Inspirări

Fata clipi de două ori scurt apoi ochii ii rămaseră larg deschişi ca şi cum ar fi fost daţi peste cap şi s-ar fi blocat în poziţie răsturnată. Îi închise din nou şi-i strânse cu putere până când o mulţime de steluţe argintii începură să-i invadeze pupilele. Apoi îi deschise iar, încet, cu teama unui pacient proaspăt operat de cataractă care urmează să evalueze reuşita operaţiei. Se simţea ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-o comă lungă şi profundă. Se trezise ca picată din cer singură, pe o stradă aglomerată dintr-un oraş mare pe care nu-l recunoştea. Oameni de toate vârstele înaintau înspre ea cot lângă cot, umăr lângă umăr ca un zid, ca un şarpe uriaş cu o mie de cocoaşe ce se înălţau şi coborau într-un dans satanic, împresurându-şi prada cu gesturi hipnotice. Rămăsese stană de piatră în mijlocul drumului şi oamenii se loveau de ea ca de-un stâlp. Un bărbat îmbrăcat sărăcăcios ce ducea pe umăr un vraf de cărţi legat cu sfoară groasă de cânepă la fel de jerpelite precum hainele pe care le purta o lovi cu cotul în obraz. Apoi naveta de bere pe care omul o umpluse cu cărţi şi pe care o târa după dânsul cu o curea din piele veche şi descărnată ca pe un căţel se încurcă în picioarele sale. Se feri în ultima clipă şi stuchi înspre el printre buze un “Îm pizda mă-tii”, dar bărbatul îşi continuă drumul fără să pară afectat de izbucnirea fetei. Îl urmări cu privirea, frapată de amestecul acela ciudat de bere şi carte, de alb şi de negru.
- Dă-mi şi mie un ban tanti, dă-mi şi mie un ban – apărură ca din senin doi puradei îmbrăcaţi binişor, cu priviri galeşe atraşi probabil de mila din privirea fetei care se scurgea peste urmele tălpilor lăsate de bărbatul cu cărţile. Primul cuteză chiar să o apuce de o mânecă a jachetei în încercarea de a-i atrage atenţia, căci fata părea complet pierdută şi nedornică să-şi coboare privirile asupra lor. Ca trezită din vis fata reacţionă în mod total opus decât şi-ar fi dorit pezevenghiul şi fără nici o avertizare îi raşchetă obrazul cu vârful degetelor ţipând înspre el:
- Cară-te de-aici, milogule! Apoi brusc, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o dată în mijocul unei autostrăzi aglomerate, se încordă ca o pisică încolţită de dulăi, se retrase câţiva paşi unduindu-se ca o dansatoare printre partenerii înfocaţi, lipindu-se în cele din urmă cu spatele de zidul clădirii. Încet, cu mâinile depărtate înapoi pe lângă corp atingând zidul ca şi cum n-ar fi vrut să piardă contactul cu singurul lucru palpabil în care avea încredere, alunecă uşor pe lângă el până într-un gang ce făcea legătura pe sub bloc între două străzi.
În întunericul din gang o vietate fără picioare înfiptă pe o placă de lemn alunecând pe rulmenţi întoarse capul înspre ea. Ochiul îşi repoziţionă conurile şi bastonaşele şi se înşurubă în semiobscuritatea gangului. Era o femeie mărunţică. Cu o mână îşi ţinea în poală un fel de mănuşi făcute din anvelopă de maşină pe care le folosea probabil când îşi manevra căruţul improvizat, iar pe cealaltă şi-o pierduse în blana un dulău mare şi alb care stătea culcat lângă ea. Şi femeia şi câinele erau ireal de curaţi. Femeia era chiar îngrijită iar dulăul nu părea deloc să se încadreze în peisaj, dând impresia mai degrabă că este coborât dintr-o pictură cu stâne uitate de Dumnezeu în poieni aninate de-albastru şi munţi ninşi. La vreo trei metri mai departe, la ieşirea din gang, câteva javre stăteau şi ele tolănite la soare. Un bărbat tânăr cu tricou de marinar trecu agale prin gang scuipând printre dinţi coji negre de seminţe şi se opri o clipă în faţa femeii rânjind hidos. Câinele îşi ridică botul şi începu să scoată un gâjâit aspru ca şi cum ar fi încercat să-l avertizeze pe trecător “ai face mai bine s-o ştergi chiar înainte de a-ţi arăta cum ştiu să fac”. Bărbatul păru că înţelege mesajul căci îşi vârî seminţele în buzunar şi îşi văzu de drum.
