sâmbătă, 28 februarie 2015

Păsăroiul

Nu, nu despre Birdman e vorba. N-am văzut filmul şi probabil nici n-am să-l văd deşi a câştigat Oscarul. E vorba despre Grig. Pe Grig îl cunosc de când eram puşti, am copilărit împreună, am fost colegi de clasă în generală. După gimnaziu ne-am despărţit însă, eu m-am îndreptat spre real, am făcut matematică-fizică şi am devenit inginer, el a cotit-o spre uman şi a devenit păsăroi. O vreme ne-am mai întâlnit prin cartier, apoi eu m-am mutat şi drumurile noastre s-au despărţit complet pentru o bună bucată de vreme.
Ne-am revăzut cu totul întâmplător la vreo zece ani după ce am terminat facultatea. Eu aşteptam pe cineva care nu mai sosea şi eram uşor nervos. Am intrat într-o cârciumă din apropiere să dau nişte telefoane. Nu era una de fiţe, dar nici o speluncă ieftină. Înăuntru, câteva persoane şuşotind despre problemele personale şi sorbind rar din paharul cu vin sau cu bere. El a intrat imediat după mine. Era însoţit de doi copii, un băiat şi o fată, de vreo şapte opt ani, desculţi şi murdari. Copiii s-au aşezat cuminţi la masă iar el a strigat tare la ospătar "Chipsuri pentru Mihai şi Mariana! Iar mie o halbă mare". Ospătarul s-a uitat lung la ei, a comentat ceva cu o altă persoană din local care a încuviinţat uşor din bărbie, apoi a dispărut şi s-a întors cu cele cerute având grijă să-i şoptească bărbatului "Băgaţi repede astea în voi şi o ştergeţi, da?! Nu vreau să ne supărăm!". Bărbatul nu părea însă să-l fi auzit pe ospătar. A ras prima halbă înainte ca puştii să apuce măcar să desfacă pungile de chipsuri, a râgâit zgomotos, apoi a ţipat din nou "Încă o halbă pentru băiatuuu! Azi sunt fericit şi sunt în bani. Am primit lovelele pentru Întâlnirea cu El". Ospătarul i-a adus halba fără să mai spună nimic. Bărbatul a băut până la jumătate, s-a sters cu podul palmei la gură, apoi a lăsat-o pe masă. Copiii desfăcuseră între timp pungile şi înfulecau cu amândouă mâinile cartofii unsuroşi. Nu erau ai lui. Bărbatul era urât. Hainele de pe el, deşi curate, erau uzate şi probabil necălcate de-o viaţă, atârnând exact ca pe-o sperietoare de păsări. Era înalt ca un stâlp de telegraf, slab, foarte slab, cu barba stufoasă şi pletele bogate strânse în coadă cu un şiret de pantofi. Deşi părea destul de tânăr avea faţa, cât se putea vedea dincolo de ţepii deşi, brăzdată de crevase crăpânde rostogolindu-se careîncotro, ochii mari înfundaţi şi buzele subţiri ca două sfori roşii. Copiii în schimb erau dulci. Fata, cu părul blond şi ochii albaştri, avea un aer de prinţesă, în timp ce băiatul cu o figură ternă şi inexpresivă părea să fie pajul acesteia. Erau murdari din cap până-n picioare iar hainele de pe ei erau nişte zdrenţe. Bărbatul terminase de băut şi halba a doua, sorbind jumătatea rămasă cu guri rare, plimbând lichidul prin toată gura şi plescăind încântat. Copiii terminaseră şi ei chipsurile şi ciuguleau firimiturile de pe faţa de masă. "Chipsuri pentru Mihai şi Mariana! Iar mie o halbă mare" repetă bărbatul privind cu coada ochiului pentru a surprinde reacţia ospătarului. De data aceasta însă ospătarul nu mai aduse nicio halbă ci se apropie de masă şi îi şopti ceva la ureche. Bărbatul nu-i ascultă până la capăt vorbele, smuci nervos din cap, murmură câteva cuvinte de ocară şi începu să lovească cu palma desfăcută în tăblia mesei. Apoi brusc, ca şi cum şi-ar fi revenit dintr-un vis urât, se opri, îl îndepărtă pe ospătar cu dosul palmei şi se ridică în picioare. "Bine! Uite cum facem! Eu îţi spun un poem şi tu-mi spui cine e autorul. Dacă ghiceşti plecăm, pe onoarea mea că plecăm, dacă nu, aduci ce ţi-am cerut. Şi e român, nu e d-ăştia d-afară, ca să nu zici că te-ncurc." Apoi fără să mai aştepte răspunsul ospătarului începu să declame artistic.
“Bineînţeles c-am auzit cu toţii de acel câmp pe care creşte păr de fată în loc de grâu. Da, da, unduios şi blond. Iese lumea noaptea şi piaptănă îndelung părul şi dimineaţa copiii îl împletesc în cozi. Ce dacă face moartea din trupul nostru trup de femeie. Trup roditor de grozavă femeie. Mare lucru!...”
Ospătarul rămăsese fără replică. Era de-a dreptul caraghios cum înţepenise aşa în mijlocul drumului ca o barză chioară, cu mâinile impleticindu-se în faţa şorţului gri închis cu emblema localului imprimată cu negru, neştiind ce să facă cu ele. Puţinii ocupanţi ai localului aplaudară şi îl ţintuiră cu privirea pe ospătar pentru a vedea replica acestuia. Bărbatul din spate mustăcea. Îl amuza şi pe el încurcătura în care intrase ospătarul. Încurajat de încremenirea omului, lunganul continuă să declame deplasându-se ca un şarpe uriaş printre mese.
“Aşa schimbaţi vom purta în dreptul inimii o vânătaie chiar de inimă făcută, loviţi de inimă pe dinăuntru. Poţi să strigi cât vrei: Ah, fată cu părul blond şi vânăt! Tot degeaba. Vor veni copiii să i-l împletească şi-ai tăi or pieptăna-o îndelung. Poţi să strigi cât vrei: Ah, poemule, vânăt şi blond şi unduios! Tot degeaba. Vor auzi cu toţii de flacăra aia ascuţită, de inima cu două tăişuri pe care o porţi la piept. Bineînţeles.”
“Îl puteti ajuta dumneavoastră, doamnă?! Sau poate dumneavoastră, domnule!" – susură el în urechile unui cuplu care discutase până mai adineauri despre impozite. “Bacovia?” încercă cineva timid. “Nuuu ... nici vorbă. Nimeni? Nimeni, nu ştie?” – oftă el. “Atunci să vină chipsurile şi halbele!” concluzionă repede continuând să se unduie printre mese încruntat, mai degrabă mâhnit de neştiinţa auditoriului decât mulţumit de halba sosindă. Ospătarul se uită peste umăr la omul din umbră iar acesta înclina capul din nou. "Poate asta să vă spună ceva: Şi cât am să mă mai îmbăt cu ţuica asta proastă făcută din prunele arborelui genealogic al familiei Popescu? Şi, domnişoarele, cât am să le mai servesc cu delicioasa dulceaţă făcută de bunica din gutuile arborelui genealogic al familiei Popescu? Vă spune sau nu vă spune nimic?" insistă lunganul oprindu-se în faţa mea şi privindu-mă stăruitor şi intens ca şi cum de răspunsul meu ar fi atârnat, ca de-un fir subţire de păianjen, viitorul său, al meu, al nostru al tuturor. Nu auzisem niciodată versurile, era clar, habar n-aveam cine-i poetul. Lunganul nu mai aşteptă însă răspunsul ci prinse a mă cerceta amănunţit şi cu interes. Se apropie la o palmă de faţa mea, îşi ţuguie buzele a mirare, se roti în jurul scaunului de câteva ori, apoi izbucni. "Ha, să fiu al dracului. Tu eşti! Să moară ce-am mai sfânt dacă nu eşti tu! Ştii cine sunt?!" se repezi el îndreptându-se de mijloc şi pozând a la Napoleon cu o mână în şold în timp ce cu cealaltă îşi smotocea barba încercând s-o facă să dispară. "Grig!" mă lămuri el repede înainte de a-mi