marți, 27 martie 2012

De-a baba oarba

Bărbatul se trezi, clipi de câteva ori din gene, apoi îşi îndesă capul sub pernă încercând să adoarmă la loc făcând abstracţie de zgomotele venind de afară. Era una din nopţile acelea, în care până în zori din căsuţă mică de alături răzbăteau glasuri groase de bărbaţi, râsete subţiri de fetişcane şi muzică, multă muzică proastă. De când murise Grig lucrurile se schimbaseră în rău. Grig fusese un personaj de poveste. Niciodată nu aflase cum îl cheamă cu adevărat, cine este şi de unde vine. Era un pierde-vară. Casa în care locuia, o casă modestă cu două odăi, dărăpănată, uitată de lume şi de timp, înghesuită şi ascunsă îndărătul a două vile generoase, nu era o lui. Dar trăia acolo de când se ştia împreună cu fecioră-su, un puşti de cinşpe-şaişpe ani. De două trei ori pe an venea la ei o femeie cam de aceeaşi vârsta cu Grig. Le deretica, le spăla, grijea de găini şi de petecuţul de pământ verde, apoi pleca. Cu ocazia asta Grig se bărbierea şi-şi punea hainele cele curate. Îi vedea seara ieşind la braţ, lipiţi unul de altul şi îndreptându-se că doi îndrăgostiţi spre faleză. După moartea sa însă lucrurile s-au schimbat rapid. În câteva săptămâni a apărut în casa o fată. Pe urmă au apărut multe boarfe întinse pe sârmă la uscat, apoi a dispărut băiatul şi a mai apărut încă o fată, apoi total aleator alte fete, băieţi, bărbaţi. "Muşuroi de curve" bombănise bărbatul nemulţumit de noii săi vecini. Cu Grig se împăcase bine. Îl mai ajuta la treburile casei cu una cu altă, mde ca în gospodărie când mai ai nevoie de încă o mână, că numai două nu-s de ajuns. "Să-ţi aduc o sticlă cu apă, ţi-o fi sete" îi spusese bărbatul odată când reparau împreună acoperişul sub soarele dogoritor de iulie. Grig râsese cu foc întrerupt fiind de câteva ori de tusea grea de fumător înrăit "Domn inginer, apă n-am mai băut de când m-am născut. Oleacă de tărie dacă vrei să-mi aduci şi tare m-aş mulţumi". Afirmaţia lui Grig, deşi greu de dovedit, era întărită însă de realitate, căci exceptând puţinele zile din an în care îşi făcea apariţia misterioasa femeie, Grig nu umbla niciodată treaz, indiferent de anotimp, de ora din zi sau din noapte. De fapt de-aici i se trăsese şi moartea.
Fata aciuiată în căsuţă de alături nu părea să aibă o vârsta mai mare decât a lui Mim, fiul lui Grig, dar traiul greu o făcea să pară mai matură, mult mai matură. "Bună ziua" îl saluta ea grăbit dar politicos de fiecare dată când se întâlneau în apropierea porţii că doi vecini plini de griji şi de responsabilitate. "Bună ziua" îi răspundea el mirat de fiecare dată să o vadă acolo. Nu-i găsea deloc locul, nu reuşea să o aşeze într-un tipar, să o înglobeze într-o ramă potrivită. Era doar un copil dar devenise peste noapte "stăpână casei", titlu de care era de altfel era mândră, acceptând implicit şi o serie lungă de obligaţii de care încerca să se achite cu succes. Şi apoi... Apoi era cealaltă faţă. Cea care se dezvelea atunci când soarele se ascundea sub aripi de fluturi şi dispărea vederii, lăsând luna să-şi lunece vălul de lumină peste boltă ca o mireasă părăsită şi tristă. Nu putea băga mâna în foc de nimic, dar o văzuse de câteva ori noaptea, machiată şi aranjată că o hetairă intrând să petreacă în templul lui Dionysos. Şi toate petrecerile acelea, toate chiotele şi ţipetele şi gâfâielile...
Trecuse mai bine de un an de la moartea lui Grig. Pe Mim, fiul lui, nu-l mai vedea decât foarte rar. Vecinii spuneau că e în Italia la muncă. La ciordit spuneau alţii. Ba câţiva mai cârcotaşi ziceau că e dus să plaseze fetiţe pe Via Salaria, la Milano. Bărbatul tresări. De la o vreme, avea somnul tare uşor. Ciuli urechea. Nu mai erau chiote şi muzică, doar şoapte. Se dădu încet jos din pat şi încercă să localizeze sursa lor. Îşi puse papucii şi coborî scările pe vârfuri. "Mizerabilii ăştia sunt în stare de orice, te trezeşti că într-o zi îţi dau în cap pentru două trei sute de lei" îşi spusese mereu şi o grijă în plus se lipise de inima sa. Vocile nu veneau dinăuntru ci de-afară, din stradă. Fără doarşipoate. Şi nu erau doar şoapte ci şi chicoteli îndesate. Bărbatul urcă înapoi în dormitor, ridică perdeaua de-un colţ şi privi pe fereastră. Zâmbi. Trei umbre se rostogleau sub felinar în doi metri pătraţi precum maşinuţele cu cheiţă care se lovesc de pereţi şi se întorc înapoi. Două fete, dintre care una era vecina sa, legaseră la ochi un băiat şi jucau baba oarba. Nu-i fu greu să-1 recunoscă sub fularul legat la ochi pe cel ce-l considera codoşul, un uscat înalt cu faţa ciupită şi cu ochii adânc înfundaţi ca şi cum s-ar fi ascuns îndărăt de frică realităţii. Văzuţi aşa, de sus, le-ar fi dat cu uşurinţă zece ani, nu mai mult. Doar înălţimea lunganului ar fi încurcat puţin socoteală dar felul în care se învârtea bătând cu mâinile aerul precum un uriaş pescăruş beat, stârnind valurile de râs ale fetelor, îl făcea mic, tot mai mic. Fetele băteau din palme, lunganul se răsucea brusc să le sperie, apoi începea să răscolească în noapte ca într-o căpiţă de fân fără nici cea mai mică intenţie de a le descoperi. Bărbatul îşi privi ceasul, era trecut de două ore de miezul nopţii. Apoi îşi privi consoarta cum se întoarce pe partea cealaltă şi îşi aşeză capul în palme continuând să-i privească cu zâmbetul pe buze. Ar fi vrut să coboare, ar fi vrut să-i smulgă lunganului fularul de la ochi, să şi-l înfăşoare în jurul capului, apoi să bată aerul că o pasăre uriaşă încercând să dezvelească chicotele fetelor din încovrigarea nopţii, aşa cum dezvelesc veveriţele seminţele din conurile de brad. Nu se mai jucase baba oarba de mult timp, de foarte mult timp. Nu-şi mai aducea aminte de când. De când nu mai era copil, de când se stinseseră cu totul şi joaca şi jocurile. Se stinseseră demult iar el rămăsese un matur trist, agăţat de realitate ca un bec spânzurat în două fire de tavanul unei încăperi înalte şi goale ca o catedrală. Pentru o secundă, ca un gest necontrolat, îşi simţi mâna cum urcă spre nasturii de la pijama în intenţia de a o descheia şi a lepăda-o. Dar nu se întâmplă nimic şi mâna reveni cuminte la locul ei. Bărbatul privi pe fereastră. Fetelor le luceau ochii că la mâţe. Adormi târziu, abia în zori.
