Globuri aurite

Fetiţa prinse din nou în pumnul mic ca o linguriţă un ghemotoc de zăpadă şi începu să alerge. Băieţelul o aşteptă şi când puştoaica aruncă ghiuleaua albă se lăsă uşor pe vine, apoi se ridică şi începu să râdă.
- Nu te phrrricepi – o tachină el scuturând din mers o crenguţă de brad care îşi lăsă tot puful de nea în capul fetei.
- O să-ţi muşc ulechea dacă te plind – chicoti ea şi începu din nou să alerge după băieţel dar paşii îi erau atât de mărunţi iar zăpada atât de înaltă…
- Vhrrrei să te thrrrag cu sania lui Moş Ion? – încercă el s-o îmbuneze.
Sania lui Moş Ion era cunoscută în tot cartierul. Era ceva între sania lui Moş Crăciun şi sania de la supermarket. Lungă cât să încapă şase copii, cu spetează lăcuită din lemn, cu tălpici de metal lustruite, aluneca pe gheaţă de-ai fi zis că-i trasă de o armată de reni. Copiii lui Moş Ion erau oameni mari, iar nepoţii veneau rar aşa că sania stătea tot timpul lângă casă şi toţi cei care voiau s-o folosească o luau, se jucau şi o puneau la loc rezemată de zid.
- Daaa…… - se bucură fetiţa. Şi alergară amândoi spre casa de alături. Băiatul, ajuns primul se opri în drum ca trăsnit, cu ochii ţintă spre cotlonul unde ar fi trebuit să fie sania. Fetiţa se opri şi ea speriată câţiva metri mai departe. Chipul copilului trăda o încordare fără margini. După câteva secunde clipi, duse degetul la buze, apoi îi făcu semn să se apropie încet. Ajunsă în dreptul cotlonului fetiţa rămase şi ea ţintuită ca un Moş Crăciun cu palton şi căciuliţă înaltă cu ciucure roşu.
- Moş Clăciuuuuun – murmură ea cu buzele întredeschise, cu ochii mari sticloşi şi palmele mici învelindu-i obrajii ca petalele unui crin, în timp ce “u”-ul se stingea încet ca şuierul unei locomotive ce se pierde printre văi.
Preţ de câteva minute amândoi copiii îl studiară atent pe bărbatul învelit în mantie roşie cu guler alb, cu obrajii îmbujoraţi şi barba albă ce dormita pe sania vecinului. Băiatul îl examină atent din cap până-n picioare şi după ce îşi termină analiza detaliată concluzionă.
- Ăsta nu-i Moş Chrrrăciun!
Fetiţa luă aminte la cuvintele sale dar continuă să studieze atent personajul din faţa sa ca un expert bijutier care vrea să analizeze minuţios toate amănuntele înainte de a trage o concluzie definitivă prind falsul. Şi concluzia veni rece şi ascuţită.
- Eşti plost – căzu moale dar ferm ca o piftie de pui cu rondele de morcov într-o farfurie rotundă cu moşi şi cu reni. Cum să nu fie Moş Clăciun?!
Băiatul îşi rumegă câteva clipe argumentele apoi începu expunerea de motive mângâindu-şi cu o mână bărbia în timp ce pe cealaltă o folosea pentru a se ajuta în explicaţii.
- N-ahrrre sac!- veni repede primul argument, destul de solid de altfel având în vedere îndeletnicirea primară a individului dar fetiţa îl contracară cu un râs subţire şi incisiv ca o lamă de ras.
- Păi nu vezi că doalme? A telminat de împălţit cadourile şi acum doalme. Când o să se tlezească o să se ducă după alte cadouli şi o să vină cu sacul plin – explică ea pe îndelete ca să înţeleagă tot românul.
- Şi e şi phrrrea slab, nu are buhrrrta ca Moş Chrrrăciun şi n-ahrrre nici obhrrraji bucălaţi şi nici ochelahrrri hrrrotunzi.
Fetiţa păru o clipă descumpănită mai ales în privinţa burţii bărbatului căci diametrul mijlocului său părea să se fi micşorat considerabil faţă de anii anteriori.
