joi, 22 iunie 2017

vise

ea nu-și pune busuioc sub pernă
cum fac celelalte ca să-și afle ursiții
ea pune o șosetă
ca să viseze drumuri
multe, șerpuitoare și lungi
și pași împletiți ca firul de mărțișor
iar la capătul lor
precum o cupă de mac
în sfârșitul de lujer
o cameră scundă ca pentru pitici
în care doarme o fată
cu o șosetă ascunsă sub pernă
visând drumuri zâmbite
cu pași împletiți


duminică, 18 iunie 2017

intersecție semaforizată

te privesc în fiecare dimineață
de la înălțimea etajului 9 în care stau
cu coatele sprijinite pe pervaz
și bărbia în palme
cum traversezi zâmbind strada

cel mai tare mă bucur
când semaforul e roșu
iar tu te oprești la marginea bordurii
ca și cum acela ar fi capătul lumii
îți rotești ochii de câteva ori
de-a lungul marginii drepte a universului
apoi îți ridici privirea îmbujorată
spre mine…


vineri, 16 iunie 2017

urme

ca un hoț mă furișez pe urmele tale
iau cartea pe care tocmai ai lăsat-o la bibliotecă
și-ți dezlipesc din paginile ei
precum timbrele de pe scrisorile de dragoste
degetele
pentru a le dărui apoi
mereu câte cinci
obrajilor mei
mângâieri