Totul se schimbase din noaptea aceea, ca şi cum o sămânţă dintr-un copac fantastic i s-ar fi împlântat în piept şi ar fi început să germineze. O simţea cum creste, cum se descovoaie, cum alunecă uşor prin carne şi prin sânge, cum se ramifică şi îi cuprinde tot înlăuntrul. Privirea îşi pierduse linia dreaptă şi şerpuia întruna ca un drum de munte printre muchii stâncoase, gândurile nu se mai aşezau cuminţi ci continuau să se rostogolească de-a valma că o cascadă neodihnită, visele erau tot mai vii şi mai mişcătoare... Nu ştia ce s-a întâmplat cu dânsul. Întâi a vrut să meargă la doctor. "Şi ce-o să-i spun, că am ceva înlăuntru, un ceva ce nu-mi dă pace?!" îşi spuse el şi în două zile elimină opţiunea. Se afundă apoi în muncă. Ştia că asta era soluţia oricăror probleme. Dar funcţiona doar opt ore pe zi, după cele opt ore copacul continuă să crească înlăuntrul său mai ceva că vrejul vrăjit de fasole. Altfel lucrurile nu se schimbaseră prea mult. Rufele atârnau în continuare pe sârmă, fetele intrau şi ieşeau în casa de alături, vecina îi spunea sfios "bună ziua" de fiecare dată când se întâlneau în prag, în timp ce Mim era dus acolo în Italia cu treburile lui oricare ar fi fost. Doar femeia lui Grig nu mai venea, unii spuneau că ar fi murit şi ea de tristeţe.
Nu trecuseră decât vreo două luni de la povestea cu jocul de-a baba oarba. Era cinci, cinci dimineaţa. Bărbatul încuia poarta să plece cu treburi. Un taxi opri în faţa casei şi din el coborâră două fete. Le recunoscu pe amândouă. Erau bete. Îl văzuseră şi începură să-şi dea coate chicotind. Bărbatul le privi lung. Erau adevărate păsări de noapte, cu penaj viu, cu cântec ademenitor, cu fâlfâieli uşoare de aripi. Conveniseră ceva împreună şi cea mare o tot împingea pe cea mică să spună ce-au hotărât. Până la urmă mezina îşi luă inima în dinţi, făcu câţiva paşi împleticiţi şi îl întrebă zâmbind "Vrei să te fut?", asaaa... simplu, că şi cum 1-ar fi întrebat dacă are un foc. Apoi izbucni într-un râs năvalnic cu sughiţuri, se roti pe călcâie şi se prăbuşi în braţele prietenei sale continuând să râdă amândouă nestăvilit. "Curve proaste" mârâi bărbatul şi le întoarse spatele făcând cu mâna taxiului care întorsese în drum.
Bărbatul se privi speriat în oglindă. în fiecare dimineaţă se privea atent în oglindă de teamă că ramurile copacului ce-i creştea înlăuntru să nu-i iasă prin piele. Nu ştia de ce dar era sigur că dacă aveau să-i iasă prin piele ar fi făcut-o cu siguranţă prin cap, pe undeva prin obraji, prin ochi, prin gură. Dar nu era niciun semn. Îşi privi palmele întorcându-le când pe o faţă când pe cealaltă, apoi îşi ridică pijamaua şi îşi cercetă minuţios burta. Niciun semn! Şi totuşi simţea că are să se întâmple. Se simţea plin, simţea că sacul trupului său e prea mic faţă de nestavilirea înlăuntrului. Cândva, undeva, ceva avea să crape. Şi trebuia să i se împotrivească, altfel îi era teamă că avea să se stingă.
- Mâine - se răsti bărbatul fără nici "bună ziua", nici nimic altceva.
- Mâine ce? - îl întrebă fata speriată cu mâna încleştată pe clanţa porţii.
- M-ai întrebat acum o săptămână dacă vreau sex. Vreau! Mâine noapte.
Fata încremeni. Tot sângele i se scurse din trup şi faţa îi deveni pământie. O simţi cum se pierde, cum vrea să fugă. Îşi ferise privirea o secundă, apoi încet încet sângele îi reveni în priviri ca şi cum s-ar fi răzgândit, trupul se dezgheţă, obrajii se colorară înapoi, iar ea îi răspunse privindu-l fix în ochi.
- Mâine noapte atunci!
Nu adormi peste noapte. Se întreba dacă fata are să vină. Era aproape sigur că o va face. A doua zi la amiază îşi îmbarcă familia în maşină şi o relocă fără prea multe discuţii două sute de kilometri mai departe, la mama soacră. Apoi îşi luă o sticlă de coniac din bar, se aşeză în fotoliu şi aşteptă. Ca o pasăre de pradă împăiată. Nemişcat, fără gânduri, fără sentimente, fără dorinţi. Până la 10 seara aşteptă. Atunci auzi poarta deschizându-se şi ciocănituri în uşă. O deschise. Fata vru să-i spună ceva dar el duse degetele la buze şi îi făcu semn să tacă. O luă de mână şi o conduse în sufragerie. O aşeză drept în mijlocul camerei sub lampadar şi o privi lung. Nu mai avea nimic din tupeul păsării de noapte şi nici din ternul gospodinei de alături. Era un copil uşor tremurând, cercetând cu teamă împrejurul. Îi desfăcu uşor nasturii cămăşii, cu migală, ca şi cum i-ar fi fost teamă că-i e trupul doar aripi de păsări şi s-ar fi putut decompune la orice mişcare nechibzuită, şi-i dezveli sănii. Erau plini şi tari, mai mari decât şi-ar fi imaginat.
Bărbatul îşi făcu palmă cerc şi abia atingându-i pielea le rotunji conturul. Apoi se aplecă spre faţa şi îi atinse cu vârful buzelor, sau poate nici măcar, dupăurechea. Mirosea a izmă. Nicio femeie din viaţa lui nu mirosise vreodată a izmă. Buzele continuară să plutească uşor pe deasupra pielii, în jos pe gât, pe umeri, apoi pe piept până când se împotmoliră în sfârcurile roz. Fata înlemnise. Era evident surprinsă de ceea ce întâmpla. Se cabră că un animal speriat, pufnind uşor ca şi cum o greutate din ce în ce mai mare i se aşeza pe inimă. Buzele urcară la loc lăsând de dată această o urmă umedă ca un melc leneş, în timp ce mâna continua să măsoare consecvenţa curburilor.
- Ce faci?! - şopti fata nemaiputând suporta încremenirea, fără să-i fie clar dacă era o întrebare sau doar o poartă deschisă spre reconcilierea cu realitatea.
Bărbatul o dezveli şi de restul vesmintelor, se aşeză pe fotoliu, o aşeză pe genunchi potrivindu-i chipul astfel încât să fie cutreierat de mângâierea lunii şi-i şopti tandru.
- Te privesc.
Din ziua aceea bărbatul nu se mai cercetă în oglindă dimineaţă. Stia că arborele dintr-ansul îşi scosese ramurile prin toate subţirimile trupului şi înfrunzise. Poate nimeni altcineva nu vedea asta dar el simţea la fiecare adiere vânturarea de frunze.

