joi, 31 iulie 2008

Nu ştiu alţii cum sunt

Nu ştiu alţii cum sunt dar dacǎ mie nu-mi place ceva mi se citeşte pe suflet. Nu pe faţǎ, nu în ochi, nu în cuvinte. Mǎ crispez înlǎuntru şi las sǎ se vadǎ prea puţin în afarǎ asftel încât cu greu îţi poţi da seama cǎ sufletul meu s-a proptit pe picioarele din spate ca un catâr încǎpǎţânat şi nu are de gând sǎ se mai clinteascǎ din loc. Dacǎ nu sunt luat prin surprindere e ok, am timp sǎ-l trag într-un colţ şi sǎ-l fac atent “auzi mǎ, ce-o sa vezi n-o sǎ-ţi placǎ, dar sǎ nu care cumva sǎ mǎ faci de ruşine în public”. Şi m-ascultǎ. Se ghemuieşte ca un şoarece într-un coltuc de pâine şi stǎ acolo cuminte. Ofteazǎ şi tace. Dar dacǎ sunt luat prin surprindere devine irascibil. Îl simt cum se freacǎ cu coatele de coastele mele, cum îmi depǎrteazǎ pleoapele şi iese prin pupilele mici fǎcând semne obscene, cum se zvârcole în creier ca un peşte beţiv într-un bol sau cum se culcǎ pe spate şi loveşte cu tǎlpile în timpanele mele ca într-o uşǎ înţepenitǎ.

Nu ştiu alţii cum sunt dar dacǎ mie nu-mi place ceva, dacǎ cevaul ǎla nu se pliazǎ pe aşteptǎrile mele, pe tiparele mele … mǎ cobor la urechea sufletului proptit ca un catâr încǎpǎţânat pe picioarele din spate şi încep sǎ mǎ rog: “hai mǎ sǎ mergem mai departe, hai mǎ ridicǎ-te te rog…”.

joi, 24 iulie 2008

Uşa cu o singurǎ faţǎ

Sunt uşi care au o singurǎ faţǎ. Deşi aparent aratǎ ca toate celelalte au ceva aparte. Nu în felul în care aratǎ. Ci în felul în care le simţi. Vibreazǎ. Au un murmur interior. Surd, dar perceptibil. Le simţi cum respirǎ, cum ofteazǎ. Te apropii dacǎ nu cu teamǎ, atunci mǎcar cu reţinere, cu grijǎ, de o uşǎ din asta. Pentru cǎ niciodatǎ nu ştii ce te aşteaptǎ. Deşi vezi dincolo de ea ca ş cum ar fi de sticlǎ. Ştii ce-i acolo. Dar rǎmâne un ghimpe în piept. Nu poţi spune de unde vine, ce l-a înfipt acolo, dar îl simţi. Deschizi uşa cu emoţie. Nimic ciudat, nimic altfel, nimic extraterestru. Faci un pas. Lucrurile sunt aşa cum bǎnuiai. Faci doi paşi… nimic nu se schimbǎ. Şi atunci de unde ghimpele?! Mai faci încǎ trei paşi, te rǎsuceşti pe cǎlcâie într-o pirueta jucǎuşǎ şi privirea rostogolitǎ ca un stroboscop cinematografic gǎseşte imaginile toate la locul lor. Zâmbeşti şi închizi uşa. Abia atunci înţelegi cǎ teama nu fusese lipsitǎ de sens. Deschizi ochii larg şi dai capul pe spate a mirare. Apoi întinzi mâna sǎ pipǎi. Nimic. Un perete întreg de iederǎ deasǎ, o salcie plânsǎ, un salcâm… Nici urmǎ de uşǎ.
Sunt uşi care nu existǎ decât pe o singurǎ parte, pe cealaltǎ nu… Odata închise dispar ca şi cum n-ar fi fost. Nu te mai poţi întoarce. Poate cǎ exista un drum de întoarcere, dar nu pe acolo pe unde ai venit. Sau poate cǎ nu existǎ, poate e doar o spiralǎ. E o lume nouǎ care trebuie exploratǎ. Undeva vor fi existând alte uşi…

miercuri, 23 iulie 2008

Mimi şi ploaia

Mimi a auzit cǎ vine ploaie mare dinspre Bucureşti şi a ieşit afarǎ sǎ pregǎteascǎ grǎdina. A luat sǎpǎliga cea micǎ şi a fǎcut şanţuri egale şi paralele la zece centrimetri unul de altul. Apoi cu coada de la lopǎţicǎ, tot din zece în zece centimetri a fǎcut gǎuri adânci de trei degete. Acum aşteaptǎ sǎ vinǎ norii şi sǎ verse în fiecare dintre ele sǎmânţǎ de ploaie. Din aceea de soi bun, cu bobul în formǎ de lacrimǎ.
Mimi zâmbeşte mulţumitǎ, o sǎ fie singura din cartier care o sǎ creascǎ în grǎdinǎ ploi.