“Nu te lăsa târâtă de vârtej. Ieşi din puhoi şi încearcă să priveşti totul dintr-o parte nu din interior” – îi spusese Marcel. Deşi în centrul oraşului, gangul miroasea îngrozitor a urină. Pete cuidate ca un muşchi verde înflorite ici colo lângă ziduri indicau faptul că locul era folosit noaptea drept latrină. Mirosul o făcea să verse. Ca un animal hăituit căută din ochi o cale de scăpare. Se roti pe călcâie, se strecură pintre javrele tolănite la soare şi dispăru pe cealaltă ieşire din gang, pentru a rătăci apoi pe străduţele înguste ce se ţeseau ascunse dincolo de zidurile înalte ale blocurilor. “Pufff” auzi deodată lângă ea şi zgomotul o sperie îngrozitor. Ridică ochii şi zări autobuzul care oprise în staţie. Era aproape gol. Sări înăuntru şi se întinse pe un scaun. Încercă să-şi amintească ce caută în oraş, cine a adus-o. Oamenii pe care îi zărise îi păreau cu toţii încruntaţi şi mânioşi. Nimeni nu zâmbea. Hainele le erau cernite. Şi vechi. Mâinile parcă le tremurau. Şi ochii le păreau încercănaţi. Autobuzul se depărta de centru. Intrase în cartier. Mergea încet căci drumurile erau proaste. O femeie între două vârste, cu patru sacoşe pline urcă în grabă şi se revărsă lângă ea. Făcuse cumpărăturile: ceapă, cartofi, o sticlă de ulei, una de cola, ceva fructe, pâine. Avea faţă asudată. Şi câteva fire negre dizgraţioase deasupra buzei de sus. Cuprinse cu o mână toate sacoşele încercând să-şi scoată cu cealaltă biletul din portofel. Reuşi dar cu preţul pierderii conţinutului uneia dintre sacoşe.
- Luav-ar dracu să vă ia pe toate. Grijania şi morminţii mamii voastre - sudui femeia fără să pără că încearcă să-şi pogoare mânia asupra cuiva anume ci vrea doar să-şi slobozească greutatea sufletului. După ce compostă biletul încercă ceea ce părea cu adevarat imposibil, să-şi ţină într-o mână cele trei sacoşe pline ochi şi cu cealaltă să adune produsele răspândite prin tot autobuzul. Nu părea însă descumpănită. Ridică de sub scaunul din faţă o conopidă, de sub picioarele fetei două cutii de ciuperci, de pe coridorul dintre scaune o pungă cu salată verde şi un măr… Un tânăr imberb cu alură de tocilar al clasei o ajută să strângă şi restul de mere răspândite pe sub scaune. Doar o varză mare şi albă ajunsă la prima frână până în faţă la şofer, sfârşi tragic prăvălindu-se pe treptele maşinii şi fiind strivită între uşă şi perete la prima staţie…
Fata privi pe fereastră. Nu numai hainele oamenilor erau cenuşii. Şi străzile erau, şi casele erau, şi copacii, chiar şi florile. Nici nu remarcase florile. Erau mici şi multicolore aşezate în rânduri înguste şi lungi din sărăcie. Nu mai fuseseră udate de foarte mult timp iar praful şi gazele de eşapament de la maşini le axfisiaseră de tot. Erau palide. Dacă ar fi fost primar, ar fi dotat fiecare floare cu o mască albă de tifon.
Tot nu-şi putea aminti cine o adusese acolo. “În viaţă esţi întotdeauna singur, important este să ştii cu cine” – îi spusese Marcel. Încercase să ţină mereu cont de sfaturile lui. Ştia ce vrea să spună Marcel. Era însă mai singură ca niciodată. Avea senzaţia că oraşul încearcă să o strivească ca pe o insectă. O speriau privirile oamenilor, glasurile lor, gesturile lor, respiraţia lor. Avea nevoie de aer şi de spaţiu.
Maşina opri şi nu se mai urni. Toţi pasagerii coborâseră. Fata înţelese că e capăt de linie. Era gara. Evită să se îndrepte spre gară şi o luă spre stânga. După mulţimea de autobuze înţelese că trebuie să fie o autogară. Privi pierdută înspre ele. Ar fi vrut să se poată preface în pisică, să aştepte tolănită pe cabina vânzătoarei de bilete plecarea în cursă a primeia dintre ele, pentru ca apoi să sară din mers pe acoperişul ei şi să se piardă în neant. Deşi ştia că nu poate face asta încercă să se facă mică în spatele unui tei şi aşteptă plecarea primei maşini. Apoi ieşi brusc şi-i făcu cu mâna şoferului semn să oprească. Şoferul îi zâmbi şi-i deschise. Se întinse pe bancheta din spate. Închise ochii.