duminică, 25 martie 2012

luni, 19 martie 2012

Leul şi Soarele

- Mărite Rege, aseară când Soarele cobora grăbit spre asfinţit şi-a plecat buzele spre urechea mea şi mi-a şoptit că se gândeşte să treacă azi pe la amiază să ţi se-nchine – aruncă maimuţa bălăbănindu-se caraghios de pe un picior pe altul.
- Însuşi Soarele?! – se miră leul trosnindu-şi oasele nemaîncăpânde în sacul de piele ce-i învelea trupul.
- Chiar el Mărite Rege, Soarele cu o mie de raze – se hlizi maimuţa cu gura până la urechi.
- Să poftească, să poftească – mârâi leul scuturându-şi coama grea şi aşezând uşor labă peste labă pentru a-şi propti bărbia regală peste amândouă.
Până la ora şapte i se închinaseră deja un şarpe al deşertului, o zebră, o girafă, un rinocer, un leopard şi o pereche de flamingo. Ziua trecuse o treime şi Soarele nu părea dispus să coboare pe Pământ pentru a i se închina.
- Mai vine? – întrebă nerăbdător leul încremenit în mijlocul câmpiei.
- Vine, vine sigur – răspunse maimuţa abia respirând, ascunzându-se de dogorea cerului sub o frunză de baobab.
Şi fix la ora două Soarele se aplecă uşor înspre leu ca şi cum ar fi vrut să-l privească de aproape. Leul simţi o căldură mare, apoi o văpaie ca o săgeată de foc aruncată din nările balaurului, pentru ca în cele din urmă să simtă fierbinţeala cuptorului în care se coace lumina. Se aprinse ca un şomoiog de fire uscate de iarbă şi arse cât ai clipi. Doar o mână de cenuşă rămase în urma-i.
Nimeni nu păru să bage de seamă întâmplarea, doar un pârş bătrân bodogăni târându-şi coada lungă spre vizuină:
- Înainte să prinzi înaltul de guler trebuie să te asiguri că picioarele ţi-s bine înfipte în pământ.

vineri, 16 martie 2012

Ei, asta-i culmea...

Da, da... chiar asa i-am spus lui C ieri dimineata trecand pe sosea la volanul masinii.
- Ei, asta-i Culmea!
- Care? - m-a intrebat C.
- Asta – i-am raspuns aratandu-i din cap dejurimprejurul.
C a dat nedumerita din umeri asa incat am fost nevoit sa-i explic.
- De ieri au pus semne pe sosea. Casele astea risipite imprejur au devenit o localitate. Culmea.

