sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Gândacul

Ridică cu greu capul de pe pernă. De fapt nu era cap, era o bucată rotundă de plumb cu câteva găuri pentru urechi, ochi, nas şi gură. O gură teribil de grea. Ar fi dat orice să poată scăpa de ea, să o poată înlocui cu una de schimb, aşa cum bogaţii înlocuiau punga din găleata de gunoi la fiecare plin pentru a nu-i murdări interiorul. Avea senzaţia că putreziciunea gurii i se prelinge în tot interiorul, în stomac, în braţe, în piept, în tălpile picioarelor, că i se întinde ca o cangrenă în toate organele. Nu avea însă de ce să se îngrijoreze în privinţa infectării, căci trupul său era plin cu alcool exact ca o sticlă de Stolichnaya de trei sferturi.
Se ridică încet într-un cot, apoi se opri o clipă să se odihnească căci puţinele mişcări îl extenuară teribil şi mai ales pentru ca să atenueze vibraţiile necontenite din interiorul cutiei craniene care-l făceau să tremure din toate încheieturile. Scoase un picior de sub pătură şi îl întinse înspre podea într-o încercare disperată de a găsi un punct de sprijin ceva mai ferm decât salteaua moale, ca o sperietoare de paie, a patului. Pipăi aerul cu talpa, îşi îndoi genunchiul şi în cele din urmă atinse podeaua. Scoase apoi şi al doilea picior şi-şi ridică toată greutatea trupului ca pe un sac de cartofi în poziţie verticală şezând. Urmă apoi un ultim efort spre adoptarea poziţiei bipede. Era mult mai rău însă decât şezând. Casa începu să alunece uşor înspre dreapta şi fu nevoit să se sprijine de bara de metal de la capătul patului pentru a nu se rostogoli peste scaunul care zăcea sub grămada de haine mototolite. “Ce dracu, tâmpiţii ăştia cu şanţul pentru canalizare au săpat atât de mult că a început să se scufunde blocul în groapă!” – îşi spuse în gând, apoi se aşeză la loc pe pat aşteptând ca blocul să revină la linia de plutire. Ceea ce se şi întâmplă după câteva mici oscilaţii spre stânga şi spre dreapta de parcă n-ar fi fost un simplu bloc de locuinţe de patru etaje mizer şi puturos, ci un ditamai transatlanticul înfruntând furtunile oceanului…
Când ajunse în faţa ligheanului de tablă înfipt în găoacea lavoarului fu cel mai fericit om din lume. Ridică cana cu apă şi aplecându-se uşor o turnă pe toată după ceafă. Adună în pumn picăturile ce coborau în fugă pe lângă ureche ca o turmă de oi gonite din staul şi îşi muie ochii în palme. Ziua avea deja altă culoare. În tonuri cenuşii e adevărat, dar cu mici puncte colorate ca un gherghef în care sunt înfipte fire răzleţe multicolore.
Deschise fereastra. Din faţa blocului îl izbi mirosul gunoiului pe care vecinii îl aruncau de la etaj spre ceea ce ar fi trebuit să fie o platformă de colectare, dar pe unde nu trecuse niciodată vre-un cazan de gunoi. Şi totuşi printre miasmele de peşte stricat, zarzavaturi clocite şi carne putrezită, se putea distinge mirosul câtorva fire de iarbă ce se încăpăţânau să rămână verzi şi drepte printre tălpile deşirate şi pungile cu împuţiciuni.
Ridică ligheanul pentru a zvârli pe fereastră apa murdară. Nu apucă să facă însă nici un pas căci de sub marginea ruginită a ligheanului ţâşni un gândac negru ca tăciunele şi mare cât un bivol. Dădu drumul ligheanului care căzu peste buzele lavoarului revărsându-şi pe podea jumătate din conţinut şi încercă de câteva ori să-l pocnească cu podul palmei, dovedind o agerime de care nu s-ar fi crezut în stare ţinând cont de condiţia în care se afla. Gândacul eschivă şi palma nemiloasă nimeri în gol, apoi coti brusc spre stânga spre pămătuful de bărbierit şi din nou spre dreapta printre tubul de pastă şi cutia aparatului de bărbierit, ascunzându-se