luni, 12 iunie 2017

Colivia cu păsări

Hans se lăsă pe spate în patul robust mirosind a pelin, cu saltea înaltă și moale în care se afundă pe de-a-ntregul si oftă prelung pironindu-și ochii în tavan ca și cum ar fi vrut să-l sfredelească și împreună cu el podul, acoperișul, chiar și o bună bucată de cer, pentru a ajunge în cele din urmă în inima acestuia. Șirul monoton al zilelor îl obosea. Nu era un plictis, nu, era o sfârșeală, o oboseală atât a trupului cât și a cugetului. I se părea că urcă continuu pe o scară în spirală, inițial cu gândul că va deschide o ușă la primul etaj, va arunca un ochi, apoi o va închide și va deschide alta pe care o va cerceta amănunțit, cu mâinile la spate și apoi alta și alta, pentru a se opri în final în cea cu ferestrele spre sud, ferestre mari cât statul de om, cu glaf de lemn nevopsit și cercevele de soare și ploaie crăpânde. Dar scara pe care urca nu se deschidea spre nicio cameră, nu-și stăvilea încolăcirea spre nicio paletă suspendată deasupra pământului în care să se cuibărească culori precum acelea ale pictorilor stoarse din tuburi pântecoase și alunecând pe lemnul rogvaiv în așteptarea pensulei care să le aștearnă în eternitate. Scara pe care urca se răsucea întruna ca într-un manej de circ, îngust, meschin, luminată doar de ferestruici mici la fiecare aproximativ cincizeci de pași, mirosind a praf și nemișcare și ridicându-și treptele precum zidurile concentrice ale cetății, semețe, drepte, inexpugnabile. Scara pe care o urca, își imagina el, o scară pesemne a unui turn rotund și înalt, foarte înalt, aruncat într-un colț stingher al castelului, avea o singură cameră, undeva în vârf, chiar sub acoperișul în formă de coif, acolo unde doar vulturii falnici se mai avântă. Iar camera aceea, ferecată cu nouăzeci și nouă de lacăte era probabil camera în care erau ascunse prințesele spre a fi ferite de inimi flămânde.
Hans zâmbi. “Oare prinții sunt și ei ascunși îndărătul norilor spre a fi feriți de inimile flămânde?!“ “Nu, nu – își răspunse tot el imediat – nici vorbă să fie așa, prinții trebuie să ticluiască planuri întru salvarea prințeselor surghiunite în turnuri semețe și să le pună în aplicare.“ Ohhh, căci niciun turn subțire ca paiul de trestie în care stă suspendată colivia prințesei ca un ghem de puf maroniu clătinându-se la fiece adiere de vânt, niciun turn zăvorând prințese deci, nu își deschide înălțimile oricărui venit, ci e străjuit de o mie și unu de paji cu trupuri de băieți tineri dar cu armuri de bărbați neînfricați. Nu, nu, nu, nici vorbă, turnurile care zăvorăsc prințese, zăvorăsc și drumul spre inima lor, iar prinții, prinții au mult de furcă atât cu drumurile cât și cu zăvoarele ruginite sub curgerea lacrimilor.
Desi obosit încercă să nu apropie pleoapele care se legănau molatec între turnul prințesei și punctul mic și negru de pe tavanul ca omătul necălcat, care nu putea fi altceva decât un gândac rătăcit. Știa că dacă le va apropia ele vor veni. Și dacă vor veni îi vor tulbura și mai tare liniștea, care oricum nu voia să se topească ci ședea rece ca un cub uriaș de gheață translucidă pe comoda în care carile scobiseră desene fantastice, gazda spunea că nu, că e doar imaginația lui peste măsură de vivace, dar el găsise acolo și lupta Sfântului Gheorghe cu balaurul și șarpele râvnind la mărul din palmele Evei și răpirea frumoaselor sabine și barca lui Ulise surdind la cântecul Circei și câte și mai câte, chiar și camera prințeselor din turnul înalt ca un fir de trestie plecândă, o găsise acolo.
Gândacul se răsuci spre stânga și se depărtă în grabă spre draperie, sub care se făcu nevăzut. Pleoapele coborâră. Știa c-au căzut. Apropierea lor nu era rezultatul unei lupte pierdute, nu era o ironie a sorții căreia nu i se putea împotrivi. Era un abandon, o capitulare voită. Știa că ele au să vină și-au să-i pătrundă în trup ascunse în gândul troian și că odată intrate au să coboare războinice și-au să-i sfârtece măruntaiele cu cântecele și cu vorbele lor dulci, iar pentru asta era de ajuns să crape puțin porțile, atât cât să le lase cadoul otrăvit înăuntru...
Margherita fu prima care-și strecură capul printre scândurile lungi și-l strigă duios „Haaans”, iar fiindcă el nu-i răspunse continuă dulce „Hans draguleee”. Ca trezite din somn de glasul Margheritei se ițiră și celelalte. Și Petra și Anna și Anita. „Hai vino dragule, vino să îți dăruim iubirea noastră, vino să te îmbrăcăm în săruturi umede și în mângâieri necuminți, vino să-ți prindem în urechi cercei, șoaptele noastre fierbinți, vino să-ți atârnăm de gât suspinele noastre rotunde... ohhh Hans și mai ales vino să-ți ungem trupul cu tânjirile noastre”. Erau acolo toate, toate femeile care locuiseră în casa aceea și care nu cunoscuseră niciodată bărbatul.
Petra era durdulie, avea fața plină de pistrui roșii, mari cât bobul de orez și ochii mici coborând ca văile adânci îndărătul obrajilor dealuri. Anna era subțire și uscată, avea pielea întinsă ca o pânză de cort între oasele ascuțite ale feței, iar zâmbetul său părea împrăștiat de vânt peste buzele uscate ci nu iscat ca iarba din pământul reavăn. Anita avea părul alb, neted și lung, ochii triști și zâmbetul obosit. Chipul prelung părea că alunecă tot mai mult spre pământ, ca o pictură înmuiată de ploaie. În fine, Margherita era cea mai drăguță, avea buze groase, ochii migdalați și-o vioiciune neostoită a privirii. Nu aflase niciodată cum li se înfățișează trupul, căci trăind în tavanul de lemn, izolat cu umplutură de pământ și acoperit cu trestie si un boț de mortar subțire, nu-și strecuraseră nicicând mai mult decât capul și poate un colț de umăr dezgolit, printre scândurile îmbrăcate în pânze groase țesute din amintiri și întâmplări nemaiîntâlnite. I-ar fi plăcut să-i afle Margheritei trupul...
„Hans păpușă, hai vino în brațele mele, vino să te încălzesc la sânul meu, sa-ți șterg buzele cu petalele celor mai catifelate roze și să-ți umplu pâlniile auzului cu cel mai fierbinte cântec pe care l-ai putea asculta vreodată” - murmură Anna și celelalte râseră zgomotos. Erau invidioase una pe alta deși vorbele fiecăreia se completau cu ale celorlalte ca într-un dans deșănțat bine legat. „Palmele au să scobească în trupu-ți cochilii de sidef în care să-mi înăbuș săruturile, iar degetele, vaaai degetele mele vor fi fluturi purtând pe aripe grăunți de polen lepădându-i” - murmură Anna mai departe fără să-i pese de râsetele răutăcioase ale suratelor. Îi cutreieră măruntaiele ca o ceară fierbinte susurul acela în ureche, izvor deszăvorând adâncul pădurii. N-o băgă în seamă pe Anna. Lui i-ar fi plăcut sa afle trupul de fum al Margheritei.