- A slăbit ca să alunece pe coş – decise fetiţa mulţumită şi ea de motivaţia găsită şi de viteza cu care aceasta alunecă pe buzele ei. Altfel al fi lămas înţepenit cum am văzut eu în filmu ăla. Şi de-aia n-ale nici ochelali, să nu-i cadă când coboală pe coş, că dacă coboală cu capu în jos îi cad ochelalii şi nu mai vede unde ajunge şi cade cu fundu în jălatec.
Băieţelul nu părea însă să-şi fi terminat argumentele şi studiind atent îmbrăcămintea Moşului scoase din mânecă ultimul as.
- Şi ce Moş e ăsta cu pantofi neghrrri şi cu pantaloni ca ai lu tata? – întrebă el ironic. Thrrrebuia să aibă cizme înalte şi pantaloni hrrroşii.
Contrargumentele fetiţei păreau a se fi sfârşit căci se încruntă încercând să găsească ca într-un sac de Moş Crăciun fără fund câteva motive plauzibile pentru care Moşul s-ar fi oprit în oraşul lor mic îmbrăcat ca un bărbat orişicare cu pantaloni la dungă şi pantofi negri. Apoi brusc se lumină şi cu un chip zâmbitor de păpuşă dulce întinse soluţia salvatoare ca o felie de unt pe pâinea proaspăt prăjită.
- Plecis i-a dat la un moş bătlân cale nu avea încălţăli şi pantaloni de ialnă – concluzionă ea. Şi pentru a tăia şirul motivelor contra veni repede cu argumentul pro cel mai puternic. Şi nu vezi ce balbă albă şi male ale?! Exact ca Moş Clăciun.
Băiatul trebui să se recunoască învins. Toate contrargumentele fetiţei stăteau în picioare iar motivaţia pro găsită de ea era absolut validă. Nu înainte de a fi verificată însă! Aşa că băieţelul se apropie cu paşi mărunţi până lângă bărbat, îşi scoase o mănuşă şi cu două degetele subţirele apucă un fir din barba albă şi cârlionţată a acestuia şi începu să tragă. Barba nici nu se deşiră şi nici nu se dezlipi. Ba mai mult, firul îşi descolăci una câte una buclele naturale şi când deveni drept ca o andrea începu să muşte pofticios din bărbia bărbatului. Acesta scoase un mormăit ca de urs şi-şi trecu mâna înmănuşată peste barbă, întorcându-se pe partea cealaltă. Copiii încremeniră şi după o clipă de fâstâceală o rupsera la fugă, oprindu-se zece metri mai încolo.
Abia trăgându-şi răsuflarea fetiţa înfipse în cele din urmă steagul pe culmea disputei cu fratele său cu o mişcare bruscă şi fermă, ridicându-şi bărbia semeţ în aer.
- Vezi?!
Apoi se făcu linişte.

***

- Auchhh – ţipă bărbatul şi deschise ochii mari, proţăpindu-se încremenit de sania pe care stătea şi încercând să se dumirească unde se află şi ce caută acolo.
Îi privi atent pe cei doi copii, un băieţel cu figură de şoricel de vreo patru cinci ani care ţinea în mână un încălzitor electric industrial asemănător cu un foen de uscat părul şi o fetiţă ceva mai mică cu o mutrişoară de vulpiţă care ţinea în mână o cană mare de ceai. În jur scule, piese de autoturism şi chiar un autoturism întreg aproape nou.
- Cine sunteţi voi?
- Ea e gâza mică – răspunse băieţelul fără să clipească.
- Şi el e clocodilu male – completă fetiţa uşor intimidată.
- Şi ce naiba caut eu aici?
Copiii se codiră o clipă, se împunseră unul pe altul cu cotul până când fetiţa îşi făcu în cele din urmă curaj.
- Ai adolmit pe sania lui unchiul Ion Moşule şi ai îngheţat. Noi te-am adus aici în galaju lu tata să te dezgheţăm. Moşul îşi privi hainele şi mai ales mantia cea roşie şi îşi aminti pe dată totul.
- Eiii, lasă ăla jos – se stropşi el înspre băiat şi îi împinse cu mâna într-o parte aparatul cu aer cald ce împroşca înspre dânsul jeturi de fierbinţeală, ca şi cum ar fi încercat să iasă din raza de acţiune a unui pistol primejdios.
