marți, 16 mai 2017

Conturând

am desenat cu degetul un copac în nisip
un trunchi gros în centru
trei ramuri în stânga, trei ramuri în dreapta
și un braț subțire înălțat către cer
apoi am umplut ramurile cu frunze prelungi
ca o scursă privire

după câteva minute a apărut o vrabie
care s-a așezat pe ramura cea mai joasă
a început să ciripească zglobie și să-și scuture aripile
a sosit apoi alta și s-a așezat lângă ea înfoind ciripitul
și alta și alta până când copacul întreg
s-a umplut de vrăbii gureșe
acoperind orice semn în nisip

apoi a venit marea și a șters totul...


sâmbătă, 13 mai 2017

transpunere

Pasărea poate să șadă
Ochiul meu a zburat-o pe dânsa


joi, 11 mai 2017

Povestea

o voce de femeie îl roagă în receptor
să vină degrabă la scoală
să citească copiilor poeziile sale
de unde știe femeia că el scrie poezii
el se miră n-a spus niciodată nicicui
poemele le-a scris pe toate în palmă
și-n dimineți însorinde a lipit palmele
pe faianța aburindă din baie
acum stă în cumpănă, dar vocea femeii o știe

el intră timid și se împiedică în prag
copiii îl așteaptă zâmbind curios
are să recite din poeziile sale
iar ei au să-l asculte cuminți
și-au să-l roage încolțind să mai spună
dar imediat ce deschide gura
o fetiță cu cozi blonde se ridică și pleacă
apoi alta din spate face la fel
la fiecare vers pe care îl recită
câte un copil se grăbește să iasă
n-ar fi crezut că sunt atâția copii într-o clasă
căci el e la a patra poezie
iar copiii se tot ridică și pleacă
doar unul rămâne

lucrurile n-ar fi trebuit să se întâmple așa
copiii n-ar fi trebuit să plece
iar profesoara ar fi trebuit să sosească
îl recunoaște pe băiat,
pe vremea lui stătea în penultima bancă la geam
șed amândoi pe scaunele mici ca pe talerele unei balanțe
îmi spui o poveste, îl întreabă băiatul cu ochi rugători
greu cade căruntul din gene
dar o poveste tot are să-i spună
și-apoi alta și alta,
el nu se mai satură tălmăcind povestiri
iar copilul zâmbind…

s-a înnoptat și nu sună încă de recreație!

luni, 8 mai 2017

Condurând

Condurul prințesei
Purtând aripile
Spre al nouălea cer



joi, 4 mai 2017

Desuuri

Tu te întorceai în fiecare zi cu tramvaiul 5
Coborai la Rossini
Apoi o luai la pas printre blocuri
Și printre piersicii sălbateci
La 4:35 fix intrai pe ușă
El te săruta în treacăt pe obraz,
Cu ochii-n pământ tu grăbeai pasul
Părea că vii de la muncă,
N-a bănuit niciodată
Că tu nu-ți ești timpul acesta cu tine
Treceai mai departe și te opreai în dormitor
Îți scoteai liniștită pantofii, rochia, desuurile
Nu mai aveai nimic pe dedesubt
Apoi îți îmbrăcai pentru el trupul dintotdeauna
Și te întorceai să-i zâmbești.


luni, 1 mai 2017

O cameră obscură

Păstrez în casă o cameră goală
Nicio mobilă înăuntru
Doar două ferestre mari către sud
Prin care pătrunde soarele toată ziua
Seara traversează înapoi
În fiecare primăvară descui ușa
Și-i văruiesc pereții în alb
Astfel încât orice trecere
Să se imprime perfect


miercuri, 19 aprilie 2017

sorbim?!