Ochii ii erau aproape închiși. Simțea că somnu-i aproape și n-ar fi vrut să-l prindă nepregătit. Se ridică din pat, intră în baie, se ușură, apoi își spălă cu răbdare dinții. Se privi în oglindă și se strâmbă. Apoi se înapoie în camera sa, își scoase cămașa, maieul și-și căută din ochi pijamaua. De fiecare dată ea rămânea acolo unde o dezbrăca și niciodată n-o dezbrăca în același loc, așa că nu-i era lesne să o dibuie. Tocmai când se aplecă s-o ridice zări ochii Margheritei. Îl urmăreau cu atenție și cu o licărire strălucitoare a privirii părând că vine de dincolo de ochi, de dincolo de tavan, sau de acoperișul cu olane, părea că vine din cer, din miezul său fierbinte. Se îndreptă fără să mai ridice cămașa de pijama și o privi lung. Era frumoasă Margherita. Și atunci se întrebă cu îndârjire cum de niciun bărbat n-o voise, de ce niciun bărbat nu căutase să-i desfacă baierele trupului, de ce niciunul nu-i pătrunsese misterele înlăuntrului și nu se bucurase de slobozenia simțirii. Tare și-ar fi dorit să scormone în trupul de fum al Margheritei și să-i afle secretele...
Abandonă planul cu somnul. Fără să-și mai acopere bustul ieși în coridorul semiîntunecat și păși pe scara îngustă care urca către pod. Treptele scârțâiră ușor. Se opri. N-ar fi vrut s-o trezească pe proprietăreasă. Păși din nou, de data aceasta încet, cu infinită grijă. Îi era teamă că ușa podului ar putea fi încuiată iar cheia pentru totdeauna pierdută și că planul i-ar putea eșua. Și într-adevăr era. Apăsă clanța și ușa nu voi să se deschidă. O apăsă din nou opintindu-se cu umărul în ea. Nici vorbă, era încuiată. Scrâșni dinții. Nu-i plăceau înfrângerile. Își duse degetul mare la buze și le mângâie înciudat. Avea o idee. Coborî înapoi treptele cu aceeași atenție, deschise ușa și scoase din broască cheia propriei camere. Urcă iar și o încercă. Apăsă clanța iar ușa se deschise de îndată. Păși atent peste lemnele îmbătrânite de tristețe și însingurare. Luna se furișa printr-un luminator îngust și se arunca în cercul alb de colb din podea ca într-un lighean cu apă. Praful acoperea totul ca o pătură de lână, iar pânzele de păianjen croșetau zvârcoliri de trăire între trunchiurile încremenite în timp. Câteva lucruri rătăcite arătau că odată, demult, cineva obișnuia să treacă pe acolo. O păpușă de cârpă, o lampă veche, un șirag de mărgele de lemn, se puteau zări în mijirea luminii, alte câteva lâncezind dincolo de aceasta. Hans măsură din priviri colțurile bănuite ale podului și cu pas sigur acoperi podeaua de deasupra camerei sale. Lemnul nu era zdravăn. Se întoarse pe călcâie și căută lampa. Avea brațe groase, nu era deloc rău. O ridică și folosindu-se de două bârne ale podului găsi pârghia de care avea nevoie. Brațul nu se desprinse din prima încercare, dar când Hans își lăsă toată greutatea trupului peste partea liberă a lămpii, aceasta cedă. „Margheritaaa” - șopti el susurat. Niciun răspuns. Hans înfipse fierul lămpii între două scânduri și apăsă. Șipca crăpă imediat. Fără să zăbovească făcu la fel cu încă patru, apoi smulse din podea bucățile de lemn ce-și lepădară cu greutate îmbrățișarea din jurul cuielor ruginite. „Margherita” - șopti el din nou. Era ciudat că deși era atât de aproape de ele, niciuna dintre femei nu-și mai arăta chipul. „Margheritaaa” - își încercă el din nou norocul dar tot fără succes. Podul avea două rânduri de scânduri și între ele pământ pentru a sigura o bună izolație a casei. Hans se așeză în genunchi și începu să adune cu palmele cupă pământul dintre ele. O dungă subțire de lumină, ca o lamă de bărbierit țâșni dintre scânduri când el dezveli lemnul. Apoi mai încolo alta și alta, pe măsură ce pământul dispărea sub palmele sale mari. „Margheritaaa” – ridică glasul bărbatul, ușor nervos. Apoi își coborî capul între cele două felii de lemn cercetând atent spațiul. Nu era nimeni. Absolut nimeni. „Margherit...” - mai încercă el încă o dată aproape furios dar lemnul putred cedă și trupul său greu alunecă în gaura făcută în tavan. Jumătate din trup îi spânzura deasupra patului, în timp ce cealaltă jumătate se opintea din greu să iasă din strânsoarea lemnului încruntat. Încercarea de a-și folosi forța brațelor pentru a se elibera din capcana în care căzuse avu exact efectul contrar. Gaura se căscă și mai mult, iar brațele se înfipseră și ele în gura flămândă a podelei. Nu-i mai rămăseseră deasupra scândurilor prăfuite decât umerii și capul.
„Margheritaaa” - strigă el, la început cu frică, apoi din ce în ce mai curajos. Dar niciun chip nu-și mai arătă contururile și niciun glas reverberațiile. Însă imediat ce tăcu simți cum degete calde îi urcă pe gât. Apoi mai sus pe ceafă, îi prind lobul urechii și-l strâng abia atins, îi umplu căușul dupăurechii. Și degetele nu se opriră la doar atât, ci alunecară din spate pe conturul bărbiei, urcând în sus pe obraji, toate, paralele, ca o panglică răvășită de vânt și mai sus până la ochii pe care îi încercuiră cuceritoare, rotunjindu-le delicat lobul și culegând din înălțimea sprâncenelor umbra privirii. „Margherita, tu ești?!” - șopti el topindu-se sub atingerea degetelor, dar niciun glas nu-i răspunse. Degetele profitară de tăcerea sa pentru a coborî din nou și a-i alinta buzele. Însă nu doar degetele îi cotropiră simțurile, căci imediat ce acestea se cufundară în adâncimea trăirii, buze fierbinți le luară locul urmând exact același traseu, doar că spre deosebire de degete, acestea își dezveliră dedesubturile și mușcături subțiri și adânci se înfipseră în lobul urechii, în colțul bărbiei, în buze, în obraji, în sprâncene. Întregul trup fu acoperit de întinderi de degete moi, buze umede, dinți ascuțiți, toate învârtindu-se vorace ca un banc de piranha, ciupindu-i și sfâșiindu-i carnea. Le simțea pe față, pe umeri, pe piept, pe coapse, pe pântece, pentru ca apoi obraznice să treacă dincolo de baierele pânzei. Fiecare atingere era un ac înfipt în creier, o explozie a simțurilor, un foc de artificii în zvârcolirea cărnii. Înlăuntrul îi era o răscoală de magmă fierbinte, din ce în ce mai nestăvilită, până când totul explodă...