pentru câteva secunde în spatele savonierei pentru a-şi trage răsuflarea. Bărbatul ridică cu mişcări lente un picior ca un cocostârc, apucă cu gesturi delicate de chirurg papucul de plastic, apoi întinse braţul încetişor ca o macara tocmai trezită din somn. Ridică brusc capacul galben al savonierei şi izbi cu papucul cu toată forţa. Gândacul ştia însă ce îl aşteaptă şi la prima clătinare a cutiei o zbughi ca într-o cursă de ogari, ocoli elegant coaja de săpun, ajunse la marginea lavoarului şi fără nici o ezitare se aruncă în gol. Izbitura papucului nimeri în marginea ligheanului şi un nou val de apă transformă praful de pe podea în brobonele cenuşii ca mărgelele. Dar asta nu-l împiedică pe bărbat să se oprească din vânătoare. Încercă de câteva ori să-l calce cu piciorul rămas încălţat, apoi aruncă după el cu papucul pe care încă îl mai ţinea în mâna dreaptă. Nu-l nimeri. Gândacul alergă într-un suflet spre primul perete, urcă şi coborî peste tigaia murdară, ocoli un borcan ce conţinea un lichid dubios, apoi înaintă pe lângă perete căutând cu disperare o gaură în care să-şi piardă urma. Fiindcă nu-l nimerise bărbatul continuă să-l urmărească atent şi-l încolţi în cele din urmă după picioarele dulapului. Terminându-şi însă gloanţele schimbă tactica. În loc să mai foloseasca armele grele preferă să utilizeze metode soft proiectate să anihileze duşmanul şi nu să-l distrugă. Aşa că înşfăcă hipnotizat din dulapul de haine singurul pahar de sticlă existent în garsonieră şi cu gesturi de felină se apropie de gândac. Cu o mână se prefăcu că îi ţine calea din faţă, în timp ce pe cealaltă o apropie pe furiş de înapoia jivinei. Gândacul privi îngrozit mâna care se apropia ameninţător, tremură câteva secunde din toate mădularele, apoi se răsuci brusc cu 180 de grade şi o luă la goană înapoi spre borcanul dubios. Fatal însă. Ca din senin cuşca de sticlă se prăbuşi peste dânsul. Bărbatul zâmbi mulţumit şi-şi relaxă dintr-o dată tot trupul. Apoi se aplecă la baza lavoarului, ridică un cui aşezat langă unul din picioarele mesei şi scrijeli pe piciorul de lemn o linie nouă. Le numără. Era a şaptezeci şi noua. “Ăsta-i tata lor, e de două ori mai mare decât toţi ceilalţi” îşi spuse bărbatul în barbă încântat şi aruncă un ochi spre cimitirul de gândaci organizat într-o cutie veche de pantofi unde odihneau cadavrele celor şaptezeci şi opt de nefericiţi capturaţi înainte. Era mai mult decât satisfăcut. Se întoarse la ultimul prizonier, se aşeză în genunchi, apoi se aplecă pe vine şi-şi propti coatele pe podea. Îşi sprijini capul în palme şi îşi privi duşmanul în ochi. Era cu adevarat uriaş. Abia acum îl vedea la adevăratele sale dimensiuni. Avea şase picioare articulate în câte trei fragmente, două aripi mari şi tari ca două scuturi de metal, un cap rotund şi puternic dotat cu două antene şi două coarne ca de taur. Bărbatul numără din nou. Nu, nu erau două coarne, era doar unul. Strâmbă din nas. Un duşman handicapat! Asta nu şi-ar fi dorit niciodată, oricât de slab s-ar fi simţit. Era sub demnitatea sa. Pentru o clipă îi trecu prin cap să ridice paharul şi să-i dea drumul vietăţii, apoi se răzgândi, se ridică în picioare şi începu să studieze cu migală câmpul de luptă.
- Haaaa…….. - se auzi un răcnet de izbândă care zgâlţâi ferestrele de la apartamentele ultimelor două nivele.
