoarecele A nu se topea din iubire. Iubirea nu era un ghem de afectivitate îngropată în trup lângă suflet, acţionând independent de acesta şi aşteptând doar pe cineva care să o scoată la lumină…. Sau poateeee… poate că amicul şi colegul meu D avea dreptate. Da, da… amicul meu avea perfectă dreptate. Doar că Elementul A nu era un şoarece, ci fiecare dintre noi, amicul meu încercase să demonstreze nu că iubirea poate fi scoasă la iveala dintr-un trup de şoarece, acesta fusese doar un instrument, ci încercase să demonstreze că iubirea poate fi scoasă la iveala cu inteligenţă din oameni… Şi-i reuşise pe deplin!

Cand am plecat din urbe liceul la care predasem dăduse deja şcolii româneşti mai mulţi olimpici la literatură despre care am citit mult mai târziu prin ziare cu plăcere, căci deveniseră literaţi serioşi. Şcoala însăşi devenise una din cele mai bune din ţară fiind foarte căutată de elevi şi părinţi deopotrivă. Doar despre amicul D nu am mai auzit nimic. Umbla vorba că cineva îl acuzase de impostură şi că se retrăsese speriat încet încet în sine, devenise din ce in ce mai mic, până când dispăruse cu totul...

joi, 7 aprilie 2011

Iepurele Popescu

Se făcea că eram într-o pădure mare mare cu copaci deşi. Cam desfrunziţi ei şi cam slăbănogi dar deşi, de nu se putea vedea la trei metri mai în faţă. Şi un frig neneee, frig d-ăla urât de ţi înşurubează prin butoniere, ţi se strecoară pe sub cămaşă şi-ţi intră în oase unde începe să zdupăie ca la horă, o bătută măruntă şi apăsată. Vânt de martie lunecând şerpuit printre ei, din cel ce-l aştepţi cu braţele deschise să te-nvăluie în mângâieri moi şi catifelate şi când colo el jap-jap îţi arde două palme în loc de mângâieri, ca să-ţi ţină loc de încălzire.
Şi mergeam eu aşa prin pădure cu jacheta înfăşurată bine pe lângă trup şi gulerul ridicat şi ţinut strâns pe lângă gât. Şi mergeam cum ziceam, cufundat în gânduri şi cu ochii răsfiraţi după ceva muşchi pe copaci care să-mi arate nordul, că atâta mi-a mai rămas de la geografia aia pe care am învăţat-o prin generală. Da nici muşchiul nu se ivea, că de unde muşchi în pădurea aia uscată şi lipsită orice viaţă. Şi mergeam eu aşa încercând să dau de urma unei cărărui care să mă scoată la drum drept sau măcar la luminiş cu ochi de apă limpede unde se adapă ciutele noaptea cu pulbere de stele. Şi mergeam eu aşa… acu ştiu că mă repet, da asta făceam, pe bune, mergeam eu aşa în neştire ca un somnambul, că la un moment dat m-am şi găsit să mă opresc în mijlocul drumului şi să izbucnesc într-un râs năprasnic ca un chiriaş de la Socola, că mi-a trăsnit brusc prin cap că dacă se termină pădurea şi nu e nimic la capătul ei decât o margine dreaptă şi subţire ca lama de cuţit şi un hău d-ăla mare cum vezi prin filme când el şi ea fug de ăi de-i aleargă cu suliţi şi puşcoace şi ajung la marginea lumii şi nu ştiu ce să facă, să sară sau nu, că ei îi e frică şi n-ar sări, îi cam e şi lui, da el o sărută apăsat până la urmă şi-i face vânt şi pe urmă sare şi el, şi pe urmă bagă ăştia reclamă la detergenţi să te ţină cu sufletul la gură dacă au scăpat şi continuă pe lumea asta sau au ajuns pe ailaltă şi continuă acolo.
Deci mergeam eu aşa, că acuma trebuie să recunosc că mă cam rătăcisem şi nu prea aveam habar încotro merg şi de ce. Ba n-aveam habar chiar deloc! Era o senzaţie ciudată, aveam impresia că recunosc locurile, da nu ştiu aveau ceva straniu şi de nerecunoscut, ca şi cum m-aş fi întors în timp în spaţii cunoscute dar în dimensiuni temporale cu totul şi cu totul neînţelese, sau mai rău, ca şi cum aş fi trăit într-un vis încropit din bucăţi de realitate cârpite cu speranţe şi iluzii. Acu nu ştiu, nu mă speria nici sălbăticia locurilor şi nici lipsurile că în afară de faptul că-mi era frig, un frig de (bip-bip), altceva nu mă nemulţumea, da mă nedumerea lipsa asta a vieţii, nici tu păsări, nici tu blană de vulpe, nici măcar muguri crăpând pe lemnele alea netedenetede. Acuuu… păsări erau, da sus, sus de tot şi de fapt nici nu pot să spun cu mâna pe inimă dacă erau păsări sau mişca cineva nişte rotocoale mici şi negre din spatele scenei.
