luni, 29 iulie 2019

Conexiuni

Ședeam relaxat la birou, citind povești online, când am simțit ceva lovindu-mă peste gleznă. Cum pisică nu am, am tresărit și am dat să văd cine e intrusul. M-am aplecat, dar n-am zărit nimic. Când am pățit-o însă a doua oară, m-am speriat un pic. M-am băgat sub birou și am cercetat atent. În semiobscuritatea dedesubturilor nu am descoperit altceva decât cablul de la lampa de birou mergând către priza din perete, pe cel de la laptop alergând către aceeași destinație șiii... Și mai era încă un cablu târându-se spre niciunde. Nu știam să am un altul în apartament, așa că tare m-am mirat să-l descopăr. L-am luat în palmă și l-am studiat atent. Nu părea să fie cu totul altfel decât celelalte. Era acoperit cu plastic moale, alb, având în cap un stecker cu două piciorușe rotunde prinse într-o carcasă din două jumătăți de ebonită strânse cu un șurub. I-am luat urma și am încercat să văd ce aparat alimentează și mare mi-a fost surpriza să descopăr că, după ce face câteva bucle în dreptul șifonierului, cablul dispare afară printr-o gaură în perete. Singurul gând realist a fost că un constructor isteț l-a lăsat pentru alimentarea unui viitor aparat de aer condiționat, pe care proprietarul ar fi dorit să îl instaleze în apartament, așa că l-am făcut colac și l-am lăsat cuminte sub birou. Înainte să mă culc însă, în drum către baie, am simțit din nou o atingere, de data aceasta mai aspră, în sus, spre pulpă. Eram în dreptul patului când s-a întâmplat. Am aruncat ochii în jur și n-am văzut nimic aparte. Cum lovitura mușcase din pulpă destul de sănătos, am gândit că trebuie să fie totuși ceva la mijloc, așa că m-am aplecat și m-am uitat sub pat. De sub marginea dantelată a cearceafului, ca o pantera cu ochii sticloși cercetându-și prada, mă privea un alt stecker. Semăna foarte bine cu primul, doar că avea carcasa din ebonită neagră, iar colții metalici străluceau aprins. În mod clar nici cablul acela nu îmi aparținea. Am întins mâna să îl apuc, dar capul cu ochi sticloși s-a tras îndărăt. Am simțit cum mi se scurge tot sângele din trup. Am înghețat pe loc. A fost nevoie să mă așez pe salteaua moale a patului, pentru a-mi reveni din amețeală. Însă lighioana nu m-a lăsat să mă adun și m-a atacat pe neașteptate. S-a încolăcit în jurul gleznei, apoi a încercat să mă muște cu dinții de fier. Cu greu am reușit să desfășor cablul strâns pe picior, să alerg gâfâind către perete și să mă lipesc cu spatele de zid. Era incredibil, eram atacat în propria mea casă de, deee... Chiar nu știam de ce eram atacat. Privind înfiorat spre pat, am descoperit că alte două cabluri, unul albastru și unul roșu scoseseră capul de sub cearceaf și alunecau ușor pe parchet către mine. am alergat spre baie, am trântit ușa și am încuiat-o. Inima îmi bătea să spargă pieptul. Aș fi țipat, aș fi cerut ajutor, dar ce aveam să strig? „Ajutooor, mă atacă un mănunchi de cabluri”? Nu am avut timp să mă gândesc prea mult însă la varianta unui strigăt disperat de ajutor, căci am simțit cum o vână subțire îmi biciuie spinarea. M-am răsucit și am prins-o tocmai când se repezea iar. Cu trecerea timpului căpătau tot mai mult curaj, deveneau mai agresive. Stătuse probabil pitită în cadă, de aceea nu o văzusem când am intrat și m-a atacat de cum am întors spatele. Ne-am luptat o vreme ca Laocoon cu Porces și Caribea și până la urmă am reușit să îi culc la pământ capul flămând și să-l strivesc. Când însă m-am lăsat extenuat pe marginea căzii, după lupta disperată în urma căreia rămăsesem aproape gol și m-am privit trecător în oglindă, am încremenit. Tot trupul îmi era plin de pete rotunde albicioase, de mărimea unei prize, din care perechi de ochi rotunzi, mici și negri ca mina de creion, clipeau pofticios.  