- Cum dracu o fi ajuns ăsta doctore dezbrăcat acolo, cu nădragii în vine și înfipt așa ca un rahat înghețat căzut din avion?! – întrebă sergentul mustăcind obraznic.
- Nu știu domnule. Ar trebui însă cercetat cu atenție mărită ce s-a întâmplat, căci aici nu e treabă curată... – murmură doctorul meditativ, lăsând pe podea geanta-i burdușită și căutându-și mănușile.




joi, 1 iunie 2017

Mostră


Am un copil într-o eprubetă
Pe care o port întotdeauna la piept
E măruntă ca o mostră de parfum
Din cele cu capac alb de plastic
Și tub subtire și lung
Cu care să-ți împrospătezi încheieturile
Seara, ascuns de ochii lumii
Îi desfac capacul de iarbă proaspătă
Întotdeauna proaspătă
Și-mi ating ușor tălpile

Copilul chicotește


marți, 16 mai 2017

Conturând

am desenat cu degetul un copac în nisip
un trunchi gros în centru
trei ramuri în stânga, trei ramuri în dreapta
și un braț subțire înălțat către cer
apoi am umplut ramurile cu frunze prelungi
ca o scursă privire

după câteva minute a apărut o vrabie
care s-a așezat pe ramura cea mai joasă
a început să ciripească zglobie și să-și scuture aripile
a sosit apoi alta și s-a așezat lângă ea înfoind ciripitul
și alta și alta până când copacul întreg
s-a umplut de vrăbii gureșe
acoperind orice semn în nisip

apoi a venit marea și a șters totul...


sâmbătă, 13 mai 2017

transpunere

Pasărea poate să șadă
Ochiul meu a zburat-o pe dânsa


joi, 11 mai 2017

Povestea

o voce de femeie îl roagă în receptor
să vină degrabă la scoală
să citească copiilor poeziile sale
de unde știe femeia că el scrie poezii
el se miră n-a spus niciodată nicicui
poemele le-a scris pe toate în palmă
și-n dimineți însorinde a lipit palmele
pe faianța aburindă din baie
acum stă în cumpănă, dar vocea femeii o știe

el intră timid și se împiedică în prag
copiii îl așteaptă zâmbind curios
are să recite din poeziile sale
iar ei au să-l asculte cuminți
și-au să-l roage încolțind să mai spună
dar imediat ce deschide gura
o fetiță cu cozi blonde se ridică și pleacă
apoi alta din spate face la fel
la fiecare vers pe care îl recită
câte un copil se grăbește să iasă
n-ar fi crezut că sunt atâția copii într-o clasă
căci el e la a patra poezie
iar copiii se tot ridică și pleacă
doar unul rămâne

lucrurile n-ar fi trebuit să se întâmple așa
copiii n-ar fi trebuit să plece
iar profesoara ar fi trebuit să sosească
îl recunoaște pe băiat,
pe vremea lui stătea în penultima bancă la geam
șed amândoi pe scaunele mici ca pe talerele unei balanțe
îmi spui o poveste, îl întreabă băiatul cu ochi rugători
greu cade căruntul din gene
dar o poveste tot are să-i spună
și-apoi alta și alta,
el nu se mai satură tălmăcind povestiri
iar copilul zâmbind…

s-a înnoptat și nu sună încă de recreație!

luni, 8 mai 2017

Condurând

Condurul prințesei
Purtând aripile
Spre al nouălea cer



joi, 4 mai 2017

Desuuri

Tu te întorceai în fiecare zi cu tramvaiul 5
Coborai la Rossini
Apoi o luai la pas printre blocuri
Și printre piersicii sălbateci
La 4:35 fix intrai pe ușă
El te săruta în treacăt pe obraz,
Cu ochii-n pământ tu grăbeai pasul
Părea că vii de la muncă,
N-a bănuit niciodată
Că tu nu-ți ești timpul acesta cu tine
Treceai mai departe și te opreai în dormitor
Îți scoteai liniștită pantofii, rochia, desuurile
Nu mai aveai nimic pe dedesubt
Apoi îți îmbrăcai pentru el trupul dintotdeauna
Și te întorceai să-i zâmbești.


luni, 1 mai 2017

O cameră obscură

Păstrez în casă o cameră goală
Nicio mobilă înăuntru
Doar două ferestre mari către sud
Prin care pătrunde soarele toată ziua
Seara traversează înapoi
În fiecare primăvară descui ușa
Și-i văruiesc pereții în alb
Astfel încât orice trecere
Să se imprime perfect


miercuri, 19 aprilie 2017

sorbim?!