putea face o cât de vagă idee. "Oh, Doamne" am apucat să scap printre buze. Nu semăna aproape deloc cu Grig cel pe care-l cunoscusem. Era mai înalt, mai slab, apoi barba şi părul mascau aproape complet faţa prelungă. Doar ochii, deşi parcă mai mari şi mai adânciţi în orbite aduceau a Grig. L-am îmbrăţişat şi l-am privit din nou cu atenţie. Da, era el, nu putea fi decât el oricât s-ar fi schimbat. "Ce naiba faci omule? Cu ce te ocupi?" "Zbor! Sunt păsăroi!" rosti el limpede şi uşor ironic ca şi cum ar fi vrut să treacă degrabă peste partea asta introductivă cu ce faci şi ce dregi. "Parcă te-ai dus la Zoia, la uman, ce naiba ai făcut de-atunci până acum?" "Poezie. Poezie fac de-atunci. Probabil că o poezie proastă din moment ce nu mi-o cumpără nimeni, dar în mare asta fac de atunci şi mai ales acum. Am terminat literele, am mai făcut câteva chestii mai puţin strălucite, cum ar fi un ulcer, un copil pe care l-am abandonat pe treptele maternităţii, am scris câteva cărţi pe care le mănâncă şoarecii prin depozite, mi-am făcut câţiva prieteni adevăraţi, cei mai mulţi morţi... Cam asta am făcut. Tu?" "Eu ... mă ştii. Pe calea bătută, cum scrie la carte. Am devenit inginer. Am familie, un copil, un apartament, o maşină, datorii la bănci. Ca tot omul!" "Da, tu tot timpul ai fost ăla pragmatic, eu ăla aerianul." "Şi copiii?!" îi arăt pe puştii care aşteaptă cuminţi seria a doua de chipsuri. "Eiii ... sunt ai lui Jill, nu-s ai mei. O să-ţi povestesc odată. Ohhh ... dar dă-mi voie să-ţi fac cinste cu o bere. Azi sunt în bani, am primit ceva pentru poeziile apărute în Dominus. Nu-s cine ştie ce, dar pică bine! Şi dacă vrei îţi recit câteva poezii din volumul pe care-l am în lucru, Întâlnire cu El". Ezit. E o ezitare meschină, murdară. În gând îmi spun că am treabă, dar înlăuntul urlă, înlăuntrul nu se simte deloc confortabil lângă bărbatul adunat de pe drumuri. Mi-e ruşine. Mi-e ruşine cu el şi mi-e ruşine cu gândurile mele. Îi explic că nu pot să mai rămân şi se oferă să mă conducă. Cere încă două pungi de chipsuri, plăteşte consumaţia şi aleargă să mă prindă din urmă. "Ştii, poate ne mai vedem. Trebuie nepărat să-ţi citesc câteva poezii. O să-ţi placă, sunt sigur. Sunt genul ăsta franc, fără linguşeli şi brizbizuri, genul tău. Nu, eu n-am telefon, dar lasă-mi tu numărul tău. O să te caut eu. Cu siguranţă o să te caut, poate mai ieşim la o bere."
“Heeeei… - se strecoară lung ca o biciuşcă prin crăpătura uşii un glas bărbătesc şuierător - cine era dom’le poetul?” “Cristian Popescu, poetul uitat – suspină Grig – nişte ageamii!”
După întâlnirea aceea nu l-am mai văzut pe Grig vreme de aproape doi ani, până când... Până când am primit un telefon. "Salut bă! Ştii cine-i aici?" Nu ştiam, dar în mod evident bărbatul de la celălalt capăt al firului băuse de curând. Şi băuse mult. "Grig bă. Ce dracu faci? Ai zis că o să bem o bere împreună. Ai feştelit-o! Eu acu nu pot să mai beau că mi-au zis ăştia că am ciroză şi-o să mor" Am rămas blocat. Nu eram pregătit pentru o asemenea discuţie. "Salut Grig. Ce faci?" "Zbor, ce dracu să fac. De păşit nu se mai poate păşi cu niciun chip p-aici pe lângă voi. Arde pământul sub tălpi şi voi nici nu vă sinchisiţi. Doar dacă mă apropii un pic şi-mi pârlesc penele. Nu ştiu cum dracu suportaţi să vă ardă vâlvătăile Iadului în halul ăsta. Da şi eu am cam obosit de-atâta zbor bătrâne. N-aş fi ştiut niciodată cât de greu e să fii pasăre dacă n-aş fi devenit eu însumi. E mult mai complicat decât credeţi voi toţi. Fâl, fâl şi gata. Vezi, datul ăsta din aripi presupune efort, al dracului efort. Apoi când eşti sus, sus de tot, poţi să planezi o vreme alunecând uşor pe frunzele vântului, ca o picătura de ploaie pe crengile copacului. Nu mult, o vreme. Dar datul ăsta permanent din aripi, mă oboseşte. Înţelegi ce vreau să spun? "Înţeleg Grig" "Ei, înţelegi! Înţelegi pe dracu. Cum naiba să înţelegi ce simt păsările daca nu eşti pasăre?! N-ai cum! Nu e o chestiune filozofică, aici e vorba de simţuri. E ca şi cum ai sparge piatră toată ziua cu barosul, aşa şi cu zburatul. Înţelegi?" "Nu, nu înţeleg nimic." "E OK, e perfect! Îmi place răspunsul tău. Întotdeauna mi-ai plăcut pentru că ai fost un tip deştept, prinzi repede esenţa. Da lasă-mă dragă să vorbesc cu omul. Şi ce daca e telefonul Adrianei. Ia să mă mai lase şi curva asta. Ce dacă ea are telefon şi eu n-am?! Asta îi dă dreptul să-mi dicteze cu cine şi cât să vorbesc?! Ia scuteşte-mă dragă! Auzi, alo, mai eşti? Auzi bătrâne ştii de ce te-am sunat, bă? Că am ciroză. N-o să mai putem bea berea aia." Apoi se făcu linişte, o linişte grea ca o cortină coborâtă mult înainte ca spectacolul să se termine lăsând deopotrivă actorii şi publicul nedumeriţi. "Îmi pare rău!" "Hai du-te dracu! Iar mă iei cu d-astea?! Păi de ce-ţi pare ţie rău musiu? Hai zi-mi, de ce-ţi pare ţie rău de ciroza lu Grig. Te supără cu ceva? Te deranjează undeva? Îţi ofenseaza vanitatea? Hmmm? De ce-ţi pare ţie rău că Grig are ciroză?" Apoi semnalul se întrerupe de câteva ori. Se aud icnete şi frânturi de cuvinte. În mod evident femeia de lângă Grig încearcă să-i smulgă telefonul, dar el nu-l lasă din mână. "Lasă-mă dragă să vorbesc cu prietenul meu. Da, e prietenul meu. Şi ce dacă vorbesc aşa cu el, vorbesc cum vreau eu. Auzi bă. Îmi trebuie niste bani de spital. Mă gândeam că poate rupi ceva de la gura fiică-tii şi-mi bagi şi mie la pijama nişte biştari." Nu-i vorbisem niciodată despre familia mea. Mă îngrijora faptul că se interesase despre ea. Nu ştiam ce să-i răspund. "Nu vrei să-ţi rupi, hmmm? Mama mă-tii de dobitoc. Când vine vorba de biştari voi ăştia de călcati pe pământ nu împărţiţi cu păsările, hai?! Bă ipocritule" Am înghiţit în sec. Eram copleşit de sentimente contradictorii, milă, jenă, teamă, neputinţă. Eram ravăşit complet.
La mai puţin de o lună am primit un alt telefon. Era un glas delicat dar speriat de femeie. "Alo, bună ziua domnule. Nu ştiu cum să vă spun. Eu sunt Maria. Euuu .... Domnule, e vorba de Grig. Dacă nu fac rost repede de 6ooo de lei nu-l operează şi o să moară. Nu mi-au spus, dar eu ştiu, am citit domnule. M-am interesat. Nu scapă. De unde să fac rost de 6ooo de lei? Am amanetat tot ce mai aveam de la mama. Am scos vreo câteva sute. Nimeni nu-mi mai dă domnule. E dator vândut faţă de toţi. Doar dumneavoastră. A vorbit foarte frumos de dumneavostră. Mi-a cerut să nu sun. I-a fost tare ruşine de ceea ce a făcut acum o lună. Şi mie mi-e ruşine să vă sun. El nu e om rău, e om tare bun dar bea domnule şi când bea nu mai ştie de el. Mi-a spus să nu cumva să vă sun. Acum eu nu ştiu ce să zic ... Dacă credeţi... Cum ştiţi ... dar dacă nu se operează moare".