duminică, 20 iulie 2008

Neam prost de viţǎ nouǎ

Constanţa, una din plajele înguste de cartier aflate de-a lungul ţǎrmului. E duminicǎ dimineaţa, lume multǎ. Într-unul din golfurile amenajate artificial pentru a calma valurile apare o şalupǎ. Nu mǎ pricep la şalupe dar o apreciez la cel puţin cinci sute de mii de euroi. Se opreşte la zece metri de mal unde apa nu are mai mult de un metru adâncime şi lasǎ ancora. În ea douǎ cupluri la vreo cincizeci de ani şi doi copii. Cel ce pare a fi şeful dǎ din mâini şi face ordine. Are aerul unui gestionar de aprozar recent privatizat: burtǎ mare, guşǎ, chip rotunjor, chelie lucioasǎ şi umedǎ. Îşi scot din paporniţǎ termosul cu cafea şi punga cu sandvişuri şi se pun pe mâncat aruncând înspre malul plin de nǎtǎfleţi perpelindu-se la soare pe cearşafuri ieftine de diftinǎ, priviri milostive. Câţiva copii, probabil insuficienţi, se învârt pe lângǎ barcǎ şi îi admirǎ motorul puternic. Ocupanţii nu îi bagǎ în seamǎ. Dupa vreo orǎ, convinşi cǎ tot boborul a avut timp sǎ ridice ochii de pe cearşaf şi sǎ-i vadǎ luând micul dejun pe puntea şalupei ancoratǎ în golful de sub blocuri, pornesc motorul şi o taie în larg.

sâmbătă, 19 iulie 2008

Gând (3)

Nu-mi place sǎ mǎ privesc în fotografii vechi. Ele ţes de tǎlpi alte umbre peste cea pe care deja o târǎsc, îngreunându-mi pasul...


joi, 17 iulie 2008

Mândrǎ ţarǎ

Centrul Constanţei, o intersecţie relativ micǎ între un bulevard circulat şi o stradǎ lateralǎ, anul MMVIII.
Nu sunt foarte multe maşini dar s-au întâlnit în mijlocul ei din toate direcţiile. Printre ele îşi face loc pânǎ când se blocheazǎ complet un Tico albastru. La volan o femeie tânǎrǎ vizibil neexperimentatǎ. Venit în mare vitezǎ pe bulevard un Audi negru, ultimul model este obligat sǎ frâneze brusc. Înǎuntru trei bǎrbaţi bine facuţi. Cel de la volan scoate pe geam întâi un pumn, apoi capul şi în cele din urmǎ jumǎtate din corp, dupǎ care azvârle un şir de înjurǎturi care şuierǎ lung peste tot bulevardul, preţ de câteva minute: “Fireai a dracului de curvǎ, fu…..…..”. Restul pânǎ la “cu mǎ-ta care te-a fǎcut!” nu mai poate fi aşternut pe hârtie.
……………………
Mân-drǎ ţa-rǎ
Tâ-nǎr colţ de rai
Noi ve-ghem sǎ ai
Nu-mai flori pe plai……
(fragment de cântec ostǎsesc)

marți, 15 iulie 2008

Fractalii - matematicǎ şi artǎ, sau despre poezia formelor

Benoît Mandelbrot este un matematician evreu nǎscut în Polonia, cu studii efectuate în Franţa şi care şi-a desfǎşurat cea mai mare parte a activitǎţii în Statele Unite ale Americii, la IBM.

