miercuri, 30 decembrie 2009

marți, 29 decembrie 2009

Globuri aurite

Fetiţa prinse din nou în pumnul mic ca o linguriţă un ghemotoc de zăpadă şi începu să alerge. Băieţelul o aşteptă şi când puştoaica aruncă ghiuleaua albă se lăsă uşor pe vine, apoi se ridică şi începu să râdă.
- Nu te phrrricepi – o tachină el scuturând din mers o crenguţă de brad care îşi lăsă tot puful de nea în capul fetei.
- O să-ţi muşc ulechea dacă te plind – chicoti ea şi începu din nou să alerge după băieţel dar paşii îi erau atât de mărunţi iar zăpada atât de înaltă…
- Vhrrrei să te thrrrag cu sania lui Moş Ion? – încercă el s-o îmbuneze.
Sania lui Moş Ion era cunoscută în tot cartierul. Era ceva între sania lui Moş Crăciun şi sania de la supermarket. Lungă cât să încapă şase copii, cu spetează lăcuită din lemn, cu tălpici de metal lustruite, aluneca pe gheaţă de-ai fi zis că-i trasă de o armată de reni. Copiii lui Moş Ion erau oameni mari, iar nepoţii veneau rar aşa că sania stătea tot timpul lângă casă şi toţi cei care voiau s-o folosească o luau, se jucau şi o puneau la loc rezemată de zid.
- Daaa…… - se bucură fetiţa. Şi alergară amândoi spre casa de alături. Băiatul, ajuns primul se opri în drum ca trăsnit, cu ochii ţintă spre cotlonul unde ar fi trebuit să fie sania. Fetiţa se opri şi ea speriată câţiva metri mai departe. Chipul copilului trăda o încordare fără margini. După câteva secunde clipi, duse degetul la buze, apoi îi făcu semn să se apropie încet. Ajunsă în dreptul cotlonului fetiţa rămase şi ea ţintuită ca un Moş Crăciun cu palton şi căciuliţă înaltă cu ciucure roşu.
- Moş Clăciuuuuun – murmură ea cu buzele întredeschise, cu ochii mari sticloşi şi palmele mici învelindu-i obrajii ca petalele unui crin, în timp ce “u”-ul se stingea încet ca şuierul unei locomotive ce se pierde printre văi.
Preţ de câteva minute amândoi copiii îl studiară atent pe bărbatul învelit în mantie roşie cu guler alb, cu obrajii îmbujoraţi şi barba albă ce dormita pe sania vecinului. Băiatul îl examină atent din cap până-n picioare şi după ce îşi termină analiza detaliată concluzionă.
- Ăsta nu-i Moş Chrrrăciun!
Fetiţa luă aminte la cuvintele sale dar continuă să studieze atent personajul din faţa sa ca un expert bijutier care vrea să analizeze minuţios toate amănuntele înainte de a trage o concluzie definitivă prind falsul. Şi concluzia veni rece şi ascuţită.
- Eşti plost – căzu moale dar ferm ca o piftie de pui cu rondele de morcov într-o farfurie rotundă cu moşi şi cu reni. Cum să nu fie Moş Clăciun?!
Băiatul îşi rumegă câteva clipe argumentele apoi începu expunerea de motive mângâindu-şi cu o mână bărbia în timp ce pe cealaltă o folosea pentru a se ajuta în explicaţii.
- N-ahrrre sac!- veni repede primul argument, destul de solid de altfel având în vedere îndeletnicirea primară a individului dar fetiţa îl contracară cu un râs subţire şi incisiv ca o lamă de ras.
- Păi nu vezi că doalme? A telminat de împălţit cadourile şi acum doalme. Când o să se tlezească o să se ducă după alte cadouli şi o să vină cu sacul plin – explică ea pe îndelete ca să înţeleagă tot românul.
- Şi e şi phrrrea slab, nu are buhrrrta ca Moş Chrrrăciun şi n-ahrrre nici obhrrraji bucălaţi şi nici ochelahrrri hrrrotunzi.
Fetiţa păru o clipă descumpănită mai ales în privinţa burţii bărbatului căci diametrul mijlocului său părea să se fi micşorat considerabil faţă de anii anteriori.
- A slăbit ca să alunece pe coş – decise fetiţa mulţumită şi ea de motivaţia găsită şi de viteza cu care aceasta alunecă pe buzele ei. Altfel al fi lămas înţepenit cum am văzut eu în filmu ăla. Şi de-aia n-ale nici ochelali, să nu-i cadă când coboală pe coş, că dacă coboală cu capu în jos îi cad ochelalii şi nu mai vede unde ajunge şi cade cu fundu în jălatec.
Băieţelul nu părea însă să-şi fi terminat argumentele şi studiind atent îmbrăcămintea Moşului scoase din mânecă ultimul as.
- Şi ce Moş e ăsta cu pantofi neghrrri şi cu pantaloni ca ai lu tata? – întrebă el ironic. Thrrrebuia să aibă cizme înalte şi pantaloni hrrroşii.
Contrargumentele fetiţei păreau a se fi sfârşit căci se încruntă încercând să găsească ca într-un sac de Moş Crăciun fără fund câteva motive plauzibile pentru care Moşul s-ar fi oprit în oraşul lor mic îmbrăcat ca un bărbat orişicare cu pantaloni la dungă şi pantofi negri. Apoi brusc se lumină şi cu un chip zâmbitor de păpuşă dulce întinse soluţia salvatoare ca o felie de unt pe pâinea proaspăt prăjită.
- Plecis i-a dat la un moş bătlân cale nu avea încălţăli şi pantaloni de ialnă – concluzionă ea. Şi pentru a tăia şirul motivelor contra veni repede cu argumentul pro cel mai puternic. Şi nu vezi ce balbă albă şi male ale?! Exact ca Moş Clăciun.
Băiatul trebui să se recunoască învins. Toate contrargumentele fetiţei stăteau în picioare iar motivaţia pro găsită de ea era absolut validă. Nu înainte de a fi verificată însă! Aşa că băieţelul se apropie cu paşi mărunţi până lângă bărbat, îşi scoase o mănuşă şi cu două degetele subţirele apucă un fir din barba albă şi cârlionţată a acestuia şi începu să tragă. Barba nici nu se deşiră şi nici nu se dezlipi. Ba mai mult, firul îşi descolăci una câte una buclele naturale şi când deveni drept ca o andrea începu să muşte pofticios din bărbia bărbatului. Acesta scoase un mormăit ca de urs şi-şi trecu mâna înmănuşată peste barbă, întorcându-se pe partea cealaltă. Copiii încremeniră şi după o clipă de fâstâceală o rupsera la fugă, oprindu-se zece metri mai încolo.
Abia trăgându-şi răsuflarea fetiţa înfipse în cele din urmă steagul pe culmea disputei cu fratele său cu o mişcare bruscă şi fermă, ridicându-şi bărbia semeţ în aer.
- Vezi?!
Apoi se făcu linişte.