(va urma)

luni, 23 februarie 2015

Viaţă de navetist (final)

De la evenimentul cu tortul Mioarei viaţa noastră de navetişti s-a schimbat complet. Am devenit mult mai sociabili, mai volubili, mai uniţi, mai veseli, ce mai, o familie mare, de cincizeci şi trei de locuri din care şase neocupate, plus cel al ghidului şi al şoferului care face de-acum parte dintre ai noştri. E adevărat că unitatea asta a fost cimentată şi de gestul lui Mitică, cel care a decis să se revanşeze după dezastrul cu tortul Mioarei pregătind el însuşi un tort imens cu ocazia zilei bărbatului pe care i l-a înmânat în mod festiv în mijlocul colectivului doamnei Mioara taman când ieşeam din Ovidiu şi coteam la stânga spre Kogălniceanu. Îmbujorată toată şi emoţionată până la lacrimi tanti Mioara a dat să ia tortul din mâinile lui Mitică pentru a-l pune pe banchetă şi să se arunce asupra lui pentru a-l acoperi de sărutări, dar s-a oprit fix la prima etapă căci era să se prăbuşească cu tot cu tortul de cincizeci şi opt de chile prin podeaua autocarului şi să ajungă cu el direct în şosea. V-am spus că Mitica lucrează la întreţinere mecanică?! Parcă v-am spus, nu?! Aşa că tortul n-avea cum să fie făcut decât la atelierul mecanic, că doar nu în bucătărie, dar arăta atât de bine încât am fi putut jura cu toţii că-i adevărat. La o privire mai atentă de specialist puteai observa însă că blaturile erau făcute din foi de tablă de aluminiu, de bronz şi de alamă de trei, iar crema dintre ele era de fapt vaselină d-aia vâscoasă şi neagră cu molibden şi grafit din care se foloseşte pentru rulmenţii butoi de la moară, uite-aşa aşternute, un blat de aluminiu, un strat de cremă cu molibden şi grafit, un blat de bronz, un strat de cremă cu molibden şi grafit, un blat de alamă, un strat de cremă cu molibden şi grafit, şi-apoi de la capăt. Totul era ornat cu şpan de la strungul de axe şi broboane din zgură de la atelierul de sudură, acoperit cu zăpadă criogenică de arăta fix ca frişca bătută-n casă coborând în nori denşi în jos pe marginea tortului şi fixat cu cinci tije filetate din otel inox, nu ştiu de unde aflase Mitică că Mioara tocmai împlinise cincizeci de primăveri în martie, pe care le acoperise cu ceară adevărată şi cărora le pusese şi câte-un sfârc de sfoară de puteai să juri că-s lumânări de la “Bam boo”, ba chiar ardeau că le-a aprins cu bricheta şi Mioara a trebuit să sufle şi să le stingă în strigătele noastre, ale tuturor, de “La mulţi ani!”.
De la evenimentul acesta servitul mesei la patru jumate a devenit o obişnuinţă pentru familia noastră, fetele venind cu cele d-ale gurii şi băieţii cu suportul tehnic. De exemplu o idee grozavă a avut Hârtoapă de la laboratorul chimic care a dus o masă pliantă tip camping, pe care Georgescu a înnobilat-o cu rotiţe iar Ghiţă şi Pandele au echipat-o cu un motoraş ascuns sub ultima banchetă şi un sistem de scripeţi pe care îl foloseam şi noi în cămin ca să ne-ntindem rufele între fereastră şi copacul din faţă astfel încât masa funcţiona ca o bandă rulantă mişcându-se continuu între locul şoferului şi fundul autocarului, exact ca la ăştia la Dacia-Renault, doar că noi n-aveam pe bandă piese de autoturism ci bucurii d-ale burţii.
De când cu tortul lui Mitică nimeni nu mai are rezerve în a-şi rezolva în familie orice trebuşoară care poate fi rezolvată într-un spaţiu de doi pe doişpe şi în tremurul uşor al suspensiilor de Scania. De fapt dezgheţul a venit nu de la tortul lui Mitică ci de la Nea Burada de la Suport Exploatare care în prag de pensie a decis să-şi îngroape Dacia 1100 având în vedere că reducerea bugetului nu-i mai permitea plata impozitelor, Dacia fiind oricum abandonată de ani buni pescăruşilor care, nimeni nu ştie de ce, căpătaseră o plăcere nebună să coboare în picaj şi să-şi dea drumul din zbor peste capota din faţă a Daciei, cândva verde, astfel încât biata maşină arăta acum fix ca o îngheţată de fistic învelită în ciocolată albă. Şi cum viaţa Daciei intrase pe ultima turnantă alături de a sa proprie, Nea Burada a decis să-şi scoata la vânzare toate piesele pe care le cumpărase de-a lungul anilor şi care datorită calităţilor execepţionale ale maşinii dar şi faptului că nu fusese condusă mai deloc, nu necesitaseră înlocuire. Nea Burada fuseses cu ele de vreo trei ori în talcioc pe variantă, dar nu-l scăpase nimeni de vreo piesuţă măcar, aşa că într-o dimineaţă ne trezim că apare ca Moş Crăciun cu o cuvertură veche în spinare, urcă în maşină şi intinde pe culoar tot ce strânsese ca piesă de schimb timp de 35 de ani de activitate şoferistică, că vorba aia e mai uşor să cobori cu ele din bloc direct în Scania decât să te rogi de vre-un vecin să te ducă şi să te-aducă de pe variantă. Şi credeţi că nu s-au vândut?! O-ho-ho! Pintilie de la procurare a luat aripile din faţă să facă coteţ la câine, Grigorescu de la Electric a luat radiatorul ca să-şi facă cică încălzire în cămară că-i îngheaţă gogonelele, Tanti Vasilica de la financiar a luat farurile când a aflat că becurile lor au doar doişpe wati şi ce lumină fac noaptea, în timp ce ale ei din bucătărie au şaizeci şi te chiorăşti de-ţi tai degetele, Andreescu de la Buget a luat discurile de frână că-s grele ca dracu şi cablul de ambreiaj ca să-şi pună steag cu “Nu parcaţi!” pe locul maşinii din faţa blocului, Ionela, fata de la curăţenie, a luat tahometrul să-l pună la bicicletă, că i-a suit-o bărbat-su pe doi suporţi ca să poată pedala în casă cât îi ziua de lungă, da vrea fata să ştie câţi kilometri face că-i la concurenţă cu Mimi de la secretariat care are bandă de alergat Nordic Track de o mie cinci sute de euroi care-i spune şi viteza vântului nenăscut şi ce-a mâncat la micul dejun acu o lună, plăcuţele de frână le-a luat Mihăileasca de la tratare deşeuri c-a zis că dacă-s aşa abrazive de opresc maşina înfigându-şi colţii în fierul rece îs bune şi să-i ascută cuţitele, iar tot ce a însemnat motoare şi motoraşe, plăci electronice şi piesuţe minuscule a luat Ilieş, ca să fie că nu se ştie.
Şi după asta nimic n-a mai fost imposibil! Uite de exemplu în momentul ăsta, e patru şi cinspe şi toată maşina vuieşte. Eu mi-am scos laptopul şi bat la taste povestea asta cu viaţa de navestist, colega mea de bancă şi-a pus capul pe umărul meu şi şi-a întins picioarele pe banca de vizavi ca să-i facă Ghiţuleasca de la pază pedichiura, în timp ce ea tocmai ce-a primit ceşcuţa cu apă caldă că a găsit Cristache un capac pe care dacă-l desface are acces la ţevile de la sistemul de încălzire al maşinii, Marioara de la staţia de pompare desface într-o oală mazărea pe care şi-a cumparat-o din piaţă în pauza de masă ca s-o pună la fiert când ajunge acasă, Ghiţescu de la boilere face problemele de matematică ale lu fii-su că i le-a trimis ăla micu când a ajuns acasă pe telefon că-i a doua săracu şi au şi sărit ăştia pe ei cu operaţiile cu mulţimi, secretara directorului îi tine sculul lu Tanti Agripina de la chioşc care înfăşoară cu dexteritate la ghemul de mohair, Ioneasca de la contabilitate îl tunde pe Pleşa de la transporturi, inginerul şef de la tehnic şi şeful de sindicat repetă pe hârtie schemele cu lovituri libere că au sâmbătă iar partidă de fotbal în turneul interblocuri, iar fetele de la STA pregătesc masa de prânz că azi e rândul lor şi deja un miros agresiv de ciorbă de fasole cu bucăţele de slănină afumată şi tarhon îmi zgândăre cu insistenţă nările, ceea ce nu-mi mai permite mă scuzaţi să mai bat la taste.
Una peste alta cam asta-i pe scurt cu viaţa mea de navetist! Şi trebuie să recunoaşteţi, nu-i aşa, că suntem întradevăr o familie mare şi fericită!

