vineri, 29 octombrie 2010

Păi se poate?!

Eiiiii…. toată lumea e tăcută, melancolică, supărată, încruntată, indiferentă, nervoasă, tristă, amărâtă, abătută, indispusă, îndurerată, scârbită, burzuluită, ofuscată, mofluză, îmbufnată, zburlită, posacă, plictisită, nemulţumită, descurajată, deprimată, mânioasă, iritată, cătrănită, pleoştită, plouată, cu lacrimi în ochi, cu lacrimi în gât, cu lacrimi în suflet, cu nelacrimi în suflet, cu aşchii de gheaţă în suflet?!
Toţi întindeţi păsări spălate la uscat? N-are chiar nimeni o pereche de aripi gata călcate?!
Cioc.. cioc…
Păi se poate, chiar nu mai zâmbeşte nimeni pici pi colea, prin eterul asta?! Hai gata, la treabăăă…. puneţi mâna pe……., pe……., pe ce-oţi ştii fiecare şi daţi-i drumul la zâmbit! Serios vorbesc!!! Şi să n-aud că-mi veniţi cu argumente, cum că nu se poate…

P.S. Aştept confirmarea conformării…

miercuri, 27 octombrie 2010

Dracu

Soneria zbârnâi strident trezind crizantemele din glastră ce-şi ridicară capul privindu-se întrebătoare una-pe-alta, una-pe-alta, una-pe-alta. Bărbatul îşi aruncă ochii spre ceas. Era un pic trecut peste zece jumate. Nu-şi imagina cine poate fi la acea ora târzie. Bănui că e Mormoşanu de dedesubt care iar a venit să-i facă scandal că-i curge apa în cap deşi nici data trecută nu fusese de la el ci taman de la Opintescu, două etaje mai sus. El nici nu băgase de seamă firul de apă ce se scurgea pe ţeava de la calorifer, de sus din tavan şi până jos în podea, fără să lase în apartament nici o urmă. Da’ la Opintescu era baltă, ce baltă, lac, că lăsase apa să curgă în cadă şi se aşezase la meci uitând complet de ea. Deschise uşa brusc şi se grăbi să-l ia la rost pe Mormoşanu, dar când colo…. În uşă stătea un bărbat cu burtă mare, cu cămaşa dezvelită peste piept lăsând să se vadă o ţesătură neagră şi deasă, cu costum negru aparent de firmă dar şifonat şi stâlcit de parcă proprietarul său ar fi dormit îmbrăcat şi pantofi de asemenea negri cu cataramă mare aurie. Avea un lanţ de aur la gât gros de-un deget, cam cât a lu Motoraş câinele pe care îl avea la ţară, o brăţară la fel de groasă pe-o mână şi un ceas baban ce părea mai degrabă un manometru de măsurat presiunea la pneuri pe cealaltă. Avea tenul măsliniu, părul dat cu o chestie soioasă care strălucea până şi în lumina palidă a becului de 20 de waţi pe care vecina Cireşica îl instalase pe hol într-o scobitură făcută deasupra uşii ca să nu-l fure hoţii, sprâncenele pensate şi buzele uşor înroşite cu un smelecleu cărămiziu.
- Dumneavostră? – întrebă bărbatul mirat.
- Eu! – răspunse sec tuciuriul.
- Dumneavostră cine sunteţi? Cu ce treburi pe aici? – întrebă îngijorat şi uimit deopotrivă bărbatul.
- Eu sunt Dracu! – răspunse scurt burtosul.
Şi fiindcă bărbatul rămase mut de uimire continuă.
- Eu sunt Dracu şi am venit să te iau!
- Ei pe naiba… murmură bărbatul măsurându-l cu privirea lung, de sus şi până jos, pe cel ce se dădea drept Dracu.
- Ei, ei… nu te lăsa înşelat de veşmântul ăsta kitschos – strâmbă din nas tuciuriul şi îşi ridică scalpul sub care bărbatul putu să observe două coarne scurte dar groase şi cu vârful ascuţit. Şi asta nu era totul căci în spatele burtosului începu să mişte ceva ce în semiobscuritatea scării de bloc părea a fi pisica doamnei Negrescu. Dar nu era, era o coadă lungă şi neagră ca de vacă, terminată însă cu un vârf drept ca o suliţă. Roşie!
Bărbatul nu mai avea nevoie de alte argumente aşa că îl pofti pe Dracu înăuntru şi-i oferi un scaun la masa din sufragerie. Crizantemele se strânseră înfiorate una-în-alta, una-în-alta, una-în-alta.
- Şiiii… ai venit să mă iei de tot? – întrebă bărbatul vizibil îngrijorat.
- Păăăăi…. ai cam făcut-o de oaie, trebuie să recunoşti şi tu. Te-ai înglodat până-n gât în datorii. Dracu te-a pus să faci împrumuturile alea?! O sumă d-asta până la o treime din salariu mai mergea ca rată, hai jumate, da tuuu… La ce naiba îţi trebuia plasmă nu înţeleg, că aveai televizorul ăla destul de bun. Şi Dacia de ce-ai schimbat-o? Nu mai mergea?! Mergea dar ai vrut Seat cu motor nemţesc, Dacia nu mai suna bine. Şi frigider nou ce ţi-o fi trebuit că era bun şi ăla vechi. Avea doar două zgârieturi pe uşă şi se mai luase vopseaua în dreptul mânerului. Ce, nu puteai să-i mai tii piept lu nevastă-ta?! Şi maşina de spălat la fel, dacă curgea pe la ganitură ăsta era motiv s-o arunci şi să iei alta? Da garnitură nouă îţi cădea măna dacă mergeai la ruşi să cumperi?!
Bărbatul puse capul în pământ. Avea dreptate, o fi fost el un pic cam al dracu dar avea dreptate. Se înglodase aiurea în datorii pentru chestii care dacă era să le socotească la bani marunţi nu-i aduseseră nimic în plus, nici măcar o schimbare substanţială de confort. Numai faţadă.
- Şi-acu munceşti ca boul. Tragi de dimineaţa şi până seara şi abia îţi ies vreo zece milioane de la fabrică şi vreo patru cinci din taximetrie. Distracţie ioc, timp pentru tine ioc, odihnă cu pipeta, cu familia mai răruţ… Ca dracu dom’le…
Bărbatul zâmbi amar. Avea dreptate Dracu, nimic de zis.
- De vitraliile alea te-ai apucat?
Bărbatul tresări din amorţeala şi-l privi cu ochii mari pe burtos. Vitraliile erau secretul lui, erau fantezia lui… Nu ştia nimeni despre pasiunea sa secretă. Studiase reviste şi saituri, fusese în inspecţie pe la firme de specialitate, îşi cumpărase materiale. Le dusese pe toate în boxă şi-şi amenajase acolo un locşor numai pentru el. Era ascuns în spatele butoiului de varză şi a halatelor de lucru. Tot amânase să se apuce serios de treabă din lipsa timpului dar şi a unei stări de oboseală generalizate.
- De unde ştii de vitralii? – întrebă bărbatul pe un ton răstit ca şi cum Dracu intrase cu bocancii plini de noroi pe pajistea proaspăt tunsă din faţa casei.
Dracul rânji.
- Ei, doar ţi-am spus cine sunt. Nu-ţi închipuiai că mi-ar fi scăpat mie tocmai asta!
Se lăsă o tăcere apăsătoare. Bărbatul părea deznădăjduit. Aştepta un cuvânt, aştepta ca Dracu să-l ia de guler şi să-l scoată afară, să scape odată de presiunea care îl apăsa atât de tare pe creier încât dădea să-i sfâşie coloana vertebrală.
- Ei, ce facem? – întrebă el în cele din urmă văzând că Dracu nu se grăbeşte să dea vre-un verdict.
- Păăăăi…. eu mă gândeam să bem o cafea şi să mai stăm la taclale – răspunse Dracu şi puse picior peste picior scoţând din buzunar un pachet de ţigări roşu cu un cap de mort mare desenat pe faţa sa şi trăgând scrumiera mai aproape.
- Ai să faci cancer şi-ai să mori! – spuse bărbatul şi Dracul începu să râdă hohotit.
- Ştii ce?! Ai început să-mi placi. Zău aşa, nu stau cu tine aici decât de jumătate de oră şi ai început să-mi placi. Om aşa tâmpit n-am mai văzut demult. Pe cinstea mea de drac!
Bărbatul zâmbi. Era pentru prima dată când zâmbea după mult, foarte mult timp.
- Uiteee, ştii cum facem?! – continuă dracul. Findcă eşti simpatic o să-ţi iau astăzi numai zâmbetul ăsta drăgălaş şi te mai las să vedem de ce eşti în stare. Dacă te dai pe brazdă ai câştigat. Şi-ţi aduc şi zâmbetul înapoi. Ei, ce zici?
Bărbatul îl măsură cu privirea. Dracu nu părea să glumească.
- Batem palma – spuse el şi nici una nici două Dracul harşt îi smulse zâmbetul de pe buze ca pe un leucoplast pentru epilat mustaţa.
Tocmai atunci se auziră bătăi puternice în uşă. “Cine dracu o fi?” se întrebă bărbatul. Primul musafir îi era de ajuns, nu mai avea nevoie de altul. Păţit cu Dracu bărbatul privi întâi pe vizor ca să nu mai aibă altă surpriză. Era tocmai administratorul. Nu prea ar fi vrut să dea ochii cu el, dar ştia că individul ar fi bătut în uşă până ar fi ieşit toţi vecinii, aşa că îi deschise. Administratorul era în pijama şi papuci de plajă din plastic din cei luaţi din Europa la cinci lei două perechi. “Haiti, iar am făcut-o” gândi bărbatul şi-i aruncă Dracului o privire mustrătoare pentru că vorbise cam tare şi ora era nepotrivită pentru discuţii pe ton răstit. Administratorul nu-l băgă însă în seamă ci făcându-şi loc pe lângă el se apropie de Drac şi cu mâinile în şolduri îi strigă în faţă.
- Stii ce? Bărbatul ăsta e dator la întreţinere douăjdă mii. De şapte luni n-a mai plătit nimic la întreţinere şi tu vii să îi iei zâmbetul aşaaa, când vrea muşchii tăi?! Oi fi tu al dracu da cu mine nu-ţi merge. Dacă tipu ăsta are datorii stai la rând că nu eşti singurul care aşteaptă sa le plătească – se stropşi administratorul gesticulând larg şi dând din cap ca un taur pentru a-şi întări cuvintele. Apoi smulse din mâna Dracului zâmbetul bărbatului şi se făcu nevăzut. Un miros acru de transpiraţie rămase în urma sa ca un şir de boabe de porumb răsfirate în trecut pentru a găsi calea de întoarcere.
Dracu îşi făcu vânt cu mâna prin faţa nărilor şi strâmbă din nas. Bărbatul ar fi zâmbit dar nu mai avea cu ce. Deocamdată. Cu administratorul ştia el cum să trateze. Mai ales cum să “îl trateze”, căci la vederea sticlei de Stolichnaya îi sticleau de fiecare dată ochii mai ceva ca ai mâţei lu madam Negrescu în lumina farurilor.
Dracu în schimb rămăsese ca trăsnit. Nu-i venea să creadă ce i se întâmpla. Aşa ceva nu păţise în viaţa lui. În fineee… în existenţa lui. Nici nu-şi imaginase că poate exista atâta tupeu.
- De unde dracu ştia ăsta de ce-am venit eu?! – întrebă Dracu mirat până peste poate.
- Păi dacă vorbeşti aşa tare… Parcă ai fi pe câmp.
- Şi ce, se aude prin pereţi?! La ce etaj stă ăsta?