el intră în cafeneaua cochetă
se așează la masa rotundă cu scaune albe de metal
și cere o cafea, nici măcar o cafea spune el, o clipă de liniște
fata îl privește amuzată și-i aduce totuși o cafea aburindă
nu, nu… nici zahăr nici lapte
cafeneaua are o sobă, e cald înăuntru
ceașca e bleu cu margine roșie dantelată
ca o rochiță de domnișoară
el răsucește ceșcuța și rochița
se ridică dincolo de genunchi în sus pe pulpe
înăuntru e albă
soarbe o gură și numără
câte buze de domnișoară s-au lipit de-ale sale
cafeaua e fierbinte, îi încălzește tot înlăuntrul
e întuneric afară și străzile-s pustii, doar lampadarele
ca lumânările pe tortul miresei
cafeaua e gata, dar el tot amână plecarea
întinde nările să-i mai culeagă o dată miresmele
dar ceașca miroase acum a flori
a magnolie, a iasomie, a trandafiri
Marry Me de la Lanvin, i-a spus cândva un gât de femeie
se ridică și iese, îi lasă fetei un ban pentru cafea
și altul pentru ceșcuța ca o rochiță de domnișoară

el își desface cu gesturi târzii nasturii cămășii
îmbracă pijamaua
își potrivește ceasul și îl așează pe noptieră
apoi stinge veioza
mâine are să vie iarăși o zi

de pe raftul cu cărți o ceșcuță bleu cu dantelă roșie
îi zâmbește cochet
sorbim?!


luni, 17 aprilie 2017

Arc

nu de prăbușirea boltei
pe care o clădim
mă tem
căci orice construcție
ce se înalță amenințător către cer
se va prăbuși
ci de strigătul
că n-ar fi trebuit s-o pornim


miercuri, 12 aprilie 2017

Alunecare

Sub petrecerea vântului
Nisipul întrupează fantomatice forme
Peste ele un copil modelând răsăritul
Ai grijă copile de clipa aceasta
Are deja colțul ciobit…


joi, 6 aprilie 2017

Azi facem ghiveci

Azi facem ghiveci. Eu pun în coș vinetele, cartofii dulci, dovleceii, mazărea, ardeii, roșiile, tu pui uleiul, boabele de strugure strivite între buze, parfumul, ciocolata cu dâre, fructul de mango, sucul de zmeuri curgând. Oamenii se împing în noi ca și cum nu ne-ar vedea, ca și cum am fi invizibili. Trecem printre rafturi molcom, abiatingând, ne aplecăm să descifrăm culorile de pe o cutie cu bomboane de ciocolată și mieji de cireși, apoi de pe alta și de pe alta. Oamenii ăștia vând doar culori, cutiile sunt goale. O nimica toată. Tu te-ai oprit între pungile cu mirodenii. Bagi o monedă de 25 de bani și poți inspira marea sau bradul din mijlocul poienii sau doar un poet. Te oprești la pachetele cele mai mici, au miresmele cele mai dense, îmi explici făcându-mi cu ochiul.
Pe măsură ce înaintăm rafturile se fac tot mai mărunte, ne aplecăm tot mai des, culorile și miresmele sunt tot mai profunde, mă lași să înțeleg. Eu cântăresc vinetele, tu zâmbești șăgalnic, ce ghiveci bun are să iasă. Oamenii sunt și ei tot mai mici, nu mai e nicio îndoială, vânzătoarea de la pâine trebuie să se ridice pe un scaun ca să-mi întindă ziua tăiată felii. O să le prăjim puțin și o să le ungem cu ulei de măsline și pastă de usturoi îmi spui, dar nu-ți face griji i-am ținut în apă de roze, are să ne miroasă gura a flori.
Fructele șușotesc gălăgioase, aruncându-și rostiri curcubee peste două galantare cu legumele crude. Roșii?! mă întrebi din priviri, iar eu dau din cap afirmativ și înșfac o cupă să le așez. Rămân însă cu palmele în aer căci nu mă hotărăsc defel, prelungi ca sânii tăi semețindu-și mirarea sau rotunde ca buzele-ți pufăind un sărut rotocol?!
Nu e nimeni la coadă, sau poate sunt, dar au rămas atât de mici că nici nu se mai văd, Eu întind pachetele pe bandă, tu întinzi soarele pe cer. Vinul, vinul tu l-ai ales?! Mă întorc să te-ntreb dacă-ti place cabernetsauvignonul, e un pic taninos îți spun, dar are o aromă plăcută de piele si tabac, am citit asta mai demult pe wikipedia.
Tu nu îmi răspunzi, tu nu ești. Te caut disperat din priviri. Ai fugit probabil să prinzi ultima stea, Betelgeusa. Are să explodeze într-o zi de atâta încântată strălucire, am citit eu într-un articol pe net și-are să se transforme într-o supernovă. Betelgeuse will brighten enormously, perhaps as bright as the full moon and visible in broad daylight, scria în articol, dar tu tot nu te arătai. Te-am căutat printe rafturi, niciunde, printre pașii acoperindu-se unul pe altul ca petalele de trandafiri scuturate peste rădăcinile groase.
Un bărbat mic și rotunjor bolborosește ceva într-o limbă pe care nu o înțeleg și mă trage de mânecă spre casă. Am lăsat acolo toate pachetele, pe bandă le-am lăsat și banda curge devale, pachetele dispar dincolo de capătul ei și reapar la celălalt capăt ca și cum ar fi lipite cu superglue de cauciucul rugos. Eu îi explic că nu ești de găsit, că ești înaltă cam cât mine așa, că ai părul ușor trecând peste umeri, trupul zvelt și zâmbetul larg. Îi explic întruna cu mâinile pe care mi le petrec de jur împrejurul corpului în încercarea de a fi cât mai clar cu putință. Caut din ochi și găsesc. Iau o cutie de ananas din care zâmbește galben o felie rotundă și-i arăt. Uite-așa! Omul parcă e de pe altă lume, parcă nici nu m-a auzit, s-a sprijinit cu un picior în spate, l-a flexat ușor pe celălalt în față și așa ancorat încearcă să mă târâie spre ieșire. Sunt mai zdravăn decât el, rămân neclintit pe picioare.
Deodată sună telefonul. E numărul tău. Răspund. Vocea ta.
- Ai luat tot ce ți-am scris?!