vineri, 20 februarie 2015

Viaţă de navetist

Cine spune că viaţa unui bărbat se împarte între nevastă şi secretară are perfectă dreptate. Cum la servici petreci opt ore încheiate şi acasă abia ajungi să stai de vorbă cu nevasta vreo două trei, înclinarea balanţei pare destul de clar stabilită. Daca însă bărbatul în cauză mai este şi navetist, atunci treaba e puţin mai complicată, căci pe lângă nevastă şi secretară (nu neapărat în ordinea asta, ordinea o stabiliţi dumneavoastră), în viaţa bărbatului mai intră şi colegii de navetă. Iar navetaaa… naveta e o chestie cu totul aparte, este o lume întreagă comprimată într-un spaţiu de doi jumate pe doişpe alunecând prin eter ca o caşetă cu prafuri medicamentoase pe gâtlejul unui nefericit. De unde ştiu că are doi jumate pe doişpe?! De la Popescu! A măsurat el pentru că i-a venit acu ceva vreme ideea să facem pistă de popice pe culoarul dintre scaune. Şi-aşa ne plictiseam de moarte, mai ales pe drumul de întoarcere, căci la ducere cam trage la aghioase toată lumea. Şi credeţi că s-a lăsat? E aş, a făcut-o! Ultra meseriaş. A tras o linie cu vopsea argintie d-asta la tub cu care fac băieţii graffiti pe scara blocului, de le folosesc ei să vopsească capacele dulapurilor de automatizări, apoi a trasat cerculeţele unde stau popicele în faţă lângă şofer şi a creat un sistem special dintr-o lansetă de-a lui Fane legând fiecare popic cu fir de gută de vârful lansetei astfel încât atunci când popicele erau dărâmate, alunecau şi se strângeau toate pe scara din faţă a autocarului iar Fane care sedea pe locul ghidului nu trebuia decât să mulineze uşor, să salte popicele, să le aşeze cu lanseta la locurile lor marcate cu vopsea argintie şi apoi să relaxeze firul astfel încât ele să o poată lua iar devale la următoarea aruncare cu bila a combatanţilor. Iar Fane era bun la asta, bun de tot, mai ales de când nu mai prinsese picior de chefal în spate la rafinărie şi avea omul nevoie ca de aer de niţica mişcare ca să-şi păstreze condiţia fizică, care la vârsta lui se cam şubrezise.
Bineee asta cu popicele a venit târziu, foarte târziu. O vreme am fost nişte navetişti ca toţi navetiştii, fiecare pe scăunelul lui, cu umeraşul lui la gât să nu-şi rupă capul cât doarme, cu gândurile şi grijile inerente ale angajatului la ducere şi ale familistului la întoarcere.
Viaţa noastră de navetişti s-a schimbat însă radical datorită Mioarei de la magazia de scule. Să fi fost prin martie, da, da, pe 8 martie acu trei ani, că pe 8 e ziua ei şi de atunci ne aduce tort în fiecare an. Adusese şi atunci un tort mare şi alte bunătăţi făcute în casă de mâna ei ca să pună de-o paranghelie la magazie, ca şi-aşa după 9 după ce şi-a luat toată lumea sculele bate vântul pe-acolo şi numa bine dau ele rafturile într-o parte şi alta şi pun de paranghelii de li se duce buhul. Da n-a văzut nimeni ce-a adus Mioara, că a venit prima cu pachetele, le-a aşezat frumos acolo sus şi apoi s-a întins în scaunul ei să moţăie. De unde era să ştie Mitică că Mioara aşezase pachetele cu tort şi alte bunătăţi acolo?! El când a venit a aruncat fiarele sus, apoi s-a aşezat în scaun şi a adormit instant. Instant dormea toată lumea când pe la jumătatea drumului s-a auzit glasul Mioarei ca un cuţit sfâşiind măruntaiele pământului. “Staiiii! Aprinde luminaaaa. Aprinde luminaaa…” şi numa ce-o vedem pe Mioara că saltă ca un drac care a primit marfă prospătă la cazanu cu smoală, se suie pe marginea scaunului şi bagă mâna după pachete. O bagă aşa, cum mă vezi şi cum te văd şi o scoate albă, albă ca de fantomă. Apoi cu mâna aia albă, albă, ridică o vergea, apoi alta, apoi încă una… “Cine dracu a pus ţepile astea peste tortul meu vrea să ştiu, că-l omor, cu mâna mea îl omor!” Mitică de la întreţinere mecanică se trezise, da nu prea-i venea să zică nimic cum o vedea pe Mioara aşa furioasă,că o cunoştea cum e, că doar ia în fiecare zi scule de la ea.“Ce-s mă astea că te omor, n-auzi?!” şi dă să-l apuce de ceafă pe şofer şi să-i ceara să oprească, da numa bine că Mitică îşi ia inima-n dinţi şi scheaună din scaunul lui ca un pisoi beteag. “Nişte vergele!” “Ce vergele mă nenorocitule? Ce vergele? Peste tortul meu puseşi nişte vergele?” “E nişte electrozi de sudură de la Mache, da am curăţat pasta de pe ei, că mi i-a dat alaltăieri să fac nişte sfredele d-alea de pus la mixeru lu nevastă-mea, şi mi-a promis Piticu că le face la atelier la bobinaj, că alea de la mixer le-am luat în uichend să mestec nişte beton să torn printre plăcile din faţa scării ca iese iarba fi-mi-ar scârbă şi încerc s-o jumol de când mă ştiu şi nu se duce nici cu sare, şi s-a-ntărit betonu şi n-am mai putut să scot sfredelele alea nici mort să le pui înapoi la mixeru lu nevastă-mea, de-a trebuit să le-arunc cu tot cu oala în care făcusem betonu şi dacă tot am luat două am zis să fie zece că cine ştie cui îi mai trebuie. Matale nu-ţi trebuie Tanti Mioara că pot să-ţi dau o pereche, dacă ai nevoie, da după ce mi le-ndoaie Piticu la tamburu ăla de face ei bobine” turuie Mitică cu inima cât un purece. Şi dacă aţi şti cum arată Tanti Mioara nu v-aţi mai mira aşa! O fi Tanti Mioara mare şi cu glasul ca un tunet izbindu-se între munţi, dar e bună la suflet, toată lumea o ştie că e bună la suflet şi când îi tine locu lu Maricica la magazia ailaltă, vine cu câte-o haină veche de prin casă, cu câte-o ţoală şi-i zice lu Tanti Mioara “Tanti, nu poţi să pui acolo că ţi-am predat pufoaica sau salopeta sau ce mai are el pe fişă, că e veche rău zău aşa, uite e făcută ferfeniţă?! Şi dacă tot am predat-o, acuma nu poţi să-mi dai una nouă, că n-am niciuna pe fişa!” Şi Mioara, fată de treabă, o scade p-aia veche că doar a predat-o omu şi îi da una nouă, că scrie clar pe fişă ca n-are niciuna luată. Aşa i-a dat şi lu Mitică, una peste scăfârlie, apoi a scos ţepuşele din tort şi ni l-a arătat dezgustată “Iote! Iote cum arată tortul meu, la care am muncit trei zile şi peste care-am pus florile acu la cinci să nu se-nmoaie. Acuma să-l mâncaţi voi că eu la fete nu-l mai duc, că ce-o să zică de mine cu aşa capodoperă?!” Şi i l-a băgat sub nas lu Mitică, care s-a şi îndemnat cu degetul prin frişcă şi prin crema de ciocolată cu pastă de avocado. “Bun Tanti Mioara, bun rău!” Şi poate că totul s-ar fi oprit aici, la Mitica adică, dar norocul nostru a fost Mihai a lu Băiuţ care văzând mustăţile de frişcă şi cremă de ciocolată cu pastă de avocado ale lui Mitică a scos degrabă din servietă vreo zece linguri vechi din care voia să facă la presa lu Limbutu nişte şaibe care să le puna la capacu de la veceu că nu voia cu niciun chip să se centreze şi mă scuzaţi da îţi fugea şezutu când încercai să te-aşezi pe tron şi ni le-a întins. Şi uite aşa a ajuns tortul până-n fund la strapontină şi ne-am lins pe bot cu toţii că grozav de bun a fost. Şi tortul şi prăjiturile! (va urma)

luni, 16 februarie 2015

Credite la îndemâna oricui

Acum eşti mai aproape de tot ce îţi doreşti prin cel mai avantajos credit de nevoi personale. Simplu şi flexibil, dobândă zero, fără acte, fără dureri de cap.
Uitaţi de creditele cu ipoteci, uitaţi de creditul cu adeverinţă de venit şi chiar de cel cu buletinul. Societatea nebancară S.C. Iadul S.R.L. îţi oferă formula ideală: “Creditul pe veci! Îţi faci de cap azi şi plăteşti pe lumea ailaltă!”

