sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Cine aprinde seara stelele ?!

continuarea povestii de aici

Fetiţa îşi scutură rochiţa mulţumită. Cerul avea să rămână albastru pentru multăăă vreme! Îşi agăţă apoi un deget în colţul gurii şi chicoti. Şi dacă piticul-grădinar va reuşi să aducă la viaţă iarba şi florile?! Oare cum ar fi arătat cerul verde?! Renunţă să se mai gândească la asta fiidcă nu îşi putea imagina nicicum cerul altfel decât albastru. Sau eventual roşu, sau galben, sau violet… Iar cineva de sus, mult mai de sus probabil chiar decât cerul avea să aibă grijă de asta, aşa cum avusese grijă ca ea să treacă pe acolo exact la momentul potrivit.
- Cred că e timpul să plecăm acasă – spuse ea şi pisoiul Jill incuviinţă începând să clipocească cu labele prin pânza subţire de albastru. La început îi plăcuse ideea cu apa. O rostogolise, o învârtise, o transformase în stropi mărunţi de aruncat peste dealuri ca un curcubeu de flori sau în şiraguri de picuri rotunzi ca o ploaie de vară. De la un timp însă se plictisese să plescăie într-una prin ea cu tălpile goale. Pisoiul Jill nu avea pantofiori de lac şi asta făcea diferenţa. Aşa că la auzul cuvântului “acasă” începu să se gudure vesel pe lângă picioarele fetiţei încolăcindu-şi blana zburlită printre gleznele sale şi să rostogoale un murmur tremurând ca un zumzet de albine, zgomot ce în limba pisicească se numeşte tors.
Fetiţa îşi roti capul de jur împrejur, încruntă din sprâncene, îşi duse mâna streaşină la ochi, dar tot ce putea vedea era o întindere nesfârşită de albastru, spartă ici colo de nori albi ca nişte cozonaci, sau ca nişte plăcinte dodoloaţe cu stafide şi brânză dulce, sau ca nişte cornuri prelungi cu mac, taman bune de servit la micul dejun tăiate pe din două şi întinse atent cu unt şi cu miere.
- Domnule pitic-grădinar al cerului, sunteţi atât de bun să-mi spuneţi pe unde pot coborî înapoi pe pământ? Căci aş vrea să mă întorc înapoi la bunica înainte de a se întuneca. Am plecat de ceva vreme şi cred că e deja îngrijorată.
- Desigur domnişoară că sunt bun. Te poţi întoarce la bunica dumitale coborând înapoi pe pământ exact pe acolo pe unde ai urcat.
Fetita izbucni în râs. Nu numai din cauza răspunsului piticului-grădinar al cerului care era teribil de orişicum, cât mai ales din cauza feţei lui grave şi importante.
- Domnule pitic-grădinar al cerului, păi tocmai asta e problema. După cum aţi văzut deja am încercat să dau de uşiţa prin care am ajuns aici şi n-am reuşit. V-aş rămâne foarte îndatorată dacă mi-aţi putea spune unde se află – explică fetiţa după ce şi ea şi pisicul Jill isprăviră de râs.
- Aaa… păi de ce nu spui aşa domnisoară. E într-acolo – spuse piticul-grădinar şi după ce ezită un moment, o porni fără să i se mai ceară, înspre stânga (spre stânga lui cum stătea cu faţa spre fetiţă şi spre dreapta ei cum stătea ea cu faţa spre pitic…), cu paşi mari, atât de mari cât pot fi de mari paşii unui pitic-grădinar.
Piticul călca cu paşi hotărâţi şi apăsaţi. “Uuu… cred că acolo jos paşii ăştia se aud ca tunetele” – îi şopti fetiţa pisicului Jill fără ca piticul să audă. “Mmmm… ca nişte tunete aşa, mai îndepărtate si mai moi” – îşi revizui ea părerea văzând că pisicul Jill strâmbă din nas şi dă neîncrezător din cap. O vreme mersul lor fu unul energic, dar după o bucată de vreme deveni moale şi pufos ca un balon de vată de zahăr. Fetiţa începu să se îndoiască că piticul-grădinar ştie într-adevăr încotro e drumul înapoi spre pământ. Ceea ce îi şi explică direct, fără ocolişuri.