***

- Auchhh – ţipă bărbatul şi deschise ochii mari, proţăpindu-se încremenit de sania pe care stătea şi încercând să se dumirească unde se află şi ce caută acolo.
Îi privi atent pe cei doi copii, un băieţel cu figură de şoricel de vreo patru cinci ani care ţinea în mână un încălzitor electric industrial asemănător cu un foen de uscat părul şi o fetiţă ceva mai mică cu o mutrişoară de vulpiţă care ţinea în mână o cană mare de ceai. În jur scule, piese de autoturism şi chiar un autoturism întreg aproape nou.
- Cine sunteţi voi?
- Ea e gâza mică – răspunse băieţelul fără să clipească.
- Şi el e clocodilu male – completă fetiţa uşor intimidată.
- Şi ce naiba caut eu aici?
Copiii se codiră o clipă, se împunseră unul pe altul cu cotul până când fetiţa îşi făcu în cele din urmă curaj.
- Ai adolmit pe sania lui unchiul Ion Moşule şi ai îngheţat. Noi te-am adus aici în galaju lu tata să te dezgheţăm. Moşul îşi privi hainele şi mai ales mantia cea roşie şi îşi aminti pe dată totul.
- Eiii, lasă ăla jos – se stropşi el înspre băiat şi îi împinse cu mâna într-o parte aparatul cu aer cald ce împroşca înspre dânsul jeturi de fierbinţeală, ca şi cum ar fi încercat să iasă din raza de acţiune a unui pistol primejdios.
- Ţi-am adus şi ceai – sări fetiţa cu vorba şi îi întinse bărbatului o cană mare aburind şi mirosind a fructe uscate, a scorţişoară şi a lămâie verde.
Bărbatul dădu să se ridice dar constată cu uimire că degetul mare de la piciorul stâng nu se mai propteşte în vârful pantofului, de altfel prea strâmt, ca până mai deunăzi, ci viermuie zglobiu ca un gândac desprimăvărat. Îşi deplasă concentrarea înspre dreptul şi totul se petrecu întocmai ca la stângul ceea îl determină până la urmă să privească cu curaj înspre ele. Amândouă, împreună cu celelalte opt o duceau chiar mai bine decât ar fi bănuit înmănuşate fiind într-o pereche de papuci de casă moi şi călduroşi cu bordură argintie şi monogramă, în timp ce pantofii uzi odihneau moleşiţi sub caloriferul de fontă.
Bărbatul zâmbi, Moşul sosise în sfârşit şi la el. Apucă cana de ceai din mâna fetiţei şi începu să-i iscodească curios pe cei doi prichindei.
- Şi cum am ajuns aici? M-a adus sania lu Moş Crăciun? – întreba el amuzat întinzându-se pe spătar pentru a-şi savura ceaiul.
- Ba nu! – se îţi băieţelul oarecum iritat de nedreptatea ce plutea în aer. Te-am thrrras noi cu sania lu Moş Ion. Tu dohrrrmeai.
Bărbatul zâmbi iar.
- Da voi sunteţi fraţi mă?
- Eu sunt fhrrrate şi ea e sohrrră…. – îl lămuri băieţelul foarte sigur pe el.
- Şi cum se face că tu eşti rârâit şi soră-ta e peltică dacă sunteţi fraţi?
- Când ne-am născut Doamne Doamne a luat lâul de la mine şi i l-a dat lui deşi mai avea unul. Aşa a spus mama.
- Rrrr–ul vrei să spui.
- Da, llll–ul.
Bărbatul se înveseli şi începu să râdă de-a binelea ceea ce îi mulţumi foarte tare pe cei doi copii.
- Ia să vedem poţi să zici “Rică nu putea să zică / Râu, răţuşcă, rămurică”?
- Nu zic! – se bosumflă fetiţa. Eu nu sunt copil – adăugă ea şi îi stătea pe limbă să adauge şi “prost” dar o lăsă aşa neterminată pentru a nu mai da loc la alte discuţii în contradictoriu.
- Nu eşti copil? Dar ce eşti? – se arătă bărbatul mirat.
- Domnişoală.
Era chiar bine. Foarte bine. După atâtea zile de stat în stradă şi făcut pe MoşCrăciunul o mică pauză fierbinte îi venea de minune. Băgă mâna în buzunarele mantiei. În stângul căştigurile de Moş. Un pumn de mărunţiş şi câteva hărtii mici. În dreptul… potul cel mare, de la neatenţii care se fâţâiseră cu buzunarele doldora prin dreptul mâinii sale dezmorţite, un teanc mare de bancnote.
- Moşule, da tu eşti Moş Clăciun adevălat? – întrebă fetiţa care începea să aibă îndoieli privind decizia de mai devreme. Bărbatul din faţa sa se comporta exact ca un bărbat, nu ca un Moş.
- Bineînţeles – zâmbi bărbatul şi barba sa albă începu să surâdă şi ea.
- Şi când ne aduci cadoulile? – întră fetiţa direct în subiect.
Bărbatul începu să râdă. Până una alta el era cel care primise cadourile.
- Eiiii dar ce nevoie aveţi de cadouri? Voi sunteţi cei mai bogaţi copii pe care i-am cunoscut. – şi până să se aştearnă mirarea pe feţele celor doi duse o mână spre gulerul băieţelului şi ridică în aer un bănuţ argintiu pe care îl întinse acestuia. Făcu apoi exact acelaşi lucru cu fetiţa.
- Uauuu…. – se minunară în cor cei doi.
Bărbatul zâmbi şi continuă să caute bănuţi pe după urechi, în buzunare, în mâneca de la palton, în ciuful din creştet, în şosete şi peste tot găsi câte o monedă strălucitoare…
- Ţi-am spus eu! – şopti fetiţa căreia îi revenise inima la loc, privind pumnul plin de bănuţi.
Băiatul era şi el extaziat. Bărbatul în schimb studia cu un ochi copiii şi cu celălalt maşina din faţa sa. Nu era deloc rea. Dacă ar fi avut şi cheile în contact… Dar nu le avea.
- Moşule, dahrrr de ce eşti aşa slab? – se hotărî băieţelul în cele din urmă să lămurească o problemă care îi stătea pe creier de mai bine de o oră.
Bărbatul izbucni într-un hohot de râs nestăvilit care făcu să se cutremure pereţii. Îşi căută câteva secunde cuvintele apoi explică.
- Am fost răcit. La noi la Polul Nord e tare tare frig. Şi m-a prins răceala când mă duceam să dau mâncare la reni că ieşisem doar în pulover.
- La leni? – ţipă fetiţa. Ai venit cu lenii? Unde sunt lenii?
- I-am lăsat la benzinărie, că ni s-a terminat combustibilul. Şi a trebuit să vin încoace pe jos – intră bărbatul în joc.
- La benzinăhrrrie?! – se miră băieţelul. La benzinăhrrrie se vinde doahrrr benzină. Şi motohrrrină, nu mâncahrrre pentru hrrreni.
- Eiii… sunt benzinării speciale pentru reni.
- Şi ce mănâncă lenii tăi? – vru să ştie fetiţa.
- Jălatec – râse bărbatul.
- Jălatec?! – se mirş fetiţa care ştia că doar mârţoagele răpciugoase mănâncă jăratec, nicidecum renii din Laponia.
- Jăletec din pulberi de stele. Ştii, noaptea stelele ard şi ziua se fac tăciuni cu care se hrănesc renii – completă bărbatul şi toată lumea fu mulţumită. Mmmm… sau nu chiar. Căci fetiţa continuă interogatoriul.
- Şi unde stau lenii?
Bărbatul zâmbi iar, se întinse alene pe sanie şi explică de-a fir a păr totul despre căsuţa mică de la Polul Nord, despre reni, despre fabrica de jucării a lui Moş Crăciun, despre ajutoarele sale nenumărate venite din inima pădurii, despre ocheanul uriaş cu care îi priveşte pe copiii de pe Pământ şi despre iscoadele care îi trimit veşti ca să-l ţină la curent cu ceea ce mai fac şi ce mai dreg.
- Iscoade? – se încruntă băieţelul.
- Iscoadeeeee – se lumină bărbatul dintr-o dată, zărind cheile de la maşină pe una din policioarele nenumărate din garaj. Apoi se aplecă de spate şi cu degetul mijlociu şi cel mare mimă mersul iscoadelor pe planeta paltoanelor. Iscoadele lui Moş Crăciun sunt veveriţele şi pisicile. El le-a trimis pe pământ ca să îi supravegheze pe copiii necuminţi.
- Dar noi suntem cuminţi – ţipară în cor cei doi prichindei deşi nimeni nu încercase să-i convingă de contrariu.
- Eu ştiu….?! – murmură bărbatul, mustăcind cu ochii la cheia de pe policioară, în timp ce mâna sa stângă se strecura ca o lighioană sălbatecă înspre ea. Apoi se încruntă brusc. Un cor de voci răsări ca din senin la uşa garajului.
- Cine o fi?
- Tata – strigă fetiţa veselă ca o porumbiţă gata să-şi ia zborul.
- La ora asta?! E abia zece! – se miră Moş Crăciun care era şi el pregătit să-şi ia zborul dar sosirea musafirilor nepoftiţi îi tăie elanul. Uşa de la garaj începu să se ridice.
- Da, l-am sunat noi, doal nu cledeai ca te-am invitat asa fălă să-i spunem. I-am spus că te chemăm aici şi el ne-a spus să avem glijă de tine că cilculă mulţi Moşi falşi plin olaş şi al fi bine să-i plindem până când apale cel adevălat. Ca să nu se supele pe noi.
Uşa se deschise complet şi în strălucirea zăpezii trei bărbaţi dintre care doi în uniformă de poliţist începură să-şi definească contururile. Bărbatul cu barba albă întoarse capul încruntat înspre prichindei dar aceştia dispăruseră. Rămaseră doar două globuri aurii vibrând jucăus în lumina orbitoare a iernii.

miercuri, 23 decembrie 2009

Sărbători Fericite!