- Trei etaje mai sus. Da nu prin pereţi se aude – răspunse bărbatul şi ochii îi sticliră parşiv în lipsa unui zâmbet veritabil. Apoi îi făcu semn Dracului să-l urmeze. Se apropie de calorifer şi îşi lipi urechea. Dracu făcu aidoma. Un vălmăşag de voci se năpusti asupra timpanelor sale. Voci groase de bărbaţi autoritari, voci piţigăiate de femei certăreţe, voci de copil, plânsete, ţipete isterice, manele, inimă de ţigancă, farfurii sparte… Dracu îşi retrase rapid urechea apoi începu să şi-o scarmene ca şi cum ar fi încercat să scoată gândacii picaţi înăuntru.
- Ptiu drace, ce-i aici la voi! Să n-am parte de odihnă veşnică dacă am mai auzit aşa ceva. Parcă-i Iadul. Nici la noi pe lumea ailaltă nu-i aşa nebunie – mârâi el vizibil ameţit. Bărbatul simţi cum începe să crească în propria piele. Până la urmă şi la urmă erau şi oamenii tari la ceva.
- Ştii cum facem – schimbă vorba Dracu grăbit – în loc să-ţi iau zâmbetul, uite, o să-ţi iau visele. Da te las să te schimbi. Dacă merge ai scăpat şi promit pe cuvântul meu de drac că-ţi aduc şi visele înapoi – concluzionă el ducând o mână la piept. Ei, ce zici?!
- Ce să zic…?! – murmură bărbatul fără să poată aprecia prea precis ce-ar fi însemnat viaţa să fără vise. Şi aşa de la o vreme, fiind atât de obosit, dormea tun. Abia se trezea dimineaţa. Nici vorbă de vise. Iar despre cele cu ochii deschişi, ce să mai vorbim…
- Atunci aşa rămâne - concluzionă Dracu dar abia apucă să încheie vorbele că soneria ţârâi din nou.
- Sper să nu mai fie administatorul – şuşoti Dracu şi bărbatul tare se bucură că a prins şi Dracu frică de cineva.
Nu era administratorul. Bărbatul îl recunoscu din prima deşi nu mai purta salopetă ca de obicei ci era la costum, ferchezuit, pieptănat, aranjat. Era băiatul de la Electrica. Nici nu-l băgă în seamă. Îl ocoli elegant, de duse drept în sufragerie şi se propti în faţa Dracului aşa cum făcuse mai devreme şi administratorul.
- Iliuţ Cosmopolescu – se prezentă el şi scoase dintr-o chestie metalică ca o tabacheră o carte de vizită verde pe care o întinse Dracului. Dracul o luă, o învârti pe amândouă părţile şi îl privi amuzat pe tânărul reprezentant de la Electrica.
- Domnule! – continuă tânărul hotărât şi ferm – cred că vă grăbiţi cu recuperarea datoriilor. Noi suntem unul dintre cei mai mari creditori ai domnului aici de faţă, aşa că dacă orice, absolut orice va fi înstrăinat noi suntem primii care avem dreptul atât moral cât şi legal să recuperăm ce se mai poate recupera.
Şi fără să mai adauge ceva tânărul smulse vraful de vise din mâinile Dracului, se răsuci pe călcâie şi dispăru în întunecimea holului căci între timp becul de 20 de wati fie fusese furat, fie se arsese.
- Ei asta-i bună – răbufni Dracu gata să sară din scaun şi să alerge după tânărul de la Electrica. Îl opri însă gazda punându-i blând o mână în piept.
- Are dreptate – se strâmbă el recunoscându-şi vina – are absolută dreptate. Nu mi-am mai plătit de o grâmadă de timp datoriile la Electrica. Au vrut să mă şi deconecteze da are nevastă-mea o verişoară care e tot la ei, dar la Cluj. Şi ne-a pus ea o pilă, aşa că nu ne-au mai deconectat. Şi ne-au şi reeşalonat datoriile urmând să mai plătim din când în când cu ce-om putea. Uite nu mai puţin decât ieri le-am dus pătuţu lu ăla mic că oricum nu mai avea nevoie. Şi acu vreo două luni a trebuit să duc laptopu că şi-aşa l-am luat degeaba şi n-am făcut nimic cu el. Da era frumos că avea carcasă roşie şi dacă îl răsuceai în lumină părea ba vişină putredă, ba portocală necoaptă sau orice altceva între astea două.
Dracu se apucă cu măinile de cap. Aruncă cât colo scalpul şi începu să tragă de coarne ca şi cum ar fi vrut să le demonteze de la locul lor.
- Pe cinstea mea dacă am mai pomenit aşa ceva. Auzi să vină ăla să-mi smulgă visele din mână. Păi drac sunt eu sau ce sunt?! Cârpă de şters pe jos, asta sunt – se enervă Dracu dând să se ridice din nou şi să plece în urma fugarului, dar calmându-se la vederea becului de 20 de wati din faţa uşii doamnei Cireşica ce ca prin minune se aprinsese iarăşi.
- Frate, e nebunie aici în cartieru ăsta al vostru! Pe cuvânt! Parcă am fi în butoiu cu smoală pe legea mea – băigui Dracu mai mult pentru el, apoi se ridică în picioare, căută ceva în buzunare şi negăsind se întoarse spre bărbat.
- Gata, am tăiat-o, până nu mai vine alt cretin că pănă la urmă îl pleznesc pe vr-unu peste bot şi-l trimit pe lumea ailaltă. Că am palmă grea a dracului şi-l am pe conştiinţă pe urmă. Scuzaţi conştiinţa, da aşa e vorba.
- Uite cum facem – spuse el înveselit căci găsise ceea ce căuta, o lanternă – îţi iau sufletul şi gata. Nu ştiu cum te descurci fără, e treaba ta. Ştiu că asta e fumată, ştiu că povestea asta e Faust sută la sută, da ce să fac, le am şi eu pe ale mele. Nu mai am timp de rondeluri şi zorzonele. Cu toţi tâmpiţii pe capul meu…
Apoi îşi testă lanterna care emise o rază puternică de întuneric ce cufundă vitrina cu cristaluri într-o beznă oarbă. Dracu luă sufletul bărbatului, îl împături, îşi încheie primul nasture la sacou, apoi porni val-vârtej către ieşire. Deschise uşa şi zbang se ciocni burtă în burtă cu alt bărbat cam de aceleaşi dimensiuni ca şi el. Era un tip înalt, bine făcut, cu un costum impecabil, cu o chelie neterminată, care avea un tul de balerină în jurul şoldurilor ceea ce-l făcea să semene cu elefănţelul dansator. Ţinea într-o mână o valiză diplomat iar în alta o baghetă magică cu o steluţă argintie în vârf.
- Baaaaaang – chicoti el pocnindu-l pe drac cu bagheta drept în creştet – eu sunt zânul de la Bancaaaa….
Apoi se opri se scărpină după ceafa unde mai rămăsese un pic de păr şi privind spre autor întrebă în şoaptă.
- Pot să spun că sunt de la Banca Transilvania? N-avem probleme cu CNA-ul?!
- Poţi să spui ce vrei, nu facem noi aici reclamă mascată. Şi-apoi nici nu cred că-i de bine ce vrei să spui, aşa că dă-i înainte - îi răspunse autorul râzând şi zânul cu tul reluă…
- Baaaaaang…. eu sunt zânul de la Banca Transilvania şi am venit să recuperez datoriile domnului.
Bărbatul se chirci din tot corpul ca şi cum o durere insuportabilă de stomac l-ar fi străpuns dintr-o dată. Zânul nu-i băgă în seamă pe niciunul dintre cei doi, trecu printre ei, îşi aşeză servieta pe masă, o desfăcu şi scoase cu grijă un dosar. Îl deschise tacticos, dând delicat pagină cu pagină şi având grijă să-şi umezească degetul întingâdu-l pe limbă la fiece filă întoarsă. În cele din urmă se opri la una din pagini şi luând o poză magistrală începu să declame asemeni lui Ovidius.
- Articolul 23! Domnul Icsulescu, nu dăm nume, aici de faţă, se obligă să restituie până la data de 21 iunie 2025 suma de… nu dăm cifre, defalcată în rate lunare de… iar nu dăm cifre. Domnul Icsulescu, nu dăm nume, aici de faţă, girează acest împrumut cu pro-priul-su-flet în lipsă de altceva, în cazul în care mai mult de două rate lunare nu vor fi returnate consecutiv, domnul Icsulescu, nu dăm nume, aici de faţă, urmând să-şi piardă sufletul, ce va fi transferat în proprietatea băncii în vederea recuperării pagubei… Pam, pam, pam… Semnat Director Bancă Igricescu şi domnul Ic-su-le-scu … nu dăm nume, aici de faţă. Vrei să verifici?! – îl trase zânul de mânecă pe Drac care rămăsese împietrit, obligându-l să-şi vâre nasul în dosarul gros.
- Aşa deci şi prin urmare sufletul domnului aparţine în integralitate băncii. Absolut legal şi indubitabil. Dacă aveţi ceva nemulţumiri le puteţi adresa justiţiei. Dar vă spun că le adresaţi degeaba. De-gea-ba - punctă el din nou, apoi strânse filele, închise dosarul, vârî sufletul bărbatului înăuntru, închise servieta şi dispăru pe hol urmărit de privirile împietrite ale celor doi. În mod oarecum ciudat becul de 20 de waţi de la vecina Cireşica continua să funcţioneze. Apoi brusc zânul se întoarse, urcă în fugă înapoi cele câteva trepte deja coborâte, zâmbi larg în cadrul uşii ca o balenuţă eşuată pe uscat şi ridicând în aer bagheta magică o atinse de un punct imaginar din aer şoptind dulce.
- Baaaaaang……
Şi se făcu nevăzut.
- In-cre-di-bil – izbucni Dracu şi ochi-i deveniră dintr-o dată mai roşii ca cireşele de mai, pielea tuciurie deveni neagră de-a dreptul, iar suliţa din vârful cozii începu să izbească nervoasă în dreapta şi-n stănga scaunele, canapeaua proaspăt tapiţată, covorul luat din piaţă de la moldoveni, chiar şi colocazia uriaşă aşezată în colţ lângă uşa dinspre balcon. Crizantemele se strânseră îngrozite una într-alta, una într-alta, una într-alta.
- N-am crezut în visele mele cele mai smoloase că o să mi se întâmple una ca asta – se dădu el de ceasul morţii smulgându-şi părul negru şi creţ dintre coarne. E mai rău ca în Iad, pe cuvântul meu! Cine ar fi crezut una ca asta?! – murmură el mai mult pentru sine, pentru ca apoi sa explodeze într-un hohot nestăvilit de râs.
- Auzi, să-mi ia mie ăla, elefantul ăla zburător, sufletul omului. Cum dracu să se poată una ca asta nu înţeleg?! Pe ce lume trăim?! Au înnebunit de tot oamenii ăştia, auzi, să se pună cu Dracu!
Apoi se scărpină în barba ascuţită câteva secunde şi concluzionă.
- Vorbesc cu şeful cel mare şi-i propun să băgăm acţiune în instanţă… Aşa nu se mai poate! Nu ne lăsăm!
Şi fără să mai arunce vre-un ochi spre bărbat îşi strânse hainele în jurul trupului şi coborî scările sărind treptele două câte două…