“Niciodată să nu ţii ochii închişi când te afli printre oameni – îi spusese Marcel – întotdeauna să îi ţii deschişi, să priveşti în jurul tău, să observi detaliile”. Ştia însă că nu poate să afle ce căuta în oraş şi cine a adus-o decât dacă cobora înlăuntru. Acolo erau toate amintirile ei, tot trecutul şi tot prezenul. La masa lor venise un alt bărbat. Marcel îi spuse doar atât “El este”. Deschise ochii, o durere surdă îi străfulgerase tot trupul din creştet până în vârfurile degetelor de la picioare. Maşina ieşise din oraş. Pământul era uscat. Vara fusese secetoasă. La fiece adiere de vânt o pală de praf se ridica uşor în aer, făcea câteva vârtejuri ca o rochie cu volane a unei dansatoare de flamengo pentru a coborî apoi câţiva metri mai încolo şi a se întinde sfârşită.
- Până unde? – o auzi pe puştoaica care se proţăpise în faţă sa răsfoind un carneţel între degete.
Glasul fetei îi părea pierdut în ceaţă, ca un contur de cavaler ce şi-a salvat iubita şi dispare cu ea îndărătul poveştii să-şi savureze victoria.
- Până unde mergi? – insistă pustoaica. Nu părea să aibă mai mult de 15-16 ani. Fusese vopsită blond cândva demult căci firele de păr erau negre înspre creştet şi deschise la culoare spre vârf. Era rujată strident, cu unghiile roşii de vampiroaică şi mesteca gumă. O bluză decoltată larg îi dezvelea o pereche de sâni rotunzi şi tari ca două jumătăţi de pepene galben. Gulerul bluzei era negru. Fata nu reuşi să înţeleagă ce vrea puştoaica.
- Ce dracu fată! Tu nu vrei să plăteşti?! De cât să-ţi tai bilet? Zi-mi acu că dacă nu îi zic lu Nea Mihai să oprească şi te dau jos aici – se răţoise puştoaica. Abia atunci înţelese. Era vorba de bani. Băgă mâna în buzunarul jachetei şi scoase două hârtii motolite. Era tot ce avea. Le privi mirată şi le netezi cu dosul palmei. Pe una scria cinci lei şi pe cealaltă un leu. I le întinse puştoaicei iar aceasta strâmbând din nas îi tăie un bilet de şase lei.
Bărbatul luase loc la masa lor iar Marcel îi lăsase singuri. Îi făcuse la plecare cu ochiul şi îi şoptise la ureche “Să nu mă dezamăgeşti prinţeso!” Apoi îi lăsase un sărut abia atins pe tâmplă. Atât îşi mai amintea şi nimic altceva. După primul pahar se tăiase filmul, ca şi cum cineva iar fi pus un praf în băutură. Doar franjuri… dansul atârnată cu braţele pe după gâtul lui, intrarea în cameră când trebuise să o lase jos din braţe ca să-şi caute cheia, baia orbitoare, apoi buzele lui pe tot corpul…
Autobuzul frână brusc. O turmă de oi traversa soseaua. Ciobanii, trei băieţandri subţirei încercau să scurteze traversarea grăbindu-le de la spate cu ciomegele lungi dar oile nu păreau să se sinchisească de graba băieţandrilor. Îndesate unele cu capul în fundul celorlalte înaintau nici încet, nici repede. O dâră neagră ca o armată de furnici dolofane rămase în urma lor de-a curmezişul şoselei. Fata zâmbi, niciodată nu înţelesese cum o puteau face aşa din mers, în timp ce traversau şoseaua. Autobuzul se urni. Şoferul scoase capul pe geam iar fata crezu că Nea Mihai o să-i înjure pe băieţandri, dar n-o făcu ci îi întinse unuia din ei două ţigări, îl salută cu două degete la tâmplă şi închise fereastra. Apoi acceleră.