Zilele acestea puneţi deoparte gândurile negre, lăsaţi să treacă supărările ca gâştele prin apă, amânaţi gâlcevele pentru la anul şi zâmbiţi. Lăsaţi căldura sărbătorilor să vă pătrundă în suflet şi topiţi-vă în flăcările lumânărilor, în clinchetul colindelor, în gesturile frumoase ale prietenilor sau ale necunoscuţilor, în zâmbetele celor din jur… Căutati bucuriile acelea mărunte ale vieţii care înfloresc de sub gheaţă, plăcerile niciodată rostite, mulţumirile rotunde înghesuite în adâncul sufletului şi lăsaţi-le să explodeze. Să aveţi sănătate, noroc şi linişte sufletească!

vineri, 18 decembrie 2009

Poveste de Crăciun (basm popular)

A fost odată ca niciodată că dacă n-ar fi nici nu s-ar povesti. A fost odată un popor nici preaprea nici foartefoarte, baaa… aş putea spune cu mâna pe inimă că era chiar aşaşiaşa. Era harnic şi deschis, înţelept şi viteaz, ba chiar cu bun simţ şi inima largă poporul acesta. Sau cel puţin aşa îşi spunea el sieşi. N-o dusese pe roze de-a lungul timpului, asta-i clar, mai mereu vremuri tulburi răscolindu-i liniştea şi culcând la pământ zidurile de cetate pe care le înalţa.
Dar a venit iarna lui ‘89 şi Moş Crăciun fost Gerilă i-a adus poporului acesta… mmm…. mulţi au spus şi încă mai spun libertatea, dar eu cred că i-a adus ceva mult mai de preţ, dreptul de a decide, de a alege, de a se croi pe sine. Libertatea pe care a primit-o în ‘89 a fost ca o masă caldă oferită unui om fără adăpost, azi o ai şi te bucuri de ea, mâine s-a dus. Dar Moşul cel înţelept i-a dus ceva mai folositor. Dreptul de a alege primit atunci e ca o cheie magică, el poate face şi desface orice.
Şi a luat poporul acesta despre care vorbesc dreptul de a alege în mâna dreaptă ca pe o baghetă vrăjită şi a început să atingă lucrurile ce-l înconjurau. Şi-a ales hainele pe care să le poarte, oamenii care să-i stea la masă şi în cap de masă, şi-a ales calea pe care să meargă, şi-a ales casa în care să locuiască, legumele pe care să le cultive în grădină, copacii pe care să-i înşire pe dealuri. Şi-a dres glasul şi şi-a netezit hainele, şi-a ales poveştile pe care vrea să le depene, felul în care vrea să-şi crească copii, lucrurile pe care vrea să le păstreze aproape şi cele de care vrea să se lepede. Până şi bucata de cer sub care să doarmă şi aerul pe care să-l respire a putut să le aleagă poporul acesta. Şi a ales. Nimeni nu l-a oprit. A tot ales până când ceea ce a pus de-o parte s-a înfiripat încet în cremene ca o pădure pietrificată.
Tot ce i-a pohtit inima a ales poporul acesta ani buni şi şi-a aşternut calea. Acum, după douăzeci de ani, ar trebui să se privească în oglindă poporul acesta şi să înceteze cu văicăreala. A avut cel mai de preţ dar de la Moş Crăciun dar n-a prea ştiut ce să facă cu el. Acum culege ce-a semănat şi urmează calea pe care şi-a aşternut-o, chiar dacă nu-i place uneori gândul acesta sau se preface că nu înţelege. Chiar dacă trebuie să recunoască faptul că de multe ori, de prea multe ori a ales greşit, sau pur şi simplu nu s-a priceput să aleagă. Şi că nu-i nici atât de înţelept cum credea şi nici atât harnic. Şi nu e nici prea viteaz. Şi nici cu inima atât de largă nu e. Ar trebui să se privească în oglindă poporul acesta, nici cu mândrie dar nici cu ruşine, ci cu sinceritate, să-şi recunoască greşelile şi să înceapă a învăţa din ele, să înceapă a cugeta înainte de a vorbi sau de a ridica mâna. Şi fiindcă lucrurile trebuie schimbate mereu în mai bine iar în afară pădurea pietrificată e tot mai greu de modelat, poporul acesta ar trebui să înceapă cu propriul înlăuntru…