sâmbătă, 27 iulie 2019

Porumbița

Mathilde ridică teatral un deget în aer, îl învârti de câteva ori ca și cum ar fi încercat să amestece fumul de țigară în atmosfera de deasupra capului, apoi îl azvârli vijelios în cutia de portocale plină cu viniluri, de pe care o fată cu batic roșu la gât zâmbea ținând în palmă o jumătate din fructul zemos, începând să scormonească cu interes prin ele. Mathilde adora să fie emfatică, să se plaseze în centrul scenei sub lumina rotundă a reflectoarelor, să atragă atenția scurgândă deopotrivă a bărbaților și femeilor. Prin lumina palidă venită dinspre lampa cu abajur piramidal din velur cărămiziu, de pe care culoarea se evapora ca sardinele din cutia motanului Roze, precum și dintr-un bec orb atârnând spânzurat din tavan cu două fire negre spiralate, Pierre privea mustăcind picioarele femeii. Știa că se aplecase intenționat la nouăzeci de grade peste măsuța de bambus, astfel încât rochia și așa scurtă să îi dezvelească complet posteriorul, pe care să-l arunce ca pe un afiș al Theatre le Ranelagh, fix în ochii lui Jacques. Mathilde avea pulpele groase și fundul mare, dar asta nu o făcea niciun pic să își ostoiască efortul pe care îl depunea pentru a atrage privirile celor din jur. Cealaltă în schimb avea mijlocul subțire, picioarele lungi și îi ajungea până la nas, ce mai, o adevărată franțuzoaică.     
- Creeeed c-am găsit – decretă Mathilde ridicând cu două degete un disc, dezvelindu-l de cămașa jerpelită și decolorată și depunându-l cu delicatețe pe platanul pickupului. Așteptă două clipe ca muzica să pornească și imediat ce primele acorduri începură să se scurgă peste carcasa de plastic, se porni să țopăie energic pe ritmurile foxtrotului.
- Allez les gars! Cine vine să mă ajute? – strigă, apucând cu stânga portțigaretul pe care îl lăsase pe marginea mesei cât timp se ocupase cu selecția discurilor, în timp ce, cu degetele de la dreapta le făcea semne ademenitoare celor trei bărbați, încercând să-i atragă la dans.
Henri nici nu ridică ochii, străduindu-se cu sârguinciozitate să își aprindă pipa din meerschaum, cu fauni delicat modelați, pe care o primise în dar de la unchiul său din Manchester. Își ținea cartea pe genunchi, cu filele de o parte și alta a pulpei, ca pe o pasăre cu aripile mari atârnânde. În afara cititului îl interesau puține lucruri, iar femeile nu erau cu siguranță printre acestea decât în măsura în care aveau ceva inteligent de spus. Jacques în schimb se prefăcu că ezită câteva clipe, apoi se ridică vioi, prinse mijlocul Mathildei și începu să se bâțâie agitat alături de ea. Pierre le admira dezinvoltura. Nici unul dintre ei nu știa cu adevărat să danseze foxtrot, dar nu aveau niciun fel de inhibiții, pentru ei orice era posibil, nu trebuia decât nesfârșită dorință și eliberare din dejurîmprejur. Eliberarea din dejurîmprejur, acesta era de fapt secretul lor, căci în felul acesta se lepădau de părerile critice, de ochii invidioși, de strâmbăturile din dos. Sigur, asta ar fi putut părea să se contrazică cu apetitul Mathildei pentru mis en scene. Dar nu era câtuși de puțin așa. Mathilde era ca o farfurie zburătoare extraterestră, plutind undeva deasupra în văzduh, dar agățată de Pământ printr-o rază de energie necunoscută, prin care sugea privirile admirative ale celor din jur. Iar Jacques nu era nici el prea departe. Și Pierre îi admira pentru asta. Ba chiar considera că sunt o pereche potrivită.     
După o vreme discul încetă să se mai rotească, zgomotul platanului alunecând ușor, preț de câteva secunde, spre liniștea deplină. Mathilde își șterse fruntea umedă, șopti un „stai aici” autoritar și alergă să schimbe discul. Câteva clipe îi fură de ajuns și din boxe începu să se scurgă muzica lentă a lui Serge Gainsbourg. Mathilde își lipi pieptul de cel al lui Jacques, își strecură o pulpă între picioarele lui și îl strânse puternic în brațe, ca și cum ar fi vrut să se cufunde cu totul într-însul. Pierre se ridică din jilțul de piele crăpată, făcu câțiva pași până în colțul camerei și apucă receptorul formând numărul învățat pe dinafară. Niciun răspuns! Era al șaptelea apel. Așeza receptorul încă sunând în furcă și rămase cu ochii fixați spre niciunde, dar în rotundul retinei Mathilde continua să se legene cu capul pe umărul lui Jacques ca într-un balansoar. Era convins că și-o trag. Nu știa nici cum fac, nici unde o fac, dar era convins că și-o trag. Nu avusese niciodată intenția să îi urmărească, i se părea sub demnitatea lui, dar știa că dacă ar fi vrut să o facă, ar fi găsit imediat și dovada. La urma urmei era sigur că nu e singurul cu care și-o pune. Doctorul Malraux era un altul. Aproape că i-o povestise pe șleau cu ceva vreme în urmă. De altfel nu avea nici o îndoială că doctorii și asistentele, mai ales în tura de noapte când nu e mai nimic de făcut... Și nici nu-i blama pentru asta.
