Oglinda

“Mai e mult până la capătul drumului? – întrebă bărbatul.
Nu, se vede o luminiță – răspunse vocea.
Ce luminiță, unde e, căci eu nu o văd – se neliniști bărbatul scrutând zarea.
E în ochiul tău, de aceea nu o vezi! – îl liniști vocea.”

Străinul se mai opri o dată în canatul ușii agățat de mâna ce-i cuprinsese pulpana raglanului ponosit.
- Rămâi, unde dracu pleci pe vremea asta?! – răcni vocea de la capătul mâinii, în timp ce câteva perechi de ochi împăienjeniți se plimbau pe marginea hainei încercând să tragă de dânsa îndărăt spre fumul înecăcios și mirosul rânced.
- Rămâi, ămâi, mâiii... – se auziră alte câteva voci ca un ecou prelung și ușor deșirând.
- Rămâi aici peste noapte și pleci mâine dimineață odihnit și sătul. Iohan o să-ți potrivească un culcuș și o să-ți aducă în zori un terci și-o tărie – reveni vocea arătând cu bărbia spre stăpânul speluncii înțepenit cu brațele încrucișate dincolo de tejghea, dar străinul nu părea s-o asculte. Deschidea din când în când ușa ca și cum o nerăbdare uriașă ar fi bolborosit într-însul ca bobul de strugure în butoiul de brad, închizând-o repede la loc pentru a-și proteja trupul străveziu de vifornița ce încerca să pătrundă prin crăpătura mijită pentru a-și căuta pacea.
- Nu pot, mă așteaptă... – bâigui el, fără să pară că șuvițele de gând se împletesc într-o potecă temeinică, ci mai degrabă că se deșiră ca fumul de tutun amărât sub rostogolirea curentului.
- Las-o dracului de vorbă omule! Cine naiba să te aștepte pe o vreme ca asta?! E urgie, nu vezi?! E vorba de o femeie, zic drept?! Altfel nu ai porni la drum pe așa pacoste de vreme, înghiți-le-ar Iadul de muieri că tare mai sucesc capetele oamenilor cinstiți și le smulg judecata azvârlind-o cât colo câinilor pribegiți.
Străinul nu răspunse ci întoarse capul doar, ceea ce întări convingerea adunării că nu putea fi vorba decât despre o femeie, nicicum altfel și făcându-i să-și lățească și mai mult rânjetul dincolo de buza paharului.
- Rămâneți cu bine oameni buni și ne-om mai revedea desigur în alte locuri sau poate în alte timpuri – conchise străinul rapid ca și cum i-ar fi fost teamă că vorbele rotitoare ale celorlalți i-ar fi putut înmuia credința și încolăci tălpile. Își strânse apoi raglanul în jurul trupului firav, deschise ușa grăbit și se pierdu în noapte.
- Muieri, muieri, la altceva nu-i duce mintea... – bolborosi el strângând și mai tare cârpa în jurul mijlocului. O vreme poteca fu dreaptă și netedă chiar dacă vremea fu strâmbă, iar pasul îi fu grăbit. Apoi poteca se îngustă și ierburile năvălind din împrejururi mănoase prinseră a-i împiedica mersul. Înaintarea deveni mai anevoioasă, dar străinul nu privea decât în pământ, nici un pic în lung, nici un pic înapoi, ceea ce îl făcea una cu drumul. Nu avea vreme să se îngrijoreze de neajunsul cărării și nici să-și cântărească oboseala, căci plămădea nestăvilit fuior subțire din caier lung de gânduri, răsucindu-l pe vârtelnița pașilor. Nu peste multă vreme, atât cât se adună în căușul neastâmpărului, zări prima mijire de soare. Își făcea loc cu botul umed printre frunze înspre zi, ca vulpea printre scândurile uscate tânjind la ograda cu orătănii. Nu-i dădu mare atenție ci își înfundă și mai mult gâtul între gulerele raglanului, întinzând pasul peste curgerea de lumină tremurândă printre încălțări netihnite. Capătul drumului era încă departe și nu își arăta în niciun fel conturul.
Curând, luminile tremurânde prinseră aripi, ridicându-se peste vârfurile copacilor, jucându-se cu frunzele șăgalnice și răscolindu-le umbrele. Străinul își umezi buzele în căușe de verde, își ameți stomacul cu câteva fructe sălbatice și își odihni tălpile pe creastă de cremene. Apoi purcese iarăși la drum. Nu-și numără răsăriturile și nici apusurile, dar ascultă zborurile păsărilor și ele îi dădură semn potrivit la margine de amurg că sfârșitul de drum e aproape.
Volbura ierburilor se îndesa și se înălța peste măsură, astfel încât privirea se poticnea în tremur de trupuri subțiri, brațele se ascuțeau sub atingerea frunzelor-coasă, în timp ce picioarele se afundau dincolo de glezne în mușchiul moale și umed. Descoperi lacul abia când mai avea câțiva pași până la marginea lui și liniștea sa îi îndestulă lăuntrul istovit. Îi încercui hotarul cu pași mărunți, în timp ce privirile încercau să pătrundă prin cheagul înserării. După o vreme descoperi glasurile. Erau doi bărbați. Sau poate trei, timbrul vocii le era asemeni, ca și cum ar fi fost doar o singură gură. Vorbeau domol, în cuvinte așezate. O lumină licări în buza de apă săgetându-i oglinda. Un petec de jar îi ținea pe toți aplecați, în timp ce vorbele se rotunjeau tot mai deplin pe măsură ce distanța se topea. Își aplecă urechea și le culese înțelesurile grele ca ciorchinii crăpând. Străinul se apropie într-atât încât simți că e momentul să le dea binețe. Și o slobozi curtenitor dar nu primi niciun răspuns. Oamenii își continuară șirul vorbelor ca și cum nici nu l-ar fi auzit, deși liniștea locurilor era atât de adâncă încât lumea întreagă s-ar fi putut scufunda într-însa. Le mai dădu o dată binețe cu glas ridicat, apoi văzând că rostirea nu găsește urechea flămândă, întinse brațul pentru a-i atinge celui mai apropiat umărul. Înaintă încă un pas până la marginea apei și îi descoperi reflectându-se în ea. Aruncă nedumerit privirea peste umăr. Nu erau înapoi. Oamenii erau înainte, îndărătul oglinzii de apă. Își adânci privirea și zări mai departe și restul. Potecile, casele, luminile, oamenii. Luciul apei îi separa ca sticla unei vitrine cu manechine. Pentru o clipă se îngrijoră. Cum de ajunseseră cu toții acolo?! Apoi lăsă capul pe spate, privi cerul nesfârșit și pricepu. Nu era rău, nu era deloc rău...