miercuri, 16 decembrie 2009

În fuga mare după Moş Crăciun

La naiba, nu ştiu ce m-a găsit. Mi s-a pus pata! Ba nu, nu mi s-a pus pata deloc! Mie nu mi se pune niciodată pata. Sunt un tip echilibrat. Chiar dacă se dezechilibrează ceva în afară, echilibrez înăuntru. Sau poate nu. Mmm… indiferent cum ar fi oricum nu poţi să-ţi dai sama ce e înăuntru pentru că am ochii mici.
Nu mi s-a pus pata, e clar. Am ieşit să-l caut doar aşa, ca o evadare. Da, asta e, o evadare. De altfel şi dacă l-aş întâlni nici nu aş şti ce să fac, ce să-i cer, ce să-i spun. Nu vreau nimic, am de toate. M-aş piti doar după colţ şi aş sta să-l privesc cum se apleacă greu de spate, ridică fetiţa blondă un picuţ speriată, apoi o aşează în poală şi o mângâie pe creştet ca un bunic cu tâmple albe. Fetiţa s-a liniştit. Acum Moşul îi şopteşte ceva la ureche iar fetiţa se luminează toată ca o zi înnorată de pe faţa căreia o mână vrăjită şterge norii. “Chiar aşa Moşule?!” - chicoteşte fetiţa. “Şi cu ce-ţi hrăneşti renii, cu pulberi de stele?” – întreabă ea serioasă şi curioasă căci limbile se dezleagă lângă Moşu mai uşor decât visele într-o noapte senină.
Mmm… asta daca l-aş întâlni. Mă uit împrejur. Nici vorbă să semene cineva măcar de departe cu Moşu. Haine gri, feţe gri, străzi gri, vrăbii gri. Ningeplouă. De fapt nu ninge, dar cerul e plumburiu ca un sac cu fulgi ce stă să se deznoade. Şi nici nu plouă, e însă umed şi ceţos ca şi cum Poseidon şi-ar fi încălzit o cadă de apă pentru o baie bună. O ieşi oare Moşu din casă pe vremea asta?! Haa… cum să iasă pe vremea asta?! La ce-ar înhăma renii ăia care se hrănesc cu pulberi de stele?! La căruţă?!
Uite ici, un bătrân aduce puţin cu Moşu. Are barba lungă şi albă. Şi faţa rotundă. Şi pomeţii îmbujoraţi. Nu, nu-i el. Bătrânul ăsta e un om sărman, abia atârnă hainele pe el. Şiii.. pomeţii cred că ştiu de ce sunt îmbujoraţi aşa. Da’ nu vă spui să nu vă întunec ziua. Şi are şi nasul roşu.
În vitrina de la magazin două Crăciuniţe mă privesc zâmbind printre fulgi mari şi albi de nea şi steluţe argintii. Sunt de plastic. Arunc un ochi pe geam. Două vânzătoare stau de vorbă într-un colţ. A treia cască larg de i se văd toate măselele lângă maşina tăcută de încasat bani. Şi-aşa n-o vede nimeni. Altcineva nu-i înăuntru. Nici vorbă de Moşu. Unde s-ar duce oare Moşu într-o zi ca asta?! La copii desigur! Grăbesc pasul. Ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile apare din senin un puştiulică. “Nenea, nenea…”. Da ştiu…. “îmi dai şi mie un leu?!”. Mă opresc brusc şi-l măsor cu privirea. Nu-i dintre cei mai sărmani copii. Cerşeşte pentru că aşa l-a învăţat cineva. Cineva care-i şi ia banii. Mă măsoară şi el cu privirea. Ştie ce gândesc. Au învăţat să citească oamenii după gesturi, după fizionomii. Nu-mi mai cere nimic. Îi dau un ban. Nu-mi mulţumeşte, se întoarce cu spatele şi-o întinde. Probabil o să mă bârfească cu celălalt care aşteaptă un pic mai încolo că am fost zgârciob, sau dimpotrivă că a scos de la mine mai mult decât se aştepta.
Trec prin parc. E pustiu şi trist. O femeie îşi plimbă copilul în căruţ. E îngândurată. Păşeşte mecanic. Din când în când îşi trece privirea peste chipul micuţului adormit şi se luminează ca o candelă. Apoi se stinge iar. Griji.
Doua fete, probabil eleve de liceu, stau pe bancă. Stau pe speteza băncii cu fundul şi cu picioarele pe bancă. Vorbesc la telefon. Vorbesc tare şi-şi dau ghionturi “Cine dragă, aia cu figura aia de pixxx? E vacă!” Nu, fetele nu vorbesc cu siguranţă cu Moşu.
N-am ce căuta aici. Probabil n-am găsit momentul potrivit, locul potrivit, anul potrivit.
În drum spre casă trec prin “cartierul Primăverii” al Constanţei. Două numere mai încolo de casa lui Hagi. O vilă elegantă, mare, frumos decorată de sărbători. Cu lumini în fereşti. Înspre stradă dau două garaje cu uşi glisante maro în ton cu pavajul din curte ce se deschide în evantai către intrarea impozantă. O uşa de la garaj e crăpată uşor şi pe sub ea se itesc vocile a doi bărbaţi precum şi suieratul unui arzător cu gaze. Nu-i greu de bănuit cu ce se îndeletnicesc bărbaţii căci prin deschizătura uşii se pogoară în stradă un miros ascuţit de porc proaspăt pârlit…
Grăbesc pasul. Ufff…… sunt ursuz şi bătrân. N-ar fi trebuit să ies. Sau în orice caz nu să-l caut pe el. N-are să treacă nici anul ăsta. Nu pe aici oricum...

duminică, 13 decembrie 2009

Constatări în alb

A nins. A nins cu fulgi mici, meschini, îngheţaţi. S-a acoperit multă, multă mizerie şi cuvinte murdare. Totul a căpătat o pojghiţă subţire şi lucioasă de alb, un alb speriat şi patinat de vânt. S-a oprit repede, a rămas doar frigul ascuţit. Şi în case şi în suflete.