Mmmm... dar eu voiam sa vorbesc despre cu totul altceva. Dar incepe tot cu „Ei, asta-i culmea”.
Ieri am incercat sa postez comentarii pe wordpress, la o insemnare a Madelinei Gospodinei si alta a lui Neuro, dar hainul nu m-a lasat. Nici azi! Cica „That email address is associated with an existing WordPress.com account, please log in to use it.” Drept care ioc comentariu.
Am luat-o de buna, am facut un efort considerabil sa gasesc parola de wordpress si am intrat in contul meu. Bun, si acum?! Ca tot nu inteleg ce ar trebui sa fac.
Baaaad dog wordpress, baaaaad dog!
Are cineva vreo solutie?!

marți, 13 martie 2012

Vânătorul de curcubee (ultima parte)

- Fii atent dragul meu – îmi spune el ca unui copil prost apucându-mă uşurel de braţ. Acesta este un aspirtron, adică un aspirator de curcubee folosind ca element funcţional de bază trombonul. Înainte de toate vânătorul de curcubee, adică eu, trebuie să cutreiere cerul după curcubee. Când acesta este prins în vizor, va fi pus în mişcare aspirtronul. Întâi şi întâi curcubeul este măturat de la stânga la dreapta şi de sus în jos de mătura pe care o vezi sub bordul din faţă al aspirtronului. Este esenţial ca mătura să fie din paie clasice şi nu din acestea de plastic cum se fac în ziua de azi, altfel precizia măturării va fi compromisă iar operaţiunea de prindere a curcubeului pusă sub semnul a două întrebări faţă în faţă, până la o nouă apariţie a unui curcubeu. Folosind însă un echipament de calitate poate fi stabilit cu certitudine centrul de greutate al curcubeului care va fi luat în colimator prin intermdiul ocheanului montat chiar aici, în centrul maşinăriei, în faţa scaunului manevrantului. Odată avută ţinta în obiectiv se lansează prin eliberarea gumilasticului harpoanele care se vor înfinge exact în inima ei. Acest prin pas are rolul de a ne asigura că orice s-ar întâmpla ulterior curcubeul nu se va face nevăzut, lăsându-ne cu ochii în soare. Odată priponit cu această funie din de-a-fir-a-păr de poveste, culoarea trebuie apoi captată iar această operaţiune se face utilizând Motobonul adică motorul de trombon.
Domnul Haş se opreşte o secundă pentru a-şi trage răsuflarea apoi continuă.
- Motorul întregului mecanism îl constituie ansamblul format de cele patru pistoane ale trombonului, acest tip de motor inovator putând dezvolta viteze supersonice, ajugând chiar până la viteza luminii în cazul nimicului. În mare mişcarea pistoanelor recrează în mod invers ciclul motoarelor cu ardere internă, rezultând în locul unei explozii, o implozie care conduce la obţinerea vidului şi la absorbţia a tot ceea ce se află la gura tromboanelor, căci pentru a amplifica puterea de absorbţie au fost legate patru tromboane în paralel. Funcţionarea lui e destul de simplă. Când primul piston se închide el comprimă aerul din spaţiul dintre primele două pistoane. Apoi al doilea se deschide eliberând aerul comprimat spre a doua cameră de compresie cuprinsă în spaţiul dintre al doilea şi al treilea piston, pentru ca în fine aerul deja comprimat în două rânduri să fie transferat înainte să se dezmeticească spre a treia cameră de compresie cuprinsă în spaţiul dintre al treilea şi al patrulea piston. Astfel, prin fuga aerului dinspre primul piston către muştiuc se creează un spaţiu vidat înapoia primului piston care se deschide apoi spre cerul liber prin trompa trombonului cu o frecvenţă dată de ticăitul universului. Acest vid perfect focalizat în patru timpi pe direcţia curcubeului face ca obiectivul să fie aspirat la momentul potrivit aici – bate domnul Haş cu degetul arătător în vasul de sticlă al mixerului de bucătărie, care abia acum îmi dau seama că e mult mai înalt decât cel de la un mixer clasic.
- Fascinant – mai apuc să murmur înainte ca domnul Haş să continue.
- Îţi dai seama că acum urmează treaba cea mai complicată, separarea culorilor, dar graţie acestei invenţii brevetate de mine, ea devine floare la ureche. Odată prins în cuşcă, curcubeul e doar o amestecatură mâzgoasă de culori. Pentru separarea lor se porneşte Dicecuveselul, adică DIspozitivul de CEntrifugare a CUlorilor în VEderea SEparării, alimentat după cum vezi de la o baterie de ceas cu cuc şi prin centrifugare culorile se aşează în linii fine paralele pe generatoarea vasului în funcţie de greutate. Jos, către baza paharului, se vor aşeza desigur culorile grele, negrul, bleumarinul, maronul iar către vârf cele uşoare, galbenul, rozul, bleul. Şi între ele restul. Folosind caierul de culori pe care îl vezi, culorile sunt extrase una câte una şi prin fibra aceasta optică trimise la lacrima captatoare – îmi arată el mănunchiul de fibre care seamănă cu un cuib de ghiocei plin de lacrimi albe.
- Pentru buna funcţionare a întregului mecanism un sistem performant de ungere asigură gresarea pistoanelor astfel încât acestea să nu se gripeze primăvara datorită viruşilor de aspirtron – reia domnul Haş după o mică pauză în care aşteaptă să-mi revin din buimăceală. Această sticlă cu ulei de măsline prevăzută cu picurătoare asigură picurarea pe farfuria de dulceaţă a unei picături de medicament de aspirtron la fiecare zece secunde. Prin învârtirea farfuriei forţa centrifugă trimite picătura alternativ la fiecare piston asigurând astfel menţinerea unei sănătăţi perfecte pe întreaga durată de funcţionare. În plus, un sistem de răcire previne supraîncălzirea manevrantului înfierbântat de muncă, prin asigurarea unui stoc de suc de mere rece perfect dozat.
Explicaţiile domnului Haş mă lasă fără cuvinte. Privesc năuc aspirtronul şi nu-mi vine să cred. Există sau e vis?!. Ochii îmi rămân pironiţi pe piesa centrală a echipamentului, vasul de la mixer care are în cap căciuliţa cu ciucuri lăcrimoşi. Deşi îmi pare un pic prea îndrăzneţ îmi iau inima în dinţi şi îl întreb pe domnul Haş:
- Dar la ce folosesc toate culorile acelea din ciucuri?
Nu apuc bine să termin fraza şi domnul Haş începe a râde, dar un râs năvalnic cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Râdea spasmodic din toate oasele şi toţi muşchii, chircindu-se ca un bolnav de stomac sau zvâcnind către cele patru zări ca un posedat de demoni. Pentru o clipă am crezut că va avea să moară de râs acolo sub ochii mei şi m-am speriat amarnic, dar încet încet râsul se domoli şi domnul Haş îşi recăpătă mina de sobră şi serioasă, mină pe care o purta întotdeauna cu dânsul. Îşi şterse cu mânecile redingotei lacrimile de pe ambii obraji, ce şiroiau vesele ca nişte pârâiaşe de munte şi cu acelaşi aer protector îmi explică pe îndelete:
- Offf… dragul meu. Cum adică la ce folosesc culorile?! Ce întrebare e asta?! La colorat lumea! Dar de ce crezi că este lumea multicoloră?! Pentru că o vopsim noi, vânătorii de curcubee. Uite de exemplu iarna când curcubeele stau ascunse lumea rămâne doar în alb şi negru. Înainte de a exista maşina totul se făcea manual şi era tare greu, dar acum e o plăcere – îmi explică domnul Haş şi pentru a-mi exemplifica smulse una din lacrimi de la locul ei ca şi cum ar fi cules un măr din copac şi îşi întinse degetul arătător prin culoare. Apoi privind întrebător împrejur găsi un loc potrivit exerciţiului şi zvârli un bobârnac de verde peste o bucată de pajişte a cărei culoare pălise sub dogoarea verii. Dintr-o dată toate firele de iarbă, frunzele, tijele florilor se colorară în verde crud ca şi cum toate s-ar fi născut ieri. Efectul fu formidabil ca şi cum o mantie vrăjită ar fi acoperit dejurîmprejurul. Apoi domnul Haş desfăcu roşul, galbenul, albastrul, cyclamul şi movul, îşi trecu câte un deget de la fiecare mână prin culoare, pentru ca zvâcnind din palme să le stropească peste petalele florilor. Întreaga pajiste se coloră ca o poveste cu zâne, Feţi Frumoşi şi balauri berbecoşi iar eu devii mic, din ce în ce mai mic şi mai negru, ca un gândăcel rătăcit printre firele înalte de iarbă proaspătă.