- Ţi-am adus şi ceai – sări fetiţa cu vorba şi îi întinse bărbatului o cană mare aburind şi mirosind a fructe uscate, a scorţişoară şi a lămâie verde.
Bărbatul dădu să se ridice dar constată cu uimire că degetul mare de la piciorul stâng nu se mai propteşte în vârful pantofului, de altfel prea strâmt, ca până mai deunăzi, ci viermuie zglobiu ca un gândac desprimăvărat. Îşi deplasă concentrarea înspre dreptul şi totul se petrecu întocmai ca la stângul ceea îl determină până la urmă să privească cu curaj înspre ele. Amândouă, împreună cu celelalte opt o duceau chiar mai bine decât ar fi bănuit înmănuşate fiind într-o pereche de papuci de casă moi şi călduroşi cu bordură argintie şi monogramă, în timp ce pantofii uzi odihneau moleşiţi sub caloriferul de fontă.
Bărbatul zâmbi, Moşul sosise în sfârşit şi la el. Apucă cana de ceai din mâna fetiţei şi începu să-i iscodească curios pe cei doi prichindei.
- Şi cum am ajuns aici? M-a adus sania lu Moş Crăciun? – întreba el amuzat întinzându-se pe spătar pentru a-şi savura ceaiul.
- Ba nu! – se îţi băieţelul oarecum iritat de nedreptatea ce plutea în aer. Te-am thrrras noi cu sania lu Moş Ion. Tu dohrrrmeai.
Bărbatul zâmbi iar.
- Da voi sunteţi fraţi mă?
- Eu sunt fhrrrate şi ea e sohrrră…. – îl lămuri băieţelul foarte sigur pe el.
- Şi cum se face că tu eşti rârâit şi soră-ta e peltică dacă sunteţi fraţi?
- Când ne-am născut Doamne Doamne a luat lâul de la mine şi i l-a dat lui deşi mai avea unul. Aşa a spus mama.
- Rrrr–ul vrei să spui.
- Da, llll–ul.
Bărbatul se înveseli şi începu să râdă de-a binelea ceea ce îi mulţumi foarte tare pe cei doi copii.
- Ia să vedem poţi să zici “Rică nu putea să zică / Râu, răţuşcă, rămurică”?
- Nu zic! – se bosumflă fetiţa. Eu nu sunt copil – adăugă ea şi îi stătea pe limbă să adauge şi “prost” dar o lăsă aşa neterminată pentru a nu mai da loc la alte discuţii în contradictoriu.
- Nu eşti copil? Dar ce eşti? – se arătă bărbatul mirat.
- Domnişoală.
Era chiar bine. Foarte bine. După atâtea zile de stat în stradă şi făcut pe MoşCrăciunul o mică pauză fierbinte îi venea de minune. Băgă mâna în buzunarele mantiei. În stângul căştigurile de Moş. Un pumn de mărunţiş şi câteva hărtii mici. În dreptul… potul cel mare, de la neatenţii care se fâţâiseră cu buzunarele doldora prin dreptul mâinii sale dezmorţite, un teanc mare de bancnote.
- Moşule, da tu eşti Moş Clăciun adevălat? – întrebă fetiţa care începea să aibă îndoieli privind decizia de mai devreme. Bărbatul din faţa sa se comporta exact ca un bărbat, nu ca un Moş.
- Bineînţeles – zâmbi bărbatul şi barba sa albă începu să surâdă şi ea.
- Şi când ne aduci cadoulile? – întră fetiţa direct în subiect.
Bărbatul începu să râdă. Până una alta el era cel care primise cadourile.
- Eiiii dar ce nevoie aveţi de cadouri? Voi sunteţi cei mai bogaţi copii pe care i-am cunoscut. – şi până să se aştearnă mirarea pe feţele celor doi duse o mână spre gulerul băieţelului şi ridică în aer un bănuţ argintiu pe care îl întinse acestuia. Făcu apoi exact acelaşi lucru cu fetiţa.
- Uauuu…. – se minunară în cor cei doi.
Bărbatul zâmbi şi continuă să caute bănuţi pe după urechi, în buzunare, în mâneca de la palton, în ciuful din creştet, în şosete şi peste tot găsi câte o monedă strălucitoare…
- Ţi-am spus eu! – şopti fetiţa căreia îi revenise inima la loc, privind pumnul plin de bănuţi.