el intră în cafeneaua cochetă
se așează la masa rotundă cu scaune albe de metal
și cere o cafea, nici măcar o cafea spune el, o clipă de liniște
fata îl privește amuzată și-i aduce totuși o cafea aburindă
nu, nu… nici zahăr nici lapte
cafeneaua are o sobă, e cald înăuntru
ceașca e bleu cu margine roșie dantelată
ca o rochiță de domnișoară
el răsucește ceșcuța și rochița
se ridică dincolo de genunchi în sus pe pulpe
înăuntru e albă
soarbe o gură și numără
câte buze de domnișoară s-au lipit de-ale sale
cafeaua e fierbinte, îi încălzește tot înlăuntrul
e întuneric afară și străzile-s pustii, doar lampadarele
ca lumânările pe tortul miresei
cafeaua e gata, dar el tot amână plecarea
întinde nările să-i mai culeagă o dată miresmele
dar ceașca miroase acum a flori
a magnolie, a iasomie, a trandafiri
Marry Me de la Lanvin, i-a spus cândva un gât de femeie
se ridică și iese, îi lasă fetei un ban pentru cafea
și altul pentru ceșcuța ca o rochiță de domnișoară

el își desface cu gesturi târzii nasturii cămășii
îmbracă pijamaua
își potrivește ceasul și îl așează pe noptieră
apoi stinge veioza
mâine are să vie iarăși o zi

de pe raftul cu cărți o ceșcuță bleu cu dantelă roșie
îi zâmbește cochet
sorbim?!


luni, 17 aprilie 2017

Arc

nu de prăbușirea boltei
pe care o clădim
mă tem
căci orice construcție
ce se înalță amenințător către cer
se va prăbuși
ci de strigătul
că n-ar fi trebuit s-o pornim


miercuri, 12 aprilie 2017

Alunecare

Sub petrecerea vântului
Nisipul întrupează fantomatice forme
Peste ele un copil modelând răsăritul
Ai grijă copile de clipa aceasta
Are deja colțul ciobit…


joi, 6 aprilie 2017

Azi facem ghiveci

Azi facem ghiveci. Eu pun în coș vinetele, cartofii dulci, dovleceii, mazărea, ardeii, roșiile, tu pui uleiul, boabele de strugure strivite între buze, parfumul, ciocolata cu dâre, fructul de mango, sucul de zmeuri curgând. Oamenii se împing în noi ca și cum nu ne-ar vedea, ca și cum am fi invizibili. Trecem printre rafturi molcom, abiatingând, ne aplecăm să descifrăm culorile de pe o cutie cu bomboane de ciocolată și mieji de cireși, apoi de pe alta și de pe alta. Oamenii ăștia vând doar culori, cutiile sunt goale. O nimica toată. Tu te-ai oprit între pungile cu mirodenii. Bagi o monedă de 25 de bani și poți inspira marea sau bradul din mijlocul poienii sau doar un poet. Te oprești la pachetele cele mai mici, au miresmele cele mai dense, îmi explici făcându-mi cu ochiul.
Pe măsură ce înaintăm rafturile se fac tot mai mărunte, ne aplecăm tot mai des, culorile și miresmele sunt tot mai profunde, mă lași să înțeleg. Eu cântăresc vinetele, tu zâmbești șăgalnic, ce ghiveci bun are să iasă. Oamenii sunt și ei tot mai mici, nu mai e nicio îndoială, vânzătoarea de la pâine trebuie să se ridice pe un scaun ca să-mi întindă ziua tăiată felii. O să le prăjim puțin și o să le ungem cu ulei de măsline și pastă de usturoi îmi spui, dar nu-ți face griji i-am ținut în apă de roze, are să ne miroasă gura a flori.
Fructele șușotesc gălăgioase, aruncându-și rostiri curcubee peste două galantare cu legumele crude. Roșii?! mă întrebi din priviri, iar eu dau din cap afirmativ și înșfac o cupă să le așez. Rămân însă cu palmele în aer căci nu mă hotărăsc defel, prelungi ca sânii tăi semețindu-și mirarea sau rotunde ca buzele-ți pufăind un sărut rotocol?!
Nu e nimeni la coadă, sau poate sunt, dar au rămas atât de mici că nici nu se mai văd, Eu întind pachetele pe bandă, tu întinzi soarele pe cer. Vinul, vinul tu l-ai ales?! Mă întorc să te-ntreb dacă-ti place cabernetsauvignonul, e un pic taninos îți spun, dar are o aromă plăcută de piele si tabac, am citit asta mai demult pe wikipedia.
Tu nu îmi răspunzi, tu nu ești. Te caut disperat din priviri. Ai fugit probabil să prinzi ultima stea, Betelgeusa. Are să explodeze într-o zi de atâta încântată strălucire, am citit eu într-un articol pe net și-are să se transforme într-o supernovă. Betelgeuse will brighten enormously, perhaps as bright as the full moon and visible in broad daylight, scria în articol, dar tu tot nu te arătai. Te-am căutat printe rafturi, niciunde, printre pașii acoperindu-se unul pe altul ca petalele de trandafiri scuturate peste rădăcinile groase.
Un bărbat mic și rotunjor bolborosește ceva într-o limbă pe care nu o înțeleg și mă trage de mânecă spre casă. Am lăsat acolo toate pachetele, pe bandă le-am lăsat și banda curge devale, pachetele dispar dincolo de capătul ei și reapar la celălalt capăt ca și cum ar fi lipite cu superglue de cauciucul rugos. Eu îi explic că nu ești de găsit, că ești înaltă cam cât mine așa, că ai părul ușor trecând peste umeri, trupul zvelt și zâmbetul larg. Îi explic întruna cu mâinile pe care mi le petrec de jur împrejurul corpului în încercarea de a fi cât mai clar cu putință. Caut din ochi și găsesc. Iau o cutie de ananas din care zâmbește galben o felie rotundă și-i arăt. Uite-așa! Omul parcă e de pe altă lume, parcă nici nu m-a auzit, s-a sprijinit cu un picior în spate, l-a flexat ușor pe celălalt în față și așa ancorat încearcă să mă târâie spre ieșire. Sunt mai zdravăn decât el, rămân neclintit pe picioare.
Deodată sună telefonul. E numărul tău. Răspund. Vocea ta.
- Ai luat tot ce ți-am scris?!