sâmbătă, 1 aprilie 2017

neostoitele miresme

îți miros mâinile a zmeuri
ți-am spus sorbindu-le cu nesaț căușul
tu ai fugit îmbujorată să le speli
în albie cu apă de ploaie
pentru ca de-a doua zi dimineață
să miroasă a mărgăritar
ca și cum brațele ți s-ar dezveli necontenit
lujeri cruzi

joi, 30 martie 2017

Câinii

în curte au intrat doi câini mari, unul alb și unul negru
sunt mereu pe aici mă mir că nu i-ai mai văzut
câinele negru mănâncă brândușe și verde și vrăbii
apoi se întinde cu burta la soare
câinele alb mănâncă noroi
și blana lui se face tot mai albă și mai strălucitoare
într-o zi câinele negru a mâncat tot verdele
și florile și copacii și vrăbiile
a mâncat apoi toată ziua
și câinele alb l-a mâncat
am plâns, era întuneric
mama m-a mângâiat și mi-a spus
(mama nu mai era, era altă femeie)
nu plânge am să-ți aduc altul
dar să ai grijă de el și să-l iubești ca pe ochii din cap
mi-a lăsat lângă pernă un pui alb și pufos ca un vis
l-am îngrijit ca pe ochii din cap
și el a crescut într-o zi cât alții într-o mie de nopți
a mâncat noroi și nori și furtuni și s-a făcut tot mai mare
înfulecând cu lăcomie dejurîmprejur
până când într-o amiază
a înghițit și copacii și casa și grădina și câinele negru
așa se făcuse de mare

trăiesc în burta lumină a câinelui alb
din când în când se aude câte un schelălăit negru