- Domnule pitic-grădinar al cerului cred căăăă…. ne-am rătăcit. Sunteţi sigur că ştiţi încotro e casa bunicii?!
Piticul îşi duse un deget la gură, îşi roase vârful unghiei cu dinţii săi mărunţi şi ascuţiţi, apoi decretă arătând cu vârful degetului său mic ca un creion cu gumă consumat până aproape de gumă..
- E într-acolo!
Apoi se roti pe călcâie şi o porni vitejeşte într-o direcţie aproximativ identică cu cea din care veniseră. Fetiţa era convinsă că pititcul-grădinar habar n-avea încotro e casa bunicii şi portiţa magică prin care ajunseseră în cer. Aşa că rămase pironită locului şi lacrimile începură a urca în cosul pieptului, apoi pe gât în sus până în obraji. Dar în mod miraculos se opriră acolo.
- Vii odată? – întrebă încruntat piticul-grădinar bătând din picior, exact ca bunica care îl trimitea pe bunicul să ia căte o pâine sau o sticlă de lapte sau îngheţată de ciocolată cu bucăţi de portocală de la piaţă şi apoi aştepta nerăbdătoare să se întoarcă. Doar că bunica spunea bătând din picior “Nu mai vine odată…!”
Fetiţa porni în urma piticului încercând să găsească un gând alb şi luminos pentru ca lacrimile să nu-i umple obrajii şi să se prelingă în afară în pârâiaşe subţiri. S-ar fi făcut desigur de râs în faţa piticului şi n-ar fi vrut asta cu nici un chip. Deşi motive de întristare ar fi avut. De fapt nu multe ci doar unul, dar mare. Căci piticul mai merse o vreme, apoi ducându-şi iar mâna la gură îşi roase iar cu dinţii mărunţi unghia şi rotindu-se pe călcâie schimbase din nou direcţia spre o altă destinaţie la fel de nicicum ca şi primele. Deja începuse să se înnopteze. Undeva în zare fetiţa descoperi prima stea. Zâmbi. Ca să-i treacă timpul şi supărarea începu să numere stelele aşa cum apăreau ele una câte una. Tot timpul îşi imaginase stelele ca fiind nişte lumânări pe care un pitic cu barbă albă le aprinde una câte una la venirea întunericului pantru a le stinge apoi la răsăritul soarelui.
- Domnule pitic-grădinar putem merge să vedem cum sunt aprinse stelele. Vreau să-l cunosc şi eu pe piticul-careaprindestelele.
- Care stele? – întrebă piticul-grădinar încruntat ca întotdeauna, ca şi cum n-ar fi auzit în viaţa lui de pitic nimic despre stele deşi trăia dintotdeauna în cer.
- Acelea – arătă fetiţa cu degetul apoi se ruşină căci bunica îi spusese de atâtea ori că nu e frumos să arăţi cu degetul.
- Acelea – reveni ea făcând semn cu bărbia spre locul de unde se apropia cu paşi mari întunericul.
Piticul începu să râdă în hohote. Era caraghios cum râdea el aşa în hohote. Era mic, îndesat, cu o figură de pitic morocănos, cu pomeţi mari şi faţa brăzdată de crevase adânci. Obrajii lui arătau cam ca obrajii bunicului. Dar bunicul râdea altfel. Ca o pâine caldă râdea bunicul. Piticul-grădinar râdea însă ca o scoarţă de brad.
- Acelea nu sunt stele. Sau în fine nu stele din acelea pe care le aprinzi ca pe lumânări – chicoti zgâlţâit piticul-grădinar şi claia mare de păr din capul său începu să se clatine ondulat ca o mână de alge în bătaia valurilor. Hai să-ţi arăt!