duminică, 24 octombrie 2010

Milu

Toatǎ lumea îi spunea Milu. Nimeni nu ştia cu adevǎrat cum îl cheamǎ, Milu şi atât. Era un zdrahon de bǎrbat, cu suflet de copil. Fusese o vreme în legiunea strǎinǎ. Avea câteva fotografii fǎcute în Franţa, pe care le arǎta din când în când cunoscuţilor sau doar celor care îl cinsteau cu câte o votcǎ la local. Era un bǎrbat tare chipeş. Şi tânǎr. Dar îi zburau frunze prin creier. De cele mai multe ori îşi ţinea palma stângǎ în dreptul tâmplei şi capul uşor aplecat într-o parte. “Trebuie sǎ astup gaura pe care o am în creier ca sǎ nu îmi mai intre vântul” le spunea celor ce se uitau la el cu mirare. Unora le arǎta şi gaura. Era de la un glonte calibru mare care îi intrase prin bǎrbie şi îi ieşise prin tâmplǎ unde cǎscase o grotǎ de toatǎ frumuseţea. “Cel mai mult mǎ deranjeazǎ când intrǎ gǎrgǎriţele, cǎ alea sunt mici şi nu mai gǎsesc ieşirea” le spunea el pe un ton uşor nervos scuturând mereu din cap. Mai nou era bodyguard.
Pe ea o zǎrise de cum intraserǎ în local. O fetişcanǎ dulce, cu corp de pǎpuşǎ, mereu cu zâmbetul pe buze şi cu buclele blonde sǎltând în stânga şi în dreapta asemeni volanelor de la rochia miresei. Alǎturi de ea trei bǎrbaţi. Cefe groase, ghiuluri, lanţuri mari de aur, tot tacâmul. Vorbeau tare şi nepoliticos. Miroseau a sudoare şi a alcool. Milu fusese cu ochii pe ei de la început. Mai ales pe ea. Semǎna perfect cu Michelle. Michelle care îl aştepta întotdeauna în mijlocul patului ei cu aşternuturi de mǎtase veşnic mototolite. Michelle cu desuurile ei roz, cu zâmbetul sincer şi cu buclele blonde arzând ca focurile de artificii. “Mon petit chiot” îi spunea de cum îl vedea, apoi îi sǎrea în braţe sau în cârcǎ şi îl acoperea cu sǎruturi din cap pânǎ în picioare. O iubise nebuneşte. Ca pe un copil. Dar asta şi era. Uneori, îşi culca la el în palmǎ capul, iar capul ei nu era mai mare decât palma lui. Doar zulufii blonzi care se rostogoleau peste aşternuturile foşnitoare ca o mare rozǎ. În fiecare zi o ruga sǎ se cǎsǎtoreascǎ cu el şi în fiecare zi ea îl refuza. “Micul meu labrador, de ce vrei tu sǎ-i pui lesǎ bişonului tǎu drǎgǎlaş?! Vrei sǎ îi toceşti dinţii ascuţiţi, sǎ îi tai unghiile lungi şi sa o transformi într-o caţelusǎ de casǎ? Nu îţi mai place aşa sǎlbatecǎ cum e?” îl întreba ea de fiecare datǎ, ameninţându-l ca o tigroaicǎ cu ghearele şi dezvelindu-şi dinţişorii mǎrunţi şi strǎlucitori. Nu aştepta niciodatǎ rǎspuns, de fiecare datǎ îşi arunca braţele subţiri ca lianele în jurul gâtului sǎu ca un trunchi de copac şi începea sǎ îi ronţǎie urechile.
Milu şi-a pipǎit urechea. Era întreagǎ. Bǎrbaţii însǎ erau la a doua sticlǎ de whisky şi deveniserǎ insuportabil de grosolani. Într- o fracţiune de secundǎ a revǎzut toatǎ povestea despǎrţirii sale de Michelle. Cum îi gǎsise împreunǎ. Cum crezuse iniţial cǎ e un hoţ care a intrat peste ea şi vrea s-o omoare. Apoi cum şi-a dat seama cǎ de fapt fǎceau dragoste. I se înceţoşaserǎ şi privirea şi gândurile. Tot corpul începuse sǎ-i tremure. Nu-şi mai amintea mare lucru despre clipele acelea. Abia la proces aflase cǎ îi omorase pe amândoi şi cǎ încercase sǎ se sinucidǎ. Aflase mai multe la proces dar n-a vrut sǎ creadǎ nimic.Toţi camarazii lui, tot plutonul … în frunte cu comandantul… Dar n-a vrut sǎ creadǎ. În douǎ zile ar fi împlinit zece ani de cǎsnicie dacǎ ea ar fi acceptat prima lui cerere în cǎsǎtorie.
A scuturat din cap ca şi cum ar fi vrut sǎ-şi lepede gândurile. Apoi s-a ridicat brusc, s-a dus la masa lor, a înşfǎcat-o pe fetişcanǎ de braţ şi a tras-o afarǎ din local. “Nu-ţi fǎ griji, te salvez eu puştoaico; pe tine te salvez eu” i-a şoptit la ureche. Primul l-a ajuns din urmǎ bǎrbatul cel tânǎr. I-a prins mâna cu care îl apucase de umǎr, i-a rǎsucit-o cum a învǎţat la cursurile din Franţa şi i-a rupt-o ca pe un bǎţ de chibrit. Pe al doilea, care zbiera ca un descreierat în urma lui, l-a izbit cu pumnul în plex. Bǎrbatul a rǎmas ca paralizat. Apoi s-a rǎsucit pe cǎlcâie şi cu o mişcare perfectǎ l-a lovit cu piciorul în piept. Corpul bǎrbatului a zburat ca un sac de cartofi, s-a izbit cu putere de zid, apoi s-a prelins ca un afiş prost lipit. O dârǎ de sânge ca un superglue roşu s-a întins pe zid de sus şi pânǎ jos. Pe al treilea a apucat târziu sǎ-l izbeascǎ în falcǎ. Încasase deja un pumn în stomac. Fiindcǎ bǎrbatul n-a cǎzut l-a lovit din nou. Şi din nou. Şi din nou. În cele din urmǎ bǎrbatul s-a prǎbuşit din picioare. Milu s-a apropiat de el, l-a privit cum horcǎie, apoi l-a apucat de pǎr şi i-a izbit capul de caldarâm. O datǎ, de douǎ ori, de trei ori, de patru ori, de cinci ori… Bucǎţi de creier se împrǎştiaserǎ peste tot, iar fata ţipa ca din gurǎ de şarpe. Semǎna foarte tare cu Michelle. Cum ţipa ea ca o istericǎ cu sângele ǎluia pe faţǎ şi pe sânii mici ca douǎ mere roşii. Milu s-a apropiat de ea şi i-a prins obrazul în cǎuşul palmei. Fata ţipa şi mai tare. O clipǎ a crezut cǎ din cauza sângelui de pe faţǎ şi şi-a şters cu mâneca largǎ a cǎmǎşii pleoapele grele. Dar nu era din cauza asta. Milu i-a mângâiat obrajii spǎlaţi de lacrimi şi a dezlipit cu vârful inelarului o lacrimǎ prinsǎ între genele ochiului stâng. Abia atunci a observat fardul de pe faţa ei. Avea şi rimel şi fard de obraz şi ruj. Ruj roşu discret. Şi Michelle îşi dǎdea, iar el îi spunea mereu sǎ nu se mai sulemeneascǎ pentru cǎ e fatǎ tânǎrǎ şi frumoasǎ şi îi povestea uneori despre fetele de la el din sat, de acasǎ. Fata nu contenea cu ţipǎtul. Rǎmǎsese încremenitǎ ca o statuie şi urla din toţi rǎrunchii. Cei din local ieşirǎ cu toţii la uşǎ şi îi priveau îngroziţi. “Te salvez eu puştoaico, pe tine te salvez eu” i-a şoptit Milu şi degetele groase i-au alunecat pe gâtul umed al fetei. I-a simţit beregata între degetul mare şi arǎtǎtor. “Nu e mai groasǎ decât a unei gǎini” a gândit. Ţipǎtul fetei a încetat brusc. Amândoi aveau obrajii în lacrimi.