Aplică acum şi te contactăm noi când ţi-o veni rândul!

Mefisto!

sâmbătă, 14 februarie 2015

facebook

blogulluimosu s-a procopsit şi cu pagină de facebook
nu-mi propun să socializez pe facebook, pentru că nu am timp şi pentru că socializarea trebuie dezvoltată în viaţa reală, nu pe tastele smartfonului, cred eu
de altfel sunt un dusman al socializarii de tip facebook, al ceea ce încearcă să imprime conceptul facebook
în fine, de azi pagina exista! de-acum incolo om vedea de ce…

joi, 12 februarie 2015

Viaţa secretă a lui Ion Umbrărescu (ultima parte)

Siguranţa cu care Umbrărescu-de-la-telefon negase că ar fi cunoscut-o pe mătuşa deşi trecuse de nenumărate ori pe strada ei mă făcea să-mi pun serioase semne de întrebare asupra sincerităţii sale, deşi pe de altă parte omul n-ar fi avut niciun motiv să mă mintă. Sau poate că avea şi era legat de femeia pe care o iubise şi pe care voia să şi-o steargă din minte pentru totdeauna. N-aveam să aflu însă niciodată motivele comportamentului său aparent bizar căci lucrurile s-au pricipitat rapid spre un deznodământ imprevizibil.
Deşi calea ce mi se deschisese luminos îmi părea acum complet blocată, mai aveam o iţă de pe urma căreia aş fi putut să profit şi să ţes un aşternut nou poveştii. Aşa că am încercat să-i găsesc pe cei care îl cunoscuseră pe Ion Umbrărescu şi participaseră împreună cu Teodor Andreescu Rigo la chermezele de la restuarantul lui Thierri din Grădina Cişmigiu, de la „Cina”, de la „Mon jardin”, de la “Pescăruş”.
La invitaţia mea la restaurant au răspuns trei bătrânei sfrijiţi, ştirbi, ce abia îşi târau zilele după ei. Toţi trei auziseră de Ion Umbrărescu.
- Sigur domnule. Ce bărbat! Ce statură! Om dintr-o bucată. Serios, cuminte, familist.
- Cum, nu participa cu dumneavoastră tustrei la chermezele de la Cina? Nici la cele de la Mon jardin?
- Da cine a spus asta?
- Teodor Andreescu Rigo.
- Hehehe – râseră toţi trei într-un glas.
- Rigo e mare pişicher. Nu poţi pune niciodată preţ pe ce spune. Doar e ziarist, nu?!
- Dar domnul Umbrărescu era avocat, da? Sau în orice caz ceva pe la tribunal.
- Nu domnule, era ziarist ca Rigo.
- Fugi băăă… Era şeful de cabinet a lu’ Petre Andrei. Nu venea mereu la băută cu dosarele alea grele sub braţ?!
- Hai taci tu măăă… Ăsta era nepotul lu’ Iordan ăla cu fabrica de mobilă. Alea erau contractele la care lucra…
- Bă, eşti prost…
Şi uite aşa dialogul a continuat în acelaşi stil ore în şir, cu informaţii contradictorii, cu amintiri ciuntite, cu confuzii şi încurcături, cu certuri, până când combatanţii au căzut învinşi cu capul pe masă, lăsându-mă cel puţin la fel de confuz cum eram înainte să îi întâlnesc.

În mod paradoxal toţi Umbrăreştii de care dădusem semănau cu cel descris de mătuşa. Şi totuşi nu păreau să fie unul şi acelaşi. Toţi aveau aceeaşi croială impecabilă dar fiecare diferea în felul său. Iar jocul acesta misterios al manşetelor elegante de la încheieturile mâinilor domnului Umbrărescu m-a făcut să mă gândesc la o variantă pe care n-o luasem în calcul. Şi am încercat să-mi verific ipoteza căutând-o pe cea mai bună prietenă din tinereţe a mătuşii Elefteria, care din fericire încă trăia. Bătrâna avea ochii pierduţi şi trupul împuţinat dar mintea îi era vioaie ca o vrabie.
- Tanti Filoxeia te rog să-mi spui doar atât, a avut mătuşa Elefteria vreun iubit în tinereţe pe nume Ion Umbrărescu? Unul înalt, frumos, bine făcut, cu glas puternic. Era bine crescut şi curtenitor.
- A fost unul aşa cum îl descri mata. Bărbat frumos şi galanton, înalt, brunet, bine făcut şi care i-a făcut o vreme curte mătuşi-tii dar nu-l chema Ion ci Emil. Şi în niciun caz Umbrărescu. Avea un numeee.. mmm…. Aaaa, da, Constantinide, sau cam aşa. Da, da, Emil Constantinide.
- Şi nu era avocat, nu-i aşa?
- Nu băiete, avea o şcoală de călărie undeva în afara oraşului. Cu asta se acupa.
Şi atunci am înţeles totul. Bănuiala pe care o avusesem prindea contur real. Şi ca să-mi verific teoria mi-am luat câteva luni de concediu fără plată şi am bătut oraşul în lung şi în lat, încercând să înlătur definitiv misterul. Am studiat arhive, certificate de nastere, acte de proprietate, diplome de studii şi tot felul de alte hârtii subţiate de vreme. Am reluat discuţiile cu toţi cei care îl cunoscuseră pe Umbrărescu din nou şi din nou, am vorbit cu cei cu care vorbisem deja dar şi cu alţii căci pe măsură ce îl prezentam celor din jur erau tot mai mulţi cei care îşi aminteau că îl întâlniseră şi fuseseră încântaţi de personalitatea sa.
Şi în cele din urmă am avut confirmarea. Ion Umbrărescu n-a existat! N-a existat niciodată. El a fost inventat. Ion Umbrărescu era doar un mit. E greu de spus cine l-a creat, cel mai probabil chiar mătuşa. Apoi toţi cei care îi pronunţaseră numele, deseori cu alt prenume sau cu trăsături uşor diferite, avuseseră într-un fel sau altul de-a face unul cu celălalt, iar mitul se transmisese ca rujeola, prin simpla respiraţie. Toţi cunoscuseră oameni asemănători cu modelul, dar în niciun caz cu perfecţiunea pe care o arăta Ion Umbrarescu cel din poveste. Căci Ion Umbrărescu chiar asta era, întruchiparea perfecţiunii. Din cauză că oamenii nu erau mulţumiţi cu perfectul incomplet pe care îl atinseseră cu ochii, sau cu degetele,sau doar cu sufletul, inventaseră unul infailibil, infailibil tocmai pentru că era inexistent, nu putea fi verificat şi evident nici combătut. Mătuşa îşi inventase iubitul perfect, vecinul de pe strada Castanilor inventase profesionistul perfect, ziaristul Teodor Andreescu Rigo amicul de petreceri perfect, domnul Zane familistul perfect şi tot aşa… Dar un Umbrărescu cu descrierea ce se profila din poveştile tuturor celor care pretindeau că-l întâlniseră şi cu meseria pe care o presupuneau povestitorii, nu exista. Istoria vremii închisă în arhivele pe care le cercetasem vreme de mai multe luni o putea dovedi. Ion Umbrărescu era sinonim cu Făt-Frumos, cu Fata Morgana, era un miraj colectiv, un personaj de poveste care întruchipa toate calităţile omului de lume perfect. Unul fantastic şi totuşi atât de real încât aş fi putut jura că l-am întâlnit la înmormântarea mătuşii ascuns vederii mulţimii de pălăria cu boruri largi şi de nucul lui Petre din cimitirul unde dorm toţi ai noştri.

vineri, 6 februarie 2015

Viaţa secretă a lui Ion Umbrărescu (partea a IIa)