Brusc Pierre sări ca înțepat. Alergă la baie și întinse capul spre ferestruica mică ce dădea spre luminator, un horn lung și îngust, deschis pe acoperiș către cer.  
- Madameeeee Lauretteeeeeee..... Se arde mâncareaaaaa.... – strigă el cu mâinile pâlnie la gură, apoi trânti fereastra și așteptă cu urechea ciulită, nu departe de ea.   
- Oh, oh, oh, vai de capul meu... – se auzi stins într-un târziu. Merci Pierre!
Imediat se auzi un zgomot metalic puternic, ca și cum cineva ar fi trântit o tigaie de ciment. Bărbatul înclină din cap a confirmare și închise ivărul ferestrei.
Madame Laurette era o babă decrepită. Avea optzeci și șapte de ani, auzea foarte prost cu o ureche și deloc cu cealaltă, se mișca cu greutate din cauza unei artrite care îi afectase amândouă picioarele, își pierduse toate rudele apropiate și în mare măsură rațiunea, dar era proprietara celor douăsprezece apartamente din clădire, plus a încă șaptesprezece aflate în două case mai jos. Pe lângă multele defecte pe care le avea, Madame Laurette era însă inimoasă și nu o lăsa sufletul să își dea afară chiriașii, chiar dacă aceștia întârziau cu plata dincolo de finele lunii. În ultimii ani chestiunea nu se dovedise de o importantă arzătoare, însă cu trei patru ani în urmă ar fi dormit pe străzi dacă Madame Laurette nu i-ar fi îngăduit să amâne plata chiriei chiar și cu două luni. Avea un catastif mare și greu, cum Pierre nu mai văzuse decât în muzee sau în catedralele vechi, în care își nota cu atenție și litere mari cât nuca, numele datornicilor, suma  datorată și data la care trebuie să plătească. Numele lui Pierre apărea în catastif de cel puțin zece ori și ar mai fi apărut încă de multe altele, dacă nu ar fi fost căsătoria cu Mathilde. Prietenia lor se întindea mult îndărăt, Mathilde petrecând multe nopți risipite ici colo, în camera mirosind a prăjeală de pește și urină de pisică. După câtăva vreme și-a adus o jumătate de duzină de perechi de chiloți, periuța de dinți și parfumul. Apoi n-a mai plecat. Lui Pierre i-a fost jenă să îi ceară bani, dar când Madame Laurette a bătut cu bastonul în ușă atât de tare, încât acesta a trecut prin placajul îmbătrânit ca o spadă prin pelerina mușchetarului, Mathilde și-a adus și restul de lucruri, nu multe și l-a cerut de bărbat. Iar el a acceptat.
Pierre privi din nou fix perechea dansând. Mathilde continua să își frece sănii plini de pieptul lui Jacques, alunecând tot mai mult spre parchet. Îl înlocuise pe Serge Gainsbourg cu Jacques Dutronc și sticla goală de absint cu una plină. Făceau cercuri mici în jurul servantei pe care era așezată sticla, ca fluturii de noapte în jurul lămpii arzânde. Pierre ridică din nou receptorul. De data aceasta vocea așteptată răspunse „Bună dragule, abia am ajuns! Am avut o zi lungă și foarte obositoare. Nu, nu vin. Știi bine ce mult mi-ar plăcea să vin, dar sunt foarte obosită. Ne vedem sâmbăta viitoare!” Bărbatul oftă și închise.
- Chlotilde nu vine? - chicoti Mathilde, cu sticla într-o mână și paharul gol în cealaltă, în spatele său. 
- Nu!
- Ce păcaaat! Mi-ar fi prins bine un pic de ajutor. Așa, trebuie să mă descurc singură cu trei bărbați! - chicoti ea din nou și se agăță de gâtul lui Pierre. Te fac un dans iubire?
- Sunt amețit deja. Nu știu ce dracu am. Că nici măcar n-am băut! – se eschivă bărbatul desfăcându-i cu delicatețe brațele înfășurate în jurul gâtului. Apoi își umplu la rândul său paharul cu absint, sorbind trei înghițituri mici.