Şi mergeam eu aşa ca un bezmetic, fără să mă grăbesc dar cu pas susţinut şi deodata îmi apare în faţă un iepure. Alb, albalb de ziceai că-i făcut din zăpadă. Nu ştiu de ce o fi apărut tocmai un iepure alb, dar cred că are de-a face cu apropierea paştelui şi trebuie să fi fost alb ca să protesteze împotriva coloranţilor ăstora de orice fel nu numai de ouă. Eu încremenesc, vă daţi seama, mersesem de atâtea zile şi nu văzusem ciob de suflet mişcător şi deodată să-mi apară în cale un iepure albalb asta mai rar minune. Noroc că avea ochii deschişi şi mişca întruna din nas dezvelindu-şi lopătarii ăia mari din faţă cu care ronţăie morcovii că altfel nici n-aş fi ştiut dacă e viu sau e doar o impresie. Eu mă uit fix la el, el se uită fix la mine. Apoi zdup-zdup bate cu lăboiul ala mare din spate (asta trebuie să fie din desene) în pământ. Eu tresar speriat. El iar zdup-zdup cu lăboiul ăla mare. Mă apropii încet. Am senzaţia că iepurele vrea să-mi transmită un mesaj pe care încerc să-l descifrez. Mă apropii până lângă el şi încep să-l studiez mai atent. Şi tocmai când eram mai adâncit în studiu îl aud pe iepure că zice către mine:
- Eu sunt iepurele Popescu şi pot să-ţi îndeplinesc oricare trei dorinţi. Bagă!
- Ptiu drace că tare m-ai speriat – îi răspund scuipându-mi în sân şi simt cum mă pufneşte râsul privindu-l aşa deeee… iepure şi având un nume d-ăsta atât deeee… uman.
- Da cum se face că un iepure atât de frumos şi de ireal are un nume atât de uman? – întreb eu încercând să dezgheţ atmosfera.
- Asta e prima dorinţă? – îmi răspunde iepurele sobru şi degrabă, fără să fie câtuşi de puţin impresionat de cuvintele mele tulburate.
Mă reculeg şi realiniez şi revin pe aliniamentul de plecare.
- Nu, nuuuu…
Iepurele pare să ia foarte în serios treaba, poate ar trebui s-o iau şi eu. Nu am la ce să mă gândesc prea mult.
- Pai mă gândeam…. Păi domnule Iepur Popescu…. eu merg de mult timp prin pădurea asta şi copaci sunt o mulţime, da nu arată deloc a pădure. Copacii sunt lipsiţi de sevă, parcă sunt încremeniţi în primăvara timpurie, nu tu frunze, nu tu muguri, nu tu ciripit de păsărele. Verde nu-i deloc, totul e cenuşiu, trist şi tern. Nici măcar un petecuţ de albastru nu se vede de crăcile astea rămuroase ca degetele uscate ale vrăjitoarelor. Chiar nu mai înţeleg ce fel de pădure e asta. Nu poţi face dumneata ceva ca să înverzească totul, să apară viaţa, să explodeze copacii….
Iepurele Popescu mă priveşte exact ca un funcţionar din spatele ghişeului, sictirit, plictisit, aşteptand parcă să treacă cele opt ore de muncă ca să se poată duce acasă la iepuroaică, să-şi umple un castron cu morcovi, să dea drumu la teveu şi să se lase pradă vrăjii sale.
- Notat – îmi răspunde el monosilabic scoţând un carneţel alb din buzunarul de la piept şi un creion mecanic de după urechile mari. Se face!
Dintr-o dată mă înviorez. Lucrurile merg mai uşor decât am crezut. Poate că totusi există un Dumnezeu acolo sus şi m-a văzut. Mic, mic, da uite că m-a văzut şi-mi face semn cu mâna prin hublou. Îi fac şi eu zâmbind cu gura până la urechi.
- Şiiii…. aş mai vrea să fie plină pădurea de vietăţi, de păsări care să-şi facă cuiburi în frunzişul des, de triluri ameţitoare, de zumzete de gâze, de gândăcei care aleargă veseli spre ziua de mâine, de animale sălbatece care răscolesc verdele în căutare de hrană…
- Notat, se face! – răspunde iepurele iar. Mai ai o dorinţă. Enunţ-o şi p-asta şi am plecat d-aici.
Iepurele ăsta e enervant de-a dreptul. Eu credeam că vietăţile astea de-ţi împlinesc trei dorinţi, sunt vietăţi cumsecade, cu o atitudine orientată spre satisfacţia clientului şi nu aşa un conţopist cu blană, fie ea şi albă ca neaua, care abia aşteaptă să-şi termine treaba ca s-o şteargă la vre-un bar cu dansatoare din buric ca să-şi facă de cap şi să se-mbete. Dacă era un peştişor de aur cred că altfel ar fi stat lucrurile. Dar în fine, calul de dar nu se caută la dinţi aşa că mă pregătesc să-mi exprim a treia dorinţă. Apoi brusc îmi amintesc chestia aia cu marginea netedă şi ascutiţă a lumii şi simt cum o lamă de cuţit îmi mângâie jugulara.
- Ştii ce?! Asta a treia nu mai poate aştepta un pic? Iepurele strâmbă din nas a “ia uite şi la ăsta” dar cum în fişa postului spune că e obligat să accepte o amânare a celei de-a treia dorinţi se resemnează.
- Când te-ai hotărât mă strigi, o să fiu pe aproape – îmi mai spune el cu gându la berea aburind pe pahar şi la… Şi atât deocamdată, căci nu vreau să aprofundez problema destrăbălării iepurilor cu blana fie ea şi albă, căci au făcut-o alţii care au tot vorbit nu de puţine ori despre “randamentul” iepuroaicelor.
Apoi zdup-zdup bate iar cu lăboiul ăla mare în pământ şi se face nevăzut!