sâmbătă, 1 aprilie 2017

neostoitele miresme

îți miros mâinile a zmeuri
ți-am spus sorbindu-le cu nesaț căușul
tu ai fugit îmbujorată să le speli
în albie cu apă de ploaie
pentru ca de-a doua zi dimineață
să miroasă a mărgăritar
ca și cum brațele ți s-ar dezveli necontenit
lujeri cruzi

joi, 30 martie 2017

Câinii

în curte au intrat doi câini mari, unul alb și unul negru
sunt mereu pe aici mă mir că nu i-ai mai văzut
câinele negru mănâncă brândușe și verde și vrăbii
apoi se întinde cu burta la soare
câinele alb mănâncă noroi
și blana lui se face tot mai albă și mai strălucitoare
într-o zi câinele negru a mâncat tot verdele
și florile și copacii și vrăbiile
a mâncat apoi toată ziua
și câinele alb l-a mâncat
am plâns, era întuneric
mama m-a mângâiat și mi-a spus
(mama nu mai era, era altă femeie)
nu plânge am să-ți aduc altul
dar să ai grijă de el și să-l iubești ca pe ochii din cap
mi-a lăsat lângă pernă un pui alb și pufos ca un vis
l-am îngrijit ca pe ochii din cap
și el a crescut într-o zi cât alții într-o mie de nopți
a mâncat noroi și nori și furtuni și s-a făcut tot mai mare
înfulecând cu lăcomie dejurîmprejur
până când într-o amiază
a înghițit și copacii și casa și grădina și câinele negru
așa se făcuse de mare

trăiesc în burta lumină a câinelui alb
din când în când se aude câte un schelălăit negru