Mandelbrot este cel care ordoneazǎ hoasul formelor. El pleacǎ de la ideea centralǎ a teoriei haosului cǎ nimic nu este întâmplǎtor şi încearcǎ sǎ gǎseascǎ tipare în mecanisme aparent aleatoare. Unul din primele mecanisme analizate este variaţia preţului bumbacului. Dupǎ ce strânge informaţii detaliate despre aceste cifre începând cu anii 1900 şi pânǎ în anii 1960, Mandelbrot ajunge la o concluzie uimitoare, cǎ deşi variaţiile bruşte de preţ au fost impredictibile, totuşi comportamentul pe perioade scurte a fost acelaşi. O altǎ analizǎ devenitǎ celebrǎ a fost cea a liniei ţǎrmului, care privitǎ în ansamblu este o formǎ aleatoare. Detaliind însǎ geometria ţǎrmului se ajunge la golfuri şi golfuleţe din ce în ce mai mici dar din ce în ce mai asemǎnǎtoare, ajungându-se pânǎ la golful format de douǎ fire de nisip a cǎrui formǎ este în esenţǎ identicǎ de-a lungul întregului ţǎrm.
Mandelbrot stârneşte o revoluţie în geometrie, în geometria formelor şi considerǎ cǎ natura creazǎ forme mult prea complexe, prea neregulate ca sǎ poatǎ fi analizate prin prisma geometrei euclidiene clasice. Nimic nu este cerc, linie dreaptǎ sau triunghi, totul este formǎ neregulatǎ, dar care poate fi discriminatǎ într-un dans al formelor primare. Şi astfel apar fractalii, cuvânt derivat din latinescul “frangere” care înseamnǎ "a sparge în fragmente neregulate". Fractalii reprezintǎ haosul ordonat, acele geometrii fizice şi nu numai, aparent neregulate, care pot fi însǎ reduse la forme goemetrice primare sau ecuaţii matematice liniare ce se reproduc identic formând întregul şi umplând spaţiul.
Structurile fractale sunt prezente în jurul nostru, fulgul de nea fiind cel mai bun exemplu. Dar şi frunza de ferigǎ Analizele fractale sunt utilizate în multe domenii. Predicţiile bursiere se bazeazǎ pe fractali de exemplu, dar şi geografia, seismologia, medicina utilizeazǎ teoria fractalǎ. Indiferent de domeniu, prezentarea graficǎ a geometriei fractale este spectaculoasǎ. Pornind de la elementele de pionierat cum ar fi curba lui Koch, trecând prin formele clasice cum sunt “
Mandelbrot set” sau “Julia set”, formele fractale au ajuns în ziua de azi graţie în special programelor performante de calculator, artǎ. Vezi de exemplu www.fractal-recursions.com, de unde sunt luate imaginile prezente.

Ordonarea haosului şi efectul fluturelui sau despre perfecţiunea imperfecţiunii

Haosul a fost dintotdeauna identificat cu neorânduiala, cu nemǎrginirea, cu starea de dezordine primordialǎ a materiei. Dar în 1961 haosul a fost pentru prima oarǎ creat artificial în laborator. Întâmplǎtor, ca multe alte mari descoperiri ale omenirii.
Edward Lorenz, un asistent universitar de la MIT, specialist în meteorologie, încerca sǎ punǎ la punct un program de calcul bazat pe 12 ecuaţii matematice pentru a face predicţii meteo. Într-o bunǎ zi pe când rula programul pentru test, din grabǎ a introdus în locul uneia din variabile cu valoarea 0,506127, o valoare pe care a aproximat-o la 3 digiţi 0,506. Surpriza a fost imensǎ când a vǎzut rezultatele afişate de calculator în urma rulǎrii programului. În locul unei curbe uşor modificate faţǎ de cea anterioarǎ, Lorenz a observat cǎ rezultatele lui o luaserǎ razna cu totul, iar graficul obţinut, respectiv predicţiile meteorologice, arǎtau total diferit faţǎ de cele dinainte. Şi astfel a fost creat ştiinţific haosul.
În 1963 Lorenz face cunoscute rezultatele descoperirii sale într-o lucrare prezentatǎ la New York Academy of Science, în care menţioneazǎ “one flap of a seagull's wings could change the course of weather forever”. Ulterior, pentru ca mesajul sǎ fie mai poetic pescǎruşul a fost înlocuit cu fluturele iar scala lǎrgitǎ un pic şi astfel a apǎrut “the butterfly effect” la prezentarea pe care Lorenz o face în 1972 în faţa membrilor American Association for the Advancement of Science din Washington. Optsprezece ani mai târziu, Robert Redfort rostea în filmul “Havana” o replicǎ ce avea sǎ devinǎ chiar mai cunoscutǎ decât concluzia lui Lorenz: "A butterfly can flutter its wings over a flower in China and cause a hurricane in the Caribbean”.
Pornind de la aceastǎ descoperire cercetǎtorii au întors pe toate feţele problema transformând-o în “teoria haosului”. Mulţi oameni de ştiinţa considerǎ teoria haosului alǎturi de teoria relativitǎţii şi mecanica cuanticǎ, descoperirile teoretice ce au revoluţionat ştiinţa secolului XX. Şi deşi ea poartǎ numele de “teoria haosului” şi concluzioneazǎ cǎ o variaţie cât de micǎ într-un sistem dinamic neliniar precum cel meteorologic poate genera o perturbare haoticǎ majorǎ, adepţii acestei teorii încearcǎ sǎ demonstreze exact contrariul. Cǎ nu existǎ haos. Cǎ nimic nu e întâmplǎtor. Cǎ oricât de imprevizibile, de lipsite de sens şi de logicǎ sunt formele şi manifestǎrile ce ne înconjoarǎ, totul se structureaza pe sisteme liniare, logice, ordonate dar care sunt puse în scenǎ de un set de decizii primare extrem de sensibile, de labile.