Simțea că e prea puțin aer în încăpere. Se apropie de balcon. Avea două uși înguste cât un Le Figaro împăturit și lungi până aproape de tavan. În clădirea care își trăise epoca de glorie, ultimul proprietar reconfigurase interioarele pentru a crea cât mai multe încăperi. Deși camera pe care o închiriaseră nu era una mică, avea marele defect că singura sursă de lumină naturală și de aer era fereastra spre balcon. Pierre își aprinse o țigară, trase adânc în piept și se așeză cu coatele pe balustrada de fier. Era aproape întuneric. Printre frunzele copacului din față, exact în dreptul ferestrei, zări doi porumbei. Ședeau cam la jumătate de metru unul de altul. Deodată, unul din ei se ridică și dădu să se apropie de al doilea. Acesta se ridică la rându-i și se mută un pic mai încolo, păstrând între ei distanța inițială. Scena se repetă de câteva ori. Pierre zâmbi, era convins că primul e un bărbătuș și al doilea o porumbiță.
- Mă primești? – murmură Henri și pătrunse, fără să aștepte vreun răspuns, în balconul îngust în care abia aveau loc trei oameni fără să miște.
Aprinse un chibrit, se aplecă și duse chibritul deasupra tutunului din pipă. Trase de câteva ori adânc, apoi tuși.
- Ești un prost!
Porumbița se ridică din nou și se mută pe altă cracă. Bărbătușul nu o mai urmări, dar continuă să o privească de la distanță.
- Tu o împingi. Mathilde te iubește.
Pierre dădu din umeri. Nu era convins că aceasta este realitatea, dar nici nu considera că e momentul să facă o analiză amănunțită. Henri se așeză și el cu coatele pe balustrada de fier forjat și rămase cu ochii în împrejurul înghițit de amurg. Trase de câteva ori din pipă, apoi expiră fumul. Folosea un tutun parfumat, adus special din Maroc, de un prieten comun.
- Scutură-te și decide ce îți dorești. Dacă o dorești pe Mathilde e a ta, pe Chlotilde nu o să ai niciodată, știi bine!
Fără niciun cuvânt Pierre îi arătă lui Henri porumbița ascunsă între frunze. Bărbătușul se ridică din nou dar imediat ce încercă să se apropie, porumbița își desfăcu aripile și se făcu nevăzută.
- Nu-l vrea! Sau poate dimpotrivă!
Henri strâmbă din nas. Trase adânc din pipă și dădu să se înece.
- Merde – murmură el, cercetând atent tutunul care ar fi trebuit să mocnească. Merde, merde – repetă încruntat și răsuci pipa scuturând tutunul peste marginea balconului. Intră apoi în cameră bombănind...

luni, 22 iulie 2019

Anunț

Domnul D.A. a dispărut de la domiciliu în data de 25 iunie 2019 în jurul orelor 17. Domnul D.A. a pretextat că iese să cumpere țigări, deși nu fumează și s-a pierdut din raza vederii în direcția Șoselei Kiseleff, conform unor surse care ședeau pe băncuța din fața blocului și doresc să își păstreze deocamdată anonimatul. În momentul dispariției domnul D.A. avea o pereche de blugi albaștri, un tricou alb, adidași și câteva volume de poezie tipărite. Trupul neînsuflețit al domnului D.A. a fost descoperit trei săptămâni mai târziu în parcul Herăstrău, de doi porumbei, în iarba înaltă din spatele statuii lui Pușkin. Conform plutonierului major Mihai Ajoiței de la Poliția Sectorului 1, în responsabilitatea căreia se află locația amintită, domnul D.A. stătea cel mai probabil pe iarbă, rezemat de statuie, când a fost atacat de micro sau macro organisme complet necunoscute științei actuale. Trupul domnului D.A. era lipsit aproape în totalitate de cap, pieptul fiind în mare parte afectat, în timp ce pe brațe se puteau vedea urmele luptei ce avusese loc. La autopsie, care s-a desfășurat ieri la Institutul de medicină legală Mina Minovici, s-a dovedit că domnul D.A. a fost devorat de propriile gânduri.