Câmpia nu mai era netedă. Şi nici şoseaua. Câmpiei începuseră să-i crească nişte tuberculi proeminenţi, alungiţi precum castraveţii. Apoi tuberculii începură să crească sub ochii fetei aşa cum Făt Frumos creştea în basm într-un an cât alţii în şapte şi se transformară în coline dulci. Maşina lui Nea Mihai începu să tuşească. Nu mai mergeau drept nici măcar o sută metri iar drumul era uşor în pantă. Undeva în depărtare se zărea un sat risipit sub poala muntelui ca o turmă de capre negre. Acolo ar fi vrut să coboare.
Închise ochii, dar opintelile maşinii îi răscoleau şi trupul şi sufletul şi-i făceau greaţă. Pe scaunul din faţă două femei în vârstă, cu boccele din pânză cafenie vorbeau despre ploaie. Că nu mai vine. Mai în faţă în stânga doi bărbaţi cu figuri de tractorişti vorbeau despre politică. În rând cu ea, de partea cealaltă a culoarului un flăcăinadru privea pe fereastră. Fata îl scrută o secundă cu privirea. Părea un elev ce se întoarce acasă de la şcoala din oraş. Avea o servietă subţire şi o jachetă din pânză de doc jupuită pe la guler şi pe la coate. În jos avea nişte blugi jerpeliţi şi o pereche de adidaşi albi ce contrastau puternic cu restul îmbrăcăminţii. Era însă evident de ce proprietarul lor voise cu tot dinadinsul să-i încalţe, erau noi-nouţi.
“Nu ieşi în evidenţă decât atunci când ai nevoie. Ocheşti şi loveşti. În rest rămâi în umbră cu simţurile la pândă” – îi spusese Marcel. Nu-şi amintea deloc cine e Marcel. Nu-şi amintea nici macar vreo trăsătură a chipului său. Marcel era un fel de nor în interiorul căruia plutea. Nu avea nici formă şi nici contur. Marcel era pretutindeni şi nicăieri. Cu coada ochiului observă că băiatul de pe bancheta de alături o studiază atent. Cu faţa aia nu poate să fie student, poate elev pe la vreo şcoală de mecanici agricoli - gândi fata. Îşi sprijini capul de speteaza scaunului din faţă şi continuă să-l observe pe băiat cum îi priveşte atent picioarele. Îşi scosese pantofii şi-şi strânsese picioarele sub fund ca un copil. Privirea băiatului alunecă apoi în sus şi i se fixă pe piept. Băiatul se holba de-a dreptul la sânii ei cu ochii ficşi şi mari. Fata se răsuci brusc şi îl săgetă în ochi, iar privirea băiatului se înmuie şi alunecă flasc printre scaunele din faţa sa.
Îi plăcuseră la început mângâierile şi sărutările bărbatului. Şi atingerile lui. Apoi începură să nu-i mai placă. Erau ca o ţesătură fină de păianjen care o învăluia ca într-un cocon de mătase. Simţea cum corpul i se strânge într-un sarcofag de frunze din ce în ce mai solid, cum braţele lipite de corp nu se mai pot desprinde, cum nu-şi mai poate răsuci capul ţintuindu-i privirea de tavan. Nici picioarele nu şi le mai putea mişca. “Şşşşt… - îi şoptise – are să-ţi placă, ai să vezi”.
Bărbaţii care vorbiseră despre politică terminaseră şi stăteau cuminţi cu mâinile în poală ca nişte fete mari. Femeile cu broboadă din faţă nu mai vorbeau despre vreme ci despre cum se scad ochiurile la vesta de lână. În faţă lângă şofer, trei copii cu ghiozdanele în spate ce se întorceau de la şcoală râdeau zgomotos. Doar băiatul de vizavi continua să o măsoare atent. Observă cum o mână şi-o ţine în buzunar şi cum şi-o rostogoleşte continuu ca şi cum ar fi înmuiat plastilina pentru o lucrare nouă. Îl privi din nou în ochi dar de data aceasta băiatul îi înfruntă privirea. Nu-şi mai plecă ochii. Doar mâna isprăvi de rostogolit. Pe buzele băiatului aparu un rânjet obraznic, grotesc şi acesta făcu înspre ea un gest obscen cu limba. Simţi cum tot stomacul i se strânge înspre cerul gurii. Se ridică, îşi apucă în fugă pantofii, alergă în faţă şi îi ceru imperativ şoferului să oprească. Acesta încercă să-i explice că nu e locul potrivit dar privirea fetei îl făcu să renunţe şi frână uşor. Îşi vărsă tot stomacul chiar pe cauciucul maşinii. Pasagerii o priveau atent cu orbitele ochilor goale. Se întoarse cu spatele. Puffff….. auzi zgomotul uşilor închise şi inspiră adânc. Aerul începuse să se cureţe. Se aşeză pe marginea şanţului şi îşi scoase tacticos ciorapii de mătase. Vârful unuia dintre ei se murdarise cu vomă. Îsi mişcă degetele de la stângul. Îi răspunseră vesele. La fel se întâmplă şi cu cele de la dreptul. Era mult mai bine în picioarele goale. Aruncă un ochi de jur împrejur. Doar pădure, un amestec de fag şi de brad specific zonelor premontane. O cărăruie abia vizibilă şerpuia uşor către vârf.