luni, 7 decembrie 2009

Inspirări

Fata clipi de două ori scurt apoi ochii ii rămaseră larg deschişi ca şi cum ar fi fost daţi peste cap şi s-ar fi blocat în poziţie răsturnată. Îi închise din nou şi-i strânse cu putere până când o mulţime de steluţe argintii începură să-i invadeze pupilele. Apoi îi deschise iar, încet, cu teama unui pacient proaspăt operat de cataractă care urmează să evalueze reuşita operaţiei. Se simţea ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-o comă lungă şi profundă. Se trezise ca picată din cer singură, pe o stradă aglomerată dintr-un oraş mare pe care nu-l recunoştea. Oameni de toate vârstele înaintau înspre ea cot lângă cot, umăr lângă umăr ca un zid, ca un şarpe uriaş cu o mie de cocoaşe ce se înălţau şi coborau într-un dans satanic, împresurându-şi prada cu gesturi hipnotice. Rămăsese stană de piatră în mijlocul drumului şi oamenii se loveau de ea ca de-un stâlp. Un bărbat îmbrăcat sărăcăcios ce ducea pe umăr un vraf de cărţi legat cu sfoară groasă de cânepă la fel de jerpelite precum hainele pe care le purta o lovi cu cotul în obraz. Apoi naveta de bere pe care omul o umpluse cu cărţi şi pe care o târa după dânsul cu o curea din piele veche şi descărnată ca pe un căţel se încurcă în picioarele sale. Se feri în ultima clipă şi stuchi înspre el printre buze un “Îm pizda mă-tii”, dar bărbatul îşi continuă drumul fără să pară afectat de izbucnirea fetei. Îl urmări cu privirea, frapată de amestecul acela ciudat de bere şi carte, de alb şi de negru.
- Dă-mi şi mie un ban tanti, dă-mi şi mie un ban – apărură ca din senin doi puradei îmbrăcaţi binişor, cu priviri galeşe atraşi probabil de mila din privirea fetei care se scurgea peste urmele tălpilor lăsate de bărbatul cu cărţile. Primul cuteză chiar să o apuce de o mânecă a jachetei în încercarea de a-i atrage atenţia, căci fata părea complet pierdută şi nedornică să-şi coboare privirile asupra lor. Ca trezită din vis fata reacţionă în mod total opus decât şi-ar fi dorit pezevenghiul şi fără nici o avertizare îi raşchetă obrazul cu vârful degetelor ţipând înspre el:
- Cară-te de-aici, milogule! Apoi brusc, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o dată în mijocul unei autostrăzi aglomerate, se încordă ca o pisică încolţită de dulăi, se retrase câţiva paşi unduindu-se ca o dansatoare printre partenerii înfocaţi, lipindu-se în cele din urmă cu spatele de zidul clădirii. Încet, cu mâinile depărtate înapoi pe lângă corp atingând zidul ca şi cum n-ar fi vrut să piardă contactul cu singurul lucru palpabil în care avea încredere, alunecă uşor pe lângă el până într-un gang ce făcea legătura pe sub bloc între două străzi.
În întunericul din gang o vietate fără picioare înfiptă pe o placă de lemn alunecând pe rulmenţi întoarse capul înspre ea. Ochiul îşi repoziţionă conurile şi bastonaşele şi se înşurubă în semiobscuritatea gangului. Era o femeie mărunţică. Cu o mână îşi ţinea în poală un fel de mănuşi făcute din anvelopă de maşină pe care le folosea probabil când îşi manevra căruţul improvizat, iar pe cealaltă şi-o pierduse în blana un dulău mare şi alb care stătea culcat lângă ea. Şi femeia şi câinele erau ireal de curaţi. Femeia era chiar îngrijită iar dulăul nu părea deloc să se încadreze în peisaj, dând impresia mai degrabă că este coborât dintr-o pictură cu stâne uitate de Dumnezeu în poieni aninate de-albastru şi munţi ninşi. La vreo trei metri mai departe, la ieşirea din gang, câteva javre stăteau şi ele tolănite la soare. Un bărbat tânăr cu tricou de marinar trecu agale prin gang scuipând printre dinţi coji negre de seminţe şi se opri o clipă în faţa femeii rânjind hidos. Câinele îşi ridică botul şi începu să scoată un gâjâit aspru ca şi cum ar fi încercat să-l avertizeze pe trecător “ai face mai bine s-o ştergi chiar înainte de a-ţi arăta cum ştiu să fac”. Bărbatul păru că înţelege mesajul căci îşi vârî seminţele în buzunar şi îşi văzu de drum.
“Nu te lăsa târâtă de vârtej. Ieşi din puhoi şi încearcă să priveşti totul dintr-o parte nu din interior” – îi spusese Marcel. Deşi în centrul oraşului, gangul miroasea îngrozitor a urină. Pete cuidate ca un muşchi verde înflorite ici colo lângă ziduri indicau faptul că locul era folosit noaptea drept latrină. Mirosul o făcea să verse. Ca un animal hăituit căută din ochi o cale de scăpare. Se roti pe călcâie, se strecură pintre javrele tolănite la soare şi dispăru pe cealaltă ieşire din gang, pentru a rătăci apoi pe străduţele înguste ce se ţeseau ascunse dincolo de zidurile înalte ale blocurilor. “Pufff” auzi deodată lângă ea şi zgomotul o sperie îngrozitor. Ridică ochii şi zări autobuzul care oprise în staţie. Era aproape gol. Sări înăuntru şi se întinse pe un scaun. Încercă să-şi amintească ce caută în oraş, cine a adus-o. Oamenii pe care îi zărise îi păreau cu toţii încruntaţi şi mânioşi. Nimeni nu zâmbea. Hainele le erau cernite. Şi vechi. Mâinile parcă le tremurau. Şi ochii le păreau încercănaţi. Autobuzul se depărta de centru. Intrase în cartier. Mergea încet căci drumurile erau proaste. O femeie între două vârste, cu patru sacoşe pline urcă în grabă şi se revărsă lângă ea. Făcuse cumpărăturile: ceapă, cartofi, o sticlă de ulei, una de cola, ceva fructe, pâine. Avea faţă asudată. Şi câteva fire negre dizgraţioase deasupra buzei de sus. Cuprinse cu o mână toate sacoşele încercând să-şi scoată cu cealaltă biletul din portofel. Reuşi dar cu preţul pierderii conţinutului uneia dintre sacoşe.
- Luav-ar dracu să vă ia pe toate. Grijania şi morminţii mamii voastre - sudui femeia fără să pără că încearcă să-şi pogoare mânia asupra cuiva anume ci vrea doar să-şi slobozească greutatea sufletului. După ce compostă biletul încercă ceea ce părea cu adevarat imposibil, să-şi ţină într-o mână cele trei sacoşe pline ochi şi cu cealaltă să adune produsele răspândite prin tot autobuzul. Nu părea însă descumpănită. Ridică de sub scaunul din faţă o conopidă, de sub picioarele fetei două cutii de ciuperci, de pe coridorul dintre scaune o pungă cu salată verde şi un măr… Un tânăr imberb cu alură de tocilar al clasei o ajută să strângă şi restul de mere răspândite pe sub scaune. Doar o varză mare şi albă ajunsă la prima frână până în faţă la şofer, sfârşi tragic prăvălindu-se pe treptele maşinii şi fiind strivită între uşă şi perete la prima staţie…