În imagine este prezent un dispozitiv de balotat vântul, adică adună vântul de pe cer şi-l face baloţi care pot fi ulterior stocaţi în pod şi utilizaţi la uscarea rufelor sau a prunelor. Este destul de asemănător cu aspirtronul ca prezentare dar total diferit funcţional. Fotografie cu aspirtronul n-am şi mi-e tare necaz că nu mi-a dat prin cap să-mi iau aparatul foto când am urcat pe deal cu domnul Haş.

Eiii... şi asta-i tot!

sâmbătă, 10 martie 2012

Vânătorul de curcubee (prima parte)

Pe domnul Haş l-am cunoscut la magazinul de culori. Eu venisem să cumpăr nişte roz cu buline şi ceva galben cu virgule pestriţe cu care să împrospătez feţele unor apropiaţi cam încruntaţi, iar el venise doar ca să se sfătuiască cu vânzătoarea expertă în violacee în privinţa unor vinişoare sângerii apărute în violetul de parma. Părea un tip absolut normal, doar că pentru un tip absolut normal era oarecum anormal faptul că purta la un costum clasic la patru ace cu pantalon la dungă şi pantofi oglindlucitori, joben. Era un bărbat între două vârste, ba dacă te uitai mai atent puteai spune fără să greşeşti ca era între trei, mai degrabă încruntat şi sobru, dar cu un aer politicos, deschis şi continuu scormonitor.
- Galbenul de floarea soarelui e mult mai rezistent decât cel de crăiţe – mă sfătui domnişoara vânzătoare de iluzii expertă în violacee, în timp ce domnul Haş cântărea din priviri o găleată cu apus de soare în care se combinau elegant roşul şi portocaliul.
- Domnul Haş este om de ştiinţă. O eminenţă – îmi şopteste complice domnişoara aruncând din sprâncene în direcţia incumbentului.
- Serios?! În ce domeniu? – replic neîncrezător ştiind foarte bine că în ziua de azi trăim într-o lume de experţi.
- În curcubeologie – şopteşte domnişoara şi mai încet ca şi cum mi-ar fi transferat cel mai bine păstrat secret al omenirii. A inventat chiar şi o maşină. A făcut rost de nişte fonduri solvegiene nerambusrsabile pe cercetare şi maşina este deja funcţională. A lucrat la ea ani buni.
- Fonduri norvegiene – o corectez eu scurt pe domnişoară.
- Nu, nu, solfegiene. Fonduri muzicale solfegiene, adică din acelea pe care le aşezi pe portativ şi daca le aşezi nimerit cântă. Ceva legat de muzica sferelor, nu mă pricep prea bine la economie, doar la culori mă pricep – completează domnişoara emoţionată.
Explicaţia vânzătoarei de ocazie nu mă dumireşte deloc, ba pot să spun cu mâna pe inimă că mai rău mă încurcă, aşa că îmi vâr în sacoşă galbenul cu buline şi rozul cu virgule şi dau să plătesc şi să plec când îl aud pe domnul Haş apropiat pe nesimţite completând:
- Ohhh domnule, aceste fonduri au fost esenţiale în fundamentarea lucrărilor pe care le-am conceput. Căci ce ar fi lumea astăzi fără “Harmonices mundi”, de unde ne-am putea extrage echilibrul, fără de care n-am exista, dacă nu din muzica sferelor?! Nu este oare armonia sunetului cel de-al patrulea armăsar la cvadriga cunoaşterii alături de aritmetică, geometrie şi astronomie, cum bine spunea Platon?! Şi atunci cum să poţi să construieşti dacă ţi-e strâmbă urechea?! Muzica înseamnă spaţiu iar spaţiul e egal necuprinsului care se caută înţeles. Liniile directoare ale armoniei muzicale şi nu numai, s-au dezvoltat pe baza geometriei euclidiene a poligonalelor inscriptibile cum bine scoate în evidenţă Kepler, pentru a se reîntoarce şi a expanda apoi în spatiul multidimensional întru discretizarea în alveole rotunde ca bulbul brânduşei şi înţelegerea lui. Nu este muzica domnule albia cu cele trei braţe ale sale, mimesisul, ethosul ş catharsisul, prin care ne vărsăm în lumea înconjurătoare dar şi rădăcina ramificată prin care ne extragem seva, cum bine a intuit Platon în Poetica?! Lucrurile sunt cât se poate de evidente – conchide domnul Haş brusc, tocmai când era pe punctul de a mă pierde.
Profit de ocazie c-am scăpat de ditirambicele explicaţii şi ca să nu par nepoliticos o cotesc la nouăzeci de grade pe o cărăruie mai bătătorită.
- Şi puneţi ca aţi inventat o maşinărie care încununeaza întreaga dumneavoastră activitate de cercetare?!