sâmbătă, 25 martie 2017

Indigestia

Domnul Blându a fost un om bun. Și-a văzut de viață cu răbdare și conștiinciozitate. S-a trezit în fiecare dimineață la șase, a luat micul dejun, și-a sărutat soția pe frunte, a plecat la servici, a muncit opt ore neîntrerupt, apoi s-a întors acasă, și-a sărutat din nou soția pe frunte, a luat masa de prânz, s-a uitat la teveu, s-a spălat pe dinți și s-a culcat. Fără abateri, fără poticneli. Cină n-a mai luat de o bună bucată de vreme, căci aflase că micul dejun îl iei singur, prânzul îl împarți cu prietenii, iar cina o dai la dușmani. Și toate s-au întâmplat asijderi, vreme rostogolită, până într-o seară de joi când domnul Blându a făcut o indigestie și a murit subit. Avea șaizeci și patru de ani, nouă luni și douăzeci și șapte de zile și doar două luni și trei zile până la pensie.
Tare necăjit a fost domnul Blându când s-a trezit a doua zi mort. Dar ce-avea să facă?! Și-a pus picioarele pe spinare și s-a dus acolo unde i s-a spus în ultimul vis trăit pe Pământ. A luat liftul și s-a oprit taman la ultimul etaj. A nimerit într-o încăpere mare și înaltă, fără ferestre, ca un hol imens, unde oameni de toate națiile și vârstele, care cu valize, care cu papornițe, care cu simple gentuțe de mână, se îngrămădeau mai ceva ca la Gara de Nord. Domnul Blându a rămas descumpănit în mijlocul mulțimii. Umeri colțoși îi împungeau trupul, sudalme îi întepau urechile, coate ascuțite îi loveau trunchiul, coapse abuziv rotunjite îl rostogoleau de colo-colo ca pe o bilă de biliard. Noroc cu îngerii-agenți îmbrăcați în salopete albastre din două bucăți, care îi îndrumau pe călători către una din cele trei cozi uriașe formate la intrarea în Ceruri. Domnul Blându s-a trezit prins de brâu și așezat la cea din stânga și înarmat cu răbdare a așteptat acolo. Era mult mai mare decât la AJFP, la impozite și taxe, dar era obișnuit cu cozi din acestea. Domnul Blându a dat să se uite la ceas, să vadă cât de adâncă are să-i fie așteptarea, dar nu mai avea ceas. Domnul a zâmbit blând, toate ceasurile lui rămăseseră pe Pământ. Dincoace nu era timp. Și nici așteptare. Știa asta...
Dupa mai multe felii de răbdare domnul Blându a ajuns până aproape de Sfântul Petru. Și ca să nu se facă de râs când avea să dea ochii cu el, domnul Blâdu a tras cu privirea la cel dinainte, un bărbat zdravăn, cu ceafă groasă și părul tuns scurt, aproape zero.
- Ce-ai adus?! - l-a întrebat Sfântul Petru scurt pe bărbat.
Bărbatul a scos dintr-un sac de iută, pe care-l purta pe umeri, un teanc mare, să fi fost vreo sută, de aventuri trecătoare, șapte iubiri, patru violuri, șase cuțite, două pistoale, trei condamnări, o evadare, douăzeci și trei de tâlhării, o nevastă, trei copii legali, șapte uitați, o pocăință prea târzie...
Sfântul Petru le-a apucat una câte una, le-a întors pe toate fețele, le-a mutat de pe o masă pe alta și apoi însumând a spus doar atât:
- Știi da?! - și i-a arătat din bărbie Poarta Iadului.
Bărbatul cu gâtul gros a rânjit împăciuitor și luându-și înapoi desaga goală a pornit cu pași grei către ușă.
Apoi Sfăntul Petru și-a întors fața către el.
- Tu?! - l-a întrebat Sfântul încruntat, căci lume multă era strânsă în juru-i și nici pomeneală să se împuțineze vreun pic.
Domnul Blându s-a pierdut. Cuvintele i s-au poticnit în beregată și doar un găjăit surd i-a ieșit printre buze.
- Tu?! Ce-ai adus? - l-a întrebat Sfântul din nou ridicând glasul.
Domnul Blându nu era pregătit pentru o asemenea întrebare. El crezuse tot timpul că are să fie întrebat ce-a făcut, nu ce-a adus. Și atunci ar fi putut să spună că timp de șaizeci și patru de ani, nouă luni și douăzeci și șapte de zile a făcut numai lucruri bune, că s-a trezit în fiecare dimineață la șase, a luat micul dejun, și-a sărutat soția pe frunte, a plecat la servici, a muncit opt ore neîntrerupt, apoi s-a întors acasă, și-a sărutat din nou soția pe frunte, a luat masa de prânz, s-a uitat la teveu, s-a spălat pe dinți și s-a culcat. Fără abateri, fără poticneli. Dar Sfântul Petru nu-l întreba asta, Sfântul îi cerea imperativ și cu glas aspru să-i arate ce-a adus. Iar domnul Blându nu adusese nimic, ce să aducă dintr-o viață muncită corect și conștiincios?! Că și casa fusese a întreprinderii, iar la pensie urma să se mute în a bătrânească de la țară, rămasă de la mumă-sa.
- Nimic?! - l-a scrutat Sfântul Petru adunându-și sprâncenele nor deasupra nasului.
Într-o disperată căutare spre salvare domnul Blându a dat să-și scuture buzunarele de la pijamaua în care era când l-a lovit indigestia și a găsit într-un târziu dopul de la tubul de pastă de dinți pitit într-unul din ele. Fericit l-a ridicat, l-a privit ca pe un inel cu diamante pregătit pentru ziua iubitei și l-a pus pe masa din stânga. Nu mai era nimic altceva pe masa din stânga. Și era uriașăăă, iar dopul atât de mic!
Sfântul Petru l-a privit zâmbind amar fără să-l atingă, s-a scărpinat în barbă, s-a scărpinat în ceafă, și-a luat obrajii în palme și a oftat îndelung.
- Nici nu știu ce să fac cu tine mă, pe tine ar trebui să te trimit înapoi!
Domnul Blându s-a uitat încurcat peste umăr. Puhoi de oameni se îmbulzeau unul în altul, icnind, vociferând, înțepându-se cu coatele, împungându-se cu valizele, însumându-se pâlnie spre una din cele două uși. Nici vorbă să-și dorească să se întoarcă. Așa că și-a pus mâinile pe genunchi și a așteptat cuminte, cum făcuse o viață întreagă, decizia Sfântului. Și în cele din urmă aceasta veni. Sfântul Petru ridică privirea și-i arătă din ochi urma bărbatului dinainte, apoi rosti tare și apăsat.
- Următoruuuuul...