O vreme vânătoarea umbrei domnului Umbrărescu a intrat în amorţeală. Lipsa unui indiciu care să mă ajute să-l găsesc, precum şi moartea mătuşii din iarna acelui an, m-au făcut să abandonez căutările şi să-mi văd de ale mele. Însă imediat după ieşirea din iarnă am primit un telefon interesant.
- Alo, domnul Mateescu? Sunt vecinul doamnei Elefteria de pe Castanelor 5. Am găsit ceva legat de domnul Umbrărescu care ar putea să vă intereseze. Puteţi să treceţi pe la noi?!
În aceeaşi zi m-am prezentat în Catanelor 5 plin de speranţă. Cazul nu mai impunea nicio grabă, dar devenisem intrigat de subiect şi simţeam că îi sunt cumva dator memoriei mătuşii cu dezlegarea misterului domnului Umbrărescu.
- Bună ziua domnule. V-am chemat să vă arăt ce-am găsit răscolind printre nişte acte mai vechi, foarte vechi. M-am gândit că v-ar putea fi de ajutor asta – mi-a spus bărbatul întinzându-mi un petec de hârtie similar cu cele pe care le citisem la mătuşa Elefteria.
Am desfăcut cu mâinile uşor tremurânde biletul şi am citit cu nerăbdător următorul mesaj “Stimate domn. Cercetând cu luare aminte hârtiile ce-aţi trimis am concis că o discuţie care să clarifice cele însemnate ar fi absolut necesară. Pentru aceasta vă aştept la biroul nostru din strada Ştirbei Vodă numerele 45. Cu deosebită stimă Nicolae Umbrărescu”. Ţi-am spus eu domnule că era avocat sau ceva de genul. Nu-mi mai aduc bine aminte dar tata l-a rugat o dată să ne ajute cu un proces pe care îl aveam cu nişte greci cu care ăl bătrân făcuse ceva afaceri cu bumbac. Voiau să-l păcălească grecii. Iar Umbrărescu era bărbat destoinic, dintr-o bucată. Dacă hârtia asta v-ar fi de ajutor eu tare m-aş bucura. Mai ales că tanti Elefteria s-a prăpădit săraca. Poate i-o aduce un zâmbet acolo, pe lumea ailaltă.
Am luat petecul de hârtie acasă şi l-am studiat cu atenţie. În mod evident era alt prenume şi la fel de clar era alt scris, unul bărbătesc, sobru, ascuţit. Deci cel mai probabil era vorba despre altă persoană. Poate că ori mătuşa ori vecinul făceau anumite confuzii, dar dacă doar unul greşea, atunci celălalt avea probabil absolută dreptate. Aşa că am înhămat iar caii la căruţă şi am purces la a-l căuta pe domnul Umbrărescu în Ştirbei Vodă.
La adresa pe care o aveam m-a întâmpinat o clădire impunătoare, cu siguranţă din perioada interbelică, frumoasă, recent renovată cu gust, care era sediul unei firme de protecţie şi pază. Oamenii de-acolo nu ştiau nimic despre istoria locului. Vecinii însă da!
- Da domnule, casa e a familiei Paschievici. Au câştigat-o înapoi după ‘89. Aici a fost pe timpuri un cabinet de avocatură a lu Sever Paschievici ăl bătrân, avocat celebru al vremurilor. Umbrărescuuu… Umbrărescuuu… nu-mi spune nimic numele. Dar dacă vreţi vorbim cu Andreescu. În perioada aia a fost ziarist şi toată ziua bună ziua era pe la ei. Dacă Umbrarescu al dumneavoastră a fost avocat aici atunci trebuie să-l ştie, c-ăsta îi ştia pe toţi. Ştiţi şi dumneavoastră cum e cu presa. Azi îl pupi în fund p-ăsta că varsă bani la patron, mâine îl scuipi p-ăsta şi-l pupi în fund p-ălalalt c-aşa a venit ordin de la putere, poimâine îl înjuri şi p-ăsta şi îl ridici în slăvi p-ălălalt că ţi-a dat un pont gras şi tot aşa.
Domnul Teodor Andreescu Rigo era un bătrânel numai piele şi os, aproape transparent, care scâncea uşor la fiece cuvânt pe care îl scotea, ca şi cum această operaţiune îi provoca o mare durere.
- Umbrărescu? Daaa domnule, îmi amintesc. Era un bărbat bine, înalt, bine construit. Era tot numai zâmbet şi avea un simţ al umorului desăvârşit. Şi era mare băutor, ohohooo… ce mai băutor era. Şi îi plăceau femeileee… aoleuuu ce se mai ţineau femeile ca puii de gâscă după el. Şi el uite aşa mi le jumulea, uite aşa – repetă bătrânul smucindu-şi braţele descărnate în stânga şi în dreapta ca şi cum ar fi smuls veşmintele de pe trupul fierbinte din mâinile sale. Da nu era domnule avocat. Nu, nu, nici vorbă, era ceva pe la tribunal, grefier sau nu ştiu ce. Noi ne împrietenisem mai mulţi că aveam toţi aceleaşi patimi, băutura, femeile frumoase şi dreptul. Aoleuuu ce mai chiolhanuri trăgeam. La restuarantul lui Thierri din Grădina Cismigiu, la „Cina” lângă Palat, la „Mon jardin”, la “Pescarus” în Herăstrău. Of, of, of, ce se mai înghesuiau cucoanele în jurul lui Umbrărescu şi cum îşi mai fâlfâiau ele aripile şi cum îşi mai întindeau ciocurile lungi şi rujate să mi-l ciugule. Iar el pe toate mi le cântărea în palme, uite aşa, uite aşa, aici în podul palmei, că avea domnule un lipici la femei cum n-am mai văzut – îmi arăta bătrânul palma cupă cântărind rotunjimile damelor. Dar era un bărbat şi jumătate, galant, elegant, stilat, cu umor, bine îmbrăcat. Un om, jos pălăria! Offf, offf, ce vremuri – icni bărbatul şi se opri brusc ca un pick-up la sfârşit de disc, lăsându-şi capul în piept de parcă ar fi fost cuprins de vraja din Pădurea Adormită.
- Domnule Rigo, domnule Rigo… doar o întrebare vă rog. O adresă a lui nu ştiţi cumva? Sau pe altcineva care s-ar putea să o cunoască. Sau altceva care m-ar putea ajuta să îl găsesc…
Bărbatul însă nu mai dădea semne că ar mai trăi. Înţepenise cu capul în piept şi stătea încremenit pe scaun ca şi cum ar fi fost îngheţat. Dar amicul său nu părea îngrijorat.
- Lăsaţi-l – îmi şopteşte el, dând a lehamite din mână. A adormit. De-acu două trei ore cel puţin doarme dus. Poţi să tai şi lemne pe el că tot nu se mai trezeşte.
L-am lăsat pe domnul ziarist să doarmă binemersi însă am mai lăsat vorbă şi două bancnote din cele mai lungi binevoitorului cu chip de vultur, ca să-mi dea semn când s-o trezi vecinul şi să încerce să extragă de la dânsul numele amicilor care participau la chermeze şi eventual o ultimă adresă a domnului Umbrărescu.