“Acolo cerul este tot timpul albastru - îi spusese Marcel – norii rămân jos ca o plapumă peste oraş iar crestele stau tot timpul în soare”. “Crestele stau tot timpul în soare” – accentuase el. Mergea încet, n-o grăbea nimeni. Ştia că undeva avea să apară şi creasta. Iar de acolo va putea să privească lumea toată la picioarele ei. Soarele cobora pe frunzele copacilor ca mierea topită, scurgându-se încetişor peste marginile zimţate ca şi cum ar fi vrut să se asigure că le şterge pe fiecare pe de-a-ntregul. Păsările împleteau vesele urzeli de borangic între vârfuri de brazi. Undeva un pârâu îşi depăna din caier firul aproape transparent de lacrimi. Se opri să se odihnească. I se păru pentru o secundă că în urma sa un bărbat s-a oprit şi s-a ascuns în iarbă odată cu ea. Semăna cu băiatul din autobuz, probabil coborâse un pic mai încolo. Îşi lăsă trupul pe spate şi frunzele moi începură s-o împresoare. Ar fi putut sta aşa o viaţă, dar se risipi pentru câteva clipe printre frunze pentru a se reculege apoi şi a începe să urce din nou către vârf. Drumul devenea tot mai anevoios, tălpile goale înţepate de pietrele colţuroase începură să doară. Nu mai erau copaci decât ici colo. În rest piatră, smocuri de iarbă şi cer. Poteca dispăruse, nu mai era decât un horn de piatră drept şi aspru. La fiece rotire auzea înapoi respiraţia bărbatului. Ce ar fi putut să vrea de la ea?! Îşi căută buzunarele. Nu avea nici telefon, nici bani, nimic, nimic… La gât purta un lănţişor firav de aur cu iconiţă. Îl desprinse uşor, îl frământă o secundă în pumn apoi îl aruncă în jos pe horn. Ce-ar mai fi putut să vrea de la ea?! Trupul?! Simţea cum pe umeri începuseră să se înfiripeze aripi. Erau subţiri şi moi, dar cu timpul aveau să se întărească, ştia asta. Până în vârf aveau să se transforme în aripi adevărate ca ale oricărei păsări, trebuia doar să aibă grijă să nu le hârşâie de pereţii stâncoşi şi să le strice până acolo. Respiraţia bărbatului era din ce în ce mai aproape, dacă s-ar fi întors brusc l-ar fi atins. Mirosea a ulei de motor respiraţia bărbatului. Şi a votcă proastă.
Nici nu şi-a dat seama când a juns în vârf. Doar pala de vânt iţită dintre pietre care a dat s-o răstoarne ca pe o coajă de nucă a trezit-o. Faţa i s-a luminat toată. Era exact cum îi spusese Marcel. Acolo jos nori rari ca nişte perne mari şi moi suspendate deasupra cătunului, iar sus doar soare şi albastru. Bărbatul pesemne obosise. Nu îi mai auzea respiraţia grea, doar degetele ca nişte rădăcini de copac lungi şi subţiri se întindeau s-o apuce de glezne. Îşi alinie tălpile pe marginea ascuţită a stâncii. Hăul se căsca ca o gură flămândă. Buze îi erau marginile zimţate ale crestei. Îşi pipăi umerii. Era exact asa cum se aşteptase. Şi le scutura puternic de două ori. Un şoim şuieră scurt. Asta nu-i spusese lui Marcel. Fusese micul ei secret, învelit în nopţi suspinânde. Marcel nu ştia absolut nimic despre aripi. Îl păcălise. Se aplecă uşor în faţă şi timpul tăie o falie largă în peretele de albastru. Nu mai simţi nici o apăsare în piept, greaţa îi dispăruse cu totul, cerul era albastru si limpede iar muntele puternic şi înalt. Inspiră adânc şi simţi cum aerul îi curge prin trup ca printr-un băţ de trestie. Totul revenise la normal.