marți, 19 octombrie 2010

Luluţ Leotrec – viaţa şi opera

Luluţ Leotrec a fost predestinat să ardă pe altarul artei. De mic i-a plăcut să mânuiască pensula şi creionul. Mai ales când îl îndemna maică-sa. Când nu-l îndemna prefera să le aşeze cuminţi înapoi în trusa de desen şi să se joace cu cutiile de chibrituri pe post de maşini de curse, alergându-le cu osârdă pe chenarul negru al covorului din sufragerie şi scrâşnind din dinţi la fiecare obstacol ce se interpunea traseului oficial de concurs, fie el picior de scaun, ghiveci cu flori sau papuc. Primele lecţii de desen le-a luat chiar de la mama sa pe când avea numai doi ani. La fiecare ceaşcă de lapte, dar absolut la fiecare, micul Luluţ introducea degetul său grăsuţ în vasul cu licoare pentru ca apoi să îl întindă peste tot ce-i cădea la îndemână: faţă de masă, servet de şters pe mâini, vitrina cu cristaluri, cuvertura recamierului, milieul de sub televizor, ce mai, tot ce-i cădea la îndemână. Cu trecerea timpului şi cu diversificarea meniului micului Leotrec, simpla ceaşcă cu lapte s-a transformat în cacao cu lapte, iar mai târziu în tocăniţă cu sos de roşii, ceea ce a dat o nouă dimensiune talentului nativ al micului pictor. Dacă în prima fază desenele sale erau atât de fine încât puteau fi abiabănuite, odată cu noile instrumente şi tehnici ultilizate, urmele lucrărilor sale s-au înfipt şi mai adânc în materie, au devenit tot mai vizibile, tot mai evidente, tot mai remarcabile. Cel mai bine le remarca bunica Lisaveta care trebuia să spele în fiecare săptămână mormane de haine, milieuri, cuverturi, feţe de masă, dar şi cei ai casei care constatau că manşeta cămăşii, sau poalele rochiei capătă în timp nuanţe maronii greu explicabile. O nouă etapă în evoluţia artistică a micului talent a fost descoperirea trusei de machiaj a doamnei Luluţ. Căci îndrăgostit de rujul înghiocat ce se ascundea în căsuţa-i de plastic ca un melc atins uşor peste corniţele transparente, dar şi de prafurile multicolore din micuţa cutie magică cu oglinjoară, Leotrec cel mărunţel a început într-adevăr să-şi dezvolte personalitatea.
- Nu-i aşa că e o minunăţie?! – apărea doamna Luluţ îmbujorată toată în uşa sufrageriei ţinând în mână perna domnului din dormitorul conjugal mânjită în toate direcţiile cu rujul dumneaei cel stacojiu. E o capodoperă, uitaţi-vă numai câtă fermitate, câtă concizie, câtă fantezie. Şi perna era pe dată desfăşată, iar capodopera micului Leotrec pusă la păstrare în lada de zestre a coanei Lisaveta.
Poate ar trebui spus aici că pe micul Leotrec nu l-a chemat întotdeauna astfel, numele familiei fiind, de la căsătoria stră-stră-bunicii din partea tatălui cu stră-stră-bunicul tot din partea tatălui, Petrescu-Gherghinel. A fost o ambiţie nemărginită a doamnei ca micul artist să primească un nume pe măsura talentului său. Aşa că doamna a întocmit un dosar cu acte arse de vreme cu fierul de călcat pe masa de pal melaminat din bucătăria familiei de la etajul întâi din blocul OD7, pe care l-a înaintat la sfatu popular în rânduri nenumărate şi paralele pentru a demonstra că strămoşi mai vechi ai familiei au purtat acest nume, şi că nu se doreşte deci decât repararea unei regretabile erori şi nicidecum satisfacerea unei toane de moment. Iar insistenţele doamnei au căpătat în cele din urmă contur, când, osteniţi de atâta travaliu, funcţionarii statului au cedat epuizaţi, iar micul Petrescu-Gherghinel Luluţ a primit la împlinirea celor paisprezece anişori un buletin frumos ca o icoană pe care stătea scris mare cu litere negre şi mână tremurândă “Leotrec Lulut – sex masculin”.
Apoi, în timp ce anii au început a se prăbuşi unii peste alţii ca-ntr-un joc de domino nestăpânit, viaţa tânărului Leotrec a început să se deşire din ce în ce mai repede şi mai năvalnic, întocmai ca ghemul de lână smotocit de motanul Tuluz pe sub dormeza din sufragerie.
Domnişorul Luluţ a picat cu brio examenul de accedere la liceul de artă şi a reuşit cu chiu cu vai să termine cursurile scolii populare, iar asta numai cu sprijinul domnului Petrescu-Gherghinel al cărui dentist avea o un frate care era căsătorit cu fata unuia dintre cei care conduceau destinele judeţului din sânul Comitetului Central. Aşa că, acum deja juniorul Luluţ Leotrec, a primit în cele din urmă diploma de absolvire, cu condiţia însă ca doamna să aducă de unde o şti câteva lucrări mai acătării care să fie semnate de domnişorul şi să poată fi înregistrate în catastif şi apoi închise în fişetul şcolii ca fiind lucrările de diplomă ale absolventului Loetrec, lucru care n-a fost greu de fel căci însăşi coafeza doamnei, domnişoara Margareta, utiliza pentru desfăstarea sufletului în mod extraprofesional pictura şi executa fără prea multă osteneală lucrături de te lăsau cu gura căscată.
Următorii paşi în destinul junelui Leotrec au fost şi mai aspri, căci văduvit de posibilitatea de a urma studiile universitare pe tărâmul pentru care fusese zămislit, viitorul pictor de succes a trebuit să se mulţumească cu o facultate banală şi fadă precum metalurgia. Şi asta nu fiindcă aşa ar fi vrut mama tinerei speranţe a picturii, ci fiindcă facultatea de metalurgie fusese singura unde numărul de candidaţi rămăsese mai mic decat numărul de locuri, ceea ce oferea şanse sporite de accedere tânărului Luluţ, şanse ce au fost în cele din urmă concretizate, din păcate abia în anul următor, spre mândria familiei şi a vecinilor care au participat cu toţii la petrecerea organizată de doamna Luluţ la localul din capu blocului, local drăguţ şi bine garnisit de altfel, mai ales că doamna se înţelesese cu şeful de sală să vină dumneaei cu vinu de acasă şi cu prăjiturile de la mătuşa Nicoleta care lucra ca patiser la Athenee Palace şi mai putea scoate una alta, mde fineţuri rare, pe sub mână.
- Lasă dragă ca e foarte bună şi metalurgia. E domeniu de viitor. La câtă metalurgie are ţara astaaa n-o să mori tu de foame cu aşa meserie. Pot să închid eu ochii liniştită – îl îmbărbătă tremurând din gene doamna Luluţ, sărutându-l părinteşte pe frunte şi arzându-i o palmă la fel de părintească peste fundul care începuse să se curbeze ameninţător în ultimii ani.
N-a fost să fie însă, căci doamna Luluţ n-a apucat să închidă ochii dar a apucat trecerea la cele veşnice a Abuziv Împuşcatului, moment după care lucrurile s-au răsucit la 180 de grade şi din înfloritoarea metalurgie românească n-a mai rămas decât un morman de fier vechi, fier vechi care a fost furat peste noapte şi vândut la samsari pe două beri şi-o sticlă de tărie.
Aşa că încă tânărul Luluţ s-a trezit dintr-o dată şomer. A scos de la naftalină diploma sa de artist şi a încercat în nenumărate rânduri şi coloane să-şi ofere serviciile unor companii de prestigiu, cel mai adesea multinaţionale, care ar fi avut numai de câştigat de pe urma colaborării cu tânărul artist. Din păcate singura ofertă tangentă artistic la talentul nativ al tânărului Leotrec cerută pe piaţa muncii a fost cea de zidar, ceea ce nu l-a descurajat căci după câţiva ani de tatonări succesive şi repetate a acceptat oferta firmei private “Dorel şi asociaţii” de a particpa la zugrăvirea câtorva blocuri răsărite ca din pământ pe tăpşanul de la marginea localităţii. N-a durat însă prea mult, căci după ce a ridicat primul bloc şi a luat banii pentru alte trei, domnul Dorel (cu asociaţii nu se ştie ce s-a întâmplat şi nici măcar dacă au existat) a şters putina cu toţi banii viitorilor proprietari lăsând coarnele de oţel ale fundaţiilor să şuiere amarnic ca trupurile subţiri ale trestiilor în bătaia vântului nemilos.
Scârbit de nedreptăţile vieţii precum şi de vicisitudinile ei nemiloase, de-acum vigurosul bărbat Luluţ Leotrec s-a adâncit pentru o vreme în pictură. Dimineaţa, la amiază, seara, domnul Leotrec visa cu ochii deschişi la cum vor arăta capodoperele sale, la culorile ce aveau să transforme o cârpă banală în aripi prelungi de cocoare, la buzele ce aveau să şoptească de sub goaşele groase “priveşte-mă, admiră-mă, uimeşte-te”. Din păcate cele şapte lucrări expuse ulterior la cantina întreprinderii unde doamna Luluţ încă mai lucra, de foarte curând din poziţia de proaspăt pensionar, n-au întrunit sufragiile audienţei cu excepţia lui Nea Costache care era unchi de-la doilea, adică fratele lu soţul lu sora lu doamna Luluţ şi care a şi cumpărat un tablou cu o sumă frumuşică ce i-a uimit pe privitori şi pe care domnişorul Luluţ i-a returnat-o pe seară la ieşirea din spatele pontatoarelor aşa cum fuseseră înţeleşi.
- Dragule, cred că ar trebui să faci altă facultate, una ca lumea. Ca artist e greu să trăieşti în ziua de azi, oamenii nu mai consumă artă, consumă bani, aureturi, mobile, maşini, case, acareturi… Iar metalurgia ta numa la topit fier vechi mai poţi s-o folosesti…
Aşa că domnul Luluţ Leotrec s-a apucat sârguincios din nou de studii şi nu orice studii, ci de “Management imobiliar”.
- Nu vezi mamă că asta se cere?! Toată ziua se vor vinde şi se vor cumpăra case. Pute piaţa, se contruieşte într-una, e cu siguranţă o meserie din care n-o să mori de foame după ce închid eu ochii – i-a spus doamna tristă şi i-a plătit şi studiile din salariul obţinut la întreprindere, căci pensia o folosea să se întreţină dumneaei, căci fiul dumisale nu a reuşit din păcate să intre pe locurile fără plată, alunecând la mustaţă pe primul loc de sub linie. Şi singurul de altfel…
Studenţia reîncărcată a domnului Luluţ Leotrec nu a fost una deloc neplăcută, ambiţiosul student învăţând destul de multe de la profesorii care treceau în grabă pe la facultate şi mai ales de la tinerii săi colegi care îl cooptasera în tot felul de grupuri si găşti cu activităţi extracuriculare din cele mai diverse, de la house şi swing la ierburi aromatice şi intravenoase…
Doamna Luluţ n-a înţeles chiar toate transformările care s-au petrecut în trupul şi în sufletul fiului său dar cele câteva pe care le-a desluşit şi pe care le-a reţinut au fost de ajuns să-i zdrelească inima şi aşa obosită şi să o facă să închidă ochii pentru totdeauna.
A fost tristeţe mare. Plânsete, bocete, jelanii… Domnul Luluţ a plâns sincer cu lacrimi de crocodil şi cu sughiţuri de se auzeau de la intrarea în cimitir unde pomanagii se strânseseră deja pentru împărţirea pachetelor.
- Cui m-ai lăsat mamăăăăă… cui m-ai lăsat…? Ce mă fac eu fără tine mamăăăăă…… ce mă fac? – s-a jelit domnul Leotrec când trupul neînsufleţit al femeii ce-i însufleţise viaţa a coborât încet în criptă.
A fost de altfel şi momentul în care viaţa domnului Leotrec a luat o turnură cu totul nouă. Întărit de durerea pierderii părintelui său cel mai iubit, căci celălalt, cel neiubit fugise demult cu o frizeriţă tânără şi zbangie ce-i furase întâi inima, apoi sufletul, apoi maşina şi banii din cont şi nu mai ştia nimic de el, domnul Leotrec s-a dedicat trup şi suflet noii sale meserii, asta şi ca un omagiu adus bunei sale mame care ar fi dorit atât de mult să-l vadă om la casa lui, serios şi cu o meserie adevărată în braţe.
A alergat cu maşina în lung şi în lat, a văzut case, a dus cumpărători, i-a adus, a evaluat, a apreciat, a vândut, a cumpărat… Totul mergea excelent, iar domnul Luluţ primea constant aprecierile şefilor. Asta până când…. până când… cine ar fi crezut… până când criza a pus la pământ şi domeniul imobiliarelor cum moartea lui Nea Nicu pusese la pământ metalurgia, iar în oraşul natal al domnului Luluţ Loetrec nu s-a mai vândut pentru doi ani (şi nu se vinde nici acum) absolut nici o casă, nici un apartament, nici o gasornieră, nici măcar un petec de pământ.
Timpul a trecut necruţător peste domnul Leotrec. A albit, s-a îngrăşat, i-au apărut cearcăne… Şi riduri… Dar pasiunea sa pentru artă n-a pierit. Aşa că în sfârşit, spre apusul vieţii, domnul Leotrec a găsit un loc de muncă care să se suprapună aproape perfect cu aspiraţiile sale, cu dorinţele mamei Dumnezeu s-o odihnească, şi mai ales cu talentul său nemărginit, un loc de muncă care să-i ofere posibilitatea să se desfăşoare, să-şi demonstreze abilităţile în întiderea culorilor, în alegerea paletelor, în exprimarea trăirilor interioare. Astfel, domnul Luluţ Leotrec a ajuns în sfârşit vopsior în hală la P.D.T.T.H.M.I. Dotat cu o mască de gaze şi cu un pistol cu aer sub presiune domnul Leotrec acoperă cu un strat subţire de vopsea piesele atârnând pe o sârmă umblătoare însufleţindu-le…
Şi totul capătă dintr-o dată culoare…