- O, desigur domnule. O maşinărie excepţională fără de care lumea n-ar putea exista. N-ar putea exista în forma în care ea există acum, vreau să spun – se corecta el împăciuitor. Dar daţi-mi voie să mă prezint. Haş – se înclină el şi îşi scoase extravantul joben de sub care spre surpriza mea ieşi la iveală un altul aproape identic dar mai mic pe care îl ridică cu distincţie la rândul său pentru a lăsa locul altuia doar cu puţin mai mic decât al doilea. Nu ştiu câte jobene a scos până la urmă, ştiu doar că tejgheaua vânzătoarei de vise se umpluse de ciudatele acoperitori de scăfârlie de diferite dimensiuni, astfel încât pe ultimele două, mici ca două pălării de păpuşă, din lipsă de spaţiu, le aşeză tacticos chiar în palma mea. Doriţi s-o vedeţi? Mi-ar face mare plăcere să v-o arăt. Domnişoara mi-a spus că lucraţi în branşă. Tot cu culori, tot cu vise, cu bucle...
Înghit în sec şi mă prefac c-am uitat să-i răspund că sunt doar un inginer, că lucrez cu şuruburi şi piuliţe şi nu ma ocup deloc nici cu visele şi nici cu culorile. Ros însă de curiozitate tac complice şi îi accept invitaţia.

Aşa că într-o zi de marţi pe la amiezi îl iau pe domnul Haş de braţ şi purcedem spre înălţimile unde este instalată maşinăria. Ajuns sus pe coama dealului descopăr uluit grozăvia. Era o maşinărie atât de ciudată cum nu mai întâlnisem niciodată în viaţă. Nici măcar în filme nu mai văzusem o asemenea amestecatură aparent fără niciun sens, de ustensile a caror întrebuinţare era reinventată şi supusă unor interese fantastice. Din tot ansamblul ieşeau în evidenţă cele patru tromboane uriaşe cât roata de tractor, dispuse strategic în cele patru colţuri a ceea ce părea a fi un afet de tun antiaerian. Cele patru alămuri strălucitoare erau aşezate pe o serie dispozitive de reglare a unghiurilor de rotire pe orizontală şi verticală asemănătoare radarelor care perie depărtările, având posibilitatea să-şi modifice atât azimutul cât şi înălţimea într-un domeniu extrem de fin. Ţinta îmi părea cerul dar scopul precis era greu de ghicit. Nu putea apoi să nu-ţi atragă atenţia ansamblul de pârghii şi lanţuri care conecta o pereche de pedale de bicicletă aşezate chiar sub scaunul manevrantului cu pistoanele tromboanelor ce într-o altă lume ar fi fost desigur folosite pentru reglarea aerului ce ieşea din pieptul suflătorului în vederea obţinerii sunetelor dorite. În maşinăria din faţa mea însă rolurile păreau să se inverseze, pedalele acţionând un lanţ clasic cu zale, care la rândul său acţiona pe principiul supapelor de la cilindrii motoarelor o serie de pârghii ce se deplasau în sus şi în jos asigurând o mişcare continuă de dutevinoşiiarduteşiiarvino a pistoanelor de tombon. Muştiucul fiecărui trombon era conectat apoi printr-un furtun de butelie cu ceas la intrarea unui mixer clasic de bucătărie, care în partea superioară avea asemenea unui clovn o căciulă ca o sită de strecurat macaroane din care ieşeau o mulţime de fire fine, fiecare dintre ele terminându-se cu o biluţă colorată în formă de lacrimă, asemeni unor ciucuri.
Chiar dintre tromboanele din faţă îţi mai înţepa privirea un set de instrumente ce părea a configura un lansator de harpoane. Patru trompete cu ţeavă lungă în care erau înfipte patru săgeţi filiforme, armate în cel mai clasic stil folosit de când lumea la praştii cu o fâşie de cauciuc întinsă exasperant, păreau pregătite să înhaţe cerul şi să-l strângă aproape. Cele patru harpoane erau legate prin funii asemănătoare mai degrabă cozilor împletite ale Ilenei Cosânzeana de o tobă ce ţinea loc de tambur, în jurul căreia erau înfăşurate.
Întegul sistem mai era dotat cu o instalaţie de ungere formată dintr-o sticlă de ulei de măsline şi o farfurie de dulceaţă care se învârtea în vârful unui băţ ca în reprezentaţiile artiştilor chinezi, o instalaţie de răcire dezasamblată dintr-un frigider vechi, un ceas de masă uriaş de pe vremea bunicilor cu clopot mare în vârf lovit din stânga şi din dreapta de două ciocănele minuscule, cu o trompetă cu pompă centrifugă pentru asigurarea semnalelor sonore, un ochean simplu, o mătură şi cu o mulţime de alte chestii mărunte destul de greu de identificat având în vedere faptul că fuseseră demontate din alte ansamble şi nu-mi spuneau mare lucru.
- Ei, ce zici?! – mă întreabă domnul Haş grozav de încântat, arzând de nerăbdare să-mi explice ce şi cum.
Eu sunt prea năuc sa să-i pot raspunde în vreun fel aşa că mă rezum la a da tâmp din umeri în timp ce colţurile buzelor o iau la fugă în sus a mirare.