Mă uit în jur, nimic. În faţă nimic, în spate nimic. Mă uit în sus, nimic. Dumnezeu nu se mai uită spre mine. Te pomeneşti că scorţosu de iepure m-a păcălit. Tot aştept să se întâmple ceva şi nimic. Nu pot să cred că m-am lăsat amăgit, nu e genul meu. Părea însă un iepure în care poţi avea încredere. În general ştiu să-i miros peee… pe oameni recunosc, dar şi pe iepurii care bat din picior. Sunt amărât dar e timpul să-mi iau picioarele la spinare. Cum apuc să păşesc însă… minune. Pădurea explodează. Copacii se îmbracă în haine de gală cu gulere albastre şi manşete transparente ca apa pârâului, florile umplu pământul de roşu de galben, de albastru, de violet, aerul se îmbibă de culoare şi-i fraged ca o acuarelă la ultima zvâcnire a pensulei, iar frunzele umplu fiece gol necuprins de tuşele grele. Heeeeiii… am ştiut eu. Iepurele a fost parolist. Prima dorinţă a fost îndeplinită întocmai, ba aş putea spune, chiar cu prisos. Apoi din pasul încremenit de-încântare un altul timid abia se-nfiripă cu teama că atingerea pământului ar putea produce o adevărată magie. Care e chiar aievea, căci pădurea se umple de gâze şi de păsări şi de vietăţi nenumărate înconjurând copacii în învăluiri fascinate, sau încărcându-le braţele precum notele muzicale portativul. Şi cerbi cu coarne impozante şi urşi şi raşi şi iepuri şi vulpi şi alte lighioane pe care nici măcar nu le recunosc viermuie ca-n turnul lui Babel. Simt cum inima îmi bate gatagata să-mi spargă pieptul. Ciudat însă… Pe măsură ce înaintez şi paşii îmi alunecă pe cărări nebătute, animalele se reped la frunzişul pădurii şi-l mistuie înfometate până la lemn, copacii se jupoaie de verde, florile dispar devorate, culoarea se diluează în gri până se stinge cu totul, animalele aleargă agitate ca nişte jucării cu cheiţă încercând să-şi găsească locul până dispar complet iar pădurea se  întoarce înapoi la ce a fost. Al dracului iepure, mi-a tras-o. Cele două dorinţe mi-au fost îndeplinite dar practic una se hrăneşte din cealaltă ca un şarpe care se înghite pe sine începând dinspre coadă. Mă simt dezarmat. Nu sunt nici dezamăgit, nici nervos, doar dezarmat. Caci stiu ca tot ce e gratis se duce la fel de uşor cum a venit. Asta e o regulă nescrisă dar absolut inbatabilă. Oftez, imi iau picioarele la spinare şiii….

Şi totuşi mă săcăie iepurele ăla sclifosit. Ar fi cazul să-i io fac şi eu.
- Hei iepure! Domnu Iepureeee……
Nu ştiu exact cum călătoresc iepurii albi care împlinesc dorinţele dar al meu apare destul de prompt. Nu pot să nu remarc pe mustăţi un lichid brumăriu care se scruge uşor către margini. Zâmbesc satisfăcut. Măcar atât dacă pădure nu.
- Auzi iepure, m-am hotărât. Cum mi-ai făcut-o cu verdeaţa şi cu gârneaţa, hai să-mi îndeplineşti şi a treia dorinţă.
- Desigur – îmi răspunde el profesional şi scoate iar carneţelul şi creionul.
- Nu mai vreu nicio pădure, aşa că fă bine şi du-mă la marginea ei, nu mă mai lăsa să mă învârt bezmetic ca un idiot.
- Nimic mai simplu. Atât?!
- Păi cam atât, că ajunserăm la trei.
Şi fără nicio atenţionare iepurele nici una nici două îmi izbeşte un bobârnac peste nas.
- Auuuuuu – ţip cât mă ţin bojogii strângând din ochi până la lacrimi. Culmea tupeului la aminalul asta. Deschid ochii să-l iau la rost şi…. neam iepure. Neam iepure, neam cărăruie, neam pădure… Şi vântul care încă mai izbeşte în fereastră.