sâmbătă, 25 martie 2017

Indigestia

Domnul Blându a fost un om bun. Și-a văzut de viață cu răbdare și conștiinciozitate. S-a trezit în fiecare dimineață la șase, a luat micul dejun, și-a sărutat soția pe frunte, a plecat la servici, a muncit opt ore neîntrerupt, apoi s-a întors acasă, și-a sărutat din nou soția pe frunte, a luat masa de prânz, s-a uitat la teveu, s-a spălat pe dinți și s-a culcat. Fără abateri, fără poticneli. Cină n-a mai luat de o bună bucată de vreme, căci aflase că micul dejun îl iei singur, prânzul îl împarți cu prietenii, iar cina o dai la dușmani. Și toate s-au întâmplat asijderi, vreme rostogolită, până într-o seară de joi când domnul Blându a făcut o indigestie și a murit subit. Avea șaizeci și patru de ani, nouă luni și douăzeci și șapte de zile și doar două luni și trei zile până la pensie.
Tare necăjit a fost domnul Blându când s-a trezit a doua zi mort. Dar ce-avea să facă?! Și-a pus picioarele pe spinare și s-a dus acolo unde i s-a spus în ultimul vis trăit pe Pământ. A luat liftul și s-a oprit taman la ultimul etaj. A nimerit într-o încăpere mare și înaltă, fără ferestre, ca un hol imens, unde oameni de toate națiile și vârstele, care cu valize, care cu papornițe, care cu simple gentuțe de mână, se îngrămădeau mai ceva ca la Gara de Nord. Domnul Blându a rămas descumpănit în mijlocul mulțimii. Umeri colțoși îi împungeau trupul, sudalme îi întepau urechile, coate ascuțite îi loveau trunchiul, coapse abuziv rotunjite îl rostogoleau de colo-colo ca pe o bilă de biliard. Noroc cu îngerii-agenți îmbrăcați în salopete albastre din două bucăți, care îi îndrumau pe călători către una din cele trei cozi uriașe formate la intrarea în Ceruri. Domnul Blându s-a trezit prins de brâu și așezat la cea din stânga și înarmat cu răbdare a așteptat acolo. Era mult mai mare decât la AJFP, la impozite și taxe, dar era obișnuit cu cozi din acestea. Domnul Blându a dat să se uite la ceas, să vadă cât de adâncă are să-i fie așteptarea, dar nu mai avea ceas. Domnul a zâmbit blând, toate ceasurile lui rămăseseră pe Pământ. Dincoace nu era timp. Și nici așteptare. Știa asta...
Dupa mai multe felii de răbdare domnul Blându a ajuns până aproape de Sfântul Petru. Și ca să nu se facă de râs când avea să dea ochii cu el, domnul Blâdu a tras cu privirea la cel dinainte, un bărbat zdravăn, cu ceafă groasă și părul tuns scurt, aproape zero.
- Ce-ai adus?! - l-a întrebat Sfântul Petru scurt pe bărbat.
Bărbatul a scos dintr-un sac de iută, pe care-l purta pe umeri, un teanc mare, să fi fost vreo sută, de aventuri trecătoare, șapte iubiri, patru violuri, șase cuțite, două pistoale, trei condamnări, o evadare, douăzeci și trei de tâlhării, o nevastă, trei copii legali, șapte uitați, o pocăință prea târzie...
Sfântul Petru le-a apucat una câte una, le-a întors pe toate fețele, le-a mutat de pe o masă pe alta și apoi însumând a spus doar atât:
- Știi da?! - și i-a arătat din bărbie Poarta Iadului.
Bărbatul cu gâtul gros a rânjit împăciuitor și luându-și înapoi desaga goală a pornit cu pași grei către ușă.
Apoi Sfăntul Petru și-a întors fața către el.
- Tu?! - l-a întrebat Sfântul încruntat, căci lume multă era strânsă în juru-i și nici pomeneală să se împuțineze vreun pic.
Domnul Blându s-a pierdut. Cuvintele i s-au poticnit în beregată și doar un găjăit surd i-a ieșit printre buze.
- Tu?! Ce-ai adus? - l-a întrebat Sfântul din nou ridicând glasul.
Domnul Blându nu era pregătit pentru o asemenea întrebare. El crezuse tot timpul că are să fie întrebat ce-a făcut, nu ce-a adus. Și atunci ar fi putut să spună că timp de șaizeci și patru de ani, nouă luni și douăzeci și șapte de zile a făcut numai lucruri bune, că s-a trezit în fiecare dimineață la șase, a luat micul dejun, și-a sărutat soția pe frunte, a plecat la servici, a muncit opt ore neîntrerupt, apoi s-a întors acasă, și-a sărutat din nou soția pe frunte, a luat masa de prânz, s-a uitat la teveu, s-a spălat pe dinți și s-a culcat. Fără abateri, fără poticneli. Dar Sfântul Petru nu-l întreba asta, Sfântul îi cerea imperativ și cu glas aspru să-i arate ce-a adus. Iar domnul Blându nu adusese nimic, ce să aducă dintr-o viață muncită corect și conștiincios?! Că și casa fusese a întreprinderii, iar la pensie urma să se mute în a bătrânească de la țară, rămasă de la mumă-sa.
- Nimic?! - l-a scrutat Sfântul Petru adunându-și sprâncenele nor deasupra nasului.
Într-o disperată căutare spre salvare domnul Blându a dat să-și scuture buzunarele de la pijamaua în care era când l-a lovit indigestia și a găsit într-un târziu dopul de la tubul de pastă de dinți pitit într-unul din ele. Fericit l-a ridicat, l-a privit ca pe un inel cu diamante pregătit pentru ziua iubitei și l-a pus pe masa din stânga. Nu mai era nimic altceva pe masa din stânga. Și era uriașăăă, iar dopul atât de mic!
Sfântul Petru l-a privit zâmbind amar fără să-l atingă, s-a scărpinat în barbă, s-a scărpinat în ceafă, și-a luat obrajii în palme și a oftat îndelung.
- Nici nu știu ce să fac cu tine mă, pe tine ar trebui să te trimit înapoi!
Domnul Blându s-a uitat încurcat peste umăr. Puhoi de oameni se îmbulzeau unul în altul, icnind, vociferând, înțepându-se cu coatele, împungându-se cu valizele, însumându-se pâlnie spre una din cele două uși. Nici vorbă să-și dorească să se întoarcă. Așa că și-a pus mâinile pe genunchi și a așteptat cuminte, cum făcuse o viață întreagă, decizia Sfântului. Și în cele din urmă aceasta veni. Sfântul Petru ridică privirea și-i arătă din ochi urma bărbatului dinainte, apoi rosti tare și apăsat.
- Următoruuuuul...


sâmbătă, 18 martie 2017

adunări

șed pe un colț de nerăbdare
așteptând să deschizi ochii
am de împărțit cu tine
o dimineață galbenă
ca o felie de chec
și câteva vise
pe care le țin în pumn
într-un șervet de hârtie

nu, nu, nu te grăbi
am să mă strecor eu înăuntru...