Îl găsise. Apăsă buricul degetului mare peste corpul delict, apoi îl ridică în dreptul ochilor şi-l privi ca pe o relicvă captivă într-o lamelă de microscop. Era chiar cornul lipsă. Nu era mai mare decât negreala de sub unghia de la arătător, dar arăta exact ca un corn de bivol în miniatură. Bărbatul îşi duse pentru câteva secunde degetul la tâmplă, zâmbi malefic şi alergă surescitat spre cutia cu maimuţe. Scotoci printre diversele nimicuri pe care le strânsese de-a lungul vremii în ideea că cine ştie unde îi vor mai trebui vreodată şi după ce răscoli preţ de câteva minute găsi ceea ce căuta. Apoi se întoarse la captivul care se agita sub paharul de sticlă dând rotocoale pereţilor rotunzi într-un sens, pentru a se opri, a privi mirat prin zidul de sticlă spre lumea liberă şi a-şi relua alergarea fără sorţi de izbândă în direcţie opusă în încercarea disperată de a găsi măcar o fisură în sistemul care îl împresura. Bărbatul ridică paharul şi cu mâna făcută cauş îl acoperi să nu fugă. Îl ridică apoi la înălţimea privirilor sale şi-şi împărţiră uitături ascuţite ca doi vechi duşmani ce se aflau. Scoase apoi din buzunar papiota de aţă, îl înfăşură de câteva ori cu firul subţire, făcu un nod, apoi legă firul de unul din cele două sârme ce spânzurau din tavan, sârme de care ar fi trebuit să fie legat becul. Gândacului nu-i plăcea deloc strânsoarea coconului de bumbac şi după ce analiză buimac pentru o clipă situaţia în care se afla, începu să dea bezmetic din picioare, încercând să prindă sub ele măcar o speranţă, dacă nu ceva mult mai concret.
Bărbatul băgă din nou mâna în buzunar şi scoase un bold subţire şi un tub. Înţepă tubul, apoi cu vârful acului luă o picătură de lichid în care mozoli cornul gândacului. Prinse apoi cu multă migală cornul între degete şi apucând strâns cu cealaltă mână dihania îi fixă cornul la locul său. Suflă apoi să usuce lichidul lipicios şi dădu drumul gândacului în paharul întors cu gura în sus. Acesta se privi pentru o clipă în peretele de sticlă ca-ntr-o oglindă, tresări la revederea cornului care îşi reluase locul în creştet lângă celălalt frate, apoi o luă din nou la fugă, continuând să se învârtă nebuneşte în încercarea de a evada.
Bărbatul îi aruncă două firimituri de pâine iar gândacul se opri şi începu să amuşineze ca un câine de vânătoare. Apoi se opri asupra uneia dintre ele, o roti pe toate părţile ajutându-se de coarne şi de picioarele din faţă şi în cele din urmă începu să înfulece. Omul zâmbi. Se întoarse la lavoar, scutură cana de apă în palmă şi apoi picură de pe degete câţiva stropi rotunzi în paharul în care gândacul îşi lua micul dejun. Îşi trase scaunul lângă masa şchiopă şi începu să-l urmărească pe cel ce, până de curând, fusese duşmanul său cel mai aprig. Când gândacul termină cele două firimituri bărbatul îi mai aruncă două, de data asta mult mai voluminoase, nu înainte însă de a şterge cu ele prin cutia de tablă pe care scria cu litere mari rotunjite “costiţă cu fasole”. Gândacul se repezi fără să mai stea pe gânduri şi le înfulecă şi pe acestea.
- Olalaaaa… nemâncatule, îţi era tare foame sărăcuţul de tine.. – îl căină bărbatul şi mai scutură încă o dată cana de apă. O singură picatură se prelinse pe marginea ei şi căzu ca un balon uriaş de lichid peste trupul gândacului.
- Na, că ai făcut şi duş nespălatule. Negrule! Luate-ar naiba să te ia, tu ai mâncat, ai băut, ai făcut şi-un duş, iar euuuu…..
După o oră de discuţii bărbatul era tot pe scaun aplecat peste paharul unde sălăşuia gândacul cel negru şi uriaş. Era tare agitat căci nu-şi putea înţelege purtarea. Nu-şi amintea să fi fost vreodată milos. Mizeria în care trăise îl ferise de această meteahnă. Ar fi muşcat şi din mumă-sa dacă asta l-ar fi putut ţine treaz şi fericit măcar o săptămână. Şi cu toate acestea căpătase drag de dihania tuciurie care îi zgândărea nopţile, îi încăleca resturile şi trimitea cohorte de plozi să-i scarmene zilele.