vineri, 19 iulie 2019

Despre vederi, săbii, cuțite și alte obiecte ascuțite

Când am văzut băiatul cu sabia înfiptă în coaste, am simțit că leșin. El tocmai ieșea, având într-o mână o sticlă de lapte și în cealaltă o jumătate de pâine, dar fâșia de lumină îi căzuse pe muchia trupului taman cât să scoată la iveală grozăvia. Lama fusese atât de puternic înfiptă, încât luciul metalic nu mai era vizibil privirii. Tricoul îi era sfâșiat de undeva de sub ultima coastă, până aproape de tivul de jos și o dâră de sânge închegat se ițea prin deschiderea cârpei. O femeie în vârstă, care tocmai plătea la casă pentru o cutie mică de detergent, trei cepe și o sticlă de ulei, m-a văzut și s-a oprit să mă sprijine. „Ești bine maică?! Doamne, că palid mai ești! Ai face bine să șezi un pic înainte să-ți vezi mai departe de drum”. Așa mi-a spus și a încercat să mă așeze pe treptele, acoperite cu gresie de prost gust, din fața prăvăliei.  
Fusese prima din multele asemenea întâmplări care aveau să mă copleșească înapoi și înainte.
După nici măcar o zi am văzut fata. Eu veneam de la vânzătorul de cărți vechi de la capătul digului, iar ea dădea colțul după biserică. Ne-am întâlnit deodată față în față. M-am speriat și am țipat. Fata avea un cuțit înfipt în ochi. Pupila nu se mai vedea deloc, albul ochiului alunecând ca un ou moale peste obraz, în timp ce mânerul cuțitului se mișca în sus și în jos în ritmul pașilor ei. Avea o fața amară fata, cu tot albul privirii amestecat cu lacrimile risipite din glandele lacrimare sfărâmate. Un muncitor care venea din urmă, îmbrăcat într-o salopetă bleumarin, veche și murdară, m-a depășit și a bombănit privindu-mă strâmb „Ce-ai mă nene, ești nebun?”. „Fata, ai văzut fata? Are un cuțit înfipt în ochi!” am bâiguit eu. Bărbatul și-a aruncat privirea peste umăr, a scuturat din cap, apoi și-a văzut de treabă bombănind mai departe. Aș fi alergat după ea. Era o fată frumoasă, cu rochie roșie și părul strâns într-o coadă lungă, prinsă cu o panglică galbenă, dar picioarele abia mă suportau nemișcat.
Câteva zile mai târziu am văzut o femeie, relativ tânără, dar cu trupul zdrumicat sub copitele anilor. Stătea rezemată de zid cu un picior îndoit din genunchi și ridicat în sus pe perete. Își curăța cu un băț de chibrit mizeria de sub unghiile roșii, tomnatic cojite. Femeia avea o suliță lungă și subțire înfiptă exact în inimă. Nu știam cu precizie unde e inima, dar puteam spune cu destulă siguranță că sulița este înfiptă exact în inimă, instinctul mă îndemna să spun asta. Nu înțelegeam cum poate sta sulița înfiptă așa, căci îmi imaginam că are inima fragilă, iar sulița ar fi trebuit să alunece și să cadă în cele din urmă pe asfalt. Când a văzut că o privesc fix, și-a ridicat privirile și m-a privit cercetător la rându-i. Sulița nu părea să o deranjeze deloc. M-am apropiat și am întins mâna. Voiam să o ating, să mă asigur că nu aiurez. Era rece fierul și neted la atingere. Cine făptuise sulița, o făcuse cu atenție și sârguinciozitate. Capătul suliței avea trei pene metalice subțiri, ce păreau să se încovoaie sub alunecarea degetelor, iar în capăt de tot atârna, legat cu un fir invizibil, un fulg mic. Alb. Și ne la locul lui. Femeia a icnit când am atins fierul, cu siguranță atingerea a durut până în miezul tăcerilor. „Marș de aici!” a șoptit printre dinți. Chiar așa mi-a spus, „Marș de aici!”. Nici nu mă mir, cum altfel să îi spună unui străin care îi atinge sulița din piept?! Poate pe altcineva, un membru al familiei sau un prieten apropiat, l-ar fi acceptat să o facă. M-am retras și m-am lipit cu spatele de stâlpul de iluminat. Era din fontă cenușie. Avea doua brațe lungi, coborând ușor ca două leagăne din sfoară, pentru a urca apoi la capete în săgetari de lumină către cer. Tocmai atunci între mine și femeie a apărut un bărbat. Era un domn în vârstă cu pălărie și baston. M-am agățat de brațul său și i-am arătat femeia. „Domnule, femeia aceasta are o suliță înfiptă în inimă!”. Bărbatul s-a oprit și a privit-o atent pe femeie. Apoi s-a întors către mine și m-a întrebat părintește. „De unde știi că are o suliță înfiptă în inimă?”. Întrebarea lui m-a descumpănit tare. Sulița era acolo sub ochii noștri, înfiptă în pieptul femeii. Abia ce-i atinsesem fierul rece și negru. Am desfăcut palmele, le-am întins și i-am arătat înaintea. „E aici, nu o vedeți? E înfiptă chiar în pieptul femeii. Are vârful ascuțit, trupul subțire și trei pene în capăt. Greșesc undeva?”. Bărbatul a zâmbit. Asta m-a descumpănit și mai tare. De ce ar zâmbi un bărbat în fața unei femei cu o săgeată înfiptă în inimă?! „Tinere – chiar așa mi-a spus – tinere, nu e nicio săgeată în pieptul femeii, vârful ei ascuțit e în adâncimea vederii”.  

luni, 1 iulie 2019

Pisica din balcon

În Manhattan nu sunt pisici. Bine, sunt câteva cucoane simandicoase care țin cu tot dinadinsul să demonstreze contrariul, dar puținele cazuri particulare sunt total nesemnificative. Cele șapte opt mâțe care apar pe Fifth Avenue cu zgărdițe din piele de căprioară încrustate cu cristale Swarovski, costând fiecare cât un mic dejun la Norma's, sau care traversează trotuarul dinspre limuzinele negre cu geamuri fumurii înspre intrarea hotelurilor cu multe stele, încolăcite leneș în brațele stăpânelor, nu pot fi încadrate nici măcar la capitolul feline. Unele sunt complet lipsite de păr și arată ca niște șobolani hidoși, altele sunt atât de grase încât abia pot deschide gura să primească bucățica de Raclette, în timp ce, în fine, cam toate sunt atât de bine cufundate în viața de apartament, încât par mici jucării de pluș care îți stau în picioare în timp ce alergi de la canapeaua în care te-ai adâncit, la măsuța de telefon, pentru a răspunde celei mai bune actuale prietene, cu care te pregătești să o bârfești pe cea mai bună fostă prietenă.
Cu atât mai mult, posibilitatea de a vedea o pisică într-un balcon dintr-un zgârie nori, la etajul 27, pare de domeniul fantasticului. Și cu toate acestea mi s-a întâmplat tocmai mie. Era într-o seară de joi când pregăteam articolul pentru The Democrat & Chronicle, unde țin o mică rubrică săptămânală intitulată “High School” obținută cu mari eforturi, dar pentru care sunt invidiat de majoritatea prietenilor mei și unde mă ocup în egală măsură de performanțele școlare ale elevilor, dar și de rezultatele sportive ale liceelor, articol ce se târa jalnic, căci nu reușeam să găsesc zvâcul acela care să tragă în sus către cititor informația de altfel ridicol de banală și placidă. Era rândul, desigur, al rezultatelor școlare și în afara unor informații mai acătării, privindu-le pe doamna Maggie Roswelt, profesoară de chimie, ale cărei laboratoare făcuseră deliciul a generații de elevi, precum și pe domnișoara Elisabeth Huybens, care obținuse patru ani la rând numai calificative maxime, era șefa echipei de majorete și obținuse de la   Costco, la numai paisprezece ani, o bursă spectaculoasă, you know, that kind of girl, în rest nu prea erau multe de spus, mare parte din text fiind o ciorbă reîncălzită din articolele lunii martie.  
În fine, cum spuneam, stăteam întins pe canapea cu laptopul în brațe, lipsit de orice vlagă și inspirație și priveam în gol peste ferestre, către orașul care începea să licărească. Nu reușeam să îmi adun gândurile, care fugeau ca apucatele, precum hulubii atunci când deschizi chepengul de la pod, de îndată ca însăilam două trei care să se lege cât de cât. Și atunci am văzut-o. Ședea pe marginea balustradei. Era albă și mi s-a părut imensă. Poate și din cauză că era flocoasă, semănând cu o vată de zahăr pe băț, rotundă și mare, așa cum mâncasem în copilărie la bâlciurile din Kentucky. Era aproape sigur o persană de talie mare. M-am apropiat încet de fereastra spre balcon și când am ajuns la numai doi pași de ea, nu știu cum a făcut, dar m-a simțit. S-a întors și m-a privit fix. Avea ochii mici, mici mici și roșii, ca două vârfuri încinse de ac. Și-a aplecat capul într-o parte, părând să fie la fel de uimită ca și mine de strania noastră întâlnire. M-am oprit. O vreme ne-am cercetat reciproc cu nedisimulată surprindere și încântare, cel puțin dinspre parte mea, dar părea că și dintr-a ei, apoi am făcut un pas mic încercând să mă apropii mai mult. Pisica a întins capul ca și cum ar fi vrut să îmi arate ceva la vecinul de deasupra, a privit înspre apartament de la stânga la dreapta și… a dispărut pur și simplu. Am alergat la ușă și am deschis-o, apoi am privit în jos peste marginea balconului. Am coborât în fugă și am cercetat locul. Nici urmă de mâță.
Întâlnirea m-a tulburat grozav. Nu am găsit nici o explicație unei asemenea apariții. De jos din stradă, n-ar fi putut desigur urca. Nu putea fi, fără doar și poate, nici a vecinului din stânga, Thomas Wade, care era genul de bărbat retras și singuratic, fără prieteni printre oameni, cu atât mai puțin printre necuvântătoare, singura lui apropiere fiind față de sticla de whisky, Evan Williams, 14 dolari bucata, de la băcănia lui Steve, două cvartale mai jos. Pisica nu putea fi nici a cuplului de cealaltă parte a apartamentului meu, domnișoara Liu și domnișorul Ni preferând mai degrabă melcii, pe care îi creșteau în balcon și pe care îi vindeau la restaurantul lui Hong Shing cu 17,5 dolari kilogramul. Și atunci de unde apăruse blănoasa?! Nu aveam nicio bănuială.
A doua zi am cochetat cu ideea că îmi trebuie câteva zile de concediu, pe care din păcate nu puteam să mi le permit atâta timp cât articolul nu era gata. Deși nu dădeam în brânci cu munca, am bănuit că există o oarecare istovire interioara, venită nu atât din efortul depus, ci mai degrabă din amestecul de hei-rup close to the due date și jomanfișism agresiv, împletite cu o totală lipsă de discernământ și asezonate ca M&M-urile pe înghețata de fistic, cu weekenduri disparate de sex și Mendoza Malbec cu aroma sa înnebunitoare de zmeură și stejar.
Mare parte din ziua următoare mi-am petrecut-o la The High School of Art and Design, pe 56th Street, între Second și Third Avenue, discutând în special cu domnul Thomson, principal la numita instituție, dar și cu alți câțiva profesori, în speranța că voi găsi ceva aparte de adus în fața publicului, mai ales că era vorba despre o instituție de artă, ce naiba și soarta părea că începe să îmi surâdă, căci am aflat despre performanțele extraordinare ale domnișoarei Dickinson, Emily Dickinson, ce se prevedea a fi un talent înnăscut în ale compoziției muzicale. Cercetând mai atent, așa cum îi stă bine unui ziarist cu ștaif, am aflat însă că domnișoara Dickinson, Emily Dickinson, este nepoata lui Roger Sanchez, fost elev al liceului, actualmente musical producer, câștigător de Grammy și sponsor al instituției, așa că am început să mă îndoiesc serios de calitățile de compozitor ale domnișoarei. Situație de altfel confirmată de câteva colege de clasă și mame binevoitoare cu exemple indubitabile, decupate cu grijă din articole de ziar mai vechi și bine puse la păstrare.
Am ajuns acasă pe seară și primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit în balcon. Pisica cu blana albă și pufoasă nu era acolo. M-am bucurat grozav. Până la urmă nici nu aveam nevoie de cele câteva zile de concediu care-mi umblaseră prin creier în sus și-n jos toată ziuă, ca amicii lui Stewart de deasupra când aduce jointuri noi. Eram ok și nu trebuia decât să mă concentrez pe amărâtele alea de cuvinte, o sută, nu mai mult, pe care le-am tot reciclat și să scot un articol cât de cât de bun simț, căci până la urmă nu îmi propusesem să câștig The Pulitzer Prize, ci doar să-mi păstrez slujba la democrați pentru încă un an sau doi. Am început să răsfoiesc cele câteva ziare pe care le cumpărasem pe fugă de la chioșcul din colț, doar doar găsesc un fir de ață de care să mă agăț și pe care să-l deșir ușor. Apoi n-ar fi fost o problemă să croșetez ceva cu vino-ncoa, căci la însăilat mă pricep ca nimeni altul. Însă nici New York Daily News, nici The Post-Standard, nici The Buffalo News, principalele ziare ale concurenței, nu arătau nimic deosebit. Aceleași știri tâmpite, cu subiecte de scandal pe prima pagină, a doua, a treia, a zecea, a douăzecea. Doar despre bani, întotdeauna despre bani, despre accidente și crime, despre colapsul firmelor mici și înflorirea marilor coloși, despre starea dezastruoasă a învățământului și a sănătății. Nimic despre oameni, doar despre lucruri. Am aruncat ziarele pe jos și mi-am aprins o țigară. Mi-am propus să nu mă enervez și să nu intru în panică. Am făcut trei rotocoale de fum și am încercat să le centrez. Am reușit, nu-mi pierdusem dexteritatea, deși nu mai fumasem de multă vreme. Și chiar printre cercurile frumos aliniate, fix în centru, am zărit-o din nou. Stătea tot pe balustradă, de data acesta spre capătul din dreapta al ei și privea luminile orașului cum apar una câte una ca stropii de ploaie pe asfalt. Am stat și am privit-o lung. Dacă în ziua anterioară aș fi putut să jur că am văzut-o în carne, blană și oase, acum mi-era greu să spun cu mâna pe inimă că e într-adevăr o pisică albă în balconul meu. Și nici nu mă interesa până la urmă foarte tare dacă pisica din balcon are carne și oase. Era suficient că are blana pufoasă și albă. În mod oarecum curios eram convins că nu o voi atinge niciodată, deci nu voi avea nicicum confirmarea existenței ei fizice, confirmarea faptului că nu e un balon de săpun, care se va sparge la prima atingere. Era miezul nopții, pisica era încă pe balustradă, iar eu încă pe canapea privind-o atent. Și brusc mi-a venit pofta de scris.
S-a întâmplat aproape identic și sâmbătă și duminică și luni. Marți articolul era deja gata. Nu era cine știe ce, dar în mod evident nu mă făcusem de râs. Ba chiar Matilda mi-a spus că îi plac fundițele mele, aluzie clară la jocurile de cuvinte și imaginile fantastice cu care îmi plăcea să împănez articolele. Mâța albă apărea de fiecare dată pe înserat. De cele mai multe ori se oprea pe balustradă și privea luminile orașului. Uneori se plimba alene pe ea, de la un capăt la altul și înapoi, sau sărea în balcon și se ghemuia în pernița din fotoliul de bambus. Așa ghemuită arăta ca o lebădă albă pe tăciunele înserat al apei. Am evitat să mă apropii. De altfel era un fel atracție reciprocă într-un echilibru delicat stabilit. Când gândurile păreau că au nevoie de un cheag, iar ochii cătau risipiți în depărtare, pisica se ițea de niciunde în balcon. Și atâta timp cât o priveam admirativ și atent, se lăsa pradă pisicelii și se lăfăia în privirile mele. Uneori se ridica pe bara de metal și își întindea gâtul luuung, ca și cum s-ar fi voit a fi lebădă. Umbra ei se reflecta pe blocul de vizavi, unduindu-se ca flacăra unei lumânări. Atunci părea că își dorește cu îndârjire să zboare. Se apleca peste marginile balconului, se mișca iute din stânga în dreapta și înapoi, se apleca iar, sau se grăbea spre capetele balconului, vârându-și mustățile printre despărțitoarele de sticlă, de parcă ar fi căutat un loc de unde să se lanseze. Desigur că nu îl găsea niciodată. Și atunci se întâmpla ceva uluitor. Umbra de pe blocul de vizavi creștea tot mai mare și mai mare și tot ce cuprindea devenea din ce în ce mai clar, de parcă bucăți de bloc s-ar fi apropiat de al meu. Era ușor să-i urmărești pe porumbeii de la 25, pe balerina de la 27, pe bătrânul de la 28, pe cântărețul din flaut, pe copiii de la 34, pe fata cu cărțile de la 21, pe gemenii de la 22. Și cu cât umbra devenea mai adâncă, cu atât trupul pisicii de topea până la dispariție.                  
Am crezut că odată terminat articolul, are să plece. Dar nu a făcut-o. A rămas. Doar că acum nu mai stătea liniștită pe bară să privească orașul. Se întindea, se arcuia, sărea. Părea de cele mai multe ori o umbră a unei pisici dintr-un balcon de vizavi. Trupul i se întindea pe pereți, se profila peste mobilierul de bambus, expanda și se strângea ca într-un joc cu lumini și umbre. După câteva zile mi-am luat inima în dinți și m-am apropiat. N-a fugit. Am deschis ușa încetișor și m-am oprit în pragul ei. M-a privit cu ochii ei sfredelitori și a răsucit capul rotund ca și cum ar fi încercat să mă centreze în mijlocul unei imagini, ceva asemănător cu ceea ce făcusem eu cu rotocoalele de fum. Apoi s-a ridicat din fotoliu, a sărit jos pe ciment și s-a apropiat. Mi-a atins mana cu botul. I-am trecut degetele prin blană, iar ea s-a încolăcit în jurul piciorului meu, părând a vrea să se cufunde în pantof, ca Genie înapoi în lampa lui Aladin. Era ca și cum aș fi trecut mâna prin fulgi de zăpadă. Îmi simțeam degetele umede și reci.
Ziua următoare șeful m-a anunțat că articolul a fost trimis spre publicare. Good job kid - mi-a zis și pentru prima dată mi-a zâmbit.