vineri, 10 martie 2017

o jonglerie cu fructe

fiecare vorbă pe care o spui
înghite o bucată din sufletul meu
ca pe un măr
aflat la baza unei piramide de fructe
pe-o tavă mătuită de-argint

apoi alt cuvânt
și o portocală a sufletului dispare
printre frazele tale
o rodie, o pară, un exotic mango
coborând în rând să-i ia locul

fructele mele
au conturul buzelor tale
întipărite în coajă
chiquita, chiquita...
șoptesc de pe masa din sufragerie
când mă întind să mă culc
alunecând dinspre vârf înspre bază

rupte pe jumătate
sau strivite între buze
ele au toate aceeași mireasmă
a trupului tău dezvelit
ridicându-și breteaua subțire pe-un umăr

dinspre tine
viața mea e doar o jonglerie cu fructe


duminică, 5 martie 2017

Gand

Viața e ca o cadă de baie, e făcută să se lăfăie unul în ea, n-o duc rău nici doi dacă stau lipiți, în timp ce de la trei în sus își pierde tot sensul...

sâmbătă, 4 martie 2017

yard sale

în parcul central
bărbații au venit dis de dimineață
și au întins peste iarbă visele
deasupra, fiecare a așezat mijite mărunturi
o bicicleta cu spițe din pene de lebădă
un fluier vechi din care nasc volburi albastre
o pasăre cu aripile crescând înlăuntru
o mașină ruginită de tuns temeri

tu ai apărut ca punct pe brațul aleii
și crești rătăcind printre ele


joi, 2 martie 2017

încolțiri

ce primăvară frumoasă
îți spun
tu te încrunți
vântul șuieră și zăpada se așterne pe străzi
acoperă case, copaci
e alb ca o coală de hârtie
neîntinată de gânduri
până la poartă
doar urmele pașilor mei
înșirând adâncit străluciri

duminică, 26 februarie 2017

împletiri

Bună dimineața Anne
Aici cerul e înnorat și aduce a geamăt
Păsările zboară jos, mult prea jos
Ciocurile lor lungi și subțiri sfredelesc pământul
iar trupurile alunecă în urmă
scrâșnind neînălțări

Doar din când în când ies la lumină
verdeascuțit
de sub crusta subțire


Tu?! Croșetezi?!

joi, 9 februarie 2017

semne de întrebare

ai privit vreodată un căluț de mare în față?
nu-i așa că nu nechează?!
și nici nu-și flutură coama în bătaia vântului
nu scurmă nisipul mării cu copitele
și nici nu sparge valurile cu alergarea-i albastră...
căluțul de mare e mic cât un degetar
poate șade cuminte pe arătător
și are coada încolăcită în semn de întrebare...

luni, 6 februarie 2017

legătură de sânge

înghit pe nemestecate
și ultima sabie
departe
cineva își linge rănile crăpânde

miercuri, 1 februarie 2017

delicatețe

vreau să facem dragoste
mi-a spus ferm
cu privirea pierdută spre mare
și trupul vibrând sub rostogolirea de val
avea picioarele subțiri ca două fire de iarbă
mijlocul fin ca al acului ochi
două sprâncene arcuite
cu care pipăia dejurîmprejurul
și mantia străvezie acoperită
cu păuni și cu ochi colorați
stătea pe vârful degetului
și suspina din aripi
la fiece adiere de vânt
așteptând tremurat un răspuns pozitiv
am rămas pentru o clipă descumpănit
neștiind cum să răspund
unei asemenea imense delicateți
apoi am alergat degrabă în debara
mi-am pus pelerina galbenă de ploaie
fesul verde cu ciucure roșu
cizmele negre până la genunchi
mănușile din piele maro
ochelarii albaștri de soare...

și ne-am împletit într-un suspin îndeluuung
culorile...

sâmbătă, 28 ianuarie 2017

femeie, tu

cândva demult, demult de tot
pe când lucrurile nu aveau încă rotunjite contururi
îngerul s-a așezat la marginea câmpiei
și a întrebat frecându-și fericit aripile
astăzi cu ce ne puteți încânta?!
eu știu să cânt - a spus pasărea
și a început să-și încolăcească trilurile
printre ramurile crude ale copacilor
eu știu să dansez - a spus vântul
înfășurându-și unduirile
în jurul frunzelor tremurânde
eu colorez lumea - a spus floarea
stropind câmpia cu panglici curcubeie
atunci te-ai ridicat tu
și fără să spui nimic
ai început să alergi peste câmpuri
râzând, cântând și fluturând aripile rochiei
nu te-ai oprit nicio clipă
înainte să înconjori Pământul
și să te întorci înapoi sărind într-un picior
îngerul a pus o palmă sub bărbie
și după ce a mormăit îngândurat o vreme a glăsuit
de azi înainte tu vei fi femeia!

marți, 24 ianuarie 2017

ne-aproape

aseară i-am șoptit vânzătoarei de la mezeluri
ca are sânii frumoși
probabil mi-a răspuns ceva
dar s-a pierdut în raftul din spate cu pufuleți
nici n-o observasem
tu în schimb murmurai dulce
din borcanul cu gem de căpșuni!

joi, 12 ianuarie 2017

Tânjire

azi noapte n-am putut să închid niciun ochi
oamenii din oraș își încărcau zilele în camioane imense
așteptând cu motoarele fremătând sub ferești
grăbindu-se care încotro
ca și cum ar fi sosit sfârșitul lumii

în orașul pustiit
tu dormeai limpede cu capul pe perna mea
și părul răsfirat peste cearceaful pătat
cu picuri de lună

iar eu nu puteam să te-ating!