sâmbătă, 18 martie 2017

adunări

șed pe un colț de nerăbdare
așteptând să deschizi ochii
am de împărțit cu tine
o dimineață galbenă
ca o felie de chec
și câteva vise
pe care le țin în pumn
într-un șervet de hârtie

nu, nu, nu te grăbi
am să mă strecor eu înăuntru...

vineri, 10 martie 2017

o jonglerie cu fructe

fiecare vorbă pe care o spui
înghite o bucată din sufletul meu
ca pe un măr
aflat la baza unei piramide de fructe
pe-o tavă mătuită de-argint

apoi alt cuvânt
și o portocală a sufletului dispare
printre frazele tale
o rodie, o pară, un exotic mango
coborând în rând să-i ia locul

fructele mele
au conturul buzelor tale
întipărite în coajă
chiquita, chiquita...
șoptesc de pe masa din sufragerie
când mă întind să mă culc
alunecând dinspre vârf înspre bază

rupte pe jumătate
sau strivite între buze
ele au toate aceeași mireasmă
a trupului tău dezvelit
ridicându-și breteaua subțire pe-un umăr

dinspre tine
viața mea e doar o jonglerie cu fructe


duminică, 5 martie 2017

Gand

Viața e ca o cadă de baie, e făcută să se lăfăie unul în ea, n-o duc rău nici doi dacă stau lipiți, în timp ce de la trei în sus își pierde tot sensul...