(va urma)

marți, 6 martie 2012

Perspective

Doamna ST şi-a dus mama la oftalmolog. Bătrăna are cataractă şi a fost convinsă cu greu să facă operația. În fine, după lungi parlamentări totul se rezolvă până la urmă şi doamna merge într-un sfârşit cu mama dumisale să-i scoată bandajele ce-i acoperă ochii. Cu o nouă perspectivă asupra lumii înconjurătoare bătrâna o priveşte matern pe fiica ajunsă şi dumneaei la oarecare floare a vârstei şi o căinează blând:
- Vai mamă, da ce-ai îmbătrânit, ia uite cum ți s-a zbârcit fața!

vineri, 2 martie 2012

Cafeaua cu buze transparente (continuare)

- Vă mulţumesc că m-aţi primit. Sunteţi foarte amabil.
- Orice prieten al lui Marius este şi prietenul meu – îmi răspunde bărbatul masiv din faţa mea, schiţând un zâmbet moale.
- Probabil v-a spus că nu e vorba despre mine ci dspre un coleg, un prieten. Sunt absolut bulversat. Era un om normal. Şi aşa pare şi acum – încerc eu să leg vorbele şi să explic ceea ce nu se poate explica. Apoi îi povestesc cu lux de amănunte totul, de la “Mergem să bem o bere” până la vizita de la apartamentul său şi descoperirea de la magazin. Bărbosul îşi mângâie liniştit barba. Cugetă.
- Da, nu-i nimic nou sau straniu. Dacăăă...
- Ştiţi – îi iau eu vorba din gură – n-aş vrea să întrăm în termeni de specialitate. Mie să-mi explicaţi aşa, pe şleau, ca pentru proşti.
- Trăim într-o lume agitată, într-o continuă viteză – se reorientează bărbosul. E ca şi cum am călători într-un tren alergând peste câmpuri. Atâta timp cât eşti înauntru lucrurile îţi par normale. Când însă scoţi capul pe geam şi vezi pământul alergând grabnic înapoi îţi dai seama de grozăvia la care te-ai înhămat. Şocurile mari ale vieţii te fac să scoţi capul pe geam, să-ţi lungeşti gâtul după o gură de aer. Din mers nu poţi coborî, mai încet nu-l poţi face să meargă. Crescuţi de mici în ideea mişcării oamenii se adaptează, dar expuşi dintr-o dată vitezei clachează. Şi atunci cei ce nu se pot adapta lumii reale se refugiază în lumi paralele. E ca şi cum aflându-te la geam într-un avion în picaj, ai cupla avionului o alveola care să deschidă un alt spaţiu de partea cealaltă a hubloului, unul cald, familiar, plăcut, creat după dorinţele şi visele noastre. Dintr-o dată dispare primejdia, pericolul, frica.
Încă nu a făcut nicio referire la Popescu. Oare vorbeşte despre mine sau despre el? Cine să aibă oare nevoie de alveola, eu sau el? Popescu e singur, ce probleme să aibă Popescu?! Eu am nevastă, copii, rate, griji...
- Pericolul cel mare al lumilor paralele este rătăcirea în acestea, pierderea identităţii şi risipirea. Cu vremea nu te mai poţi regăsi, te rupi de tine însuţi ca şi cum ai avea trupul într-o lume şi spiritul într-alta, distrugând orice legătură între ele. Apare o dedublare a eului faţă de un trup abandonat în care rămân doar resturi fărâmiţate. Ultimul prag înaintea rătăcirii totale, înaintea ruperii complete de realitate este neîncrederea, e acea privire aruncată înapoi peste umăr la marile despărţiri. Oare nu pot rămâne şi aici şi acolo?! Cine sunt eu, cel ce a rămas sau cel ce pleacă?! Şi apoi urmează cufundarea fără întoarcere. Sigur, cu medicaţia corespunzătoare şi în funcţie de puterea de recuperare a organismului...
Am simţit tot înlăuntrul cum urcă prin stomac, prin gât. N-am mai ascultat până la capăt. Am ieşit ca din puşcă şi am alergat cât m-au ţinut puterile pe străzile pustii şi umede, fără o ţintă precisă, fără să ştiu de ce fug, de cine, sau ce m-ar putea linişti. M-am trezit dincolo de miezul nopţii într-un bar promiscuu de la marginea oraşului, între două pahare de votcă, cu o ţigancă blondă în braţe şi două gambe negre ca tăciunele zdrăngănind din viori alături.