duminică, 17 octombrie 2010

Mirări

citii mai adineauri la madelina gospodina că a sosit sezonul (mur)murării gogonelelor şi mă gândeam io aşa…
oare crizantemele, tuberozele, hortensiile, daliile, brânduşele de toamnă, ochiul boului, tufănelele, năsturaşii, nu pot fi şi ele puse la borcan?! să le păstrăm coloşa proaspete peste iarnă, şi să le scoatem vii şi tremurânde când or fi zăpada şi gerul mai mari, şi ne-o fi frigul dinlăuntru mai zdravăn…

joi, 14 octombrie 2010

Pământul ca o pară gălbuie

Motto: “Să nu-ţi faci speranţe mai lungi decât poţi să le mâni / căci se vor agăţa de colţul lunii şi vei rămâne suspendat între lumi.”

- Mai prindem şi buşteanul ăsta şi gata – spuse Sosho mulţumit strivindu-şi sudoarea de pe frunte cu înapoia palmei sale uriaşe şi privind cu mândrie pluta pe care o construiseră.
Era mai mult decât o simplă plută, era o adevărată arcă. Mosho fusese de părere că nu e cazul să se complice prea mult dar Sosho era extrem de încăpăţânat şi insistase ca pluta să aibă o provă ascuţită ca a corăbiilor cu pânze ale piraţilor, în vârful căreia sculptase cu migală un bust de femeie cu pletele în vânt, precum şi o proră solidă care să reziste la cele mai înalte şi puternice valuri. Tot el insistase să-i facă o cală uriaşă pe care o încărcaseră cu tot felul de fructe exotice ca şi cum ar fi plecat într-o călătorie fără sfârşit în jurul Pământului. Dar ceea ce-l scosese cu totul din sărite pe Mosho, fusese lungimea ambarcaţiunii, căci Sosho voise cu orice preţ ca barca să fie incredibil de lungă, atât de lungă încât dacă stăteai într-un capăt al ei nu-l puteai vedea pe celălalt.
- Încă un pic mai avem de muncă şi putem evada de aici, putem în sfârşit evada de aici – murmură el trăgând din greu în urma-i un alt buştean pe care începu să-l cioplească pentru a-l îmbina cu ceilalţi.
- Nu putem evada de niciunde Sosho, de câte ori să-ţi explic?! Aici suntem liberi, aici suntem cu adevărat liberi. Barca asta e puntea noastră către închisoare. Nu vrei decât să păşim peste ea de bună voie. N-am să te pot înţelege niciodată. Felul tău de a privi gratiile mă îngrozeşte. Eşti atât de naiv…
Sosho nu-l privi. De la o vreme nici nu-l mai asculta. Mosho era băiat bun, dar avea unele idei care erau extrem de ciudate. Şi din această cauză era şi foarte greu de combătut. Una din cele mai ciudate idei pe care le avea Mosho şi care-l descumpănea complet pe Sosho era cea despre forma Pământului. Mosho încercase să-l convingă de nenumarate ori că Pământul nu este rotund. Pământul, spunea Mosho, are formă de pară. Iar insula este codiţa. De aceea evadarea din insulă nu avea să fie atât de lesne pe cât părea la prima vedere. “De ce tocmai insula asta să fie codiţa? Dintre toate insulele din lume tocmai asta unde am naufragiat noi să fie codiţa?” întrebase Sosho mirat, iar Mosho se chinuise fără izbândă să-i explice că pentru fiecare om Pământul are o altă codiţă, pentru unul e oraşul în care s-a născut, pentru altul satul în care visează să moară, pentru altul o insulă paradisiacă în care visează să trăiască şi tot aşa.
- Haide, ajută-mă să-l ridicăm – spuse Sosho terminând de cioplit. Bărbaţii se opintiră şi ridicară buşteanul împingându-l în locul rămas liber pe peretele dintre vest al navei. Sosho se grăbi să-l lege şi pe acesta. Era ultimul. Apoi o privi mândru, îşi şterse palmele mari de bucăţile de cârpă care îi atârnau pe şolduri, urme a ceea ce fuseseră cândva pantalonii săi din stofă englezească fină, apoi bătu de trei ori din palme, apăsat şi temeinic, ca o ştanţă ce decupează din foaia groasă de tablă capace de oală.
- Şi-acum gata, nimic nu ne mai poate opri, nici cele mai înalte valuri, nici cele mai aprige furtuni, nici foamea, nici setea, nici arşiţa soarelui…
Adevărul este că Sosho se gândise la toate. Nimic nu-i scăpase. Şi muncise mai rău ca un bivol ca să-şi pună în practică planul.
- Haide trage – strigă Sosho postându-se în dreptul sistemului complicat de scripeţi care ar fi trebuit să împingă uriaşa ambarcaţiune către apă.
- Haide acumaaaa…. cu putereeee… - ţipă Sosho încântat când barca începu să alunece uşor pe rolele de lemn ca un şarpe de apă prelingându-se către marea cea mare.
- Trageee…. cu toată forţaaaa…. – urlă el încordându-şi muşchii gata să crape. O venă de pe gât i se arcui vânăt gata să explodeze, iar fruntea îi era atât de încordată încat părea o platoşă strălucitoare de oţel.
Dar barca alunecă uşor şi se aşeză cuminte pe mare cu un clipocit peltic exact aşa cum o gândise Sosho. “Ai văzut că a mers, pesimistule?!” ar fi vrut să-i spună Sosho dar era prea fericit ca să se mai complice în discutii contradictorii cu Mosho. Şi apoi avea o grămadă de treabă. Ridică braţul catargului cel mare, întinse pânza, o priponi, apoi alergă înapoi şi instală cârma dând bărcii direcţia visată de atâtea luni de zile, sau poate ani, sau zeci de ani, căci nimeni nu le mai ţinuse socoteala. Iar barca prinse viteză. Ajustă cârma şi o fixă ca să se asigure că barca va lua calea cea dreaptă, apoi alergă degrabă în cabină şi scoase hârtile păstrate cu atâta străşnicie de amar de vreme. Înfipse un spin de cachou ca să marcheze locul de unde plecaseră, apoi apucă compasul şi începu să măsoare distanţe şi să facă calcule.
- Sosho vino repede – auzi glasul disperat al lui Mosho după o bună bucată de vreme. Repede, repede…
Lui Sosho îi îngheţă sângele în vene. Ţipătul lui Mosho era atât de disperat încât ştia că s-a întâmplat ceva groaznic. Dar nava fusese proiectată astfel încât nimic groaznic să nu se poată întâmpla, absolut nimic. Fusese gândită în cel mai mic amănunt, fiecare detaliu fusese luat în seamă, întors pe toate feţele şi găsită soluţia cea mai potrivită. Putea băga mâna în foc pentru asta. Nava era însăşi viata lui, orice schilodire a bărcii ar fi însemnat fără doar şi poate propria sa schilodire, orice lovitură primită de barcă era automat simţită în propria carne, distrugerea bărcii ar fi însemnat cu siguranţă şi moartea sa.