sâmbătă, 4 martie 2017

yard sale

în parcul central
bărbații au venit dis de dimineață
și au întins peste iarbă visele
deasupra, fiecare a așezat mijite mărunturi
o bicicleta cu spițe din pene de lebădă
un fluier vechi din care nasc volburi albastre
o pasăre cu aripile crescând înlăuntru
o mașină ruginită de tuns temeri

tu ai apărut ca punct pe brațul aleii
și crești rătăcind printre ele


joi, 2 martie 2017

încolțiri

ce primăvară frumoasă
îți spun
tu te încrunți
vântul șuieră și zăpada se așterne pe străzi
acoperă case, copaci
e alb ca o coală de hârtie
neîntinată de gânduri
până la poartă
doar urmele pașilor mei
înșirând adâncit străluciri

duminică, 26 februarie 2017

împletiri

Bună dimineața Anne
Aici cerul e înnorat și aduce a geamăt
Păsările zboară jos, mult prea jos
Ciocurile lor lungi și subțiri sfredelesc pământul
iar trupurile alunecă în urmă
scrâșnind neînălțări

Doar din când în când ies la lumină
verdeascuțit
de sub crusta subțire


Tu?! Croșetezi?!

joi, 9 februarie 2017

semne de întrebare

ai privit vreodată un căluț de mare în față?
nu-i așa că nu nechează?!
și nici nu-și flutură coama în bătaia vântului
nu scurmă nisipul mării cu copitele
și nici nu sparge valurile cu alergarea-i albastră...
căluțul de mare e mic cât un degetar
poate șade cuminte pe arătător
și are coada încolăcită în semn de întrebare...

luni, 6 februarie 2017

legătură de sânge

înghit pe nemestecate
și ultima sabie
departe
cineva își linge rănile crăpânde

miercuri, 1 februarie 2017

delicatețe

vreau să facem dragoste
mi-a spus ferm
cu privirea pierdută spre mare
și trupul vibrând sub rostogolirea de val
avea picioarele subțiri ca două fire de iarbă
mijlocul fin ca al acului ochi
două sprâncene arcuite
cu care pipăia dejurîmprejurul
și mantia străvezie acoperită
cu păuni și cu ochi colorați
stătea pe vârful degetului
și suspina din aripi
la fiece adiere de vânt
așteptând tremurat un răspuns pozitiv
am rămas pentru o clipă descumpănit
neștiind cum să răspund
unei asemenea imense delicateți
apoi am alergat degrabă în debara
mi-am pus pelerina galbenă de ploaie
fesul verde cu ciucure roșu
cizmele negre până la genunchi
mănușile din piele maro
ochelarii albaștri de soare...

și ne-am împletit într-un suspin îndeluuung
culorile...

sâmbătă, 28 ianuarie 2017

femeie, tu

cândva demult, demult de tot
pe când lucrurile nu aveau încă rotunjite contururi
îngerul s-a așezat la marginea câmpiei
și a întrebat frecându-și fericit aripile
astăzi cu ce ne puteți încânta?!
eu știu să cânt - a spus pasărea
și a început să-și încolăcească trilurile
printre ramurile crude ale copacilor
eu știu să dansez - a spus vântul
înfășurându-și unduirile
în jurul frunzelor tremurânde
eu colorez lumea - a spus floarea
stropind câmpia cu panglici curcubeie
atunci te-ai ridicat tu
și fără să spui nimic
ai început să alergi peste câmpuri
râzând, cântând și fluturând aripile rochiei
nu te-ai oprit nicio clipă
înainte să înconjori Pământul
și să te întorci înapoi sărind într-un picior
îngerul a pus o palmă sub bărbie
și după ce a mormăit îngândurat o vreme a glăsuit
de azi înainte tu vei fi femeia!

marți, 24 ianuarie 2017

ne-aproape

aseară i-am șoptit vânzătoarei de la mezeluri
ca are sânii frumoși
probabil mi-a răspuns ceva
dar s-a pierdut în raftul din spate cu pufuleți
nici n-o observasem
tu în schimb murmurai dulce
din borcanul cu gem de căpșuni!

joi, 12 ianuarie 2017

Tânjire

azi noapte n-am putut să închid niciun ochi
oamenii din oraș își încărcau zilele în camioane imense
așteptând cu motoarele fremătând sub ferești
grăbindu-se care încotro
ca și cum ar fi sosit sfârșitul lumii

în orașul pustiit
tu dormeai limpede cu capul pe perna mea
și părul răsfirat peste cearceaful pătat
cu picuri de lună

iar eu nu puteam să te-ating!