- Soţia mea te invită să bem o cafea împreună. A spus că îşi cere scuze pentru cea care ai băut-o la mine şi speră că ai să accepţi invitaţia pentru a repara stricăciunea.
- Eşti un tâmpit – i-o retez eu cu ochii în dosare.
El se opreşte, îşi lasă hârtiile şi mă priveşte lung cu o figură tâmpă.
- Ţi-am făcut ceva?
- Da – îi răspund tăios. Mi-ai făcut, îmi faci şi-ai să-mi mai faci. Tu şi imaginara ta nevastă.
- Oh, Doamne, îmi pare rău că te-am necăjit. Dacă vrei am să tac, dar ai să te cufunzi din nou în gânduri şi ele tot către soţia mea au să te-ntoarcă chiar dacă te împotriveşti, ai să vezi – îmi răspunde el enigmatic.
Nu mai rezist. Mă ridic de pe scaun, mă reped la el peste birouri, îl înşfac de guler şi-i strig drept în ochi
- Am sa vin. Uite aşa, am să vin Şi dacă există cu adevărat, dacă nu e doar o himeră, o nălucire de-a ta, am s-o fut acolo în sufragerie, pe fotoliul ăla cu o mie de butoane până îi ies ochii din cap. Şi tie si ei, ca să vă învăţaţi minte amândoi.

- Domnul este colegul de care îţi vorbeam – mă prezintă Popescu ceremonios.
Femeia care a intrat în încăpere este absolut uluitoare. Este înaltă, foarte înaltă, probabil mai înaltă decât mine, sau cel puţin aşa îmi pare datorită trupului foarte subţire. Are pielea fină, aproape transparentă. Chipul îi e pal şi zâmbitor, e o faţă de copil aproape. Nu merge, alunecă, iar gesturile-i par a fi parte a unui dans ce se desfăşoară pe o muzică auzită numai de ea. Are ochii bleu, nu albaştri ci bleu, buzele abia conturate în roz şi părul blond ca spicul de grâu.
- Mă duc să mă schimb şi mă întorc imediat – îmi spune traversând camera şi propria-i amprentă în aerul din jur o urmăreşte cu întârziere, lăsând chiar şi după ce a dispărut să se prelingă prin fierbinţeala încăperii conturul filiform şi parfumat al unei umbre.
Nu apuc să mă dezmeticesc bine şi reapare purtând vestita bluză roşie cu desene florale mici şi negre şi o fustă lungă şi strânsă pe trup care îi acoperă în întregime picioarele. Bluza îi vine ca turnată. Nu poartă nimic pe sub ea şi sânii mici împung pânza subţire ca două corniţe de tăuraş basmaua cea roşie a toreadorului.
- Am promis o cafea bună – îmi spune zâmbind cald. Alexandru nu ştie să facă, dar sper că a mea o să vă placă.
Are un magnetism inimaginabil. Nu ştiu să spun ce mă atrage la ea. Nu e neapărat o femeie frumoasă ci mai degrabă una misterioasă, enigmatică. Frumuseţea ei e mai degrabă una care intrigă, care incită la răscoliri, decât una care să te dea gata. Mă ridic şi o urmez ca in transă. Se învârte încet prin bucătărie ca o balerină fără un scop precis, singurul ţel aparent părând acela de a încerca să-mi ia minţile. Are mişcări senzuale şi moi. Mă apropii şi-i cuprind din spate coapsele în palme. Continuă să culeagă din dulapuri ceştile, cafeaua, zahărul, ibricul. Îmi apropii buzele de părul ei. Miroase a tei, niciodată n-am mai simţit părul cuiva mirosind a tei. Îi cobor uşor gulerul cămăşii şi îi sărut abia atingându-l gâtul. Ea se întoarce şi râde. Avea dreptate Popescu, femeia se luminează toată ca o făclie atunci râde şi se face uluitor de frumoasă. De fapt nu râde, ci doar chicoteşte ca o copilă încântată. Cu o mână îi prind ceafa, îi apropii gura şi îi smulg un sărut pătimaş, în timp ce cu cealaltă încep să-i ridic fusta lungă fără de sfârşit. Se răsuceşte şi-mi împresoară gâtul cu braţele...

Azi e vineri iar de mâine e iar weekend. Mă întind în scaun cât sunt de lung şi-mi simt oasele trosnind. “Mergem să bem o bere la Mama după ce terminăm?” - îl întreb pe Popescu care scrie de zor. “Mergem” – îmi răspunde degrabă ridicând capul zâmbitor din hârtii. “Poate o iei într-o zi şi pe soţia ta. Oricum, să-i transmiţi te rog salutările mele. Face o cafea excepţională, pe cuvânt” – îi mai spun mustăcind. Faţa lui Popescu se pleoşteşte brusc, zâmbetul îi alunecă devale şi e înlocuit de o vizibilă îngrijorare. “Eşti bolnav omule. Care soţie?!” îl aud bombănind în timp ce îşi strânge lucrurile pregătindu-se de bere...

de data asta.... SFÂRŞIT