***

Bărbatul ridică capul speriat. Abia se lumina de ziuă. De multă vreme capul său nu mai fusese atât de uşor iar pernei nu-i mai fusese atât de bine. Pentru câteva secunde încercă să-şi dea seama unde se află şi ce caută. Apoi îşi aminti şi zâmbi. Aruncă pătura veche şi dezlânată care îl acoperea, sări peste papucii care îl aşteptau cuminţi lângă pat şi-şi coborî trupul lângă cutia de pantofi care până nu demult fusese cimitirul gândacilor negri. Şchiop, gândacul cel negru şi uriaş dormea liniştit. În cutia de chibrituri erau destule firimituri, toate învelite într-o pojghiţă subţire de costiţă cu fasole, iar dopul de plastic de la sticla de suc era pe jumătate plin. Omul îşi privi ceasul. Era abia şase. Se întoarse împăcat până la pat şi se aruncă înapoi sub pătură. Iar ceea ce urmă fu primul său somn cu vise de când se născuse…

5 comentarii:

sophie spunea...

Ai creat un nou lant trofic.:)

Oare asta e ceea ce ne linisteste, ce ne lipseste? Dependenta altcuiva de noi insine?
Chiar si fortata...un fine, nu mai analizam. Pentru gandacul mare e de bine :))

mosu spunea...

eiiii…… ma gandeam ca nu-i place nimanui gandacul meu; recunosc ca-i cam uratel asa, iar tanarul sau prieten si mai uratel… ooo…. si dejurimprejurul uratel taretare….
imi place sa vorbesc adesea despre “bunatatea bestiei” sau despre “frumusetea uratului”…
nu cred in transformarea negrului in alb si a criminalului in inger dar noi oamenii si mai ales noi romanii ne grabim sa punem etichete: e prost, e stupid, e mojic, a ingamfat… si ii privim apoi pe trecatorii prin viata doar prin prisma etichetei pe care le-am pus-o; fiecare om insa are partile lui bune sau mai putin bune, iar pe cele mai multe dintre ele le ignoram (in ambele sensuri) si privim doar inspre una ca spre o icoana… iar apoi ne trezim spunand cu glas tare, chiar tipand: “ia uite si la ala, si eu credeam despre el ca…”
cat despre “dependenta altcuiva de noi insine” da; sau mai bine zis DA! singurul lucru care ne implineste in cantitati cuantificabile (mai mari decat neglijabile) este sa darium iubire…

sophie spunea...

Albul imaculat e numai in reclame, in rest, alb cu nuante:alb galbui, alb cenusiu, alb roziatic...

Putini, foarte putini cei ce scormonesc uratul in speranta a ceva bun. In om exista de toate, cantitatea difera si inclina balanta, dupa cum spuneai.

earthwalker spunea...

gandac? am si eu pisica care musca, dar cat o iubim totusi:)
frumoasa poveste, zau

mosu spunea...

:)) off, ce ma bucur ca ti-a placut! tuturor le plac povestile cu zane, pitici, varcolaci, zmei, balauri, da cand vine vorba de gandaceiii....