Fata privi pe fereastră. Nu numai hainele oamenilor erau cenuşii. Şi străzile erau, şi casele erau, şi copacii, chiar şi florile. Nici nu remarcase florile. Erau mici şi multicolore aşezate în rânduri înguste şi lungi din sărăcie. Nu mai fuseseră udate de foarte mult timp iar praful şi gazele de eşapament de la maşini le axfisiaseră de tot. Erau palide. Dacă ar fi fost primar, ar fi dotat fiecare floare cu o mască albă de tifon.
Tot nu-şi putea aminti cine o adusese acolo. “În viaţă esţi întotdeauna singur, important este să ştii cu cine” – îi spusese Marcel. Încercase să ţină mereu cont de sfaturile lui. Ştia ce vrea să spună Marcel. Era însă mai singură ca niciodată. Avea senzaţia că oraşul încearcă să o strivească ca pe o insectă. O speriau privirile oamenilor, glasurile lor, gesturile lor, respiraţia lor. Avea nevoie de aer şi de spaţiu.
Maşina opri şi nu se mai urni. Toţi pasagerii coborâseră. Fata înţelese că e capăt de linie. Era gara. Evită să se îndrepte spre gară şi o luă spre stânga. După mulţimea de autobuze înţelese că trebuie să fie o autogară. Privi pierdută înspre ele. Ar fi vrut să se poată preface în pisică, să aştepte tolănită pe cabina vânzătoarei de bilete plecarea în cursă a primeia dintre ele, pentru ca apoi să sară din mers pe acoperişul ei şi să se piardă în neant. Deşi ştia că nu poate face asta încercă să se facă mică în spatele unui tei şi aşteptă plecarea primei maşini. Apoi ieşi brusc şi-i făcu cu mâna şoferului semn să oprească. Şoferul îi zâmbi şi-i deschise. Se întinse pe bancheta din spate. Închise ochii.
“Niciodată să nu ţii ochii închişi când te afli printre oameni – îi spusese Marcel – întotdeauna să îi ţii deschişi, să priveşti în jurul tău, să observi detaliile”. Ştia însă că nu poate să afle ce căuta în oraş şi cine a adus-o decât dacă cobora înlăuntru. Acolo erau toate amintirile ei, tot trecutul şi tot prezenul. La masa lor venise un alt bărbat. Marcel îi spuse doar atât “El este”. Deschise ochii, o durere surdă îi străfulgerase tot trupul din creştet până în vârfurile degetelor de la picioare. Maşina ieşise din oraş. Pământul era uscat. Vara fusese secetoasă. La fiece adiere de vânt o pală de praf se ridica uşor în aer, făcea câteva vârtejuri ca o rochie cu volane a unei dansatoare de flamengo pentru a coborî apoi câţiva metri mai încolo şi a se întinde sfârşită.
- Până unde? – o auzi pe puştoaica care se proţăpise în faţă sa răsfoind un carneţel între degete.
Glasul fetei îi părea pierdut în ceaţă, ca un contur de cavaler ce şi-a salvat iubita şi dispare cu ea îndărătul poveştii să-şi savureze victoria.
- Până unde mergi? – insistă pustoaica. Nu părea să aibă mai mult de 15-16 ani. Fusese vopsită blond cândva demult căci firele de păr erau negre înspre creştet şi deschise la culoare spre vârf. Era rujată strident, cu unghiile roşii de vampiroaică şi mesteca gumă. O bluză decoltată larg îi dezvelea o pereche de sâni rotunzi şi tari ca două jumătăţi de pepene galben. Gulerul bluzei era negru. Fata nu reuşi să înţeleagă ce vrea puştoaica.
- Ce dracu fată! Tu nu vrei să plăteşti?! De cât să-ţi tai bilet? Zi-mi acu că dacă nu îi zic lu Nea Mihai să oprească şi te dau jos aici – se răţoise puştoaica. Abia atunci înţelese. Era vorba de bani. Băgă mâna în buzunarul jachetei şi scoase două hârtii motolite. Era tot ce avea. Le privi mirată şi le netezi cu dosul palmei. Pe una scria cinci lei şi pe cealaltă un leu. I le întinse puştoaicei iar aceasta strâmbând din nas îi tăie un bilet de şase lei.
Bărbatul luase loc la masa lor iar Marcel îi lăsase singuri. Îi făcuse la plecare cu ochiul şi îi şoptise la ureche “Să nu mă dezamăgeşti prinţeso!” Apoi îi lăsase un sărut abia atins pe tâmplă. Atât îşi mai amintea şi nimic altceva. După primul pahar se tăiase filmul, ca şi cum cineva iar fi pus un praf în băutură. Doar franjuri… dansul atârnată cu braţele pe după gâtul lui, intrarea în cameră când trebuise să o lase jos din braţe ca să-şi caute cheia, baia orbitoare, apoi buzele lui pe tot corpul…
Autobuzul frână brusc. O turmă de oi traversa soseaua. Ciobanii, trei băieţandri subţirei încercau să scurteze traversarea grăbindu-le de la spate cu ciomegele lungi dar oile nu păreau să se sinchisească de graba băieţandrilor. Îndesate unele cu capul în fundul celorlalte înaintau nici încet, nici repede. O dâră neagră ca o armată de furnici dolofane rămase în urma lor de-a curmezişul şoselei. Fata zâmbi, niciodată nu înţelesese cum o puteau face aşa din mers, în timp ce traversau şoseaua. Autobuzul se urni. Şoferul scoase capul pe geam iar fata crezu că Nea Mihai o să-i înjure pe băieţandri, dar n-o făcu ci îi întinse unuia din ei două ţigări, îl salută cu două degete la tâmplă şi închise fereastra. Apoi acceleră.
Câmpia nu mai era netedă. Şi nici şoseaua. Câmpiei începuseră să-i crească nişte tuberculi proeminenţi, alungiţi precum castraveţii. Apoi tuberculii începură să crească sub ochii fetei aşa cum Făt Frumos creştea în basm într-un an cât alţii în şapte şi se transformară în coline dulci. Maşina lui Nea Mihai începu să tuşească. Nu mai mergeau drept nici măcar o sută metri iar drumul era uşor în pantă. Undeva în depărtare se zărea un sat risipit sub poala muntelui ca o turmă de capre negre. Acolo ar fi vrut să coboare.
Închise ochii, dar opintelile maşinii îi răscoleau şi trupul şi sufletul şi-i făceau greaţă. Pe scaunul din faţă două femei în vârstă, cu boccele din pânză cafenie vorbeau despre ploaie. Că nu mai vine. Mai în faţă în stânga doi bărbaţi cu figuri de tractorişti vorbeau despre politică. În rând cu ea, de partea cealaltă a culoarului un flăcăinadru privea pe fereastră. Fata îl scrută o secundă cu privirea. Părea un elev ce se întoarce acasă de la şcoala din oraş. Avea o servietă subţire şi o jachetă din pânză de doc jupuită pe la guler şi pe la coate. În jos avea nişte blugi jerpeliţi şi o pereche de adidaşi albi ce contrastau puternic cu restul îmbrăcăminţii. Era însă evident de ce proprietarul lor voise cu tot dinadinsul să-i încalţe, erau noi-nouţi.