Ieşi în grabă şi alergă înspre provă unde Mosho scruta cu mâna streaşină la ochi orizontul. Îi arătă cu degetul fără să clipească, undeva departe, înspre linia orizontului ceva ce numai el vedea. Sosho nu înţelese din prima clipă ce-i arată, dar după câteva momente de privire insistentă spre locul indicat de vârful degetului se dumiri. Mosho îi arăta chiar linia orizontului, linie care se ondula mai ceva ca flăcările iadului mistuind câmpiile uscate de euonymus. Sosho îşi încordă privirea şi încercă să destrame în şnururi subţiri şi scurte zvârcolirea atât de ciudată a mării. Nu reuşi. Cu cât se apropiau mai mult, cu atât linia orizontului părea că se zvârcole mai nervos, ca buzele apei într-un ceaun aşezat pe tăciunii încinşi. Sosho se căţără ca o pisică sălbatecă până în vârful catargului cel mare de unde continuă să supravegheze atent depărtările. Ceea ce la început fusese doar o bănuială se adeverea cu fiece milă parcursă. Undeva la nici o mie de lungimi de barcă în faţă Pământul se curba brusc. Era ca o cascadă uriaşă. Mosho avusese dreptate. În infinitul său nonconformism, în interminabila sa plutire deasupra lumii, în rătăcirea sa continuă între ireal şi concret, Mosho avusese dreptate. Şi toate capetele luminate ale lumii se înşelaseră, toţi cercetătorii se lăsaseră orbiţi de amăgiri, toţi inginerii şi fizicienii şi astronomii, toţi greşiseră impardonabil. Mosho visătorul, Mosho poetul, Mosho dezlegătorul de stele îi întrecuse pe toţi. Lume avea într-adevăr formă de pară ţuguiată, iar ei aflau tocmai în vârful ţuguiului.
Nu era însă timp de văicăreli. Sosho alergă într-un suflet să strângă vela cea mare, să coboare catargul, desprinse cârma şi o aruncă în cală, închise toate chepengurile şi le fixă cu bârne groase de lemn, ascunse hârtiile vechi în cutia etanşă pe care o lucrase special pentru ele, apoi se aşeză din nou lângă Mosho aşteptând pendularea. Era sigur că barca avea să reziste. Rămânea de văzut dacă şi ei. Sosho ridică odgonul de cânepă de la picioare, îl înfăşură împrejurul amândurora şi apoi îl fixă de catarg. Zâmbi. Se simţea asemeni lui Ulise apărându-se de ademenirile cântătoare ale sirenelor. Barca alunecă uşor către marginea lumii ca şi cum nici un pericol nu-i primejduia existenţa. Apoi brusc Pământul se curbă rotunjindu-se ca o pară gălbuie. Barca continuă însă să alunece drept cu prova în aer ca o pasarelă spânzurată peste hăul sălbatec. Sosho şi Mosho aşteptau cu inima strânsă ca barca să ajungă cu pântecul peste curbura gălbuie şi să cadă în partea cealaltă ucigând aşteptarea. Dar prora continuă să înainteze spre cer ca şi cum s-ar fi tot desfăcut asemeni unei scări telescopice, până când brusc îşi schimbă unghiul de alunecare şi se înclină spre golul de sub ea. Doar un pic se înclină, cam cinsprezece grade, nu mai mult. Apoi rămase complet încremenită. Atât Sosho cât şi Mosho ridicară nedumeriţi din sprâncene. Barca nu se mai mişca deloc. Nici măcar nu tremura, era complet înţepenită. Ceva sau cineva o făcuse să se desprindă în mare parte de Pământ, să se înşurubeze ca un gând ascuţit în mijlocul cerului şi să rămână aşa într-o imponderabilitate neînţeleasă. Sosho desfăcu degrabă odgonul ce-l ţinea legat de catarg şi alergă într-un suflet spre prova uşor înclinată. Când ajuse rămase o clipă înlemnit, apoi făcu ochii mari şi începu să râdă în hohote, aşa cum Mosho nu-l văzuse niciodată. Mosho se lepădă la rândul său de funia groasă, şi se apropie cu inima îndoită să lămurească misterul hohotelor nestăpânite ale lui Sosho. Înţelese pe dată totul. Barca nu mai putuse să urmărească curbura Pământului, ieşise cu vârful său cel lung ca un condur de prinţesă mult în afară şi se înţepenise cu bustul de femeie cu pletele în vânt în cornul ascuţit al Lunii…

marți, 12 octombrie 2010

uneori cercul se face pătrat ascuţit, şi-atunci toate temerile se-ngrămădesc viermuinde prin colţuri, înnegurând faţa lunii…

luni, 11 octombrie 2010

Jurnalul unui om fericit 13

În fiecare zi mă învârt agale prin parc, de fiecare dată acelaşi parc, acelaşi traseu. Stau o jumătate de oră pe bancă, aceeaşi bancă, aleea spre bătrânul castan, a cincea bancă pe stânga, apoi plec înapoi către casă. De la o vreme, nu pot spune precis de când, ea vine şi se aşează pe banca din dreapta mea. De fiecare dată pe banca din dreapta. Nu mă priveşte. Vine atât de uşor încât niciodată nu o văd, n-o aud apropiindu-se, de parcă ar fi doar o părere. Dar nu-i! Stă ce stă, îşi roteşte privirile de jur împrejur, trage aer în piept, oftează, apoi pleacă. Uneori înaintea mea, alteori după mine.
Apropierea-i mă face să tresar de fiecare dată. N-aş putea spune de ce. Tinereţea ei se-nşurubă în sufletul meu bătrân ca un fir lung spiralat zvârcolindu-se înlăuntru, pornind de la frunte, prin piept, prin braţe, prin stomac, oooo… da, mai ales prin stomac, probabil fiindcă acolo găseşte mai mult loc, prin pulpele picioarelor, până în vârful degetelor. O furnicătură continuă, ca un curent ce va să se facă simţit dar nu să sperie, o vibrare nepotolită a cărnii, o încordare până la imobilizare a gândurilor.
După multe săptămâni de privit peste umăr cu coada ochiului, sau îndărătul plecărilor ei grăbite ca un zbor rostogolit peste adierea de vânt, mi-am luat inima-n dinţi, mi-am mângâiat de câteva ori barba, şi i-am spus:
- Mi-ar face mare plăcere dacă aţi accepta să-mi pozaţi nud. Sunteţi extraordinar de frumoasă.
N-a zis nici da nici nu, deşi mi s-a părut c-am văzut o uşoară înclinare a capului, dar poate să fi fost doar o iluzie datorată emoţiei mele nestăvilite, căci îmi tremura şi glasul, şi mâinile, şi privirea. Când am plecat însă s-a ridicat odată cu mine şi m-a urmat, alunecând cu câţiva paşi înapoia umărului meu ca o gheişă japoneză, până acasă. Eu mi-am scos pantofii şi alaindelonul, ea şi-a dezbrăcat toate temerile, toate gândurile negre, toate durerile închistate, apoi s-a depărtat unduindu-se şi s-a aşezat pe pervazul ferestrei. Cu cât nesaţ am privit-o, cu câtă sete am sorbit-o din ochi…
- Ştiţi, eu nu sunt pictor, eu sunt doar scriitor – a trebuit să recunosc într-un târziu, cu ochii plecaţi, nemaisuportând îndoiala de cuvinte.
Mi s-a părut c-a zâmbit timid. Apoi s-a aşezat comod, cu privirea drept înainte şi s-a lăsat admirată dezvelindu-se toată.

Nu ştiu cât am stat aşa, ea strălucind sub razele soarelui, eu torcând strălucirea-i domoală şi răsucind fir subţire rostogolit în ghem rotund ca o lună. Poate minute, poate ore, poate chiar zile…

Şi când totul avea să se fi topit şi să nu mai fie decât o poveste, am deschis larg fereastra iar gărgăriţa şi-a luat zborul.

jurnalul unui om fericit 12

vineri, 8 octombrie 2010

Interviul

Aseară am fost invitat la o emisiune TV să ţin un speech despre “Sănătatea pământului”. Mi s-a spus să-mi pregătesc un material aşa cam de vreo jumătate de oră. N-a fost absolut nici o problemă. M-am pregătit pe îndelete o săptămână capcoadă. Dar mi-a făcut plăcere căci e un subiect care mă intrigă şi-mi place. Am fost pentru primă dată live într-un studio de televiziune. Ooo… ce nebunie în culise… Aglomeraţie, machiaje, proiectoare fierbinţi, cuvinte risipite, cabluri încolăcite, personalităţi mai mult sau mai puţin ilustre… Mi se făcuse pielea de găină.
Cu emisiunea a mers O.K. Acum, ştiţi şi voi cum e la televiziuni. O parte din timp se mai pierde cu începutul şi sfârşitul, generice, prezentare, “pa şi la revedere”. Nu mult, da’ cam cinci de început şi cinci de sfârşit tot se duc din ora de emisie. E, da nu-i mare lucru că speechul meu de juma’ de oră a încăput, nu se pune problema. Da’ pe urmă ştiţi cum e cu televiziunile astea, bagă reclame la greu, că doar din reclame trăiesc nu?! Noi am mai molfăit o grisină, am mai băut un pahar cu apă, am mai schimbat două cuvinte. Trei reprize de reclame de cinci minute fiecare trec repede, nici nu le simţi. Iar speechul meu nu se întindea pe mai mult de douăşcinci de minute. Pe urmă vorba aia, cine împarte parte îşi face, aşa că moderatoarea a vorbit cam jumătate din timp, că avea o limbariţă mamămamă. Da ce, puteai să zici ceva?! “Mai taci cucoană să mai vorbim şi noi că de-aia ne-ai chemat!?”… Nu puteai! Şi fie vorba între noi vorbea la subiect, nimic de zis. Aşa că a trebuit să-mi mai ajustez puţin speechul. Mai ales că eram patru invitaţi, nu eram singur cum mi se spusese la început, deci trebuia împărţit timpul ca să ajungă să spună fiecare câte ceva. Nu mai spun că la un moment dat pe unu’ l-a apucat tusea şi altuia i-a căzut lavaliera, iar asta ne-a mai mâncat din timpu’ de emisie şi aşa scurt. Zece minute pierdute cu introducerea şi finalul, cinşpe cu reclamele, trei cu tusea şi două cu junghiul uite că s-a păpat o juma’ de oră. Aşa că a trebuit să ajustez pe genunchi speechul pentru condiţiile concrete de criză din teren. Dar am făcut-o rapid şi eficient. Mi-a ieşit concis şi clar, punct ochit – punct lovit.
Din ailaltă jumătate de oră rămasă cam o cincime s-a dus cu timpii morţi că doar n-om vorbi în continuu fără să tragem aer în piept, aşa că efectiv de discuţii am avut doar douăzeci şi patru de minute în cap. Din astea, jumătate a mâncat gazda cum spuneam, iar cealaltă am împărţit-o frăţeşte noi, cei patru invitaţi. Adică fix doişpe împărţit la patru, trei minute de fiecare. Şi din alea trei ale mele am mai pierdut unul că omul ăla dinainte nu-şi încheiase fraza şi am lăsat-o şi pe gazdă să spună câteva cuvinte introductive despre mine. Aşa că eu n-am mai apucat să zic decât “a…” şi gata s-a terminat emisiunea, că oricum eram ultimul. Şi nici măcar atunci când am zis firavul ăla de “a” nu era camera pe mine, că rămăsese lipită pe decolteul moderatoarei, aşa că prietenii de acasă au crezut că s-a înţepat ea în chestia aia pe care-şi ţine hârtiile şi unde face harşt-harşt sub ultimul rând când totul e gata. Da’ realizatoare emisiunii, o femeie foarte de treabă, şi-a cerut scuze la sfârşit, mi-a spus că ideile mele i s-au părut foarte interesante, şi desigur şi publicului, aşa că mi-a propus să ne întâlnim la o emisiune viitoare ca să discutăm mai pe larg. Mă apuc să-mi pregătesc de pe acum speechul. E o temă mai mult decât generoasă: “Tendinţe şi oscilaţii privind moralitatea societăţii româneşti”. Tare!

joi, 7 octombrie 2010

Preşedintele

Cu o mână sprijinindu-şi bărbia şi cu cealaltă mângâindu-şi fruntea, bărbatul se cufundă în gânduri… Pe masa din faţa sa erau răspândite o mulţime de hârtii cu scrisul mare şi cu multe cifre… foarte multe cifre… “Trăim într-o lume a cifrelor… aride, reci, bolovănoase” oftă bărbatul. Oricât se străduise nu găsea nici o soluţie. Trebuia mărit bugetul apărării. Era singura soluţie pentru a putea rezolva problema. Dar pentru asta trebuiau mărite taxele. Din nou. Taxe şi taxe şi iar taxe... Era prea mult. Oamenii erau disperaţi. Simţea că deja nu-i mai poate privi în ochi. Când ieşea pe străzi şi îi privea, i se frângea inima. Dar nu putea să lase să se vadă asta. Era Preşedintele. Trebuia să zâmbească, dar zâmbetul era amar. Aşteptaseră de la el o minune iar el nu se ridicase la înălţimea aşteptărilor. “Poate nu sunt omul potrivit pentru asta – murmură bărbatul - poate ar trebui să renunţ”. Era al doilea mandat şi nimic nu părea că se mişcă. Iar problemele curgeau într-una. Parcă mai mari şi mai multe. Iar ultima le pusese capac… Cu bugetul apărării mărit s-ar fi rezolvat însă foarte uşor şi foarte elegant. Unii dintre consilieri ar fi crâcnit dar i-ar fi pus repede cu botul pe labe, pentru ca avea asigurată majoritatea… Trăsese din timp toate sforile pentru a fi sigur de asta… Dar încă nu era convins că mărirea bugetului apărării era cea mai bună soluţie…
Îşi aruncă ochii pe fereastră… Copacii înverziseră, iarba te izbea cu verdele crud iar păsările cântau într-una… Undeva în stânga zbârnâia un elicopter… Privi in jos la baza clădirii… O mulţime de oameni… Îi plăcea mulţimea, parcă erau cu toţii copiii lui.
- Domnule Preşedinte…
O privi cu coada ochiului pe femeia care se apropiase de masa de lucru. Rămăsese în picioare la un metru depărtare. Nu mai era la prima tinereţe. Dar era sobră şi hotărâtă. De aceea o aprecia. De aceea o şi luase. Îl ajutase mult… îl ajutase enorm. Ştia că într-o oarecare măsură îi datorează realegerea. Dar el nu voia să-i arate asta. El era Presedintele, el avea puterea… O merita însă?! Unii îl linguşeau, alţii îl înjurau. Dar rămăsese cu capul pe umeri şi era convins că trebuie să facă ceva cu totul extraordinar pentru ca lumea să întoarcă privirea după el pe stradă şi să spună “da, iată preşedintele de care avem nevoie”… Poate că era momentul. Avea nevoie însă de hotărâre şi de înţelepciune…
- Domnule Preşedinte…
Femeia insista. Mereu era insistentă. Aşa o ştia de când o cunoscuse… Uneori îl deranja insistenţa ei. Alteori îi făcea bine. În muncă îl ajutase întotdeauna. Şi acum ştia că nu are încotro şi că trebuie s-o urmeze… “Viaţa merge înainte” murmură bărbatul şi se ridică de pe scaun. Trebuia să amâne decizia şi asta nu-i plăcea deloc. Dar erau alte treburi importante de făcut ce nu sufereau amânare… Mai aruncă un ochi asupra cifrelor. Nimic… nici măcar nu le mai putea citi. Se simţea complet ameţit, le revăzuse probabil de câteva zeci de ori şi nu întrezărise nici o variantă câştigătoare. Ar fi putut sa apeleze la altcineva. Ar fi putut să iasă pe coridor, să deschidă prima uşă şi să ceară ajutorul… Se gândise şi la această soluţie… Dar nu putea face asta. Era Preşedintele. … Îşi adună cu grijă hârtiile şi puse deasupra stiloul… Stiloul cu peniţa de aur… Zâmbi… era amintire de la preşedintele… Oh, Doamne! Mereu avea să-şi amintească cu plăcere de întâlnirea aceea. Fusese me-mo-ra-bi-lă… Ai lui trebuiseră să vină pe furiş şi să-l ia pe sus cu o maşină camuflată… Absolut fabuloasă…
- Auzi preşedintele lu peşte – izbucni femeia - mă mai rog mult de tine, că se răceşte ciorba?! Că de când te-au ales ăştia iar presedinte de bloc, parcă ai fi preşedintele lu sua aşa stai cu nasu în hârtii toată ziua. Da ştii ce?! Să faci bine să rezolvi problema cu maidanezii ăia din jurul blocului. Că eu nu vreau să mă întâlnesc iar cu Popeasca de la 17 să-mi spună că n-ai făcut nimic şi că din cauza noastră l-a muşcat javra aia dungată pe fiusu. Nu ştiu… mai ceri şi tu niscai bani la întreţinere, îi pui acolo la capitolul apărare contra gângăniilor şi a altor lighioane, iei legătura cu hingherii şi rezolvi. Că eu dacă mai ridică aia vocea la mine, îmi înfig ghearele în părul ei una două şi iese cu scandal – apoi, privind masa plină de hârtii deasupra cărora trona vestitul stilou cu peniţă de aur, continuă - şi ştii ce… să faci bine să-i dai pixul ăla înapoi lu Tudose. Oţi fi voi preşedinţi de bloc amândoi, da eu nu vreau să-şi aducă aminte cum v-aţi îmbătat ca porcii de-a trebuit să vin să te iau cu taxiu şi să spună că tu i-ai furat pixul ăla de zice el că-i cu peniţă de aur… aur pe dracu… că dacă era de aur o lua nevastă-sa să-şi mai îmbrace o măsea. Şi acu hai la masă că s-a răcit deja…
În colţul buzelor Preşedintelui înflori un zâmbet. Soluţia pe care pariase toată dimineaţa era cu siguranţă cea câştigătoare…