luni, 14 iulie 2008

Viaţa ca o mişcare brownianǎ

Viaţa îmi pare de multe ori o vânzolealǎ brownianǎ. Suntem nişte particule mici care se agitǎ nebuneşte într-un lighean cu apǎ.
În 1827 James Brown (de unde şi denumirea fenomenului), de profesie botanist, observa
că “particulele solide foarte fine aflate în suspensie într-un lichid sunt într-o permanentă şi perfect dezordonată mişcare”. Voila! Observaţi va rog accentul pus pe “permanentǎ” şi mai ales pe “perfect dezordonatǎ”. Cu cât lucrurile se încing, la propriu, viteza de deplasare creşte iar mişcarea devine tot mai nervoasǎ. Experţii epocii care au studiat fenomenul au spus cǎ el este în contradicţie cu raţionamentele logice şi cǎ particulele ar fi trebuit sǎ rǎmânǎ în repaus, fiind izbite din toate direcţiile de moleculele de fluid într-un mod oarecum uniform.
Odatǎ cu dezvoltarea teoriei cinetico-moleculare, s-a demonstrat ştiintific cǎ ceea ce se întâmplǎ are sens, iar loviturile primite nu sunt uniform distribuite, de unde şi mişcarea aparent în zigzag ca a unui boxer în pumni. Particulele primesc un impuls şi pleacǎ hotârate într-o anumitǎ direcţie, apoi poc… se ciocnesc de o moleculǎ fiind proiectate în lateral, apoi iar cu avânt înainte şi poc… altǎ moleculǎ, altǎ direcţie şi tot aşa… împinse din stânga şi din dreapta spre niciunde.
Existǎ şi o veste bunǎ în toatǎ agitaţia asta.
Alain Boutot care nu este om de ştiinţǎ ci filozof spune cǎ “haosul mişcǎrii browniene nu este cu adevǎrat haos, ci doar supersensibilitate … (şi) nici liniile generatoare ale acestui tip de arhitecturǎ nu sunt arbitrare, ci depind de cauze greu observabile”.

sâmbătă, 12 iulie 2008

Bǎiatul cu calul

Pititǎ între frunzele nucului fetiţa îl privea cum urcǎ agale poteca spre vârful dealului. Arǎta ca un bǎieţel de şaşe şapte ani dar avea ceva de om matur în felul în care pǎşea şi mai ales în felul în care se oprea din când în când, îşi punea o mânǎ în şold şi alta streaşinǎ la ochi şi privea roatǎ peste dealurile din jur ca şi cum ar fi cǎutat din priviri pe cineva sau ceva. Avea pǎrul blond blond, aşa cum nu mai vǎzuse niciodatǎ la altcineva şi ochii albaştri strǎlucitori. Îl aşteptǎ sǎ se apropie şi când baieţelul ajunse sub nuc îşi fǎcu vânt şi sǎri drept în faţa sa. Rochiţa înfloratǎ acţionǎ ca o paraşutǎ şi codiţele împletite ca o elice iar aterizarea fu linǎ.
-
Stai! Cine eşti, de unde vii şi unde mergi? - întrebǎ fetiţa rǎstit.
-
Off…… ce m-ai speriat – rǎspunse baieţelul vizibil intimidat de apariţia ei. De unde ai apǎrut, te-ai teleportat?!
-
Aici eu întreb şi tu rǎspunzi. Şi ca sǎ-ţi treacǎ de sperieturǎ n-ai decât sǎ-ţi scuipi în sân. Dacǎ vrei îţi scuip eu. Cine eşti, de unde vii şi unde mergi? – relua fetiţa.
-
Eu sunt bǎiatulcucalul, vin de pe planeta narciselor şi merg înspre carul mare – rǎspunse bǎiatul ca la şcoalǎ pentru a evita sