joi, 30 decembrie 2010

La mulţi ani!

Deci aşaaa……
Vă doresc sănăt…
Ba nu, ba nu! Întâi de toate vă doresc să mâncaţi cu măsură de Anul Nou (atenţie la piftie, salata de boeuf, ouăle umplute şi chestiile astea cu maioneză…).
Apoi vă doresc să nu beţi mai mult decât puteţi duce. Concentraţiile de alcool peste să zicem 10% devin periculoase mai ales când se amestecă aromele…
N-o rupeţi nici cu dansul. Dacă nu vă mai ţin picioarele (din varii motive) luaţi un loc să vă hodiniţi înainte să se repeadă el înspre măscuzaţi fundul dumneavoastră.
Apoi vă doresc să aveţi parte sâmbătă de o ciorbă fierbinte, acrită cu zeamă de varză ca să vă treacă rapid mahmureala.
Şi în cele din urmă vă doresc să aveţi un an bun. Asta categoric, că mai prost ca ăsta nu cred să mai fie… Să aveţi un an cu sănătate (oricât ar părea de banal, comun, uzat, eu cred că e mai important decât orice altceva, că vedeţi cum pleacă medicii, se degradează spitalele, ca să nu mai vorbesc de punga cu medicamente pe care trebuie să o aduceţi de acasă)… Să aveţi linişte în suflet şi împăcare, să nu lăsaţi necazurile să vă copleşească, să căutaţi şi să gasiţi frumosul peste tot chiar şi pe marginea drumului… şiiii să zâmbiţi. Dacă nu găsiţi motiv atunci aşaaa fără motiv (doar acoperiţi-vă gura cu mâna dacă trece cineva să nu-şi facă păreri greşite).
Cam asta ar fi… Am uitat ceva?! Dacă îmi amintesc mai trec şi mai adaug.
La mulţi ani tuturor!

picture from demotix

marți, 28 decembrie 2010

Mulaj cu fată cu obraz trandafiriu şi ochi negri migdalaţi

Bărbatul rări paşii. Ridică gulerul pardesiului şi privi peste balustrada rece de fier. Apa cobora învolburată ca o tristeţe nestăvilită cu rădăcini dincolo de capetele cuvintelor şi-ale gândurilor. Zvârlugi spiralate, însolzite de vuietul vântului se ridicau dintre pietre, se înşurubau prin aerul tare, icneau, urlau, apoi se prăbuşeau îndărăt în ochiul lunecător de apă asemeni păsărilor cu cioc ascuţit şi trup de săgeată ce-şi căuta hrana înapoia oglinzii. Ca un magnet îi atrăgeau privirile norii prăvăliţi între maluri. Încercă să-şi aţintească privirea înainte, dincolo de grinzile înţintate ale podului, peste oraşul cernit vălurind contururi difuze printre ochiurile dantelate ale ceţii, dar nu reuşi. Se opri, se răsuci pe călcâie şi cuprinse fierul rotund al balustradei cu ambele mâini. Privi încruntat înspre apă. Îl atrăgea şi îl înspăimânta deopotrivă. Vacarmul rostogolirii îl înfăşura ca într-un clopot de sticlă rupându-l de lume şi izgonindu-l în sine. Îşi lăsă palma să alunece peste fierul rotund. Era rece şi umed ca o piele de şarpe lepădată pe grabă şi zvârlită într-un colţ de îngândurare. Întoarse înapoi palma dreaptă şi o aşeză lângă stânga, apoi le întinse pe amândouă deasupra apei. Zâmbi. Dacă tălpile ar fi fost acolo unde erau palmele toate grijile sale s-ar fi sfârşit. Şi toate bucuriile desigur. Îşi adună gândurile şi încercă să facă degrabă o socoteală simplă. Grijile erau de departe mai multe, ba chiar la o privire mai atentă se putea spune că mult mai puţinele bucurii sunt practic neglijabile şi deci pot fi aproximate cu zero. Şi totuşi tălpile se înfigeau cu putere în betonul lucios fără să lase nici o secundă impresia că ar vrea să ia locul palmelor…
Din capătul celălalt al podului venea o femeie. O fată sau o femeie. Nu-i vedea chipul din cauza ceţii, dar avea trupul mărunt învelit într-un pardesiu bej lung până în pământ. Pe cap purta o bască albastră din lână împletită, iar la gât un fular asemenea, lung, răsucit de mai multe ori. Tălpile se dezlipiră de beton singure şi mai făcură pe furiş câte un pas spre marginea de fier forjat ce fusese în decursul timpului vopsită cu toate culorile pământului. Ultima fusese o vopsea neagră aplicată neglijent şi fără ca cea veche să fi fost îndepărtată, nici măcar de acolo de unde începuse să se cojească şi să se desprindă de fiare. Penultima fusese verde. Fata făcea paşii tot mai mărunţi. Îl văzuse şi părea că vrea să-l evite. Încercă să-i identifice chipul. Semăna cu Nora, dar nu era ea. Fata de pe pod era mult mai scundă, aproape un copil. Simţindu-se privită trecu pe cealaltă parte. Bărbatul îşi roti ochii de jur împrejur. Nu era nici ţipenie de om. Nici vremea nu era deloc prielnică plimbării. Şi-apoi era duminică. Să fi fost şapte, şapte şi-un pic. Tot oraşul dormea. Doar el şi cu fata erau treji. Şi ca un făcut amândoi căutaseră podul. Privi departe peste apă. Acolo unde rostogolirea devenea lină şi vuietul se transforma în susur continuu, pescăruşii se strânseseră roată. Nu coborau peste apă, nu se înălţau, doar se roteau în cerc aruncând din când în când priviri iscoditoare înspre albia noroioasă şi ţipând ascuţit. Fata se oprise la mijlocul podului. Era cu spatele la el. I-ar fi plăcut să-i vadă chipul, să-i mângâie obrajii. Era sigur că e o fată tânără cu obraz trandafiriu, delicat ca o petală de floare şi ochi negri migdalaţi. Purta o pereche de pantofi decupati deloc potriviţi cu începutul de iarnă ce se prăvălise dintr-o dată peste dânşii. Pesemne o luase pe nepregătite. “Precis are ciorapii uzi şi picioarele îngheţate” – îşi spuse bărbatul şi pentru o fracţiune de secundă tălpile se ridicară cu intenţia de a se îndrepta înspre ea. Bărbatul le curmă însă avântul. I-ar fi plăcut să se apropie încet, să o cuprindă din spate în braţe, să o acopere şi să o încălzească cu trupul său, apoi să îngenuncheze în faţa ei, să-i aşeze un picior pe genunchiul său, să-i scoată pantoful, să-i roluiască ca pe o pânză de păianjen ciorapul de mătase şi să-i cuprindă în palme tălpile îngheţate. I le-ar fi învelit în săruturi până când pielea i s-ar fi topit în văpăi ce i-ar fi cuprins apoi ca un rug pulpele, coapsele, mijlocul, pieptul, umerii şi în cele din urmă, sau poate cel dintâi, obrajii.
Ca dintr-o reverie se trezi bărbatul când simţi în ureche o respiraţie şuierătoare. Atâta fusese de absorbit admirând-o pe fată încât nici nu remarcase că din celălalt capăt al podului urcase un bătrân. Era un bărbat îmbrăcat sărăcăcios, slab, nebărbierit, cu părul lung şi rar, înfăşurat într-un palton la fel de bătrân ca şi dânsul, descusut pe la subsuori şi lăsând să se vadă căptuşeala deşirată. Bătrânul se opri lângă el şi privi tăcut înspre fată. Îl nemulţumea prezenţa bătrânului. Cum avea s-o mai cuprindă în braţe, să-i mângâie tălpile, să-i încălzească trupul şi sufletul dacă bătrânul se proţăpise în coapsa sa?! Îl privi cu ură sperând ca acesta are să-i găsească privirile şi are să înţeleagă că nu este deloc binevenit. Doar o secundă îl privise şi ochii bătrânului i se agăţaseră de pleoape ca funigeii de chiciură de ramurile copacilor. Erau trişti şi goi ochii bătrânului. N-aveau pereţi ochii săi, puteai privi printr-ânşii până hăt departe la capătul lumii, şi-n sus, şi-n jos, şi-n stânga, şi-n dreapta. Ar fi vrut să-i spuna ceva, o vorbă de îmbărbătare, dar nu găsi niciuna, le consumase pe toate de dimineaţă de când se trezise pentru sine.
Nu apucase să-şi răsucească trupul. Ar fi putut să jure că văzuse totul în ochii bătrânului. Cât o scăpase din priviri, fata se cocoţase sus pe balustradă. Stătea în picioare şi se ţinea cu o mână de stâlpul de iluminat ce clipea palid. Era rigidă şi evident speriată. Simţi într-o clipă ce are de gând să facă şi fără să mai aştepte o secundă se smuci din faţa bătrânului alergând într-un suflet spre ea. Ca într-o succesiune sacadată de încrustări în celuloid apucă să-i vadă trupul cum se încovoaie, cum capul îi trece peste marginea balustrăzii şi dispare dincolo de prezent, trăgând după el umerii, şi pieptul, şi mijlocul, şi coapsele, şi pulpele, şi tălpile, şi ciorapii uzi, şi pantofii. Cu un ultim efort se întinse şi îi apucă cu putere glezna stângă. Greutatea fetei căzând îi smulse însă braţul din încheietură. Mii de ace înroşite în foc îi împungeau umărul. Îşi sprijini cealaltă mână de balustradă şi încercă să-şi proptească tălpile şi genunchii mai aproape de ea astfel încât să capete o suprafaţă cât mai mare de sprijin. Pe cealaltă partea a podului vântul sufla aspru. Nici nu băgase de seama până atunci vântul. Picăturile mici de apă îngheţată îi biciuiau faţa încărcându-i genele cu gâze de promoroacă. Ciorapii fetei erau într-adevăr uzi, avusese dreptate. Mâna începu să-i alunece pe glezna subţire ca pe un trunchi umed de magnolie. Pardesiul bej înfăşurat în fular se balansa în bătaia vântului ca şi cum înlăuntrul său n-ar fi existat nici un trup. Doar braţul îl durea îngrozitor. Bărbatul încercă să o ridice dar încercarea sa nu făcu decât să înrăutăţească lucrurile căci mâna îi alunecă şi mai mult şi-i ajunse aproape de călcâi. “Dă-mi mâna, dă-mi mâna, nimic nu poate fi atât de rău ca nimicul, dă-mi mâna te rog” - încercă bărbatul disperat să reîntoarcă sufletul fetei. “Dă-mi mâna şi-ţi promit că o să am grijă de tine, o să rezolvăm împreună toate problemele, dă-mi mâna, dă-mi mânaaaaaaaaa”. Bărbatul simţi cum toată carnea i se jupoaie din trup şi alunecă prinsă de glezna fetei peste balustradă prăvălindu-se-n valuri. Tot restul rămas se prăbuşi ca o cămaşă dezbrăcată pe asfaltul îngheţat. Bărbatul privi pantoful de lac ce-i rămăsese în mână. Nu era mai mare decât palma sa. Şi nici măcar nu apucase să-i vadă chipul. Îşi împrăştie privirea peste valuri încercând să zărească o urmă, un ţipăt, o durere. Nici vorbă. Bărbatul izbucni în hohote de plâns. Strânse la piept pantoful negru de lac şi continuă să plângă năvalnic. Simţi cum se deşiră în broboane mărunte de apă ce se împrăştie printre picurii ceţii risipindu-se în dejurîmprejur. Apoi brusc tresări. Îi încolţi în minte gândul că trebuie să anunţe autorităţile. Poate că cineva bine antrenat o mai poate salva. Cineva trebuia neapărat să o găsească. Vie sau nevie.
Bătrânul pe care îl lăsase pe cealaltă parte a podului se apropiase iarăşi pe nesimţite şi-i sufla în ceafă. “Trebuie să anunţăm pe cineva! Trebuie să anunţăm neapărat pe cineva! Si asta repede, foarte repede. Doamne, ce tragedie!” - se jeli bărbatul zgâlţâindu-l pe bătrân şi încercând să-l convingă să se întoarcă în oraş. Bătrânul însă nu părea să fi fost deloc impresionat de cele văzute. Chiar deloc! “Dacă am vedea lumea cu ochii din creştetul capului ne-am minuna de felul în care arată – spuse molcom bătrânul. Dar noi o vedem cu ochii din suflet. De cele mai multe ori nici nu vedem ceea ce se întâmplă în jur, ci ceea ce bănuim că se întâmplă, ceea ce ne spunem nouă înşine că se întâmplă. Înţelegi, e un pic invers?! Lumea reală nu poate fi pipăită de către niciunul din noi. Ceea ce putem atinge nu este decât o amprentă a realităţii, un mulaj întins peste lume şi apăsat bine cu degetele subţiri ale sufletului. Ce e dincolo de acesta este, în mod straniu, de neatins. Şi apoi mulajele nici măcar nu seamănă între ele, cred că îţi dai seama de asta. Depinde de interiorul fiecăruia, felul în care are să i se dezvăluie exteriorul. Lumea e un mozaic de mulaje suprapuse în care fiecare are locul său potrivit” - mai spuse bătrânul, apoi luă din braţele moi ale bărbatului pantoful de lac, îl răsuci de câteva ori în palmă şi dând din umeri ca şi cum ar fi spus “nu mai e nimic de făcut” îl aruncă în vâltoarea valurilor. Bărbatul rămase împietrit. Furia i se căţără din stomac pe gât, expandă în coşul pieptului, îi zdreli jugulara, îi umplu gura de cuvinte murdare, şi-i încleştă limba într-un amestec de neputinţă şi încrâncenare. Apoi, ca o supapă ce se desface eliberând încleştarea, sângele îi năvăli în tot trupul făcându-l să zvâcnească ca un arc. Într-o secundă fu în picioare cu toată carnea adunată grămadă ca un glonte gata să se înfigă în pieptul duşmanului. Bătrânul simţi pericolul, se dădu un pas îndărăt şi fără să spună nimic îi arata cu degetul către capătul podului. Un trup mic ca de copil se depărta cu paşi mărunţi. Fata cu pardesiul bej traversase podul şi se afla aproape de capătul lui. Ca şi cum ar fi ştiut că se află privită, întoarse capul şi zâmbi. Avea obrazul trandafiriu, delicat ca o petală de floare şi ochii negri migdalaţi. Îşi flutură degetele spre dânşii, apoi dădu colţul spre dreapta şi dispăru pe strada mare ce începuse să se anime de lume…

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Fluturi de gheaţă

Ninge. Întinde braţele şi fulgii se aşează cuminţi ca fluturii albi pe pielea fierbinte. Fluturi de-o clipă. Imediat ce ating pielea se topesc şi se preschimbă în şerpi subţiri şi transparenţi. De îndată ce capătă viaţă încep să unduie nervoşi alergând înspre cot şi devin tot mai mari cu fiece ondulare a trupului. Şerpii se reped unul spre altul şi cei mari îi înghit pe cei mici ca nişte căpcăuni înfometaţi. Apoi dintr-o dată dispar. Au intrat sub piele şi-şi continuă drumul. Îi simte. Sunt reci şi zgrumţuroşi. Au căpătat solzi tari şi îi zgârie carnea. Îşi priveşte braţele. Fluturii au dispărut, venele zvâcnesc nebuneşte când şerpii se înghesuie unul în altul prin tuburile subţiri alergând îndărăt. Se adună cu toţii la inimă. De gheaţă-i e inima. Nu mai ninge, da-i frig! Tare frig.

miercuri, 15 decembrie 2010

Poduri

B suferă de gephydrophobie. Nici nu şi-a imaginat niciodată că poate exista o denumire ştiinţifică pentru teama sa. A bănuit că e doar o toană, o toană care a căpătat încetîncet crustă, apoi o coajă tare şi netedă. Lui B îi e teamă de poduri, îi e teamă de poduri aşa cum multora le este teamă de zbor. Multă vreme a crezut că cele două temeri sunt înrudite şi teama de a trece peste un pod este o rudă mai mică a temerii de a păşi peste un spaţiu oarecare. Aşa a şi aflat despre gephydrophobie, căutând detalii despre pteromerhanophobie.
B ştie de ce podurile se fac arcuite. Dacă ar fi după ea constructorii ar trebui obligaţi prin lege să contruiască toate podurile arcuite. Romanii aşa le făceau. Şi cât de trainica au fost! Podurile trebuie să fie arcuite pentru ca dacă te cuprinde teama, oriunde te-ai afla între cele două maluri, teama de poduri, o rudă cu siguranţă îndepărtată a fricii de înălţime, să te poţi ghemui ca un arici şi să te poţi rostogoli la vale ca o roată de car şchiop, fie înapoi de unde-ai plecat, dacă încă nu ai ajuns în vârf, fie în partea cealaltă dacă ai trecut peste miezul întâmplării.
Lui B nu-i plac podurile. Nu-i plac pentru că unesc două maluri întotdeauna diferite. E ca şi cum ai tăia un măr pe din două, ai muşca cu poftă dintr-o jumătate şi apoi ai încerca să refaci întregul lipind jumătăţile una de alta şi umplând spaţiul rămas gol printr-o legătură nefirească. Un pod e un artificiu creat de oameni pentru a umple spaţiile goale, un drum suspendat de cer, un covor întins peste nisipuri mişcătoare. B ocoleşte de fiecare dată podurile. Întotdeauna există un alt drum pentru a ajunge dincolo, unul construit numai din bucăţi de piatră aşezate frumos una lângă alta ca petalele unei margarete. Singura diferenţă dintre un drum pietruit şi un pod e timpul. În primul caz timpul face o buclă ca un omega mare, se întoarce de unde a plecat şi îşi continuă drumul înainte. În al doilea caz timpul se concentrează în puncte mici, răzleţe, ca nişte stropi de cerneală albă răspândiţi peste pustiul de-albastru.
B ştie că tot podurile leagă şi inimi. Ăsta e un motiv în plus pentru care nu-i plac podurile. Inima lui B e dezlegată şi nicio punte din lume n-are s-o lege vreodată. Inima lui B se va dărui pe de-a-ntregul şi va fi înghiţită de o inimă şi mai mare în interiorul căreia se va cuibări ca un pui de vrabie.
Lui B îi e teamă de poduri. Tocmai urcă unul. N-a ajuns încă la mijloc. Nici n-ar vrea să ajungă. Ar vrea ca jumătatea de pod pe care păşeşte să urce mereu şi să se sfârşească brusc printr-o margine zimţată şi rece ca o falie în scoarţa terestra crăpată până la magma fierbinte unde totul se dizolvă instantaneu. Când se uită în jos peste marginea podului pe B o cuprinde ameţeala. De aceea priveşte doar înainte. Sau în stânga şi dreapta dar departe, foarte departe, unde orice linie curbă devine un nou început.
B nu şi-a imaginat niciodată că poate exista o denumire ştiinţifică pentru teama sa. Abia acum a aflat că îi spune gephydrophobie. B zâmbeşte amar. Deci nu-i singura… Şi alţii suferă de aceeaşi teamă…

duminică, 12 decembrie 2010

Aventurile lui Moş Crăciun

Tiiii……să vedeţi ce mail am primit ieri. Am citit şi m-am crucit. Citiţi şi voi!

“Salut moşule

Mă scuzi că mă bag aşa în seamă da nu cunosc pe nimeni altcineva în România. Am dat şi eu un sărci pe gugăl cu “blogul lu mosu” şi dădui peste blogul tău. Io mi-ş moşu ăla adevărat, Moş Crăciun din Laponia. Pe bune!
Da uite de ce-ţi scriu. Am plecat de ceva vreme de acasă cu sacu încărcat cu jucării ca să vin la voi şi să le împart la copii. Până la mare la daneji venii cu un autobuz d-ăsta de face curse Laponia – Restul Lumii. Acu fie vorba între noi chestia aia cu sania şi cu renii e vrăjeala. Să fim serioşi, cine mai crede în ziua de azi, când nici într-un Bernie Madoff nu poţi să mai crezi, că Moşu poate renunţa la confortul unui autocar cu televizor, WC şi bar bine garnisit în dauna unei amărâte de sănii prin care vâjâie vântul de-ţi îngheaţă toate extremităţile, fie ea şi trasă de reni?! Pe urmă am trecut pe continent şi am luat un taxi. Ca vântu m-a adus. Îl tocmisem să mă treacă graniţa la voi şi să mă lase pe undeva prin centru, pe la Cluj. Da la graniţă s-a oprit, s-a proptit pe picioarele din spate şi mi-a zis că el mai departe nu merge nici bătut, că la ce şosele aveţi îşi face praf maşina. Şi avea şi dreptate. Ca avea o frumuseţe de merţan ciocolatiu, un CLS rotunjit ca o panteră în săritură, de ziceai că-i scos acu din cutie. Pă cuvânt de nu ziceai că-i o jucărie d-asta chinezească dă care am adus eu la toată lumea. Aşa că m-a lăsat în drum. Şi cu sacu ăla cât toate zilele în spate. Degeaba i-am tot zis eu “uită-te la barba mea, uite la mustăţile mele, îs Moş Crăciun adevărat”. Şi nu că nu m-ar fi crezut, da a zis că pe lângă faptul că şoselele sunt cum sunt, nici şoferi cu capul pe umeri nu-s mulţi, una două te trezeşti cu ăla de pe partea ailaltă în faţă pe banda ta, luminându-te agitat cu farurile să încetineşti, să te dai la o parte, să fugi unde vezi cu ochii. Aşa că n-am avut încotro şi a trebuit să trec graniţa pe jos. Ceea ce am şi făcut doar că m-a agăţat un vameş care cică să trec cu mărfurile la control, că nu vă mai grăbiţi şi voi să intraţi odată în Schengen să scăpăm şi noi de vămuitu ăsta că mereu avem probleme. Că arătam şi ca naiba, cu sacu ăla mare în spinare, cu barba şi claia de păr albe, cu pelerina roşie şi cu cizmele negre. Eram mai ceva ca motanu încălţat. Bineînţeles că atrăgeam atenţia de la cinşpe kilometri ca fluturii ăia din Amazonia a căror pereche care se află taman pe continentu ălălalt dar tot se simt unul pe altul. În fine, încerc eu să-i explic ce-i în sac, că nu-i marfă de comercializat şi cu atât mai puţin de contrabandă. Îs doar cadouri. El nici să mă asculte, se apucase să le scoată pe toate, să le desfacă, că cică un cadou două înţelege, da un sac întreg, că doar n-am adus pentru toată România?! Ba chiar aşa! Io dă-i că-s cadouri, el dă-i că-i marfă de contrabandă şi barbă falsă. Nu ştiu unde ajungeam dacă nu mă ajuta un băiat din spate care era şi el cu sacu. De ţigări netimbrate. “Hai băi moşule împinge şi tu ceva că nu mai plecăm de aici azi dacă nu mişti din urechi” mi-a zis el. Să fiu sincer n-am înţeles ce trebuie să împing şi de ce să mişc din urechi, că doar nu-s ren şi nici nu era nici rotisor d-ăla cu bare care se roteşte şi-l împingi ca să treci mai departe. Da vameşu mi-a făcut cu ochiu şi mi-a arătat un camion cu remorcă, care putea să basculeze într-o parte şi se desfăceau şi uşile de la cabină de puteai să pui un om de plastic la volan. Şi l-a băgat sub masă. A mai luat şi o maşină de poliţie la care dacă apăsai un buton porneau luminile şi sirena exact ca la o maşină adevărată. Şi pe urmă când se pocnea cu botu în zid începea unu să urle “police, hands up” iar după aia dacă nu făceai nimic începea să cânte “Hands Up, hands up baby hands up, gimme your heart gimme gimme your heart, gimme gimme, hands up baby hands up, gimme your heart gimme”. Da cu asta am scapat şi am plecat mai departe. Cu trenu. Mamăăăă… ce greşeală. Nu spun că am stat în gară cinci ore. Şi frig nenică la voi, nu ca la noi în Laponia. La noi în gară e cald, dogore radiatoarele. Mai bei un ceai, o cafea, mai mănânci un hamburgher, îţi vii în fire. La voi când am dat să-l întreb pe şefu de gară de radiatoare a început să râdă în hohote de ziceam c-a dat parkinsonu peste el, aşa se cutremura carnea pe el. M-a întrebat că din ce lume vin eu, că radiatoarele s-au dus demult, le-au furat ţiganii să le vândă la fier vechi. Da oricum nu mai foloseau la nimica că n-a mai trecut agentu pe acolo de pe vremea lu Petrică-gât-înecat. Doar pe vremea lui s-a mai băgat un an căldură, apoi gata. Şi pe urmă să vezi! Trenu trebuia să vină la linia 1 că aşa scria pe plăcuţă. Cu zece minute înaintea orei de plecare nu garase încă. Ne-am agitat ce ne-am agitat până când vine o femeie şi ne zice că nu mai pleacă de la linia 1 că e tras deja la 4 şi stă să plece. Îţi dai seama, fugi peste linii care cu paporniţe, care cu pachete, cu saci de rafie, care cu copii în braţe, care cu tocuri de 20 şi fuste până-n fund. Io cu sacu ăla baban în spinare. Când colo la linia 4 era unu de Baia Mare. Întrebăm pe un nene care dădea cu ciocănelu. Cică da, merge la Baia Mare, da mâine. Aşa că toţi buluc am dat iama peste femeia aia de la informaţii, care a zis că ea nu ştie nimic, da trebuie să sosească din minut în minut şi trenu nostru. Până la urmă a sosit. La linia 2. Aoleuuuu… şi un friiig… şi o mizerieee… Că şi-a cerut scuze şi controloru când a venit. “Domle îmi pare rău, da pă canceru ăsta pe cine să pui să adune hârtiile şi să dea cu mătura?! Daţi-le şi dumneavoastră cu picioru într-o parte” Da ce mătură, că pe scaunul meu vărsase cineva nişte ciorbă. Zeama se uscase şi rămăsese pătrunjelu şi morcovu şi ceapa şi nişte bucăţi de roşie. Şi ceva orez pe deasupra. Iar un nene de vizavi cât p-aci să nu se mai dezlipească de muşamaua aia când a vrut să iasă pe hol la o ţigară, pe care până la urmă a fumat-o înăuntru că eram mulţi şi era mai cald. Cursese suc d-ăsta de-alde mirinda că era şi sticla pe jos pe sub bancă şi se făcuse lipicios ca ciunga nu alta. Şi cum îţi spun moşule. Am mers ce-am mers. Ba am mers, ba am stat. Iar am mai mers, iar am mai stat. Că zicea controloru, care fie vorba între noi tare s-a uitat urât la mine când i-am dat biletu că toţi ăilalti din compartiment i-au dat o hârtie împăturită (pesemne aveau abonament), că zicea controloru că e gheaţă pe linii şi a coborât ajutoru de conductor s-o bată cu-n băţ lung cu care bate el nucii de pe marginea drumului toamna de-i mai iese de nişte mieji de pune nevastă-sa la dulceaţa de vişine, că dacă aşteptam să vină locomotiva electrică de la Timişoara nu mai ajungem până dimineaţă. Şi-am ajuns până la urmă, a dat Dumnezeu. Eu da, dar sacu nu! Nimeni nu ştia nimic de sacu meu, de parcă l-ar fi înghiţit necuratu pe cuvânt. Că mi-a bătut obrazu şi conductoru “Păi şi mata Moş Crăciune laşi sacu ăla nesupravegheat. Şi era şi cu valori. Măcar în grija lu omu ăla de vizavi care i se lipiseră pantalonii de scaun şi care nu s-a mişcat tot drumul trebuia să-l fi lăsat”. Recunosc că m-am ruşinat un pic că am lăsat sacu aşa nesupravegheat în compartiment. Că aşa mi-a zis şi omu ăla la poliţie când m-am dus să reclam. Intâi m-a luat tare, ca de unde am jucăriile, că dacă am factură, că dacă am martori. Nici nu ştiu dacă m-a crezut că nu le-am furat, m-am simţit ca un borfaş. Pe urmă a început să mă certe. Cică de ce l-am lăsat din mână. Şi de ce nu i-am pus sistem de alarmă, sau o cameră video sau măcar un senzor din ăla de-l urmăreşti prin gipies. Da de unde să ştiu eu ce-i pe aici, că la noi în Laponia laşi uşa deschisă la casele singuratice. Mai vine câte unu îngheţat, îşi face un ceai, îşi spală cana şi pleacă. Da de sistem de alarmă nu-i nevoie, că ştii câţi au intrat după numărul de căni spălate. Pesemne e necuratu mai necurat pe aici. “Păi cum crezi dumneata că mai găsim noi hoţul?! Ştii dumneata câte se fură în fiecare zi prin mijloacele de transport în comun?! Şi din magazine?! Şi din locuinţe?! Păi dacă am avea de zece ori mai mult personal şi tot n-am face faţă. Şi benzină?! De unde maşini să ne deplasăm dacă nu-i bani de benzină?. La tribunal îi fac şi ăia scăpaţi, că au avocaţi şmecheri plătiţi cu bani grei. E complicat domnu Crăciun, e complicat… Acu dacă vreţi să faceţi reclamaţie puteţi să faceţi, noi nu vă oprim, da vă spun că nu foloseşte la nimic. Maşinuţele alea nu le mai recuperaţi. Sunt deja la Vitan în târg la vânzare… Că dacă aveau un marcaj ceva, un cod de identificare, o factură, un număr de înregistrare, altfel cum să-i săltăm?! Prinde orbu, scoate-i ochii.” Aşa că n-am mai făcut nicio reclamaţie. În schimb am făcut o cerere la noi la sediu să-mi trimită urgent alt sac. Şi mi-a sosit imediat prin dehaşel. Mai greu a fost să-l ridic. Că cică doar dacă sunt persoană fizică română sau juridică cu sediul în România pot să-l ridic. Dacă sunt Moş Crăciun, nu! Nu-ţi mai spun câte probleme am avut. Am fost şi la sefa oficiului, am ajuns şi la Directorul de filială. Până la urmă l-au returnat p-ăla şi a trebuit să-mi trimită altu pe numele unui vecin de la hotel. A fost foarte cumsecade că m-a ajutat. A trebuit să-i dau jumătate din cadouri da măcar am rămas cu cealaltă jumătate. Oricum, om cumsecade vecinu…
Nu-ţi spun moşule că după asta iar am avut probleme. Nici nu-ţi imaginezi ce probleme am avut. Că noi am făcut nişte cursuri de perfecţionare şi ne-a utilat cu aparate de măsură în infraroşu care identifică fără greşeală hornurile aburinde ca să găsim fără să mai pierdem timpul calea de intrat în case. Da moşule la voi nici un coş nu era cald zău aşa. La început am zis că s-a stricat aparatu. Am dat un telefon la aia de ni le-au vândut şi care ne fac întreţinere 24 din 24 şi ăia mi-au zis prin telefon cum să-i fac o autocalibrare. Şi să vezi fază. Era bun aparatu, coşurile erau toate reci! Că şi cu coşurile astea, dacă nu urmăm procedura şi intrăm pe geam sau pe uşă s-a zis cu noi. Că a păţit-o un moş mai tinerel care a împărţit daruri anul trecut p-aici, de-a luat o mamă de bătaie soră cu moartea, că l-a prins proprietaru tocmai când ieşea cu sacu-n spate dintr-o vilă. Aşa că dacă treaba cu infraroşiile n-a funcţionat a trebuit să merg după metode băbeşti. M-am luat şi eu după cântece şi strigăte de bucurie şi zâmbete calde şi clinchete de clopoţei. Mi-am zis că pe acolo trebuie să fie familiile care-l aşteaptă pe Moş Crăciun. Dar iar m-am înşelat mosule. Că nu se auzeau cântece şi strigăte de bucurie de niciunele. Toată lumea umblă încruntată şi e nervoasă. Şi smuceşte. Şi boscorodeşte. Că se şi luaseră doi după mine. M-au urmărit vreo zece cinşpe minute şi pe urmă au sărit pe mine trăgându-mă de barbă şi de mustăţi strigând în gura mare “Săriţi, ăsta-i boc, s-a deghizat în Moş Crăciun şi-a venit să ne fure cadourile…” Degeaba m-am chinuit eu să le explic că nu sunt nici un boc (apropo, ce naiba e ăla un boc, e ceva ca spiriduşii nopţii de la noi, ăia mici cu gura mare şi dinţii ascuţiţi ca la ferăstrău!?) că-mi jumuliseră deja juma din barbă, că n-au tras numa ăia doi, s-au strâns şi alţii grămadă ca la urs, toţi să tragă de barba mea…
Da până la urmă am scăpat şi uite că jung la subiect. Fii atent ce te rog eu pe tine moşule. Eu trag tare să recuperez timpul pierdut, că am cam întârziat faţă de plan cu toate neprevăzutele astea şi nu ştiu sigur când ajung şi pe la Constanţa. Am vorbit deja cu un şofer de TIR care e Speedy Gonzales, şofează cum conduc eu renii. Sunt sigur că mă descurc cu el şi de-acuma toate o să meargă brici. A trebuit să-i promit însă că-i găsesc un job pe camion la noi în Laponia, sau măcar macaragiu la vreunul din depozitele noastre, că e băiat bun, tare bun! Da ştii ce te rog?! Mai ţine-i tu puţin de vorbă pe copiii ăia de pe acolo, mai vinde-le o gogoaşă, mai zi-le o glumă, mai învaţă-i un cântecel, hai că te pricepi dumneata. Că vin şi eu! Mai întârzii puţin dar promit că vin! Pe bune!
Îţi mulţumesc tare mult pentru tot şi scuze de mesajul ăsta bulversant.

Hai toate cele bune şi să v-aducă Moşu ce cadouri vă doriţi!
Moş Crăciun cel Adevărat”

marți, 7 decembrie 2010

Poveste de iarnă (tuturor prietenilor mei nevăzuţi)

A fost odată ca niciodată, a fost aşa cum ne-om mai aminti, că de nu ne-om aminti nici n-om avea ce povesti…
A fost odată, aşa cum spuneam o fată, o mogâldeaţă de fată cu ochii mari şi strălucitori ca stele ceriului, cu glasul subţire şi melodios ca al privighetorilor şi cu zâmbetul curat şi nesfârşit curgătoriu ca apa izvoarelor. Şi-şi spunea ghemotocul acesta de fată Maria.
Maria locuia într-un sat uitat de lume în inima munţilor unde doar vulturii se avântau să-şi odihnească privirile pe umerii moi ai pădurii şi ciute sălbatece îşi ascundeau ochii umezi în desişuri de tufe înalte de zarva nestăpânirii. În casa de chirpici întremată cu dulapi de brad şi ferestre din lună plină locuia Maria şi cei şase fraţi ai săi, trei mai mari şi trei mai mici. Cinci ani avea ghemotocul de fată, atâţi cât degetele de la o mână, ultimul mai mic şi mai voinic dar încă neîmplinit.
Când se petrece întâmplarea ce voi a vă povesti iarna se pogorâse deja peste satul ascuns între munţi şi zăpada acoperise pământul şi brazii cu pătură moale ţesută din fir subţire de borangic, tors din fulg de zăpadă jumulit de pe aripa iernii şi făcut caier de alb şi de strălucire. Vulturii cu aripele sprijite pe poteci de furtună alunecând paralel peste vârful copacilor nu încetau a scociorî nesfârşitul de omăt în căutarea cocoloaşelor cu blană şi inimă caldă, iar ciutele lunecând printre troiene călătoare îşi încrucişau urmele în alb cu cele ale lupilor degrab vărsătorii de sânge fierbinte.
În iarna aista cu haine grele de omăt şi încălţări de gheaţă ca luciul de apă din luminişul pădurii, ieşise Maria din casa părintească sa aducă apă de la Izvorul cel Limpede, cel ce nu ostenea a răscoli pământul în căutare de lacrimi ne-ntinse pe care le înşira pe fir de apă şi le dădea drumul la vale pe povârniş de cremene, către câmpia cea largă. Ulcior mare cât ea târa Maria după dânsa, căci multe guri însetate aşteptau să-şi ostoiască setea şi liniştea îndărăt în căsuţa ca o ciupercă. Nu era lucru de şagă, dar Maria nu cumpănea atunci când trebuia să-şi ajute părinţii şi numaidecât lăsa joaca cu ace şi conuri de brad şi nu pregeta a purcede la drum indiferent de obrazul cu care privea înspre dânsa văzduhul.
Ajunsă la izvor Maria îşi aşeză ulciorul sub uluc şi aşteptă să se umple privind îndărăt cu încruntare cum paşii lăsaţi gaj pe cărare îi sunt înghiţiţi de înfometata Babă Iarnă ca boabele de strugure de pe ciorchine. Nu mai era mult până când ulciorul avea să ridice din străfund oglindă de apă capac şi Maria simţi cum cineva de dincolo de respiraţia rece a vântului o priveşte cu ochi de tăciune.
- Cine-i acolo? – a strigat ea fără teamă, dar nici o ramură albă nu s-a înclinat să dezveleasca trupul ce se ascundea înapoia-i.
- Cine-i acolo? – a întrebat din nou fetiţa după oarece vreme, de data aceasta cu un murmur de teamă în glas. Vino aici să vorbim de eşti suflet bun, dacă nu ducă-te pe pustii şi nu te mai întoarce… - a mai adăugat ea strângând din pumnii mici şi rotunzi ca două vrăbii ciufulite. Şi deodată dintre ramurile de omăt a apărut un om. Era un bătrân cu barba şi sprâncenele ninse, subţire la trup şi la umblet, sprijinindu-se în toiagul de fag ce-l târa după dânsul. Avea ochii adânci bătrânul, mai adânci decât codrul, atât de adânci încât se vedea până hăt în capătul pământului prin ochii săi.
- Cine eşti tu şi ce cauţi pe aici? – l-a iscodit pe dată fetiţa, căci străinul nu era dimprejur şi aburcatul munţilor la ceas de spărgău nu era la îndemâna oricui, cu atât mai puţin a unui bătrân uscat la trup şi la pas.
Bătrânul s-a dezbrăcat de mantia din stele de gheaţă ce-i acoperea hainele şi-a luminat cu un zâmbet obrazul şi a întrebat-o.
- Chiar nu ştii cine sunt?
Fetiţa îl mai privi o dată prelung. Semăna cu moşul din partea lui taică-su care se prăpădise demult de boli şi tristeţi dar era dus şi n-avea cum să se întoarcă pe cărare de munte chiar şi proptit în toiag.
- Nu ştiu – recunoscu ea fără zăbavă.
- Îmi spune Crăciun – îi răspunse bătrânul şi aşteptă ca fetiţa în fine să-l recunoască. Dar ea se înclină frumos aşa cu o învăţase mumă-sa şi-i răspunse numaidecât aplecat.
- Iar mie Maria!
Bătrânul se încruntă. Pe unde trecea copiii îl recunoşteau fără întârziere. Îmbătrânise ce-i drept, iar unii se uitau de şapte ori înainte de a surâde, dar niciodată nu se întâmplase să nu fie recunoscut după ce şi-a spus numele.
- Chiar nu ştii cine sunt? – mai încercă bătrânul întenţind vâlvătaia privirilor.
- Ba da! Crăciun! Moş Crăciun, doar mi-ai spus adineauri – zâmbi fetiţa, apoi se aplecă să ridice ulciorul ale cărui oglinzi tremurânde alunecau într-una la vale ca filele rupte de vânt ale cărţii.
Bătrânul rămase împietrit ca pereţii de cremene ai munţilor. Fetiţa nu auzise niciodată de el. Nu i se mai întâmplase una ca asta. Era pentru prima dată când un copil nu ştie cine-i, de unde vine şi mai ales de ce.
- Ştii Mariaaa… eu sunt un moş mai special. Eu sunt Moş Crăciun, sunt bătrânul cu barba albă care aduce în prag de An Nou cadouri copiilor şi le împlineşte dorinţele.
- Da? Ce frumoooos… - zâmbi fetiţa, apoi săltă ulciorul pe umeri şi începu să coboare încetişor la vale.
Bătrânul rămase stană de piatră colţuroasă şi aspră. Fetiţa părea că nici nu a auzit ce i-a spus.
- Eu pot să îndeplinesc dorinţele copiilor cuminţi. O dată pe an pot face asta, indiferent care sunt aceste dorinţi – repetă el în grabă în speranţa că fetiţa va înţelege ce i-a spus din capul locului.
- E foarte bine. Copiii cuminti au nevoie să fie răsplătiţi – mai adaugă fetiţa dispărând încet în omăt.
Bătrânul o urmă, o ajunse din urmă şi punându-i o mână pe umăr încercă să o oprească.
- Maria, eu sunt Moş Crăciun şi pot să-ţi îndeplinesc trei dorinţe. Oricare trei dorinţe… - repetă el apăsat. Eşti un copil tare bun şi cuminte. Tu chiar nu ai nicio dorinţă?!
Fetiţa se cutremură ca trezită din somn, făcu ochii mari, îşi duse un deget la gură şi după câteva minute de gândire cu sprâncenele arcuite ca o mâtă sălbatecă decise.
- Ba da. Mă poţi ajuta te rog să duc ulciorul acesta până acasă, că-i taaare greu?! – răspunse ea zâmbind. Şiii… dezveleşte te rog din zăpadă paşii mei îngropaţi de Baba Iarnă să nu ne rătăcim până la mama, căci are să se îngrijoreze dacă nu ne întoarcem până se întunecă.
Apoi îi întinse ulciorul, îşi strânse mâinile îngheţate la piept sub cojocel şi grăbi paşii către casă.
Ajunsă acasă povesti pe nerăsuflate păţania ei cu moşul cel bătrânbătrân de la Izvorul cel Limpede.
- Şi cum?! Doar atât i-ai cerut? Să-ţi care ulciorul până acasă?! Vaaai dar proastă mai eşti! Nu puteai să-i ceri rochii de prinţesă şi pantofi strălucitori de lac şi mărgele şi inele… Offf… - se văicări soră-sa cea mare.
- Ba mai bine îi cereai să avem o casă mare şi frumoasă, cu camere multe şi lumini strălucitoare în fereşti – sări o alta.
- Ba mai bine îi cereai o masă cu toate bunătăţile, cu fripturi şi salate şi prăjituri şi îngheţată şi bomboane – sări cu gura şi unul dintre băieţi.
Şi tot aşa fiecare dintre cei ai casei îşi făcu propria listă de dorinţe pe care ar fi înaintat-o moşului dacă l-ar fi întâlnit. Dar fiindcă nu-l întâlniseră, iar aceasta rămăsese doar bucuria Mariei, care nici măcar nu se învrednicise să-i ceară ceva mai ca lumea, se îmbufnară cu toţii, îşi facură ghem visele şi nu-i mai vorbiră.
Iar Maria tare se mâhni. Nu era vina ei că moşul îi ieşise în cale, aşa cum nu era vina ei nici că nu-şi dorise altceva mai mult decât s-o ajute să care ulciorul cu apă până acasă. Aşa simţise, iar ea făcea mereu ceea ce simţea că e bine să facă.
Dar fiindcă era tare nefericită să-i ştie pe toţi ai casei supăraţi, Maria îşi luă ulciorul şi plecă din nou spre izvorul unde îl întâlnise pe Crăciun, Moşul Crăciun.
- Ai venit să-mi spui a doua dorinţă? – o întâmpină acesta zâmbind, sprijinit în toiag.
- Da moşule, dar nu-s ale mele dorinţele, că mie mi-e de ajuns cât m-ai ajutat. Ceea ce vreau să-ţi cer e pentru familia mea, pentru părinţii şi fraţii şi surorile mele – adăugă ea pentru ca să fie toată lumea bine înţeleasă. Apoi dădu drumul de-a valma tutoror dorinţelor strânse în cutiuţe mai mari sau mai mici, în colţuri mai luminoase sau mai întunecoase, în vise mai lungi sau mai scurte, de toţi cei ai casei: grădină, lumină, casă, căldură, flori, fripturi, unelte, ciocolată, rochii, pantofi, îngheţată, mărgele, jucării, bomboane, paltoane, sănii, cal, maşină de cusut… Şi lista nu părea că se mai termină. Moşu ascultă cu luare aminte, îşi notă toate cererile, apoi îi răspunse blând.
- Ohoho… ai o mulţime de dorinţi fetiţo, dar fiindcă ai fost tare cuminte am să ţi le îndeplinesc pe toate.
- E una singură mosule, să-i ştiu pe ai mei fericiţi – îl corectă fetiţa hotărâtă.
Moşul zâmbi şi îi îndeplini pe dată toate dorinţele. Necuprinsă a fost bucuria fraţilor şi a surorilor şi a părinţilor Mariei. Muntele a început pe dată a se dezgheţa de la căldura din sufletele lor. Iarna s-a retras într-un colţ de pădure, iar în jurul casei cu două etaje a familiei Mariei au început să crească flori de primăvară. Nu era încă sfârşit de decembrie şi iarba începuse să încolţească şi să-şi dezvelească covorul peste întinderile topinde. Zarvă mare de fericire crescu în creierul munţilor luminând cerul asemeni unui uriaş rug de dorinţi împlinite. Dar….
Dar bucuriile nu sunt nesfârşite, doar necazurile pot fi. Încet încet fraţii şi surorile Mariei uitară să se bucure de cadourile venite din cer, să-şi umple sufletul de mulţumire şi îngăduinţă, de smerenie şi recunoştinţă. Începură a se certa pe nimicuri searbăde, pe bucăţi de cârpă şi de sticlă strălucitoare, începură a fi invidiosi pe lucrurile celorlalţi si nemulţumiţi de ale lor, începură a dori şi mai mult în loc a se bucura cu ce au. Şi atunci iarna prinse din nou să împresoare casa Mariei şi a fraţilor ei. Iarba începu să se usuce, ferestrele îşi prinseră în corn perdele de promoroacă, căldura căminului începu să se deşire pe coş ca un ciorap de lână tras de păsările cerului, noaptea se coborî de pe creste mai uite ca orişicând şi totul se cufundă în răceală şi întuneric.
Şi iar se mâhni Maria de nebucuria alor săi. Şi iar nu putu să înţeleagă ce nu a făcut bine şi de ce bucuria nu poate dăinui veşnic. O noapte întreagă îşi făcu socoteli, cusu şi descusu urzeli neştiute de nimeni, puse cap la cap sau deşiră împletituri de gânduri şi de simţăminte răscolite. Iar când prima rază de soare miji în fereastra sa, zâmbi luminos. Aflase cauza tuturor relelor lumii, înţelesese de ce bucuriile nu pot sta în picioare vreme îndelungată şi mai ales ştia cum să rezolve totul. Înainte ca cineva dintre-ai casei să se deştepte, se dădu jos din pat, îşi spălă ochii cu apă rece, îşi îmbrăcă cojocelul cel călduros şi pasind încet pe vârfuri ieşi afară şi o porni agale către Izvorul cel Limpede.
- Mai am o singură dorinţă Moşule – spuse ea vesel ca un clinchet de clopoţei înainte ca bătrânul Crăciun să apuce să-i iasă în cale. Mai am o dorinţă, tu mai ai putinţa să mi-o îndeplineşti şi pe aceasta?!
- Desigur fata moşului, învoiala e învoială. Şi care e ultima ta dorinţă pe care vrei să ţi-o împlinească Moşul Crăciun?
- Moşule, eu vreau să iei înapoi toate darurile pe care ni le-ai adus, şi casa cea mare, şi grădina cu flori, şi rochiile, şi dulciurile, şi mărgelele, şi jucăriile, şi mesele îmbelşugate, şi săniile, şi calul, şi maşina de cusut… şi să aduci în loc doar iubire. Atâta vreau, doar iubire!
Moşul a clipit pe dată din gene şi ultima dorinţă a Mariei s-a îndeplinit. Şi de-atunci în satul din inima munţilor unde doar vulturii se avântă să-şi odihnească privirile pe umerii moi ai pădurii şi ciute sălbatece îşi ascund ochii umezi în desişuri de tufe înalte de zarva nestăpânirii, în casa de chirpici întremată cu dulapi de brad şi ferestre din lună plină a fost întotdeauna veselie şi mulţumire, împăcare şi împlinire, până hăăăăt târziu când s-or terminat timpurile şi toate făcuturile s-or deşirat în fir subţire de aur rostogolit în ghem de lumină de agăţat în brad de An Nou în amintirea lui Crăciun. Moş Crăciun!

duminică, 5 decembrie 2010

Tipul pe care l-am împuşcat în cap n-a fost viu niciodată

Era seară şi mă întorceam acasă răscolit de gânduri. Oprisem radioul maşinii tocmai pentru a le putea aşeza frumos pe categorii şi a le întinde la locurile lor ca lenjeria de pat proaspăt călcată în sertare. Dar se încăpăţânau să nu se aşeze deloc, se tot rostogoleau în aer precum frunzele uscate ale castanilor răscolite de vântul lui octombrie în parcul central. M-a oprit pe autostrada 16, chiar în vale unde şoseaua face la stânga. Era un tip căruia nu puteai să-i dai o vârstă. Părea un homeless. Avea părul aprins ca o vâlvătaie de ierburi uscate, trupul veştejit, faţa pustie, dar ochii, ochii îi avea mari, fantastic de mari. Străluceau ca cei ai unei feline, de parcă toată energia s-ar fi recules din întreg trupul şi i s-ar adunat în priviri. A apărut brusc în faţa maşinii şi până să-mi dau seama ce se întâmplă am dat peste el. Am frânat imediat şi am coborât să văd ce-a păţit. Căzuse în iarbă. Nu avea de niciunele, nici un os zdrobit, nici o julitură, era întreg cum l-a făcut mă-sa. Trebuie că nici măcar nu l-am atins, ci a apucat să se ferească singur în ultima clipă, deşi aş fi putut jura că am trecut cu aripa dreaptă peste coapsa lui. I-am propus să-l duc la spital dar mi-a spus că n-are ce căuta la spital, la spital ajung doar bolnavii la trup şi la suflet, iar el nu suferă nici cu una, nici cu alta. “Şi-apoi pe tine te caut” mi-a spus ţinându-mă strâns de braţ şi încercând să se ridice. Chestia asta m-a înfiorat cumplit. M-am mai uitat o dată la el. Nu aveam de unde să ne cunoaştem, deşi unele trăsături îmi păreau familiare, linia buzelor, flacăra dinapoia privirii, cutele de la capătul ochilor, degetele lungi şi subţiri. Am răscolit prin tot trecutul meu plin cu figuri bărbăteşti şi n-am găsit nimic care să-i semene, nici măcar pe aproape. Şi totuşi… chiar şi glasul îmi părea cunoscut. Apoi bărbatul a început să delireze, a început să-mi vorbească grăbit despre temerile mele, despre gândurile negre pe care chipurile nu le mai pot controla, care se înmulţesc ca viermii în cadavrul de vultur, se zvârcole ca omizile în bolul cu fructe şi care se vor ridica precum şerpii din întunecimea pământului pentru a mă devora de viu. I-am spus să nu-şi facă griji, să stea liniştit pentru că situaţia gândurilor mele negre e sub control şi că ar face mai bine s-o întindă spre casă dacă nu vrea ca o altă maşină să dea peste el, căci dacă l-ar fi lovit un truck, din cele multe care trec adesea pe acolo, în locul micuţului meu Ford, n-am mai fi stat niciodată de vorbă.
- Da?! – m-a întrebat el căscând ochii mari şi sticloşi. Chiar totu-i ok?! Dar ce făceai adineauri pe drum? De ce ai închis radioul?
Ochii săi strălucitori pâlpâind ca un far prăvălit peste mare mi-a amintit pe dată de bancul pe care îl auzisem puţin mai devreme de la băieţi. “Ştii ce păţesc licuricii care iau Viagra?! Devin neoane!”. Dar zâmbetul mi-a îngheţat pe buze şi s-a risipit ca praful de cretă alungat de pe trotuare de ploaia nevrednică.
- Cine eşti tu?! – l-am întrebat cu oasele îngheţate de spaimă.
- Mai bine am discuta despre cine eşti tu! – mi-a întors-o el privindu-mă dur drept în ochi ca şi cum eu aş fi fost derbedeul din mijlocul străzii, iar el bărbatul elegant grăbit să ajungă de la servici acasă lângă soţie. Mai bine am discuta despre cine eşti tu şi ce vrei – a repetat el enervant.
Nu aveam nicio îndoială, fusesem urmărit. Cineva mă urmărise pas cu pas. Am trecut repede în revistă toţi duşmanii mei mai noi sau mai vechi. Nu erau prea mulţi. I-am adăugat apoi şi pe cei dobândiţi de la firmă. Tot n-am descoperit cine ar fi dorit să-mi facă o asemenea porcărie.
- Cine te-a pus să faci asta?! – l-am zgâlţâit ca pe o cârpă ţinându-l strâns cu mâna de guler şi ridicându-l în faţa privirilor mele până când tălpile s-au dezlipit de umbra-i. Spune! Cine?
Bărbatul s-a strâmbat cu toată faţă ca şi cum ar fi vrut să spună “dacă o iei aşa, nu mai avem ce discuta” şi s-a înmuiat alunecand înapoi pe pământ.
- Cine dracu te-a pus să faci asta?! Şi ce mai ştii despre mine?
A început să râdă. Era un râs obraznit, jignitor, nesimţit. Dacă am fi stat faţă în faţă l-aş fi pocnit cu siguranţă peste gură.
- De ce naiba mai întrebi? – mi-a răspuns el tot printr-o întrebare. Când de la tine ştiu totul… Când tu îmi pui în cârcă toate tâmpeniile, mă laşi singur cu ele şi apoi fugi… Aşa cum faci mereu când e vorba de Julie… de acţiunile de la Vermont… de toate micile tale potlogării…
Tot trupul mi-a îngheţat. Ştia despre Julie! Nimeni n-ar fi trebuit să ştie despre Julie. Fusesem urmărit pas cu pas, asta era mai mult decât clar. L-am prins din nou de guler şi l-am zgâlţâit ca scos din minţi.
- Ce ştii despre Julie? Spune-mi tot ce ştii despre Julie cretinule! – am ţipat eu.
- De unde să încep, de la curul ăla bombat sau de la sânii prelungi ca fructele de mango? – mi-a zâmbit el din nou zeflemitor.
Era prea de tot. Fusesem şi ascultaţi pe deasupra. Aşa-i spuneam eu în cuibuşorul nostru de nebunii, că are sânii ca fructele de mango, iar ea râdea de fiecare dată să se prăpădească, cu dinţii ei albi şi mărunţi ca boabele de orez tropăind de fericire. “Şi ce, ai fi vrut să fie ca portocalele? Sau ca fructele de grapefruit? Sau ca pepenii galbeni?” – mă tachina ea. Asta a pus capac la toate. Nu putea fi decât omul lui Mary, ea trebuie să-l fi pus să mă urmărească orbită de gelozie. Nu putea fi decât un amărât de detectiv particular decis să-şi vândă marfa concurenţei la preţ dublu.
- Cât vrei? – i-am strigat în faţă brutal.
Ori nu m-a înţeles, ori nu m-a băgat în seamă, aşa că am ţipat din nou.
- Cât vrei nenorocitule? Spune cât dracu vrei să încheiem povestea asta odată şi să te cari naibii de-aici! Altfel să nu-mi spui mie G. P. Watson dacă nu-ţi înşir măruntaiele de-a lungul şoselei până-n oraş.
El a început să râdă în hohote, strivindu-mi timpanele cu fiecare horcăit dispreţuitor.
- Crezi că despre bani este vorba? Dacă era vorba despre bani băgam mâinile în acţiunile de la Vermont. Şi mă umpleam de parale. Dar aici nu este vorba despre bani, nu înţelegi?! Aici este vorba despre tine, despre creierul tău înfundat ca drenajul de pardoseală. Când dai drumul la robinet ies toate pe-acolo, toate lăturile, toate scursorile putrezite, toată mizeria acumulată în ani. În ţeava aia îngustă în care n-ai băgat niciun băţ, nicio perie, niciun gând curat încercând să o cureţi…
Nici despre matrapazlâcurile mele cu acţiuni nu ştia nimeni nimic. Dacă ar fi aflat cineva aş fi fost un om pierdut. Nu era cine ştie ce şmecherie, dar fiindcă s-a putut am făcut-o. Azi una, mâine alta. Apoi am făcut un pachet, le-am vândut. Apoi alt pachet. Am acoperit totul cât se poate de bine. Nu erau sume uriaşe de bani, dar îndeajuns cât s-o ducem bine. Chiar foarte bine. Poate nici nu m-aş fi atins de ele dacă Mary nu m-ar fi înţepat de fiecare dată când ar fi avut ocazia cu venin în glas: “darling iar s-au făcut promovări în firma aia a voastră iar tu n-ai pescuit nimic”, “darling cere şi tu o mărire de salariu, că de cinci ani nu ţi-a mai crescut cu niciun cent”, “darling dar noi când mai schimbăm maşina, că a început să se mătuiască vopseaua”, “darling dar vreau şi eu în Europa, că toate prietenele mele au fost”. Şi am trimis-o val-vârtej în Europa. Să-i închid gura. Am rămas singur cu Julie… O lună întreagă. O întreagă lună de vis…
- Viaţa e ca o bucată de pâine unsă cu untură de porc - îl aud dintr-o dată ca şi cum mi-ar fi citit gândurile. Primii au să încerce să se înfrupte din ea câinii cei hulpavi. Dar dacă ai să te aşezi cu băţul la dânşii au să se întoarcă de cum au venit purtând mai departe în nări doar mirosul de carne uscată. Au să se îndemne apoi la bucata de pâine muştele. Au să dea rotocoale rotunde, au să se apropie, au să se depărteze şi în cele din urmă dacă n-ai să te aţii cu palmele la dânsele au să se aşeze pe bucata de pâine unsă şi au să-şi vâre-n untură trompa cea lungă înainte să apuci să le îndepărtezi. Şi în fine când vei fi obosit de atâta pândă lângă untura pe pâine şi-ai să aţipeşti lângă dânsa, au să vie buburuzele cele gingaşe, din cele roşii cu buline negre. Nu-ţi fă griji, au să rămâie acolo până ai să te trezeşti, căci se vor afunda pe de-a-ntregul în pasta cea albă, împotmolindu-şi picioarele şi aripile tari ca o armură.
Filozofeala lui de doi bani m-a enervat teribil iar furia mi-a ros raţiunea aşa cum şoarecii rod zidurile subţiri şi ajung întotdeauna la brânză. M-am repezit la maşină, am scos pistoletul din torpedou şi i-am înfipt şase gloanţe în cap. Aşa, brusc, fără să mă gândesc prea mult! De şase ori am tras. Pot să spun precis pentru că am gustat din plin fiecare apăsare pe trăgaci. I-am făcut ţeasta praf, nici nu mai putea fi recunoscut. Apoi m-am suit în maşină ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi m-am dus direct acasă. M-am aruncat în pat şi am adormit pe dată. Poate că a doua zi dimineaţă nici n-aş mai fi ţinut minte toată povestea dacă nu aş fi găsit în baie cămaşa albă murdară de sânge pe la manşete. Abia atunci mi-am amintit totul şi m-am îngrozit. Ucisesem! Ucisesem cu sânge rece un om. Un om nevinovat. M-am speriat teribil. Nici n-am ştiut unde să sun mai degrabă, la psihiatru sau la avocat. Ceva nu era clar în regulă.
Mark mi-a spus să stau liniştit, că probabil era un derbedeu care mă urmărise o bună bucată de vreme în intenţia de a mă şantaja. I-am povestit toate detaliile şi a spus că o să meargă până acolo să vadă ce-am lăsat în urmă şi că o să urmăreasca îndeaproape evoluţia lucrurilor.
Spencer în schimb mi-a spus că avem mult de lucru împreună dar că ar fi bine ca o vreme să stau liniştit în casă, iar dacă mai simt impulsul de a-i băga cuiva şase gloanţe de pistolet în tigvă să-i dau degrabă un telefon la orice oră din zi sau din noapte. Amândoi mi-au recomandat să-mi iau câteva zile libere şi să plec din oraş.
Şi-am plecat. De la Mark am primit un SMS în aceeaşi zi “Totul OK, keep in touch”. Asta m-a mai calmat oarecum, dar tot mi-a fost frică să deschid televizorul sau radioul. Am stat ascuns în camera de motel ca un şobolan sedat, tresărind la fiecare adiere de vânt sau la fiecare glas omenesc. O vreme am încercat să citesc, dar nici asta n-am putut bineînţeles, eram prea nervos. Am ales să mă plimb. Plecam dimineaţa şi făceam plimbări lungi prin pădure. Uitam de cele mai multe ori pe unde am intrat şi ce cărare ar trebui să urmăresc pentru întoarcere. Îmi plăcea însă să-mi târâi picioarele prin mormanul de frunze agonizând în roşu, în galben, în ruginiu. Copacii erau dezbrăcaţi de cămăşi şi le era tare frig, se putea citi asta pe trupurile lor tremurânde. Păsările îşi căutau înfrigurate cuiburile în care să-şi dezvelească intimitatea şi tot răscoleau nervoase şi înfoiate, tot răscoleau. Frunzele se târau pe poteci victime ale unui incredibil carnagiu, încercând să se refugieze care încotro în culcuş de pământ. Iar eu, ca un nor pe întinderea albastră, rostogolit într-o parte şi alta de vântul tomnatec. Într-o zi am urcat creasta care veghea înspre vest deasupra motelului. A fost o adevărată aventură căci drumul ţinea mai bine de cinci ore. Dincolo de coamă ar fi trebuit să se vadă în zare oraşul. Mi-a fost o teamă teribilă să arunc un ochi dincolo. Chiar sub coamă m-am oprit şi m-am aşezat pe un buştean. Fiecare muşchi mă trăgea înapoi, fiecare tendon mă înfrâna, tot trupul îmi înţepenise ca şi cum ar fi încercat să spună “întoarcete-te, aia nu mai e lumea ta”. Chiar mi-a trecut prin minte să mă întorc fără să mă uit dincolo. Am fost la un pas să o fac. M-am ridicat, am privit înspre creastă, apoi m-am întors şi am început să cobor. Pasărea aceea mi-a furat însă atenţia. S-a ridicat din cuibar şi a ţâşnit drept în sus către soare. Drept ca o suliţă zvârlită din braţul indienilor sioux către ochiul de aur al soarelui. M-am apropiat încet de locul de unde îşi luase zborul. Era chiar un cuib, iar în cuib cinci ouă rotunde. Am privit împrejur. Pasărea nu mai era. Mă aşteptam să se fi aşezat undeva pe aproape, să-mi supravegheze nervoasă mişcările, să mă bată cu ciocul dacă vreau să mă apropii mai mult, să-şi cheme rudele şi prietenii şi să-mi ciugule degetele şi ochii. Dar nu! Pasărea zburase drept în sus şi nu se mai vedea, ca şi cum ar fi înghiţit-o lumina. Asta m-a făcut să mă răzgândesc. Am mai făcut încă cinci paşi şi am privit peste coama dealului. Am rămas împietrit. Dincolo de ea se întindea un câmp nesfârşit. Nici urmă de oraş. Şi nimic altceva. Iar vizibilitatea era excelentă, nu era nici ceaţa, nici nor. Cât vedeai cu ochii doar câmp! Am început să tremur. Am coborât în grabă, am ajuns într-o fugă la motel, am intrat în cameră şi l-am sunat înfrigurat pe Spencer.
- Ai aflat? – m-a întrebat el înainte să deschid gura.
- Da… - am bâiguit eu. Nu mai înţeleg nimic. Chiar nimic.
Specer tăcea.
- Poţi să-mi explici ce înseamnă toate astea?! Spencer vorbeşte-mi, ce dracu!
Spencer a continuat să tacă. O vreme s-a aşternut o linişte ca un pustiu nesfârşit. Într-un târziu a mormăit ca o scuză.
- E totul acolo, ce vrei să-ţi mai explic?!
- Unde Spencer? Unde e totul atât de clar explicat? Eu am fost pe deal şi nu mai reuşesc să-mi explic chiar nimic! Oraşul a dispărut.
- Care deal, ce oraş?! Tu nu te uiţi la televizor?!
- Nu!
- Deschide repede televizorul, eu credeam că despre asta vorbeşti.
Am deschis televizorul. Pe toate canalele aceeaşi ştire explodând în salve luminoase şi zgomotoase. “Breaking news”!
- Societatea de invesţitii financiare “Brinkley and son” a dat faliment. Falimentul pare să fi fost provocat de furtul sistematic al unor acţiuni din pachetele investitorilor. Acest furt pare să fi fost înlesnit de persoane din interiorul companiei. Toţi angajaţii firmei urmează a fi audiaţi de poliţie. Falimentul societţăii de investiţii este pus de către poliţie în legătură cu decesul din cursul săptămânii trecute a lui G. P. Watson, broker în cadrul companiei, al cărui trup neînsufleţit a fost găsit pe autostrada 16 în autoturismul personal. Trupul bărbatului era desfigurat de cele şase gloanţe trase de la mică distanţa de către o persoană care până la acestă oră nu a fost identificată. Vom reveni cu detalii”.

miercuri, 1 decembrie 2010

buburuze albe

mai ţineţi minte liliacul despre care vă povesteam anul trecut pe 5 noiembrie că a înflorit?! ei bine, azi e 1 decembrie şi a comis-o din nou; şi mai şi…

luni, 29 noiembrie 2010

Cum se coc norii

continuarea povestii de aici

Părăsind pisoii cu stele în frunte, fetiţa întinse mâna piticului-grădinar şi se grăbi spre locul care avea să o ajute să ajungă mai repede la bunica. Unde era locul acela se pare că piticul-grădinar-al-cerului nu prea ştia, căci bâjbâia mai rău decât bâjbâia ea în cămara întunecoasă a bunicii atunci când dădea iama prin borcanele cu dulceaţă căutând-o cu osârdie pe cea de nuci şi coji de portocală, ce te făcea să-ţi lingi buzele şi toate degetele de la mâini, ba chiar şi de la picioare, de bună ce era.
Piticul grădinar întrebă în stânga, întrebă în dreapta, dar nimeni nu ştia precis cum se poate ajunge la casa bunicii.
- Eiii… dar ia stai aşa, că eu am un văr brutar care a lucrat la viaţa lui şi la pivniţele cereşti, el cu siguranţă trebuie să ştie care e drumul spre casa bunicii – se lumină piticul-grădinar-al-cerului şi spunând asta grăbi paşii spre o clădire mare şi albă ca o biserică.
Era chiar o brutărie, putu să constate fetiţa. Dar, după ce studie mai atent lucrurile, tare se minună. Căci nu era o brutărie ca oricare alta, ci una în care se frământau norii. Da, chiar aşa, toţi piticii aceia brutari aveau pungi mari cu făină de nori, câte o cană cu apă de ploaie şi din amestecul lor plămădeau nori, care mai mari ca nişte baloane umplute cu aer, care mai mici ca nişte pâinici.
- Asta nu e o brutărie de pâine – exclamă fetiţa încântată şi bătând din palme.
- Nu! – confirmă piticul-grădinar mirat. Asta e o brutărie de nori, ce să facem noi cu pâinea?!
Fetiţa nu se mai sătura să privească piticii aceia albi până în vârful nasului, cu şorţuri în jurul brâului şi bonete de bucătar în vârful clăilor de păr ciufulit, muncind cu râvnă la frământatul norilor exact aşa cum muncea şi bunica la coca pentru scovergi. Aveau nişte ligheane uriaşe şi tot adăugau făină de nori şi apoi puţină apă şi iar făină de nori şi apoi iar puţină apă, şi tot aşa până când rotocoalele albe creşteau mari şi pufoase numai bune de a fi întinse pe cer.
- Frământatul norilor nu este o joacă ci are o importanţă foarte mare pentru toată suflarea - îi explică piticul-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes, văr cu piticul-grădinar-al-cerului. De noi depinde dacă plouă sau nu, de noi depinde dacă vara florile au umbră să crească şi să nu le pârjolească vâlvătăile cerului, sau dacă iarna soarele încălzeşte întinderile îngheţate pentru a le menţine în viaţă, noi ajutăm vântul să cureţe străzile de frunze şi câte şi mai câte – spuse el mândru.
Erau tare caraghioşi piticii-aceştia-brutari-cu-şorţ-şi-cu-fes, cu obrăjorii lor roşii pudraţi cu făină albă de nori, strălucind în lumina lunii exact ca ochii de mâţă în noapte. N-ar fi bănuit în ruptul capului că trebuie atâta muncă să faci nişte nori albi şi pufoşi, dar privindu-le trupurile încordate şi râvna cu care munceau fetiţa îşi schimbă parerile cu privire la nori.
- Eiii… fugi de aici pufoşenie – auzi fetiţa la un moment dat un piticul-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes stropşindu-se la cineva. Era pentru prima dată când auzea un pitic-al-cerului ridicând glasul. Când întoarse privirile nu-şi putu crede ochilor. Pisoiul Jill se suise pe masă, intrase într-un lighean cu făină de nori şi se tăvălea de mama focului că în cada de baie la spălat.
Deşi nasul pudrat al lui Jill tare o mai făcea să râdă, fetiţa îşi muşcă buzele şi se ruşină până peste poate. Îl lua de guler pe neobrăzat şi îl muştrului cu toată seriozitatea.
- Ei poftim, m-ai făcut de ruşine faţă de piticii ăştia. Ce o să creadă acuma despre noi, că suntem nişte needucaţi, că n-avem cei şapte ani de acasă – îl certă fetiţa ameninţându-l într-una cu degetul. Nu-i mai puţin adevărat ca niciunul dintre ei nu avea la drept vorbind cei şapte ani de acasă pentru că pur şi simplu nu-i împliniseră încă, deci ar fi fost loc de puţină îngăduinţă. Îngăduinţă de care ambele părţi dădură dovadă, căci pisicul Jill îşi coborî botul în pământ şi-şi plecă ochii, recunoscându-şi deschis vinovăţia, iar fetiţa îl iertă imediat pe neobrăzat.
Dintr-o dată un zgomot teribil le pocni urechile, în timp ce o lumină albă strălucitoare aprinse cerul pentru o secundă apoi dispăru.
- Tună şopti ea – şi se aplecă să-l ia pe motanul Jill în braţe scuturându-l de alb.
- Ce face? – întrebă piticul-grădinar.
- Tună – repetă fetiţa cu glas pierit strângându-şi pisicul la piept.
- Ce-i aia “tună”?! – o privi piticul încruntat.
Fetiţa îşi întoarse capul către el, încruntă sprâncenele, înclină capul într-o parte şi îl privi pieziş şi lung. Nu-i era foarte clar dacă piticul era atât de nătâng să nu ştie ce-i acela tunet sau vrea doar s-o pună la încercare. Nu-i plăceau deloc oamenii mari care o prindeau cu degetele de bărbie şi o întrebau ca pe un pudel cârlionţat “ia spune tu fetiţo, câţi ani ani! şi cum te cheamă pe tine?!”. Şi nici întrebările tâmpite nu-i plăceau. Mmm… dar piticul nu era chiar un om mare. Era aşaaaa, ceva între un om mare şi unul mic.
- Tunetul e zgomotul pe care îl fac doi nori care se ciocnesc – îi explică fetiţa hotărât şi ferm. Şi apoi adăugă pentru a da greutate vorbelor sale. Aşa cum s-ar ciocni pe pământ două camioane.
Piticul începu să râdă hohotit, ca un pitic cu barbă albă şi pomeţii rotunjori si roşii. Şi râse, şi râse, apoi făcu o pauză scurtă să-şi tragă sufletul şi începu să râdă din nou.
- Este tare nepoliticos să râzi aşa… de cei cu care vorbeşti – se oţărî fetiţa spre pitic ţuguindu-şi buzele, iar acesta încetă pe dată să mai râdă, ba chiar îşi luă iar mina serioasă şi uşor severă pe care o purta de când se întâlniseră. Fetiţa i-ar fi spus exact ca bunica “Eiii…. da’ ce te râzi ca proasta-n târg?!” dar pe lângă faptul că expresia “ce te râzi” tare îi mai zgâria timpanele, toată fraza i se părea la rândul ei destul de nelaloc, mai ales dacă era adresată unui pitic cu barbă albă, mic, ţâfnos şi încruntat de fel.
- Ooo… ai crezut că zgomotul acesta este cauzat de ciocnirea norilor?! Offf… voi copiii cum mai ştiţi să înventaţi minunăţii şi să înfloriţi lucrurile pe marginea realităţii. Haide să-ţi arăt de unde vine zgomotul acela pe care l-ai auzit.
Fetiţa clipi de câteva ori din gene ca un flutur. Nu-i plăcuse cum spusese “voi copiii”. Parcă ar fi spus “voi cremvuştii” şi s-ar fi pregătit s-o apuce de umeri şi s-o vânture prin borcanul cu muştar. Nu avea nicio îndoială că zgomotul provenea de la un tunet iar flacăra aurie de la un trăznet, nu era născută de ieri de azi ca să nu ştie nici măcar atâta lucru. Piticul trebuie să fi fost tare zăpăcit, părere ce se contura tot mai clar pe măsură ce timpul trecea şi tot mai multe întâmplări se adunau grămadă, ca să confunde o asemenea apariţie cu cine ştie ce bâzdâganie. De aceea invitaţia sa grozav îi mai stârni curiozitatea. Piticul o luă înainte, se strecură pe lângă piticii-brutari-cu-şorţ-şi-cu-fes, trecu pe lângă dulapul cu instrumente de bucătărit şi apoi intră printr-o uşă imaginară într-o altă încăpere. Aici, alţi pitici-brutari-cu-şorţ-şi-cu-fes coceau norii într-o mulţime de aragaze mari cât casa lu’ Tanti Margareta de la Tărlungeni, care de altfel era mică, foarte mică, adică ceva mai mare decât o ciupercă uriaşă, atâta cât să încapă într-ânsa un pat, o masă şi două poliţe. Pesemne că importanţa piticilor din urmă era mai mare decât a pitici-brutari-cu-şorţ-şi-cu-fes care frământau coca, căci fesurile lor erau de două ori mai înalte iar şorţurile care le acopereau burţile rotunde ca pepenii galbeni atârnau luuuung până în pământ. Fetiţa îşi duse un deget la buze şi îi privi încântată. Nu şi-ar fi imaginat vreodată că e atâta vânzoleală în cer şi atâta muncă cu norii aceia pe care ea îi vedea de jos aşaaaa, nişte nori simpli ca toţi norii şi nimic mai mult. Deodată un clinchet scurt răscoli liniştea care se aşezase pe vine chiar la intrare. Unul din aragazele uriaşe tocmai le comunica piticilor-brutari-cu-şorţ-şi-cu-fes că procesul de coacere s-a încheiat şi norii sunt gata. Un pitic roşcovan îşi luă o pereche de mănuşi, deschise uşa cuptorului şi scoase o tavă mare de nori rumeni şi dodoloţi. Îi cercetă atent cu vârful degetului mare ca să le confirme frăgezimea, având grijă ca între fiecare verificare să-şi răcorească degetul înfierbântat între buze, apoi mulţumit îi pasă tava unui ajutor de pitic-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes. Acesta o luă, desprinse uşor norii cu lopăţica de fundul lipicios al tăvii şi deschizând o uşiţă mică, aşa cam cât gura de la borcanul cu castraveţi, le făcu vânt afară. Fetiţa privi pe geam. Norii cădeau unul câte pe cerul albastru şi începeau să plutească depărtându-se încet cam aşa cum pluteau răţuştele de plastic atunci când ea însăşi făcea baie când era mică, vara în curte, în copaia de lemn a bunicii.
- Vrei sa încerci? – întrebă piticul-grădinar şi fără să mai aştepte un răspuns rupse un colţ dintr-un nor tocmai scos din cuptor, suflă un pic peste el să-l mai răcorească şi i-l întinse fetiţei.
- Mmmm….. are gust de corn cu lapte şi seminţe de mac – se bucură fetiţa, apoi aruncă iar un ochi pe geam. Norii se strângeau tot mai deşi, pe măsură ce alte cuptoare anunţau cu clinghete scurte că treaba lor s-a încheiat şi e timpul ca norii bine rumeniţi, unii dintre ei chiar îmbufnaţi şi plumburii, să-şi ia zborul peste întinderea de albastru. Ai fi putut jura că se strâng să pună de-o ploaie de toamnă măruntă şi deasă, atât de deşi şi de cenuşii erau.
- Tiii…. – chicoti fetiţa – cine ar fi crezut una ca asta, eu credeam că norii apar aşaaa din pământ şi din apă, dintre crengile copacilor!
Apoi brusc bubuitul acela serios şi grav pe care îl auzise mai devreme se prăvăli din nou peste capetele lor. Roti degrabă ochii de jur împrejur să descopere sursa sa şi o găsi. Un pitic-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes tocmai împingea în cuptor o tavă uriaşă cu nori albi şi pufoşi pudraţi cu făină, iar zgomotul venea chiar de la tava împinsă în cuptorul imens lovindu-se de marginile sale metalice. Fetiţa aşteptă însă mirată să vadă şi cauza panglicii luminoase ce brăzda cerul aproape de fiecare dată când apărea şi zgomotul. Şi curiozitatea îi fu răsplătită pe dată căci imediat ce închise uşa cuptorului piticul-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes, atât de pitic încât fu nevoit să se suie pe un scăunel ca să ajungă la butoanele aragazului, răsuci butonul la gaze şi apăsă aprinderea electronică. O lumină ascuţită ca un vârf de ac invadă încăperea, le trecu în fugă prin faţa ochilor şi ieşi val-vârtej pe uşa pe unde intraseră, într-o rostogolire argintie. Fetiţa zâmbi din nou. Aşa ceva chiar nu mai pomenise, nici măcar fulgerul nu era ceea ce credea!
Şi ca ziua să fie perfectă, din ultima tavă scoasă din cuptor un pitic-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes, tinerel şi mărunţel ca un copil de şcoală, începu să dezlipească un nor-cal, un nor-cămilă, un nor-elefant, un nor-păpădie, un nor-vrăbie… Le dezlipi pe toate şi le aşeză tacticos pe o farfurie. Erau o mulţime de forme, atât de multe şi atât de variate cum nu văzuse niciodată, iar norii arătau absolut fabulos, ca într-o carte cu poveşti.
- Ăştia i-am făcut special pentru tine – îi spuse piticul-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes, tinerel şi măruntel, roşind în obraji mai mult decât roşea în obrajii dolofani în mod obişnuit un pitic-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes aşezat în faţa cuptorului.
Fetiţa luă cu două degete abia atingându-l un nor-pisic şi roşi la rândul ei politicos chinuindu-se să-şi încurce degetele lungi şi subţiri printre codiţele blonde frumos rânduite.
- Cred că e timpul să mergem, bunica trebuie să fie deja îngrijorată – spuse ea întorcându-se spre piticul-grădinar-al-cerului cu două lacrimi mici ca două perle mijindu-i în ochii delicaţi.
- Să mergem atunci – răspunse resemnat piticul-grădinar-al-cerului cu un gol în gât, făcându-se că nu observă perlele.


Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată (dar cine mai poate sti, fragmentul se poate lungi!!!).

duminică, 28 noiembrie 2010

Anunţ destul de / aproape umanitar

M are nevoie urgentă de un debulinizator pentru scos bulele din apa minerală ca să nu-i mai iasă gazul pe nas când duce paharul la gură…

miercuri, 24 noiembrie 2010

Turnul

Strada începu să se agite dintr-o dată. Oameni alergând care încotro, claxoane de maşini, ţipete, scrâşnete de frâne, o salvare cu girofarul aprins stropind zidurile cu albastru. O femeie între două vârste cu trei sacoşe voluminoase pline cu d-ale gurii trecu în grabă pe lângă dânsul ca şi cum n-ar fi existat şi izbindu-l îl rostogoli dincolo de bordură într-o baltă rotundă. Un bărbat cu bicicleta abia avu timp să îl ferească dar se depărtă prea mult de bordură fiind lovit la rândul său de o maşină ce scrâşni scurt şi se opri cu roata din dreapta în cadrul metalic al bicicletei. Bărbatul se depărtă în grabă, privind cu teamă peste umăr cum biciclistul şi soferul maşinii coboară din vehicule şi se încaieră în mijlocul străzii smulgându-şi unul altuia părul. Un camion care transporta sticle cu lapte venind din faţă drept spre dânsul îl evită în ultima clipă, dar şoferul nu mai putu să redreseze maşina şi aceasta se prăvăli peste vitrina unei cesornicării aruncând timpul în aer. Bărbatul era complet ameţit. Doar câteva minute mai devreme, se plimba agale pe o stradă liniştită din centrul oraşului admirând pălăriile elegante ale doamnelor şi pantofii negri strălucitori cu cataramă aurie ai domnilor şi dintr-o dată începuse nebunia. Îi fu peste măsură de neînţeles de unde pornise toată urgia. Iar ceea ce se întâmpla nu putea fi parte decât a unei poveşti încă nescrise, căci în viaţa reală nu şi-ar fi putut imagina vreodată că se poate întâmpla aşa ceva. Nici nu apucă să-şi termine gândul că un stâlp de telegraf se prăbuşi la picioarele sale lovit de un autobuz plin ochi cu pasageri ce încerca să se strecoare prin sita deasă de oameni şi vehicule dar pesemne că nu izbutise căci rămase întepenit în ciotul de lemn, cu apa ţâşnind ca sângele din radiatorul fierbinte şi oamenii prăvăliţi claie pste grămadă spre locurile din faţă. Ieşi cu greu de sub plasa de sârme şi cabluri şi o porni în fugă de-a dreptul speriat. Nu era defel un fricos, dar putea face faţă doar situaţiilor controlabile, concrete, analizabile. Iar haosul care se desfăşura sub privirile sale nu avea nimic raţional. Era materializarea nebuniei, a fricii, a panicii. Deja bulevardul era blocat pentru maşini şi se umplea degrabă de oameni care coborau îngrijoraţi din blocurile dimprejur, din maşini, din autobuze, căutând o cale de eliberare precum şuvoaiele de munte. Iscodi din priviri, fără izbândă, după un loc unde să se adăpostească până trece nebunia, o portiţă spre linişte, o curbură rotundă ca un culcuş în linia dreaptă a timpului. Deodată un bărbat mic de statură ivit de niciunde, cu o mustaţă lungă, subţire şi încolăcită la vârfuri, îmbrăcat caraghios ca un fachir, îl apucă de braţ şi-l smuci din mijlocul mulţimii din ce în ce mai nervoase. Îl trase printr-un gang îngust crăpat între două clădiri zbârcite cu nisipul scurgându-se din crăpăturile largi, ca timpul din clepsidră, şi-l scoase într-o uliţă dosnică aproape liberă. Erau doar câţiva oameni care îşi încărcau în maşini cele d-ale casei, în încercarea disperată de a pleca cu cât mai multe catrafuse şi a nu le lăsa de izbelişte pradă dezordinii. Unii le înghesuiau în portbagajul maşinii, alţii le legau de cadrul bicicletelor, alţii le puneau înghesuite în cărucioare mici din cele pentru copii sau pentru zarzavaturi, sau în cele mai măricele pentru cărat mărfuri la târg. Omuleţul se opri, apoi coti brusc şi deschise o uşă verde. În mod mai mult decât ciudat uşa răsărise ca din pământ, căci era singură şi dreaptă în mijlocul drumului ca şi cum toată clădirea ce-ar fi cuprins-o cândva s-ar fi dărâmat şi doar usa ar fi rămas în picioare sau ar fi dispărut pur şi simplu sub bagheta magică a unui vrăjitor. Bărbatul ezită să-l urmeze dar omuleţul îi făcu un semn scurt din cap şi bărbatul întră dupa el, apoi închise uşa. Părea că abia îi ajunge la umăr, atât de mic era mărunţelul. Era îmbrăcat cu nişte pantaloni largi ca şalvarii, pantofi ciudaţi cu vârful răsucit în sus asemănători cu condurii lui Muc cel Mic şi o bluză largă prinsă la mâneci şi la gât cu sforicele roşii. Avea o faţă tare smochinită şi părea a fi turc. Dincolo de uşă era holul unui bloc vechi cu o podea obosită din marmură albă şi neagră, cu grilaje metalice din fier forjat şi o scară îngustă cu trepte de beton şi pereţi scorojiţi. Şi scara răsărise tot în mijlocul străzii. Până să deschidă uşa nu se văzuse, ea se ivise doar când trecuse de partea cealaltă a uşii şi o închisese în urma-i. Ciudat însă, dejurîmprejurul rămăsese acelaşi, aceeaşi uliţă, aceiaşi oameni încărcându-şi maşinile sau cărucioarele, aceleaşi clădiri vechi cu trei patru etaje, doar uşa şi scara apăruseră în plus. Omuleţul începu să urce treptele pieptiş, una câte una, fără să se grăbească, ca şi cum ar fi pornit la un drum lung care necesită înainte de toate o bună dozare a efortului. Bărbatul îl urmă fără să crâcnească. Şi urcară… şi urcară... O vreme bărbatul urcă fără gânduri. Era prea neliniştit pentru ca gândurile sale să se aşeze la locurile lor şi să-i lase minţile limpezi. Abia după o vreme aruncâdu-şi ochii într-o parte şi alta constată că a depăşit demult acoperişurile oraşului, ba chiar şi înălţimea turnului de apă aflat nu departe pe o ridicătură de pământ. Continuă însă să urce ca în transă încercând să adune frânturi de gânduri pentru a găsi raţiunea agitaţiei din mijlocul căreia se refugiase. Căpătase o senzatie ciudată după ce închisese uşa aceea, ca şi cum ar fi închis cu ea lumea reală într-ânsul iar în afară ar fi rămas doar imaginea sa despre lume. Nici nu şi-a dat seama cât a urcat, s-a trezit din transă abia când o pasăre mare cu aripi negre s-a lovit de dânsul. Era mult deasupra oraşului. Casele se vedeau mici mici precum cutiile de chibrituri, turnul de apă ca un băţ stând în picioare, iar oamenii mărunţi şi mulţi ca praful de puşcă. Se îngrijoră. Îl trase de şalvari pe mărunţel iar acesta se întoarse încruntat. Scara devenise tare îngustă. Nu mai aveau loc două persoane. Mărunţelul îl privi de deasupra cu buzele strânse şi ochii mici şi abia întredeschisi în două fante drepte. Nu îi văzuse bine prima dată. Nu avea figură de turc ci mai degrabă de mongoloid. Avea ochii alungiţi, şi chipul rotund, şi pomeţi proeminenţi şi părul strâns la spate într-o coadă de cal. Clar se înşelase asupra individului. Nu avea deloc o figură simpatică, era mai degrabă aprig şi dur. Îi făcu semn să-l urmeze mai departe iar bărbatul continuă să urce apăsat ţinându-se cu mână de zidul central în jurul căruia se răsucea scară. N-a mai privit nici în stânga, nici în dreapta, a continuat să urce cu privirea în pământ numărând treptele ca să-i treacă urâtul şi frica. Treptele continuau să se îngusteze iar stâlpul central să devină tot mai subţire. La zece mii se opri. Treapta pe care călcau nu era mai mare decât două tălpi puse una lânga alta, iar în jos golul era fără sfârşit. Din oraş nu se mai putea distinge nimic, era doar o pată sângerie ce începuse să fumege. Bărbatul tresări. Aruncă încă un ochi spre pământ. Era neîndoielnic, oraşul ardea cu flăcări mari roşgălbui. Un fum gros se alungea înspre vest alungat de vântul iute de la răsărit. Nu mai avea unde coborî. Singurul său drum era doar înainte. Omuleţul se oprise şi îl privea. Îl aşteptă să se odihnească câteva minute apoi îi făcu iar semn din cap. “Mai stai” oftă bărbatul printre buze şi abia atunci realiză că erau singurele cuvinte pe care le schimbaseră de când îl întâlnise. Atât, altfel nici un cuvânt. Nu ştia de ce trebuie să mai stea. Nu era vorba de oboseală în nici un caz şi nici de reculegere sau analiză, lucrurile erau clare. Voia doar să tragă de timp. Îl privi pe bărbat. Chipul său nu mai semăna deloc cu cel pe care îl văzuse mai devreme. Nu avea ochii atât de alungiţi cum crezuse, şi nici faţa atât de rotundă, şi nici părul strâns în coadă de cal. Nu, nu… părul lui era creţ, negru şi creţ, şi avea buzele mari şi răsfrânte ca ale negrilor, şi faţa prelungă şi pielea aspră. Cum de putuse să se înşele atât de tare şi să nu-şi dea seama de asta mai devreme?! Că doar nu se schimbaseră între timp, omul mersese tot timpul în faţa sa! Apoi bărbatul fu străfulgerat de un gând. Greu de digerat dar asta era. Fizionomia omuleţului se modifica pe măsură ce urcau! Era singura explicaţie. Absolut ilogică, dar nu putea să existe alta. Omul din faţa sa nu-l mai aşteptă. Se răsuci si continuă să urce. Coloana de beton pe care erau înfipte treptele se transformă încet încet într-o bară metalică din ce în ce mai subţire, iar pe trepte nu mai puteau fi puse două tălpi de pantof ci doar una. Bărbatul mergea lipit de omul din faţa sa. Nu mai avea curaj să rămână în urmă, să se uite în jos sau în lateral. Se agăţă de acesta şi făcu exact aceleaşi mişcări ca şi el. Priviţi din lateral păreau a fi una şi aceeaşi persoană. Bărbatul simţi cu urcuşul devine practic imposibil. Singurul gând care îi mai păstra o licărire de optimism era legat de omul care urca înaintea sa. De ce l-ar fi tras din mulţime dacă nu l-ar fi putut ajuta să se salveze?! Ar fi avut rost atâta chin dacă drumul acesta n-ar fi dus niciunde?! Ar fi mers omul acela tot timpul în faţă dacă dintr-acolo ar fi venit pericolul?! Nu ştia să răspundă la niciuna din întrebări dar spera că raţionamentul său este drept. Când bara de metal se subţie într-atât încât deveni o vergea de metal care începu să se clatine, iar pe treaptă abia mai putea pune un vârf de pantof, bărbatul privi doar înspre cer. Căuta din ochi o scăpare. O scară, o frânghie, o pasăre, o aripă. Dar nu se putea zări nimic. Şi dintr-o dată treptele se terminară. O platformă mică de tot, nu mai mare decât talpa unui pantof era ultima ei porţiune. Nu mai erau însă nici un fel de trepte până la ea, doar un stalp lung si neted. Omul dinaintea sa cuprinse bara cu braţele şi picioarele şi începu să se caţere ca o maimuţă. Ajunse în cele din urmă in varf şi se aşeză chiar deasupra. Într-un picior, pe celălalt sprijinindu-l în aer. Îi făcu semn să urce. Bărbatul cuprinse şi el bara cu braţele şi picioarele. Îi era frică, teribil de frică. Pe de altă parte ştia că acesta nu poate fi altceva decât sfârşitul. Sfârşitul şi nimic altceva. Urcă încet şi ajunse cu greu până la platforma cât o talpă de pantof. Bărbatul de deasupra se aplecă şi-i întinse mâna. Bărbatul de dedesubt îi privi ochii şi se cutremură. Cel ce-i întindea mâna era chiar el. El însuşi. Aceeaşi faţă, aceleaşi grimase, aceiaşi ochi.. Deodată i se făcu frig, tare frig.
- Dă-mi mâna – îi spuse aplecându-se bărbatul cu propriul său glas.
Apoi îi cuprinse mâinile şi îl ridică încă aproape un metru aluncând pe ţeava subţire. Când ajunse aproape de el îi arătă din priviri o gaură în cer pe care nu o văzuse până atunci. Ca un chepeng de pod. Nu era mai mare decât circumferinţa unui om. De dincolo de ea omul putu auzi glasuri de bărbaţi şi femei discutând, râzând. Auzi chiar şi muzică şi clinchet de pahare. La început nu putu înţelege ce voia bărbatul-cu-chipul-său dar după câteva secunde pricepu. Ar fi trebuit să urce pe platforma, să îl ia pe acesta în braţe, să îl impingă prin gaură şi apoi ajutat să treacă şi el. Nu era deloc uşor. De fapt era aproape imposibil. Bărbatul se căzni preţ de câteva ore, dar nu găsi nicio soluţie. Abia târziu, târziu de tot, când cerul începuse să se coloreze în înnoptare reuşi. Bărbatul-cu-chipul-său trecuse dincolo prin gura căscată în cer, iar el stând într-un picior ca un cocostârc şi sprijinindu-l pe celălalt pe aerul rece, întinse mâinile spre ultimul hop. Bărbatul-cu-chipul-său se lăsă pe vine şi îşi apropie capul de deschizătură. Pentru câteva secunde se priviră în ochi. Era atât de aproape şi atât de el însuşi încât bărbatul fu convins că în gaura aceea de cer nu e decât o oglindă, o oglindă în care se reflecta propriul său chip. Mişcă un deget. Bărbatul mişcă şi el. Încruntă sprâncenele. Bărbatul încruntă şi el. Ridică braţele. Şi atunci bărbatul facu un gest pe care nu şi-l putu explica. În loc să întindă şi el braţele şi să-l ajute să treacă dincolo îi facu vânt înapoi spre pământ.
“Totul n-a fost decât o înşelăciune” – gândi bărbatul alunecând cu viteză ametitoare spre pământ. Apoi îşi pierdu cunoştinţa. Doar când trupul se strivi de pământ, se trezi din leşin. Simţi o durere sfâşietoare în tot trupul, bucăţile de craniu sfredelindu-i creierul, oasele sfărâmate sfâşiindu-i carnea, sângele ţâşnind prin toate rupturile şi înnecându-i ochii şi nasul şi gura…
- Vă rugăm depărtaţi-vă, nu vă apropiaţi, lăsaţi medicul să treacă …
- Da dom’le s-a aruncat de la etaj! Ce, n-ai mai pomenit sinucigaşi?! – mai auzi glasurile şoptite şi apoi căzu într-un somn luuung, lung de tot…

luni, 22 noiembrie 2010

sfaturi pentru tinerii învăţăcei (na că era să fac titlul mai mare ca sfatul)

viaţa-i o luptă deci te luptă… o, nu, nuuuu… e veeechi, e perimaaat, e dus…; viaţa nu-i o luptă, viaţa e o tranzacţie; învaţă deci sa te târguieşti!!!!!!

duminică, 21 noiembrie 2010

surpriză

earthwalker, care este înainte de toate un artist cu sufletul, adică pictează cu sufletul, desenează cu sufletul, meştereşte bijuterii cu sufletul, priveşte cu sufletul, mi-a făcut o mare surpriză; am primit cadou o pictură care să ilustreze una din poveştile mele, este vorba despre Bunica şi Spaima Zmeilor; picturile lui beatrice sunt tare migăloase şi delicate de-ai spune că sunt făcute din fulgi de zăpadă micimici de ţi se face teamă că până dimineaţă când te trezeşti s-au topit, sau din aripi de fluturi care la prima adiere a răsăritului îşi iau zborul…
beatrice mi-a spus că ilustraţia aceasta nu va fi singura şi că în măsura în care poate şi poveştile mele se împletesc cu viziunile ei artistice vor mai urma şi altele; aşa că mai priviţi din când în când în urmă, cine ştie ce-a mai lăsat în uşă viaţa; sau beatrice… :))

mulţumesc mult beatrice!

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Gândacul

Ridică cu greu capul de pe pernă. De fapt nu era cap, era o bucată rotundă de plumb cu câteva găuri pentru urechi, ochi, nas şi gură. O gură teribil de grea. Ar fi dat orice să poată scăpa de ea, să o poată înlocui cu una de schimb, aşa cum bogaţii înlocuiau punga din găleata de gunoi la fiecare plin pentru a nu-i murdări interiorul. Avea senzaţia că putreziciunea gurii i se prelinge în tot interiorul, în stomac, în braţe, în piept, în tălpile picioarelor, că i se întinde ca o cangrenă în toate organele. Nu avea însă de ce să se îngrijoreze în privinţa infectării, căci trupul său era plin cu alcool exact ca o sticlă de Stolichnaya de trei sferturi.
Se ridică încet într-un cot, apoi se opri o clipă să se odihnească căci puţinele mişcări îl extenuară teribil şi mai ales pentru ca să atenueze vibraţiile necontenite din interiorul cutiei craniene care-l făceau să tremure din toate încheieturile. Scoase un picior de sub pătură şi îl întinse înspre podea într-o încercare disperată de a găsi un punct de sprijin ceva mai ferm decât salteaua moale, ca o sperietoare de paie, a patului. Pipăi aerul cu talpa, îşi îndoi genunchiul şi în cele din urmă atinse podeaua. Scoase apoi şi al doilea picior şi-şi ridică toată greutatea trupului ca pe un sac de cartofi în poziţie verticală şezând. Urmă apoi un ultim efort spre adoptarea poziţiei bipede. Era mult mai rău însă decât şezând. Casa începu să alunece uşor înspre dreapta şi fu nevoit să se sprijine de bara de metal de la capătul patului pentru a nu se rostogoli peste scaunul care zăcea sub grămada de haine mototolite. “Ce dracu, tâmpiţii ăştia cu şanţul pentru canalizare au săpat atât de mult că a început să se scufunde blocul în groapă!” – îşi spuse în gând, apoi se aşeză la loc pe pat aşteptând ca blocul să revină la linia de plutire. Ceea ce se şi întâmplă după câteva mici oscilaţii spre stânga şi spre dreapta de parcă n-ar fi fost un simplu bloc de locuinţe de patru etaje mizer şi puturos, ci un ditamai transatlanticul înfruntând furtunile oceanului…
Când ajunse în faţa ligheanului de tablă înfipt în găoacea lavoarului fu cel mai fericit om din lume. Ridică cana cu apă şi aplecându-se uşor o turnă pe toată după ceafă. Adună în pumn picăturile ce coborau în fugă pe lângă ureche ca o turmă de oi gonite din staul şi îşi muie ochii în palme. Ziua avea deja altă culoare. În tonuri cenuşii e adevărat, dar cu mici puncte colorate ca un gherghef în care sunt înfipte fire răzleţe multicolore.
Deschise fereastra. Din faţa blocului îl izbi mirosul gunoiului pe care vecinii îl aruncau de la etaj spre ceea ce ar fi trebuit să fie o platformă de colectare, dar pe unde nu trecuse niciodată vre-un cazan de gunoi. Şi totuşi printre miasmele de peşte stricat, zarzavaturi clocite şi carne putrezită, se putea distinge mirosul câtorva fire de iarbă ce se încăpăţânau să rămână verzi şi drepte printre tălpile deşirate şi pungile cu împuţiciuni.
Ridică ligheanul pentru a zvârli pe fereastră apa murdară. Nu apucă să facă însă nici un pas căci de sub marginea ruginită a ligheanului ţâşni un gândac negru ca tăciunele şi mare cât un bivol. Dădu drumul ligheanului care căzu peste buzele lavoarului revărsându-şi pe podea jumătate din conţinut şi încercă de câteva ori să-l pocnească cu podul palmei, dovedind o agerime de care nu s-ar fi crezut în stare ţinând cont de condiţia în care se afla. Gândacul eschivă şi palma nemiloasă nimeri în gol, apoi coti brusc spre stânga spre pămătuful de bărbierit şi din nou spre dreapta printre tubul de pastă şi cutia aparatului de bărbierit, ascunzându-se pentru câteva secunde în spatele savonierei pentru a-şi trage răsuflarea. Bărbatul ridică cu mişcări lente un picior ca un cocostârc, apucă cu gesturi delicate de chirurg papucul de plastic, apoi întinse braţul încetişor ca o macara tocmai trezită din somn. Ridică brusc capacul galben al savonierei şi izbi cu papucul cu toată forţa. Gândacul ştia însă ce îl aşteaptă şi la prima clătinare a cutiei o zbughi ca într-o cursă de ogari, ocoli elegant coaja de săpun, ajunse la marginea lavoarului şi fără nici o ezitare se aruncă în gol. Izbitura papucului nimeri în marginea ligheanului şi un nou val de apă transformă praful de pe podea în brobonele cenuşii ca mărgelele. Dar asta nu-l împiedică pe bărbat să se oprească din vânătoare. Încercă de câteva ori să-l calce cu piciorul rămas încălţat, apoi aruncă după el cu papucul pe care încă îl mai ţinea în mâna dreaptă. Nu-l nimeri. Gândacul alergă într-un suflet spre primul perete, urcă şi coborî peste tigaia murdară, ocoli un borcan ce conţinea un lichid dubios, apoi înaintă pe lângă perete căutând cu disperare o gaură în care să-şi piardă urma. Fiindcă nu-l nimerise bărbatul continuă să-l urmărească atent şi-l încolţi în cele din urmă după picioarele dulapului. Terminându-şi însă gloanţele schimbă tactica. În loc să mai foloseasca armele grele preferă să utilizeze metode soft proiectate să anihileze duşmanul şi nu să-l distrugă. Aşa că înşfăcă hipnotizat din dulapul de haine singurul pahar de sticlă existent în garsonieră şi cu gesturi de felină se apropie de gândac. Cu o mână se prefăcu că îi ţine calea din faţă, în timp ce pe cealaltă o apropie pe furiş de înapoia jivinei. Gândacul privi îngrozit mâna care se apropia ameninţător, tremură câteva secunde din toate mădularele, apoi se răsuci brusc cu 180 de grade şi o luă la goană înapoi spre borcanul dubios. Fatal însă. Ca din senin cuşca de sticlă se prăbuşi peste dânsul. Bărbatul zâmbi mulţumit şi-şi relaxă dintr-o dată tot trupul. Apoi se aplecă la baza lavoarului, ridică un cui aşezat langă unul din picioarele mesei şi scrijeli pe piciorul de lemn o linie nouă. Le numără. Era a şaptezeci şi noua. “Ăsta-i tata lor, e de două ori mai mare decât toţi ceilalţi” îşi spuse bărbatul în barbă încântat şi aruncă un ochi spre cimitirul de gândaci organizat într-o cutie veche de pantofi unde odihneau cadavrele celor şaptezeci şi opt de nefericiţi capturaţi înainte. Era mai mult decât satisfăcut. Se întoarse la ultimul prizonier, se aşeză în genunchi, apoi se aplecă pe vine şi-şi propti coatele pe podea. Îşi sprijini capul în palme şi îşi privi duşmanul în ochi. Era cu adevarat uriaş. Abia acum îl vedea la adevăratele sale dimensiuni. Avea şase picioare articulate în câte trei fragmente, două aripi mari şi tari ca două scuturi de metal, un cap rotund şi puternic dotat cu două antene şi două coarne ca de taur. Bărbatul numără din nou. Nu, nu erau două coarne, era doar unul. Strâmbă din nas. Un duşman handicapat! Asta nu şi-ar fi dorit niciodată, oricât de slab s-ar fi simţit. Era sub demnitatea sa. Pentru o clipă îi trecu prin cap să ridice paharul şi să-i dea drumul vietăţii, apoi se răzgândi, se ridică în picioare şi începu să studieze cu migală câmpul de luptă.
- Haaaa…….. - se auzi un răcnet de izbândă care zgâlţâi ferestrele de la apartamentele ultimelor două nivele.
Îl găsise. Apăsă buricul degetului mare peste corpul delict, apoi îl ridică în dreptul ochilor şi-l privi ca pe o relicvă captivă într-o lamelă de microscop. Era chiar cornul lipsă. Nu era mai mare decât negreala de sub unghia de la arătător, dar arăta exact ca un corn de bivol în miniatură. Bărbatul îşi duse pentru câteva secunde degetul la tâmplă, zâmbi malefic şi alergă surescitat spre cutia cu maimuţe. Scotoci printre diversele nimicuri pe care le strânsese de-a lungul vremii în ideea că cine ştie unde îi vor mai trebui vreodată şi după ce răscoli preţ de câteva minute găsi ceea ce căuta. Apoi se întoarse la captivul care se agita sub paharul de sticlă dând rotocoale pereţilor rotunzi într-un sens, pentru a se opri, a privi mirat prin zidul de sticlă spre lumea liberă şi a-şi relua alergarea fără sorţi de izbândă în direcţie opusă în încercarea disperată de a găsi măcar o fisură în sistemul care îl împresura. Bărbatul ridică paharul şi cu mâna făcută cauş îl acoperi să nu fugă. Îl ridică apoi la înălţimea privirilor sale şi-şi împărţiră uitături ascuţite ca doi vechi duşmani ce se aflau. Scoase apoi din buzunar papiota de aţă, îl înfăşură de câteva ori cu firul subţire, făcu un nod, apoi legă firul de unul din cele două sârme ce spânzurau din tavan, sârme de care ar fi trebuit să fie legat becul. Gândacului nu-i plăcea deloc strânsoarea coconului de bumbac şi după ce analiză buimac pentru o clipă situaţia în care se afla, începu să dea bezmetic din picioare, încercând să prindă sub ele măcar o speranţă, dacă nu ceva mult mai concret.
Bărbatul băgă din nou mâna în buzunar şi scoase un bold subţire şi un tub. Înţepă tubul, apoi cu vârful acului luă o picătură de lichid în care mozoli cornul gândacului. Prinse apoi cu multă migală cornul între degete şi apucând strâns cu cealaltă mână dihania îi fixă cornul la locul său. Suflă apoi să usuce lichidul lipicios şi dădu drumul gândacului în paharul întors cu gura în sus. Acesta se privi pentru o clipă în peretele de sticlă ca-ntr-o oglindă, tresări la revederea cornului care îşi reluase locul în creştet lângă celălalt frate, apoi o luă din nou la fugă, continuând să se învârtă nebuneşte în încercarea de a evada.
Bărbatul îi aruncă două firimituri de pâine iar gândacul se opri şi începu să amuşineze ca un câine de vânătoare. Apoi se opri asupra uneia dintre ele, o roti pe toate părţile ajutându-se de coarne şi de picioarele din faţă şi în cele din urmă începu să înfulece. Omul zâmbi. Se întoarse la lavoar, scutură cana de apă în palmă şi apoi picură de pe degete câţiva stropi rotunzi în paharul în care gândacul îşi lua micul dejun. Îşi trase scaunul lângă masa şchiopă şi începu să-l urmărească pe cel ce, până de curând, fusese duşmanul său cel mai aprig. Când gândacul termină cele două firimituri bărbatul îi mai aruncă două, de data asta mult mai voluminoase, nu înainte însă de a şterge cu ele prin cutia de tablă pe care scria cu litere mari rotunjite “costiţă cu fasole”. Gândacul se repezi fără să mai stea pe gânduri şi le înfulecă şi pe acestea.
- Olalaaaa… nemâncatule, îţi era tare foame sărăcuţul de tine.. – îl căină bărbatul şi mai scutură încă o dată cana de apă. O singură picatură se prelinse pe marginea ei şi căzu ca un balon uriaş de lichid peste trupul gândacului.
- Na, că ai făcut şi duş nespălatule. Negrule! Luate-ar naiba să te ia, tu ai mâncat, ai băut, ai făcut şi-un duş, iar euuuu…..
După o oră de discuţii bărbatul era tot pe scaun aplecat peste paharul unde sălăşuia gândacul cel negru şi uriaş. Era tare agitat căci nu-şi putea înţelege purtarea. Nu-şi amintea să fi fost vreodată milos. Mizeria în care trăise îl ferise de această meteahnă. Ar fi muşcat şi din mumă-sa dacă asta l-ar fi putut ţine treaz şi fericit măcar o săptămână. Şi cu toate acestea căpătase drag de dihania tuciurie care îi zgândărea nopţile, îi încăleca resturile şi trimitea cohorte de plozi să-i scarmene zilele.

***

Bărbatul ridică capul speriat. Abia se lumina de ziuă. De multă vreme capul său nu mai fusese atât de uşor iar pernei nu-i mai fusese atât de bine. Pentru câteva secunde încercă să-şi dea seama unde se află şi ce caută. Apoi îşi aminti şi zâmbi. Aruncă pătura veche şi dezlânată care îl acoperea, sări peste papucii care îl aşteptau cuminţi lângă pat şi-şi coborî trupul lângă cutia de pantofi care până nu demult fusese cimitirul gândacilor negri. Şchiop, gândacul cel negru şi uriaş dormea liniştit. În cutia de chibrituri erau destule firimituri, toate învelite într-o pojghiţă subţire de costiţă cu fasole, iar dopul de plastic de la sticla de suc era pe jumătate plin. Omul îşi privi ceasul. Era abia şase. Se întoarse împăcat până la pat şi se aruncă înapoi sub pătură. Iar ceea ce urmă fu primul său somn cu vise de când se născuse…

joi, 18 noiembrie 2010

Bunica şi Spaima Zmeilor

Bunica ridică marginea păturii până sub bărbie, întinse cu dosul palmei cearceaful neted ca o coală albă de hârtie, apoi apucă de pe noptieră cartea cu poveşti şi ochelarii.
- Despre ce vrei să-ţi citesc astăzi? Despre Făt Frumos şi Zmeul cel Rău? Despre Ileana Cosânzeana cea neasemuit de frumoasă? Sau despre cele douăsprezece fete de împarat şi palatul fermecat? – întrebă bunica zâmbind dulce şi liniştitor ca o bunică.
Fetiţa rămase o clipă pe gânduri, strâmbă un pic din năsuc, îşi încreţi fruntea încercând să filtreze opţiunile prezentate, închise un ochi pentru a sintetiza informaţia şi în cele din urmă oftă lung…
- Of bunicooo… da le ştiu pe toate pe dinafară, că mi le citeşti de atâta vreme. Şi apoi nu prea cred eu ce spun oamenii ăia acolo.
Bunica nu-şi putu stăpâni un zâmbet larg.
- N-am văzut în viaţa mea nici zmei, nici balauri, nici câini cu şapte capete şi şapte cozi. Nici la grădi n-am văzut, nici la leagăne n-am văzut şi nici la televizor măcar…
- Ei cum nu!? N-am văzut noi amândouă filmul acela cu Spaima Zmeilor?!
- Eiii… alea sunt filme bunico! Cum e şi filmul cu Cleo şi celelalte fete care le cresc cozi de sirene când se udă… Da de-adevăratelea nu există fete cu cozi de sirene.
Fu rândul bunicii să strâmbe din nas, să încreţească uşor fruntea şi să ofteze lung în barbă.
- Da cum crezi tu că arată un zmeu? Aşa cu gâtul lung şi cu un cap înfipt în vârf ca o măslină într-o scobitoare? – întrebă fetiţa. Apoi, după o clipă de gândire adăugă. Ca o girafă din care am văzut noi la grădina zoologică?
- Da, da, ca o girafă – răspunse bunica uşor depăşită de subiect. Doar că are corpul mai bombat şi picioarele mai scurte şi mai groase ca să se poată lupta cu duşmanul.
- Şi corpul acoperit cu solzi – completă fetiţa.
- Da, da, şi corpul acoperit cu solzi.
- Şi scoate flăcări pe nas.
- Bineînţeles că scoate flăcări pe nas, altfel n-ar mai fi zmeu.
- Da crezi că zmeii trăiesc la grădina zoologică, ca atunci când am fost noi girafe aveau, dar zmei nu.
- Nuuu… zmeii trăiesc în adâncul pădurii în palatele zmeieşti.
- Şi n-au ajuns încă oamenii până acolo să-i prindă şi pe ei?! – se minună fetiţa. Trăiesc departe de lume ca triburile alea din Amazon pe care le-am văzut eu la Discaveri?!
- Cam aşa – se încurcă de-a binelea bunica. Dar hai mai bine să-ţi citesc despre Făt Frumos şi Ileana Cosînzeana. Ei nu trăiesc în inima pădurii. Ai văzut că şi la ziua Angelei a venit o prinţesă adevărată.
- Eiii… ce prinţesă bunico, că era sora mai mare a lu Adelina îmbrăcată în prinţesă. Cum să fie adevărată?! Am văzut-o eu într-o seară când o aducea de la şcoală, dădea colţul la bloc. Şi apoi dacă nu există zmei şi balauri cum crezi tu că o să existe feţi frumoşi şi ilene cosînzene?! Ei cu cine se luptă?! Şi cine le mai fură pe ele?!
Bunica înghiţi în sec şi tăcu. O vreme se aşternu o tăcere stânjenitoare, pe care până la urmă tot bunica o rupse.
- Hai mai bine să-ţi citesc povestea cu Prâslea cel Voinic şi merele de aur.
- Of bunico, da ţi-am zis că m-am plictisit de poveşti, eu vreau să îl văd pe Făt Frumos că vine să se dea în leagăn la noi la bloc, sau că o ajută pe doamna să pregătească concursurile, sau că îi bate lu mama ouălele pentru prăjitură. Intelegi tu?!
- Tiii….. ia taci, că parcă am auzit o uşă – îşi duse bunica degetul la gură. Fetiţa tăcu chitic şi se făcu mică sub pătură. Bunica se ridică şi se grăbi spre bucătărie. Căută în dulapul suspendat tava de argint scoasă numai la mese festive şi iscodi în cămară după trei mere aurii, galbene ca focul, din cele cumpărate din piaţă chiar la amiază. Le aşeză pe tavă, apoi se întoarse degrabă în dormitor.
- Ia uite ce am găsiiiiiit. Cred că Prâslea cel Voinic a trecut prin bucătărie şi a pierdut o parte din merele de aur.
Fetiţa rămase cu ochii mari şi gura căscată. Luă un măr, îl învârti pe toate părţile, îl strânse în pumn. De aur nu era asta era clar, dar de arătat arăta ca un măr de aur adevărat.
- Chiar crezi că a fost?
- Cu siguranţă, i-am văzut şi umbra când se îndepărta.
- Şi o să mai vină?! – întrebă fetiţa îngrijorată.
- Ooo… desigur că are să vină. Dacă nu vine mâine-poimâine, îl căutăm noi două când te faci mai măricică, aşa cam ca Ileana Cosînzeana. Şi sigur îl găsim!
pictura de earthwalker

marți, 16 noiembrie 2010

Singurătate

Cercetătorii spun că ar fi naiv să credem că suntem singuri în Univers. Poate, dar dacă ceilalţi trăiesc cu toţii în alt Univers?!

duminică, 14 noiembrie 2010

Uriaşul-sfarmă-linişte

- Uriaşule, de ce eşti atât de mare? - întrebă fetiţa uitându-se drept în sus ca la un copac foarte foarte înalt cu ramuri bogate şi puternice.
Uriaşul se scărpină dupa ureche, încercă să-şi adune puţinele gânduri răspândite care-ncotro, deshise gura să spună ceva, dar o uită aşa deschisă fără ca printre buzele sale mari ca două ciuperci roşii otrăvitoare să răzbată vre-un cuvânt.
- Uriaşule, dar de ce eşti atât de rău?! – întrebă fetiţa din nou după câteva minute de aşteptare, constatând că nu a primit nici un răspuns la prima întrebare. Fetiţa nu ar fi vrut să spună de fapt “rău” căci uriaşul nu se purtase niciodată urât cu ea. Ea ar fi vrut să spună mai degrabă grosolan, rudimentar, primitiv, dar cu siguranţă nu ştia sensul nici unuia dintre aceste cuvinte.
Uriaşul încercă încă o dată să se concentreze şi să caute un răspuns la întrebarea fetiţei. Însă cu cât se concentra mai tare cu atât gândurile se izbeau unul de altul cu o forţă mai mare isprăvind în frânturi de cuvânt fără înţeles. Ştia că este un uriaş rău, nu punea asta la îndoială, dar nu ştia nici în ruptul capului să explice de ce. Călcase la viaţa lui în picioare şi iarba şi florile şi copacii, ba chiar şi păsări şi oi şi cai şi suflete de oameni… Aşa se născuse şi nu-şi pusese niciodată problema că ar putea fi alfel. Nu se putea imagina altceva decât un uriaş crud şi brutal.
Fetiţa se încruntă, îşi puse mâinile în şold şi începu să bată uşor din picior. Uriaşul era extrem de nepoliticos. Hai, să nu fie în stare să răspundă la o întrebare mai înţelegea, dar să nu scoată nici un cuvânt nici măcar la a doua, asta era până peste poate. Fetiţa îşi ţuguie uşor gura, împinse cu limba bucata de gumă de mestecat printre buze, apoi începu să sufle. Guma se umflă într-un balon roz mare cât o minge de ping-pong, apoi cât una de tenis, apoi cât una de handbal şi ajunse mare cât o minge albastră cu care se joacă copiii pe plajă. Subţiată de atâta efort guma explodă în fâşii transparente care se împrăştiară peste obrajii fetiţei. Uriaşul tresări ca trezit din somn. Fetiţa îşi adună pe îndelete cu degetele grebla guma de pe faţă, o făcu cocoloş între degetul mare şi arătător şi o aruncă înapoi în gură.
- Uriaşuleeee, mă poţi ridica pe umărul tău?! – întrebă ea galeş.
Uriaşul zâmbi cu gura până la urechi. Ca o lună în ultimul pătrar zâmbea uriaşul. Se aplecă cu greu până spre talpa pantofului său stâng, o ridică pe fetiţă în palmă şi o aşeză apoi cu grijă pe umăr.
- Mulţumesc – îi spuse fetiţa, iar uriaşul dădu încântat din cap.
O bucată de vreme fu linişte. Apoi uriaşul privi în jos înspre vârful pantofilor căutând-o din ochi pe fetiţă. Nu o zări. Îşi aminti însă că a ridicat-o puţin mai devreme pe umăr şi ridică ochii spre cer. Cu colţul ochiului îi zări pantofiorii, ciorapii albi până la genunchi, fustiţa neagră dar nu-i putea zări chipul.
- Fe-ti-ţo-de-ce-eşti-a-tât-de-ma-re? – întrebă uriaşul silabisind cuvintele, iar fetiţa chicoti şi nu-i răspunse…

pictura de earthwalker