miercuri, 6 octombrie 2010

Tania

E frumoasă Tania. Are ochii mari şi migdalaţi, părul luuung şi drept până la şolduri, are mijloc subţire şi picioare zvelte. Poate un pic prea zvelte şi prea drepte dar lui Andrei îi plac şi aşa. O priveşte în ochi şi zâmbeşte. Tania nu-i dă însă nici un pic de atenţie. Niciodată nu i-a dat nici măcar o fărâmă de atenţie. Îl tratează ca şi cum nici n-ar exista. Andrei scoate tacticos din buzunar creionul ascuţit şi i-l înfige în ochi. Tania nu spune nimic, nu icneşte, nu ţipă, nu se vaită. Ştie cum e Andrei. E un pic mai brutal, mde… aşa sunt băieţii. Şi-apoi nu mai puţin decât ieri i-a aruncat în părul luuung şi drept până la şolduri stropi de ojă, de n-a mai putut să-l descurce şi a trebuit retezat cu foarfecele. Sau alaltăieri când i-a crestat braţele cu lama de bărbierit. E un pic mai brutal Andrei dar nu-i băiat rău. Nici la grădiniţă nu l-au mai primit c-au spus ei că are “un comportament antisocial” şi i-au strâns bagajele grămadă şi l-au trimis pachet acasă. La uşă pe preş l-a găsit taică-su când a venit de la servici. De parcă Alfonso nu are şi el “comportament antisocial” când le dă pe fete cu capul de tăblia patului. Da mama lui Alfonso e privată şi vine de fiecare dată la doamna cu o sticlă învelită în hârtie lucioasă cu inimioare, pe care doamna o desface când mama lu Alfonso pleacă, ca să se uite ce scrie pe etichetă şi să-i numere stelele. Şi cu flori pentru fetele cu cucui vine. Iar comportamentul nu mai e deodată antisocial, că doamna îl pupă pe Alfonso pe frunte şi îi dă din nou scaunul din faţa televizorului când se uită cu toţii la desene. Andrei răsuceşte creionul în ochiul drept al Taniei. Ochiul e desfigurat complet, nici nu se mai vede. Franjuri însângerate atârnă hidos din locul unde ar fi trebuit să fie ochiul. Dar Andrei nu e mulţumit. Scoate creionul din ochiul drept şi îl înfige cu calm în stângul rotindu-l uşor pentru a-i goli tot interiorul. E urâtă Tania, e foarte urâtă. Andrei motoleşte hârtia şi se pregăteşte să deseneze o altă Tanie. Coboară de pe pervazul ferestrei, ia o coală de hârtie nouă de pe bufet şi apoi se suie iar pe pervaz. Copiii au început să iasă pe afară. Andrei n-are voie, e pedepsit. Tot din cauză de comportament antisocial. Aşa că stă şi desenează. Toată ziua stă pe pervazul ferestrei şi desenează Tanii.
“Tania mătania / Caută zâzania…” - cântă copiii, apoi se aud strigăte şi ţipete ascuţite. Probabil Tania caută să se răzbune. Andrei nu ştie cum arată Tania. Doar şi-o imaginează. Şi o aşterne pe hârtie. E frumoasă Tania. Are ochii mari şi migdalaţi, părul luuung şi drept până la şolduri, are mijloc subţire şi picioare zvelte. Poate un pic prea zvelte şi prea drepte dar lui Andrei îi plac şi aşa.
“Ce să-ţi aduc când mă întorc?” – l-a întrebat maică-sa când au vorbit ultima oară la telefon. El n-a zis nimic, a tăcut. Ştia că n-are să vină curând, c-aşa spunea mereu am să vin, am să vin şi întotdeauna mai întârzia încă trei, încă cinci, încă şapte luni. “Hai puiule spune-mi ce să-ţi aduc când mă întorc?”. “O păpuşă” i-a răspuns el şi maică-sa a început să râdă şi a râs şi a râs până i-a trecut şi apoi a întrebat iar “Hai puiule, nu vrei să-ti aduc nimic când mă întorc din Italia? Vrei o maşină de pompieri cu furtun şi scară mare care se roteşte? Sau un excavator cu cupă?” – a întrebat ea. “Nu! Vreau o păpuşă înaltă cu păr lung şi ochii mari, cu mijloc subţire şi picioare lungi. Şi s-o cheme Tania – a spus Andrei mai hotărât ca niciodată – Daca nu mi-o aduci să nu mai vii!”.

marți, 5 octombrie 2010

Nume

Vorbeam mai deunăzi cu Dan Văideanu despre ciudăţenii legate de nume în general şi îi povesteam câteva întâlnite de mine în timp. Dan a zis că merită împărtăşite aşa că iacătă-le.

Eram în şcoala generală, în clasa a opta şi ieşisem în parcul din apropiere “la aer” (io nu fumam, n-am fumat niciodată şi nu fumez nici acum). O grupă de băieţi tineri de pe un şantier alăturat jucau fotbal. Se evidenţia dintre ei unul cu barbă stufoasă şi cârlionţată, cu chip rotund şi frunte înaltă şi gravă. Semăna ca două picături de apă cu chipul lui Decebal pe care-l văzusem prin cărţile de istorie. Noi chibiţam pe margine "ia iute la Decebal ce bine a şutat" "ia uite ce fentă a făcut Decebal" "ia uite ce pasă a dat Decebal". După o vreme de stat pe tuşă ne-am îndemnat să facem o echipă şi să jucăm cu ei. Decebal era bineînţeles căpitan de echipă. Când s-a prezentat am aflat şi cum îl chema. Traian!

Mai târziu în armată altă poveste. Ajunsesem la unitate vreo 200 de terişti "proaspeţi şi cruzi" numa buni de perpelit prin tigaia cătăniei. Dintre toţi se evidenţia un tip solid şi plin de el. Era cam cât doi dacă nu chiar trei dintre noi ăştilalţi mai puberi puşi unul lângă altul, fără nicio exagerare, iar ca greutate probabil că bătea 120 de kile lejer. Şi totuşi nu era gras, era doar bine făcut. Pe deasupra era tare plin de el. Tac-su era ceva mare prin Comitetul Judetean de Partid la el acasă, pe la Craiova, că doar spusei că făcui armata c-un purcoi dă juveţi. Noi îi dădeam într-una porecle cum ne venea la gură "solidul", "babanul", “uriaşul”, “dulapul", pentru ca să aflăm în cele din urmă că numele lui de familie era de fapt Piciu.

Tot în armată am avut un locotenent o dulceaţă. Era un tip frumuşel, delicat, politicos, tânăr, tocmai ieşit de pe băncile facultăţii (nu mă întrebaţi care, Facultăţii de Militărie). Şeful cel mare una două scotea capul pe geam şi ţipa la el "cavalere fă aia", "cavalere fă ailaltă" "cavalere vino să discutăm". Eu eram convins că îi spune aşa pentru că era un cavaler fărădoarşipoate, dar imediat ce s-au format plutoanele şi s-a prezentat am aflat că de fapt ăsta-i era numele de familie, Cavaleru.

Când eram încă prin facultate taică-miu avea o colegă tânără şi bine. După câţiva ani de tatonări fata s-a căsătorit în cele din urmă cu un coleg de servici. Pe bărbat-su îl chema Privighetoriţa, dar ea a voit să-şi păstreze numele de fată. Aşa că acum îi cheamă pe amândoi Curciur.

Tot în facultate am avut două colege chiar în grupă pe care le chema Borcan. Una din ele s-a căsătorit la terminarea ei cu un alt coleg de grupă şi acum a avansat, o cheamă Butoi.
Aveam pe atunci un profesor care de fiecare dată când "striga catalogul" se amuza când dădea peste numele Borcan şi zâmbea pe sub mustaţa pe are o presupunea doar pentru ocazia asta specială, căci de fel n-avea.
- Borcan
- Prezent!
Apoi mergea cu degetul mai departe şi ridica vizibil mirat din sprâncene ca şi cum ar fi găsit o gărgăriţă vie în marmeladă.
- Alt Borcan...
- Prezent!
Apoi cobora degetul încă un pic şi exclama cu totul uluit.
- Şi Butoiul...
- Prezent!

duminică, 3 octombrie 2010

Transfer

Am transferat toate insemnarile din blogul "Jurnalul unui om fericit" aici pe blogulluimosu. Ele au intrat la datele la care au fost scrise. Pentru cei ce vor sa le citeasca le gasiti aici (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12)
Din pacate comentariile nu au fost toate transferate. Unele au fost, altele ba, nu mi-e clar pe ce criterii.

administrative

mmm… cred ca e timpul sa facem olecuta de ordine pe-aci primprejurulea…

intai o sa renunt la jurnalul de om fericit pentru ca asa cum am spus mai demult nu a iesit ceea ce voiam, o inlantuire de insemnari care sa capete un anume sens, sa contureze o anume idee; voi aduce insemnarile aici (sper cu tot cu comentarii) si voi sterge celalalt blog;

apoi o sa mai fac loc aici catorva texte mai vechi (ba chiar si mai noi :) ) impiunate altundeva in retea intr-o joaca de-a rostogolul

siiii… voi incepe un blog cu nepovesti; ideea asta e veche, foarte veche, dar tare ma sperie sa vorbesc despre nepovesti; ce rost are sa vorbesti despre treburi serioase daca nu esti in stare sa rezolvi trebile alea (nu pe de-a-ntregul ci macar asa pe la colturi); sau sa schimbi ceva?! la asta ma tot gandesc de cand mi-a venit ideea cu blogul cel nou si nu am gasit un raspuns decent nici pana acum; sunt atatia oameni care vorbesc despre “realitate”, atatea guri cu buze incretite, atata puzderie de pixeli, atatea bloguri… de ce unul in plus?! ar aduce ceva nou?! ar putea schimba ceva?! inca nu am raspunsuri ferme, ba nici macar un picut conturate…
dar va veni…

vineri, 1 octombrie 2010

Giethoorn

Există Rai pe pământ!!! Bine acumaaaa… fiecare cu Raiul lui, nu toţi avem aceeaşi percepţie despre locul în care am vrea să ne trăim veşnicia. Al meu ar trebui să arate cam ca în fotografiile de mai jos. Şi ar purta desigur şi alt nume, căci Rai e mult prea banal şi în plus poate fi lesne încurcat cu acronimul televiziunii naţionale italiene. Raiul meu ar putea fără nici o problemă să se cheme Giethoorn. Giethoorn sau Veneţia Nordică este un sat din inima Olandei în provincia Overijssel, aflat în centrul unei rezervaţii de ţinuturi mlăştinoase “Nationaal Park Weerribben-Wieden” (cel mai mare de acest fel din Europa de vest) care are drept scop “îmbunătăţirea calităţii vieţii în Olanda prin conservarea naturii, a peisajului şi a identităţii culturale”. Populaţia localităţii este de aproximativ 2600 de persoane. Casele vechi de 200 de ani dar renovate şi păstrate impecabil par din turtă dulce sau zahăr ars. Localitatea şi zona sunt lipsite aproape în totalitate de străzi şi şosele, transportul făcându-se pe apă pe canale mici parcă săpate în joacă de copii. Ceea ce răzbate înainte de toate din fotografii este gradul de educare şi civilizaţie al locuitorilor zonei. Totul e curat şi aranjat până la ultimul amănunt. E impecabil, parcă n-ar fi real.
Nu mă entuziasmez uşor deloc dar ceea ce am văzut în fotografii mi s-a părut extraordinar. Există Rai pe pământ şi el se numeşte Giethoorn!