“Nu ieşi în evidenţă decât atunci când ai nevoie. Ocheşti şi loveşti. În rest rămâi în umbră cu simţurile la pândă” – îi spusese Marcel. Nu-şi amintea deloc cine e Marcel. Nu-şi amintea nici macar vreo trăsătură a chipului său. Marcel era un fel de nor în interiorul căruia plutea. Nu avea nici formă şi nici contur. Marcel era pretutindeni şi nicăieri. Cu coada ochiului observă că băiatul de pe bancheta de alături o studiază atent. Cu faţa aia nu poate să fie student, poate elev pe la vreo şcoală de mecanici agricoli - gândi fata. Îşi sprijini capul de speteaza scaunului din faţă şi continuă să-l observe pe băiat cum îi priveşte atent picioarele. Îşi scosese pantofii şi-şi strânsese picioarele sub fund ca un copil. Privirea băiatului alunecă apoi în sus şi i se fixă pe piept. Băiatul se holba de-a dreptul la sânii ei cu ochii ficşi şi mari. Fata se răsuci brusc şi îl săgetă în ochi, iar privirea băiatului se înmuie şi alunecă flasc printre scaunele din faţa sa.
Îi plăcuseră la început mângâierile şi sărutările bărbatului. Şi atingerile lui. Apoi începură să nu-i mai placă. Erau ca o ţesătură fină de păianjen care o învăluia ca într-un cocon de mătase. Simţea cum corpul i se strânge într-un sarcofag de frunze din ce în ce mai solid, cum braţele lipite de corp nu se mai pot desprinde, cum nu-şi mai poate răsuci capul ţintuindu-i privirea de tavan. Nici picioarele nu şi le mai putea mişca. “Şşşşt… - îi şoptise – are să-ţi placă, ai să vezi”.
Bărbaţii care vorbiseră despre politică terminaseră şi stăteau cuminţi cu mâinile în poală ca nişte fete mari. Femeile cu broboadă din faţă nu mai vorbeau despre vreme ci despre cum se scad ochiurile la vesta de lână. În faţă lângă şofer, trei copii cu ghiozdanele în spate ce se întorceau de la şcoală râdeau zgomotos. Doar băiatul de vizavi continua să o măsoare atent. Observă cum o mână şi-o ţine în buzunar şi cum şi-o rostogoleşte continuu ca şi cum ar fi înmuiat plastilina pentru o lucrare nouă. Îl privi din nou în ochi dar de data aceasta băiatul îi înfruntă privirea. Nu-şi mai plecă ochii. Doar mâna isprăvi de rostogolit. Pe buzele băiatului aparu un rânjet obraznic, grotesc şi acesta făcu înspre ea un gest obscen cu limba. Simţi cum tot stomacul i se strânge înspre cerul gurii. Se ridică, îşi apucă în fugă pantofii, alergă în faţă şi îi ceru imperativ şoferului să oprească. Acesta încercă să-i explice că nu e locul potrivit dar privirea fetei îl făcu să renunţe şi frână uşor. Îşi vărsă tot stomacul chiar pe cauciucul maşinii. Pasagerii o priveau atent cu orbitele ochilor goale. Se întoarse cu spatele. Puffff….. auzi zgomotul uşilor închise şi inspiră adânc. Aerul începuse să se cureţe. Se aşeză pe marginea şanţului şi îşi scoase tacticos ciorapii de mătase. Vârful unuia dintre ei se murdarise cu vomă. Îsi mişcă degetele de la stângul. Îi răspunseră vesele. La fel se întâmplă şi cu cele de la dreptul. Era mult mai bine în picioarele goale. Aruncă un ochi de jur împrejur. Doar pădure, un amestec de fag şi de brad specific zonelor premontane. O cărăruie abia vizibilă şerpuia uşor către vârf.
“Acolo cerul este tot timpul albastru - îi spusese Marcel – norii rămân jos ca o plapumă peste oraş iar crestele stau tot timpul în soare”. “Crestele stau tot timpul în soare” – accentuase el. Mergea încet, n-o grăbea nimeni. Ştia că undeva avea să apară şi creasta. Iar de acolo va putea să privească lumea toată la picioarele ei. Soarele cobora pe frunzele copacilor ca mierea topită, scurgându-se încetişor peste marginile zimţate ca şi cum ar fi vrut să se asigure că le şterge pe fiecare pe de-a-ntregul. Păsările împleteau vesele urzeli de borangic între vârfuri de brazi. Undeva un pârâu îşi depăna din caier firul aproape transparent de lacrimi. Se opri să se odihnească. I se păru pentru o secundă că în urma sa un bărbat s-a oprit şi s-a ascuns în iarbă odată cu ea. Semăna cu băiatul din autobuz, probabil coborâse un pic mai încolo. Îşi lăsă trupul pe spate şi frunzele moi începură s-o împresoare. Ar fi putut sta aşa o viaţă, dar se risipi pentru câteva clipe printre frunze pentru a se reculege apoi şi a începe să urce din nou către vârf. Drumul devenea tot mai anevoios, tălpile goale înţepate de pietrele colţuroase începură să doară. Nu mai erau copaci decât ici colo. În rest piatră, smocuri de iarbă şi cer. Poteca dispăruse, nu mai era decât un horn de piatră drept şi aspru. La fiece rotire auzea înapoi respiraţia bărbatului. Ce ar fi putut să vrea de la ea?! Îşi căută buzunarele. Nu avea nici telefon, nici bani, nimic, nimic… La gât purta un lănţişor firav de aur cu iconiţă. Îl desprinse uşor, îl frământă o secundă în pumn apoi îl aruncă în jos pe horn. Ce-ar mai fi putut să vrea de la ea?! Trupul?! Simţea cum pe umeri începuseră să se înfiripeze aripi. Erau subţiri şi moi, dar cu timpul aveau să se întărească, ştia asta. Până în vârf aveau să se transforme în aripi adevărate ca ale oricărei păsări, trebuia doar să aibă grijă să nu le hârşâie de pereţii stâncoşi şi să le strice până acolo. Respiraţia bărbatului era din ce în ce mai aproape, dacă s-ar fi întors brusc l-ar fi atins. Mirosea a ulei de motor respiraţia bărbatului. Şi a votcă proastă.
Nici nu şi-a dat seama când a juns în vârf. Doar pala de vânt iţită dintre pietre care a dat s-o răstoarne ca pe o coajă de nucă a trezit-o. Faţa i s-a luminat toată. Era exact cum îi spusese Marcel. Acolo jos nori rari ca nişte perne mari şi moi suspendate deasupra cătunului, iar sus doar soare şi albastru. Bărbatul pesemne obosise. Nu îi mai auzea respiraţia grea, doar degetele ca nişte rădăcini de copac lungi şi subţiri se întindeau s-o apuce de glezne. Îşi alinie tălpile pe marginea ascuţită a stâncii. Hăul se căsca ca o gură flămândă. Buze îi erau marginile zimţate ale crestei. Îşi pipăi umerii. Era exact asa cum se aşteptase. Şi le scutura puternic de două ori. Un şoim şuieră scurt. Asta nu-i spusese lui Marcel. Fusese micul ei secret, învelit în nopţi suspinânde. Marcel nu ştia absolut nimic despre aripi. Îl păcălise. Se aplecă uşor în faţă şi timpul tăie o falie largă în peretele de albastru. Nu mai simţi nici o apăsare în piept, greaţa îi dispăruse cu totul, cerul era albastru si limpede iar muntele puternic şi înalt. Inspiră adânc şi simţi cum aerul îi curge prin trup ca printr-un băţ de trestie. Totul revenise la normal.