Fu rândul fetiţei să se încrunte. “Cum adică nu sunt stele din cele care se aprind de la chibrit?! Dar atunci cum se aprind stelele?!”. Îşi concentră privirea şi încercă să aducă o bucată de cer mai aproape pentru a o diseca în bucătele mici-mici-mici şi a dezghioca stelele pentru a le analiza în palmă. Nimic neobişnuit, stelele arătau exact aşa cum le vedea ea în fiecare seară de pe pământ. E adevărat, acum se apropiase de ele mai mult, dar nu suficient de mult ca să vadă din ce sunt făcute.
Pe măsură ce se apropiau însă de Tărâmul Nopţii fetiţa începu să distingă unele contururi. Pesemne şi pisicul Jill începuse, căci la fiece pas se făcea tot mai mic, şi mai mic, până când ajunse ca un smotocel de lână rostogolindu-se pufos printre picioarele fetei. Asta o vreme. Căci de la un moment dat Jill încremeni de-a dreptul şi nu mai voi să înainteze cu nici un chip.
- Sunt stele Jill, nimic altceva, stele… Ca acelea la care tânjesti tu când zboară toate vrăbiile de pe gard – zâmbi fetiţa.
Pisicul nu părea deloc convins de acest adevăr căci nu numai că nu mai înainta nici un pas ca şi cum un zid invizibil s-ar fi înălţat în faţa sa, dar se lipi de picioarele fetei ca o pereche călduroasă de cizme de iarnă căptuşite pe dinăuntru cu blăniţă moale.
Fata strânse din sprâncene, îşi ţuguie buzele, îşi rotunji privirea într-o ţepusă subţire şi lungă şiiii…. în cele din urmă… Ohhh…. Nici nu-şi putuse imagina aşa ceva. Niciodată n-ar fi bănuit asta! Iar dacă s-ar fi întors pe pământ să povestească prietenilor cu siguranţă că n-ar fi crezut-o. Privirea sa sfredelitoare descoperise în inima nopţii pur şi simplu nişte pisici. Erau subţiri, tare subţiri, cu picioare lungi şi trupul zvelt, cu capul mare şi rotund aşezat în vârful trupului ca o broboană de apă în vârful unui ac ascuţit şi aveau în creştet un singur ochi care strălucea puternic exact ca o stea.
- Ei vezi?! Acum înţelegi ce sunt chestiile alea pe care le vedeţi voi de jos şi cărora le spuneţi stele?! Sunt ochi de pisică!
Fetiţa se apropie şi le studie pe îndelete. Se roti în jurul lor, le atinse ca din greşeală muştăţile lungi, le mângâie cu vârful degetelor coada, le privi blana scurtă şi egala ca şi cum ar fi fost proaspăt frezate. Nici una nu părea să fie perturbată de apropierea străinei. Toate stăteau în fund şi priveau drept înainte ca nişte statui de piatră cu un diamant strălucitor în creştet.
- De ce stau aşa şi nu se mişca? – întrebă feţita mirată de încremenirea pisicilor-stea.
- Pisicile cu un ochi în creştet nu văd în întuneric. Un singur ochi nu le este suficient să pătrundă în inima nopţii – îi explică piticul-grădinar. Şi atunci se aşează toate cu faţa la răsărit şi aşteaptă să apară soarele.
- Da pisici normale, din cele cu doi ochi in loc de unul, puşi acolo la locul lor sub sprânene, nu aveţi?! – întrebă fetiţa mirată
Piticul-grădinar mustăci.
- Toţi pisoii se nasc cu doi ochi. Dar, nu se ştie de ce, până să apucă să vadă cu adevărat unul se desprinde şi alunecă în mare.
- Ooo… stelele căzătoare, asta e nu-i aşa?!
Piticul confirmă oftând din cap.
Fetiţa începu să râdă cu glas cristalin ca un pârâu de munte rostogolindu-se de-a berbeleacul peste colţurile stâncoase. Pentru o clipă i se păru că măţa de lângă ea întoarce capul şi o priveşte strâmbând din mustăţi. Mmmm… e posibil săi se fi părut, căci cine poate spune cu siguranţă ce pot face o mulţime de mâţe cu un singur ochi în Ţinutul Nopţii?! Nimeni, nici măcar o fetiţă curajoasă…



Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată (dar cine mai poate sti, fragmentul se poate lungi!!!).

20 de comentarii:

Fanfan spunea...

Ce frumoasa poveste!!! :)

impricinatul spunea...

bai, ce misto!

mosu spunea...

@fanfan
ma gandeam eu ca are sa-ti placa; si tu faci asta pe blogul tau mereu… aprinzi stele…

mosu spunea...

@impricinatul
eeei… cu mirare si bucurie iti citesc cuvintele impricinatule…
credeam ca iti plac doar povestile adanc framantate si impanate cu bucati alese, nu din cele simple din aluat de nori presarat cu alunecari de stele cazatoare… :)

Fanfan spunea...

imi plac povestile :) si tuturor cred ca le plac (sau ar trebui sa le placa ;)

mosu spunea...

:)) eiiii… eu cred ca nu-i chiar asa, celor mai multi nu le plac povestile sau nu stiu sa se poarte cu ele… si-apoi e un timp anume al povestilor, un timp-devreme si un timp-tarziu iar intre ele doar realitate uscata….

windwhisperer spunea...

Indaratul lumii se dezbraca cineva; butonii licaresc . Arborii-si agata sus pe-o craca , sumbrul anteriu calagaresc . Deodata-n jur aud prin bezne cum se furisaza vantul gol , inocent , lovindu-ma pe glezne cu aripi albastre , sclipind.Imi aprinde stelele .
salut mosule !!!

sophie spunea...

De data asta vreau sa am un job in poveste :) Aplic pentru piticul-careaprindestelele...te rog sa nu-mi spui ca nu-s buna pentru ca sunt romanca :)))

(si uite cum se scrie romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan”, incet, incei, poveste cu poveste...)

mosu spunea...

@windwhisperer
eiiii…. bine ai mai trecut pe aici suspinatoareo; mmm… cred eu ca soaptele vantului se impaca tare bine cu clipocitul stelelor…

mosu spunea...

@sophie
se aranjeaza, se aranjeaza…; si nu-ti fa probleme, in Tinutul Noptii singura limba vorbita e tacerea….
eiii… dar te-ai trezit cam devreme in dimineata asta!

cristina spunea...

asa e mosule, exista un timp anume.
exista un timp anume pentru fiecare :)
dar stelele sunt fericite? pardon, pisicile cu un singur ochi.
mie imi par triste...sobre....sau doar imi par?

mosu spunea...

:) ei uite, e o intrebare buna...
cred ca noaptea isi indeplinesc doar rolul, nu sunt nici triste nici fericite, ci asa cum spui tu sobre; doar ziua cred ca sunt cu adevarat fericite...
mmm... si mi se pare mie sau cineva si-a facut de curand blog?! :)

cristina spunea...

:) nu ti se pare.
cineva chiar de foarte curand si-a facut blog.
si ce crezi, cineva a vazut ieri fluturi !!!
dap, am vazut fluturi mosule. n-am mai vazut pana acum fluturi in luna noiembrie.....
s-au lasat pacaliti de soarele asta amagitor.....

mosu spunea...

ahhh... si fluturii astia; ma intreb de unde stiu ei oare cui sa se arate...

cristina spunea...

paiii.....se arata cui stiu sa le zambeasca :)
si ei simt, aud si vad......

earthwalker spunea...

cum sa nu te iubeasca lumea pe aici cand faci internetul mai frumos? :)

mosu spunea...

ohhh, tare frumos zici tu aici… multumesc :)
nu prea sunt eu convins ca merit ce spuneti voi, da’ mde sunteti oameni seriosi…

sophie spunea...

:)

digodana spunea...

Of, mosule, e atat de frumoasa povestea... doar ca e trista... De ce trebuie sa le cada un ochi la pisoi? Ca sa isi puna oamenii dorinte? Merita efortul, durerea, tristetea? Vezi, de-acum o sa ma gandesc daca o pentru o dorinta de-a mea merita sacrificat un ochi de pisica...

Stai ca am o idee. Pe sistemul teoremelor reciproce. Deci: daca oamenii nu si-ar mai pune dorinte aiurea, nu ar mai cadea stelele, deci piscile din cer ar avea cate doi ochi, deci ar fi dublu numarul stelelor de pe cer.

Concluzie finala finala : Stelele se sacrifica pentru visele noastre?
(Daca nici acum nu te-am balamucit cu toata amestecatura asta de ganduri si reciproce, o sa traiesti mosule pana la 500 de ani:))) )

mosu spunea...

ooo…. pai depinde de unde privesti lucrurile; uneori e bine sa mai lasi deoparte din nenecesarul ce te-nveleste pentru ca ceea ai mai valoros sa straluceasca cu putere si sa se vada de haaat departe; si-apoi astea nu-s mate din cele ce se strecoara sub plapuma, pufoase si alintate, ci-s mate stelare; ele se-aseamana numai la trup cu cele de pe pamant, dar au alte nevoi si alte apucaturi…
si pana la urma si la urma crezi tu ca ar mai straluci asa daca ar fi perechi?! crezi tu ca am mai putea vedea stelele de aici de pe pamant, fie ele si duble la numar?! nuuuu… ar arata intocmai ca doi ochi de pisica in bataia farurilor….. banal si comun…..