Băiatul era şi el extaziat. Bărbatul în schimb studia cu un ochi copiii şi cu celălalt maşina din faţa sa. Nu era deloc rea. Dacă ar fi avut şi cheile în contact… Dar nu le avea.
- Moşule, dahrrr de ce eşti aşa slab? – se hotărî băieţelul în cele din urmă să lămurească o problemă care îi stătea pe creier de mai bine de o oră.
Bărbatul izbucni într-un hohot de râs nestăvilit care făcu să se cutremure pereţii. Îşi căută câteva secunde cuvintele apoi explică.
- Am fost răcit. La noi la Polul Nord e tare tare frig. Şi m-a prins răceala când mă duceam să dau mâncare la reni că ieşisem doar în pulover.
- La leni? – ţipă fetiţa. Ai venit cu lenii? Unde sunt lenii?
- I-am lăsat la benzinărie, că ni s-a terminat combustibilul. Şi a trebuit să vin încoace pe jos – intră bărbatul în joc.
- La benzinăhrrrie?! – se miră băieţelul. La benzinăhrrrie se vinde doahrrr benzină. Şi motohrrrină, nu mâncahrrre pentru hrrreni.
- Eiii… sunt benzinării speciale pentru reni.
- Şi ce mănâncă lenii tăi? – vru să ştie fetiţa.
- Jălatec – râse bărbatul.
- Jălatec?! – se mirş fetiţa care ştia că doar mârţoagele răpciugoase mănâncă jăratec, nicidecum renii din Laponia.
- Jăletec din pulberi de stele. Ştii, noaptea stelele ard şi ziua se fac tăciuni cu care se hrănesc renii – completă bărbatul şi toată lumea fu mulţumită. Mmmm… sau nu chiar. Căci fetiţa continuă interogatoriul.
- Şi unde stau lenii?
Bărbatul zâmbi iar, se întinse alene pe sanie şi explică de-a fir a păr totul despre căsuţa mică de la Polul Nord, despre reni, despre fabrica de jucării a lui Moş Crăciun, despre ajutoarele sale nenumărate venite din inima pădurii, despre ocheanul uriaş cu care îi priveşte pe copiii de pe Pământ şi despre iscoadele care îi trimit veşti ca să-l ţină la curent cu ceea ce mai fac şi ce mai dreg.
- Iscoade? – se încruntă băieţelul.
- Iscoadeeeee – se lumină bărbatul dintr-o dată, zărind cheile de la maşină pe una din policioarele nenumărate din garaj. Apoi se aplecă de spate şi cu degetul mijlociu şi cel mare mimă mersul iscoadelor pe planeta paltoanelor. Iscoadele lui Moş Crăciun sunt veveriţele şi pisicile. El le-a trimis pe pământ ca să îi supravegheze pe copiii necuminţi.
- Dar noi suntem cuminţi – ţipară în cor cei doi prichindei deşi nimeni nu încercase să-i convingă de contrariu.
- Eu ştiu….?! – murmură bărbatul, mustăcind cu ochii la cheia de pe policioară, în timp ce mâna sa stângă se strecura ca o lighioană sălbatecă înspre ea. Apoi se încruntă brusc. Un cor de voci răsări ca din senin la uşa garajului.
- Cine o fi?
- Tata – strigă fetiţa veselă ca o porumbiţă gata să-şi ia zborul.
- La ora asta?! E abia zece! – se miră Moş Crăciun care era şi el pregătit să-şi ia zborul dar sosirea musafirilor nepoftiţi îi tăie elanul. Uşa de la garaj începu să se ridice.
- Da, l-am sunat noi, doal nu cledeai ca te-am invitat asa fălă să-i spunem. I-am spus că te chemăm aici şi el ne-a spus să avem glijă de tine că cilculă mulţi Moşi falşi plin olaş şi al fi bine să-i plindem până când apale cel adevălat. Ca să nu se supele pe noi.
Uşa se deschise complet şi în strălucirea zăpezii trei bărbaţi dintre care doi în uniformă de poliţist începură să-şi definească contururile. Bărbatul cu barba albă întoarse capul încruntat înspre prichindei dar aceştia dispăruseră. Rămaseră doar două globuri aurii vibrând jucăus în lumina orbitoare a iernii.