vineri, 4 decembrie 2009

La Non-stop

Aseară pe la şapte rămăsesem fără pâine şi având în vedere că nimic nu alunecă pe gât fără un dumicat de pâine îmi iau picioarele la spinare şi deşi burniţa, era frig şi se făcuse deja întuneric mă avânt spre Non-stop să-mi cumpăr două pâini. Non-stop e o gheretă mică cu pretenţii de magazin universal în care se înghesuie la un loc şi alimente şi pamperşi, şi deodorante şi ţigări, şi detergenţi şi băuturi, în fine, ştiţi voi, cam tot ce-ar trebui să-i fie omului mai la îndemână astfel încât sa dea un 50% în plus la pret da’ să nu mai bată drumul până la mall. Şi unde mai pui că programul e prelungit binişor spre miezul nopţii, căci dimineaţa de pe la 6 face de veghe el, apoi la amiază intră în focul luptei ea, pentru ca spre seară să moţăie în tejghea mamaie că şi aşa e bătrănă şi nu mai poa' să doarmă, astfel încât şi cei noctambuli pot coborî din bloc pentru o gură de cafea, un pachet de ţigări sau o pereche de pampersi, absolut indispensabile dependenţilor.
Ies din casă, merg vreo sută de metri şi când cotesc pe poteca dintre blocuri spre aleea care duce drept spre Non-stop mă lovesc piept în piept cu un munte de om ce stă proţăpită în mijocul drumului. Nu zic nu că şi eu cam mergeam cu capul în pământ ca să nu-mi intre vântul şi picurii fini de ploaie în ochi. Zic frumos pardon şi dau să-l ocolesc, ceea ce-mi ia ceva timp căci tipul e tare bine făcut, când dau cu ochii de mantie. Nu-mi vine să cred şi ridic ochii. Ramân trăsnit. Tipul de care m-am lovit pare coborât dintr-un film istoric. Are o mantie largă care îi acoperă tot trupul şi matură trotuarul în urma sa, are coroană pe cap şi cizme mari şi butucănoase în picioare, în timp ce mâna stângă o sprijină pe mânerul unei săbii lungi până în pământ. Mă uit mai bine. După statură seamănă cu Dinică săracu, dar ăsta al meu e mai tânăr şi are şi plete lungi a la Pitiş, doar că ale bărbatului din faţa mea sunt mai blonde şi buclate frumos de zici că e aranjat în studiourile de la Media-Pro. Şi în plus are şi mustaţă, nu d-asta pe oală ca a lu Ţiriac ci d-aia subţire şi alungită gen D’Artagnan. Mai casc odată ochii la el. Figura îmi pare cunoscută. Nu, nu-i nici George Mihăiţă şi nici Mircea Diaconu deşi parcă ar semăna un pic. Haaa…… îmi scapă din gâtlej ca dopul de la sticla de şampanie, în timp ce punga de pâine şi portofelul se rostoglesc la picioarele mele. În fine îl recunosc. E chiar Fane Babanu. În carne şi oase. Jur dacă vă mint.
- Măria Ta… – apuc să îngaim.
Ştefan mă priveste de sus, deşi cu toate tocurile alea înalte pe care stă cocoţat de zici că-i Columbeanu la braţul lui Moni, abia îmi ajunge la bărbie.
- Cu ce ocazie la Constanţa Măria Ta?
- Iaca am venit să văz ce faceţi cu ţărişoara asta, că de sus de acolo nu se vede prea bine – îmi răspunde Măria Sa privindu-mă încruntat de-ai fi zis că eu eram cauza tuturor belelelor. Înalţ din umeri să-i dau de înţeles că treaba nu mă prea priveşte şi că mai bine ar fi să meargă eventual la primărie să vorbească cu Mazăre că-i mai in temă, dar el nu mă slăbeşte şi continuă – Aţi adus-o de răpă, n-aţi avut nicio grijă de ea. Că ţara asta n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea, şi nu e a voastra ci… şi o bagă până la capăt pe aia cu “urmaşilor urmaşilor voştrii în vecii vecilor” care acu fie vorba între noi nici nu cred că vine de la el ci a citit-o undeva într-un manual de istorie sau în vre-un scenariu de film. Pe măsură ce vorbeşte însă glasul îi capătă tonalităţi tot mai joase şi îl simt cu bubuie ca o baterie de tunuri pregătind lupta cea mare. Atât de mare încât la un ochi de geam din blocul dinspre Dacia apare o cucoană cu capul înfofolit într-un batic uriaş, deranjată probabil de tiradă, ce aruncă un ochi în stânga, unul în dreapta şi nedescoperind nimic nelalocului închide nervoasă fereastra.
- Şttt…….. îi fac semn Măriei Sale ducând degetul la buze, dar Ştefan nu pare dispus să mă ia în seamă.
- Cine conduce acuma Moldova? – mă întreabă brusc şi mă ţintuieşte cu o privire aspră ca şi cum ar avea suliţe în ochi, în timp ce eu mă fac mic între tufisurile de pe alee.
- Păiii….. – mă scarpin în barbă – P.S.D-ul cred, că aşa arată ultimele sondaje de la prezidenţiale.
- Pesedeu? Cine-i Pesedeu ăsta?
- Păiii……. – mă scarpin eu din nou în barbă de data asta teribil de încurcat gândindu-mă cum să-i explic eu tocmai lui Stefan cel Mare cum e cu pluripartitismul. Văzându-mă încurcat Ştefan mă întreabă direct.
- L-au pus boierii sau Poarta?
Îmi vine tot mai greu să amestec lucrurile dar atitudinea Măriei Sale nu lasă deloc cale de întors sau de ezitări.
- Boierii Măria Ta, cam tot ce mişcă în ţara asta e manevrat de boieri. De fapt acuma le zice baroni nu boieri, dar e totuna. Ba mai noi sunt mogulii, da nu ştiu să-ţi explic exact diferenţa între baroni şi moguli aşa că mai bine o lăsăm baltă. Iar cu Poartaaa… nu ne mai războim de vreme bună decât la fotbal şi… - ezit un pic dacă să-i spun sau să nu-i spun, dar cred că e mai bine să mergi pe şleau cu Ştefan deci continui - …ne-au cam terfelit zilele astea. Lui Ştefan un ochi îi plânge, altul îi râde. Ştie că i-a cam pus la respect pe turci şi că o mare parte din merit pentru pacea de acum îi revine, dar e tare trist să afle că Fenerbahce si Galatasaray ne-au zdrobit.
- E bine, dacă e pus de boierii pămănteni e bine – spune Măria Sa un pic mai relaxat. Ce boieri îs?
- Păiii… nu prea îi ştiu că nu prea le am pe astea cu boierii dar îi ştiu pe Hrebenciuc la Bacău, pe Oprişan la Vrancea. Şi-or mai fi şi de pe la alte partide că peste tot sunt. Daaar Maria Ta eu zic că nu e aşa de bine cum spui, că boierii nu prea îşi urmăresc decât interesele lor iar nouă ăstorlalţi ne cam pun pielea pe băţ – îndrăznesc eu o părere personală şi imediat îmi pare rău de îndrăzneală căci îl văd pe Măria Sa cum începe să se umfle ca un curcan şi cum privirea i se cotropeşte de umbre dese şi negre. Apoi încet şi mânios îşi trage sabia din teacă şi o ridică deasupra capului tunând înspre vazduh…
- Scurtaţi cu toţii….
- Ce să scurtăm Măria Ta? – întreb speriat căci Ştefan e de-a dreptul un uragan.
- Boierii! Trebuie scurtaţi cu toţii de-un cap – bubuie Ştefan în timp ce mie îmi e teamă să nu-i cadă sabia aia mare şi grea în cap, că are zece kile pe puţin şi mai facem vre-un pocinog aci între blocuri.
- Nu-i de mâncare?! Vin, grâne…?! - mă descoase Măria Sa.
- Ba vin ar fi şi vin bun, doar că s-a scumpit şi ăsta. S-a aliniat la preţurile internaţionale cică. Şi oricum marile podgorii au fost cumpărate de străini. Ca de altfel tot ce a fost bun. Adevărul e că noi românii nu prea ne pricepem la afaceri şi nici nume bun în exterior nu avem. Şi nici cu grânele nu stăm prea rău Măria Ta. Dacă nu e an secetos merge bine agricultura deşi o facem tot cam ca pe vremea lu matale, cu plugul tras de cai şi cam tot pe atât teren.
- Atunci dările, îs dările prea mari? – mă întreabă el decis să afle cauza nemulţumirii populare.
- Îs, Măria Ta. Şi dările-s mari. Da n-aş zice că asta-i buba, ci că-i nesimţire mare. Se cheltuie aiurea şi doar în interes propriu. Nu tu şosele, nu tu şcoli, nu tu spitale ca lumea. Preţurile mari, salariile mici, justiţie ioc. A mai venit acuma şi problema asta cu băncile de e toată lumea înglodată în datorii până peste cap… E nasol ce mai.
E rândul lui Ştefan să se scarpine după ceafă şi coroana îi alunecă uşor peste ochiul stâng. S-a mai liniştit. Îşi vâră sabia la loc în teacă şi-şi trage coroana la loc pe cap iar eu răsuflu uşurat.
- Tot asta-i soluţtia. Scurtaţi câtiva de-un cap şi să vezi pe urmă cum merg lucrurile. Eu aşa am făcut şi au mers straşnic – mormăie Ştefan şi ochii îi sclipesc strălucitori pentru prima oară de când ne-am întâlnit. Are ochi frumoşi. Mari şi grăitori.
- Eee Măria Ta, lucrurile s-au mai schimbat, nu-i chiar aşa simplu. Deşiii, adevărul e că dacă stau bine să mă gândesc nici nu s-au schimbat prea mult. E cam ca pe vremea lu matale când aveai şi hăţurile şi biciul. Numa că acuma toate-s la ei. Cum dracu să faci justiţie şi să le ieiiii….. dacă nu gâtul măcar un rând de piele când ei dau cu şpaga în stânga şi în dreapta şi aranjează tot….
Ştefan începe să râdă
- Ei lasă, lasă, că şpaga exista şi pe vremea mea, n-aţi inventat-o voi. Şi dădeam la greu. Dădeam în stânga să nu mă lovească ăla, dădeam în dreapta să nu mă lovească ălălalt… dădeam şi noi.
Mă uit uimit la el. Brusc a devenit şi mai mic decât era. Vede că a scăzut în ochii mei.
- Ce te uiţi aşa?! Aşa se face politica, cu biciul într-o mână şi paiele în cealaltă! Când eşti mic şi nu te bagă alţii în seamă trebuie să ştii să te descurci. Dar s-o faci pentru ţară!
Dialogul o ia pe o pantă care mă depăşeşte. Dacă tot ne-am întâlnit îmi stă pe limbă să-l întreb mai degrabă despre drăguţele alea multe pe care le-a avut, că nenumărate biserici ne-au rămas de pe urma lui dragul de el, dar constat că de când stăm de vorbă a început să plouă.
- Să dau o fugă până acasă să-ţi aduc o umbrelă Măria Ta!? S-a făcut vreme rea şi nu voi să răceşti!
- Nu-i nevoie moşule, suntem bărbaţi sau muieri?! – râde Ştefan ca un munte răscolit de lavă şi pentru prima dată îmi pare chiar simpatic. Cred că ne-am putea împrieteni.
- Şi io zic că dacă vrei să afli mai multe de astea cu politica să mergi la primărie, uite încolo vreo două staţii de troleu – mă răsucesc eu şi îi arăt drumul poleit cu lumini multicolore, pregătit pentru Moş Crăciun, care duce spre centru. Când mă îndrept, Măria Sa ia-l de unde nu-i. Dispăruse.
Nu ştiu dacă a rezolvat ceva cu Mazăre dar sunt convins că o să se întoarcă înapoi în lumea lui destul de dezamăgit. Lucrurile nu sunt deloc roz, deşi o parte din ghirlande cam aşa luminează…

miercuri, 2 decembrie 2009

Despre Dumnezeu şi mâna sa dreaptă

Dintre industriile care o duc cel mai bine în ziua de azi industria farmaceutică pare de departe cea mai fericită. Nu trebuie să fii expert pentru a remarca asta. La colţ de stradă s-a mai închis o măcelarie şi s-a deschis o farmacie, în centru a mai dat faliment un butic şi a mai apărut încă o farmacie... În afară de sediile impunătoare de bănci şi de magazinele lucioase cu telefoane mobile, farmaciile sunt singurele care se mai înmulţesc ca ciupercile. Scandalurile cu dealerii de medicamente au prins prime-timeul, reclamele la drajeurile colorate au devenit mai dese decât cele la bere, iar cozile lungi de bătrâni s-au mutat din faţa galantarelor cu tacâmuri înspre cele cu borcanele cu licori dulcege şi pilule trase-n ţiplă. Medicamentul şi boala au devenit înainte de orice un business, unul uriaş.
Ascultaţi aici un interviu cu un tip care mi s-a părut absolut cuceritor Vania Atudorei, microbiolog, de fel din Botoşani, trăind acum în Canada, General Manager al unei companii farmaceutice din Canada, Sterigen. Interviul a fost realizat de către jurnalista Melania Drăgan, în cadrul emisiunii “Observator Ştiinţific” la Radio Cluj.
E doar un crâmpei despre ceea ce înseamnă realitatea care ne înconjoară, adeseori netransparentă şi nepermeabilă. Înainte de toate prevalează interesul şi nimic altceva, nicicum dragostea faţă de aproape. Iar acest interes e învelit mai mereu în poleiala verde foşnitoare ce ia ochii şi pe care dacă te apleci puţin de spate poţi citi fără prea mare greutate “In God we trust”.