Ceea ce spre surprinderea mea se şi întâmplă. Nu numai că am căpătat o listă de personaje care ar fi avut relaţii strânse cu domnul Umbrărescu dar am primit şi un număr de telefon. N-am aşteptat nicio secundă şi am sunat cu inima strânsă la numărul indicat. A sunat mult şi lung dar în cele din urmă cineva a ridicat receptorul.
- Alo, domnul Umbrărescu? Domnul Ion Umbrărescu?
- Grigore. Grigore Umbrărescu. Dar cine întreabă? – rosti abia şoptit de dincolo o voce sfârşită.
- Numele meu e Mateescu, nu vă spune nimic, dar sunt un nepot al doamnei Marghiolescu Elefteria. Pe ea ar trebui s-o cunoaşteţi.
- Cine e doamna?
- E o prietenă a dumneavostră din tinereţe. A stat pe strada Castanelor. Acolo a locuit toată viaţa. A fost măritată cu Take Marghiolescu, avea o cârciumă în Sărindari.
- Elefteria Marghiolescu… Nu-mi spune nimic numele domnule.
- Trebuie s-o cunoaşteţi. I-aţi făcut curte o vreme. Am găsit la mătuşa o serie de epistole de la dumneavostră.
Apoi din celălalt capăt s-a facut linişte. Am crezut că bărbatul îşi trage sufletul dar ţârâitul de greier din telefon mi-a dat de înţeles că închisese. Îl speriasem. Iar asta nu-mi era confortabil.
L-am sunat însă după două zile din nou.
- Alo, domnul Umbrărescu? Domnul Grigore Umbrărescu?
- Da domnule, eu sunt.
- Numele meu e Mateescu, nepotul doamnei Elefteria Marghiolescu. V-am mai sunat acum două zile.
- Da domnule, s-a întrerupt, îmi pare rău.
- Nicio problemă, mie îmi pare rău că vă deranjez iar. Dar trebuie neapărat să ştiu dacă o cunoaşteţi pe mătuşa mea, pe Elefteria Marghiolescu. Am o epistolă pe care i-aţi trimis-o de Anul Nou în ’38. Epistola spunea cam aşa “Distinsei domnişoare Marghiolescu Elefteria. La ceasul când zilele ce se duc se împletesc cu cele ce au să vie, gândul meu este la dumneata şi la zâmbetul dumitale dulce. Îţi doresc tot binele din lume în vremurile ce încep a se urni. Cu toată consideraţiunea, Al dumitale Ion Umbrărescu”
- Tot ce se poate domnule, dar eu nu mi-o amintesc pe mătuşa dumitale. Nu ştiu cine este.
- Dar cel mai probabil aţi iubit-o domnule. Nu se poate să nu vă mai amintiţi dacă aţi iubit-o sau nu.
Bărbatul de la celălalt capăt al firului se opri din nou şi pentru o secundă două mă cuprinse teama că va închide iar.
- Câte femei n-am iubit la viaţa meaaa… Şi mi le amintesc pe toate perfect, domnule. Pe Roza cea tuciurie, era fată de ţigancă, ea a fost prima, pe Elisa durdulia, pe Maria cea cu ochii văpăi, pe Leonida, pe Ella, pe Olga, pe Virginia, pe Ştefania, iar pe Maria, pe Elena, pe Miţa, pe Smaranda, pe Irina, pe Marina, pe Ioana, pe Alexandrina... Multe au fost domnule şi pe toate le ştiu… Cum să pot să le uit?! Nu e mai dulce plăcere pentru un bărbat decât iubirea femeii şi fierbintelii trupului neostoit domnule, să nu mă judeci greşit, rogu-te. Căci cel ce va ajunge ferice în Rai va fi bărbatul preplin de multă iubire, chiar de-a fi aceea pentru trupul femeii laolaltă cu sufletul său, ci nu acela lăsând să se veştejească vrejurile dorinţei, domnule…
- Şi pe Elefteria nu vi-o amintiţi? Sigur nu vi-o amintiţi?
- Îmi pare rău domnule…
Apoi telefonul s-a închis din nou.
Nu m-am lăsat însă şi după îincă două zile am sunat iar.
- Eu sunt Mateescu domnule, nepotul doamnei Elefteria Marghiolescu. Promit că n-am să vă ţin mult. Şi nici n-am să vă mai deranjez cu un alt telefon.
- Bine domnule, ascult.
- Aţi stat cumva pe strada Castanelor la numărul 5?
- Nu mai ştiu domnule. Pe unde vine asta?
- Din Armenească spre Popa Petre. O stradă relativ scurtă cu mulţi castani.
- Aaa… Castanelor? Cu o casă cu balcon rotund în colţ? Şi îmbrăcată în iederă?
- Da domnule, asta e! E Castanelor, deci aţi locuit acolo.
- Nu tinere, dar am avut un prieten care locuia acolo, undeva pe la mijlocul străzii. Am trecut de nenumărate ori pe acolo. Era un loc, cum să spun eu… veneau câţiva tineri, câteva domnişoare… Citeam poeme, cântam… iar când ne plictiseam… ştii dumneata, mai potoleam un pic fierbinţeala trupurilor… Căci domnule, atunci când floarea îţi înlănţuie glezna în timp ce-ţi luneci picioarele în iarba înaltă, nu te cobori pentru a-i sorbi miresmele şi culege culorile înmuiate de ploi, pentru a-i atinge delicatele pieliţi şi-a dezveli-o de mistere?!
- Ba da, domnule. Atunci…
- Nu tinere… numele Elefteria Marghiolescu nu-mi spune nimic.
- Domnule vă rog…. Încă două întrebări doar…
- Ascult tinere.
- Petreceri la “Cina”, la „Mon jardin”, la “Pescăruş” aţi făcut în tinereţe cu prietenii?
- Da tinere, nu mă feresc să spun că mi-a plăcut viaţa. Nu mă mândresc cu tot ce-am făcut, dar când primeşti un asemenea dar cum e viaţa, nu e păcat domnule să o laşi să se ducă fără să-ţi înfingi dinţii în ea, fără să înfuleci cu poftă din tot ceea ce-ţi oferă şi să laşi să se prelingă în neant doar oasele lucii?!
- Asa e, domnule! O ultima întrebare, vă rog. Sunteţi avocat, aţi avut de-a face cu avocatura, cu tribunalul, îl cunoaşteţi pe domnul Teodor Andreescu Rigo?
- De Teodor Andreescu Rigo am auzit, cine n-a auzit?! Ne-am şi întâlnit de câteva ori, dar nu eram în acelaşi cerc de prieteni. Şi nu sunt avocat, sunt constructor, inginer constructor.
- Cum, nu sunteţi avocat?
Apoi telefonul începu să fâşâie supărător şi o voce feminină groasă, agresivă, intră pe fir.
- Auzi bă, ia lasă-l pe tata în pace, că nu-i schimbi tu pamperşii. Toţi nu ştiţi decât să vă băgaţi pe sub pielea ăstora bătrâni şi singuri ca să le furaţi casele, la spălat rahatu nu vă băgaţi niciunul. Ia să nu mai aud că-l suni pe tata. Fir-ai al dracu de prost!
Apoi telefonul s-a închis.

duminică, 1 februarie 2015

Viaţa secretă a lui Ion Umbrărescu (partea întâi)

Pe Ion Umbrărescu l-am cunoscut în 2002. Ei bine, l-am cunoscut e un fel a spune, căci fizic nu ne-am întâlnit niciodată. I-am citit doar gândurile, am vorbit cu cei ce l-au cunoscut, am vorbit la telefon de câteva ori, dar în carne şi oase nu l-am văzut nicicând.
Totul a început înnn… martie 2002 parcă. Ba nu, ba nu… a fost chiar la începutul lui mai, imediat după Paşte. Chiar ăsta fusese motivul pentru care mă dusesem să-i fac o vizită mătuşii Elefteria care zăcea bolnavă la pat, să-i mai îndulcesc zilele şi să-i primenesc cele de-ale gurii şi dacă se poate de-ale sufletului. O spun din capul locului, nu-mi plac deloc vizitele de genul acesta căci mă fac să mă-nfior de fiecare dată la rânjetul femeii cu coasa iţită parcă special pentru mine la căpătâiul fiecarui om bătrân şi bolnav, dar mă simţeam dator mătuşii moral şi uman. Ţin minte şi acum de parcă ar fi fost ieri cum mătuşa Elefteria m-a prins strâns de mâneca cămăşii mai mai să mi-o sfâşie şi m-a rugat cu ochi umezi.
- Maică, hai încearcă te rog să găseşti hârtia. Umbrărescu trebuie să ştie. Caută-l pe Umbrărescu, el o să te ajute să găseşti toate hârtiile ca să-mi iau casa înapoi.
Ştiam demult povestea casei mătuşii Elefteria, una complicată în care erau implicate o mulţime de rude, dar şi de prieteni, amanţi şi amante ale acestora, mandatari, şarlatani, persoane sus puse sau simpli necunoscuţi care dispăruseră în scurgerea timpului fără urmă. Era un adevărat roman istoria acestei case, roman pe care m-am ferit să-l citesc atent şi până la capăt de teama de a nu fi prins în vârtejul istoriei, al patimilor şi al justitiei schilodite.
- Da mătuşă, îl caut, o să găsim hârtiile, îţi promit că o să încerc să găsesc hârtiile matale. O să îl caut pe domnul Umbrărescu şi împreună o să rezolvăm problema – i-am şoptit hotărât în speranţa că vorbele mele îi vor da puterea să mai treacă şi iarna acelui an. Ştii mata unde îl găsesc pe omul ăsta?
- Apoi stă în colţul străzii, două case mai încoa de colţ… - mi-a explicat mătuşa şi mi-a făcut semn că vrea să se întindă pe spate şi să se odihnească.
Două zile mai târziu încercam să dau de domnul Umbrărescu urmând indicaţiile mătuşii Elefteria. La casa cu pricina n-am avut niciun succes. Acolo locuia familia Popescu, amabilă de altfel, care se mutase recent şi care nu ştia absolut nimic despre Umbrărescu, ei cumpărând de la familia Stamate. Aşa că dezarmat încerc o casă mai spre colţ unde doi bătrânei îşi fac de lucru în curticica mică şi plină de flori de primăvară.
- Bună ziua – spun tare şi bărbatul care smulge buruienile dintre narcise se opreşte şi mă priveste lung. Domnul Umbrărescu?
- Nu domnule.
- Dar nu ştiţi pe cineva cu numele ăsta care locuieşte pe aici prin preajmă?
Bărbatul lasă jos săpăliga, caută ceva prin buzunare, apoi scoate o cheie mare şi neagră, descuie, şi-mi face semn să intru în curte.
- Umbrărescuuu… - se încruntă el, ceea ce nu-mi pare de bun augur.
- Umbrărescuuu… - repetă iar masându-şi tâmpla cernită. Umbrărescu şi mai cum?
- Ion! Ion Umbrărescu. Eee… un prieten mai vechi al mătuşii mele Marghiolescu Elefteria. Poate o cunoaşteţi, stă undeva spre capătul celălalt al străzii.
- O cunosc, da, sigur că da. Dar pe unu Umbrărescuuu… Auzi Bisisico, tu ştii de unu Umbrărescu care să fi locuit pe-aici prin zonă?
- Sigur! – răspunde repede din spatele curţii cea apelată cu numele, desigur de alint, Bisisica. Nicolae. Nicolae Umbrărescu. A stat în casa aia – spune femeia, şi-mi face semn din cap spre casa de la care tocmai venisem.
- Aaa… Nic Umbrărescu… - sigur domnule, de ce nu spui aşa. A stat, sigur că a stat – îşi aduce aminte şi bătrânul. Da demult, demult de tot, trebuie să fi plecat imediat după război. Sau mai încolo, când au venit comuniştii, nu mai ştiu. Cred că era avocat, sau notar, sau ziarist, sau poate chiar deputat, nu-mi amintesc precis, că prea le ştia pe toate omul ăla. Destoinic bărbat. Zdravăn de abia încăpea pe uşă, cu glas de se zguduiau munţii când vorbea şi sigur pe sine ca un leu. Niciodată nu-l vedeai încruntat, tot timpul avea soluţii la probleme şi zâmbea liniştit, de ziceai că-i lac de munte faţa lui.
- Şi spuneţi că îl chema Nicolae? Sigur nu-l chema Ion?
- Da domnule, Nicolae! Garantat. Aşa-i spuneam toţi pe aici, Nic. De la Nicolae.
- Şi n-aveţi nicio idee unde o locui acum?
- Nuuu domnule, nici vorbă. E dus demult de aici şi n-am mai auzit de el. Poate o fi şi murit, că era mai mare cu vreo cinci ani decât mine.
Am lăsat o carte de vizită familiei de pe Castanilor 5 şi m-am întors la mătuşa în speranţa că îmi va confirma că numele adevărat al celui căutat era Nicolae şi nicidecum Ion. Dar spre totala mea surpriză mătuşa mi-a confirmat cu tărie şi fără tăgadă contrariul.
- Nu dragă, Ion, nu ţi-am spus o dată?! – m-a apostrofat mătuşa şi s-a ridicat cu greu din pat, s-a dus la şifonier, a scos de printre rufe o cutie mare de carton în care cândva fuseseră “praline de ciocolată fină” după cum scria pe capacul roz cu trei trandafiri albaştri şi răscolind printre vederi şi scrisori mâncate de vreme a ridicat victorioasă spre mine o bucată de hârtie galbenă şi zbârcită.
- Uite aici – mi-a arătat ea vederea cu imagini stinse de ani şi întorcând-o pe faţa cealaltă începu să citească rar: “Distinsei domnişoare Marghiolescu Elefteria. La ceasul când zilele ce se duc se împletesc cu cele ce au să vie, gândul meu este la dumneata şi la zâmbetul dumitale dulce. Îţi doresc tot binele din lume în vremurile ce încep a se urni. Cu toată consideraţiunea Al dumitale, Ion Umbrărescu” Eheiii… îmi făcea curte atunci Ionel. Straşnic băiat. Trebuia să-l iau de bărbat nu s-o ascult pe proasta de maică-mea. L-am luat pe Marghiolescu că avea birjă la şosea. Şi crâşmă în Sărindari. Cât a ţinut? Câţiva ani! Pe urmă au venit comuniştii şi au luat tot. Şi am rămas fără o leţcaie, săraci lipiţi, de-a trebuit să cos rochii la matracuci ca să trăim. Da Ionel, Ionel era băiat deştept, avea cap. Şi statură! Când intra la noi în sufragerie se făcea umbră în jur. Bărbat bine cum altu n-a mai fost… - oftă mătuşa.
Am luat vederea şi am citit-o atent. Era exact cum glăsuise mătuşa Elefteria. Şi mai era o data: 31 decembrie 1938. Deci Ion, clar Ion, nu Nicolae.
Intrigat, am cercetat în zilele următoare cazul în speranţa că voi lămuri misterul ce-l privea pe domnul Ion Umbrărescu. Degeaba am bătut însă la porţile instituţiilor statului, degeaba am dat peşcheşuri în stânga şi în dreapta la portari, funcţionari sau slujbaşi diverşi ce-mi ieşiseră în cale pe drumul ce-l pornisem. Nicio vorbă despre vreun Umbrărescu care să fi locuit pe Castanelor 3. Mai mult, în arhive găsisem un document în care scria negru pe alb că în casa de pe Castanelor 3 între anii 1878 şi 1952 locuise familia Meinel, pentru ca apoi casa să fie trecută în proprietatea statului. Deci nu se putea cu niciun chip ca familia lui Ion sau Nicolae Umbrărescu, cum s-o fi numit el, să fi deţinut proprietatea cu pricina. Poate doar să fi locuit acolo la cineva foarte cunoscut. Ceea ce era greu de crezut, foarte greu.
Aşa că m-am întors la mătuşa şi cu multă abilitate şi stăruinţă am convins-o să-mi dea cutia cu scrisori asigurând-o că tot ce fac este în speranţa că voi da de urma amicului dumneaei Ion Umbrărescu. Din motive pe care nu le-am înţeles cutia mătuşii nu conţinea însă prea multe epistole de la Ion Umbrărescu. Atâta vreme cât domnişorul Umbrărescu îi făcuse curte mă aşteptam ca ascunzătoarea mătuşii să conţină o sumedenie de epistole fierbinţi de la bravul ei admirator. Dar nu erau decât patru, dintre care una cea deja citită şi în mod inexplicabil pentru mine, nicio scrisoare. “Scumpă domnişoară. Cu prilejul aniversării ce sărbătoreşti voi a-ţi aduce prinos de mulţumire şi recunoştinţă pentru că exişti. Al dumitale admirator pe veci, Ion” scria pe un mic petec de hârtie mirosind a mosc şi a lăcrămioare. Scrisul era elegant, rotund, egal, cu arcuiri extravagante ce te duceau cu gândul la reverenţele de la curtea regală. Parcă nici n-ar fi fost un scris de mână, prea era perfectă alinierea buclelor. Al doilea era tot de dimensiuni reduse şi era un răspuns la o propunere de întâlnire, greu de spus dacă una galantă sau una idilică. “Cu amărăciune trebuie să-ţi răspund că întâlnirea ce propui nu poate să fie, căci miercuri sunt chemat cu treburi urgente la Ploieşti. Dar în luna ce-are să vie voi avea mai multă vreme pentru visat şi plimbări şi sper că voi putea să îndrept ceea ce-am greşit. Cu tristeţe în suflet şi lacrimi în ochi, dar cu multă speranţă în ce-are să vie, Ion”. Şi în fine ultima era tot o vedere, de data aceasta simplă de tot.”Din inima munţilor neprihănitei şi nepreţuitei domnişoare Elefteria. Al dumitale supus, Ion”. Setul acesta de epistole mi se părea cel puţin straniu. În primul rând pentru că mătuşa păstrase foarte puţine. Dacă era aşa cum îmi povestise, că Ion Umbrărescu o curtase iar ea îi acceptase o vreme avansurile, atunci ele fuseseră cu siguranţă nenumărate. Dacă întradevar fusesera nenumărate, atunci cu siguranţă mătuşa nu le păstrase pe cele mai reprezentative, cele citite de mine fiind scurte şi fără declaraţii înflăcărate de iubire. În plus şi felul în care erau rotunjite literele şi mirosul lor puternic de parfum dădeau mai degrabă senzaţia că erau scrise de o mână feminină decât de cea a unui bărbat “ce abia încăpea pe uşă, cu glas de se zguduiau munţii când vorbea şi sigur pe sine ca un leu”.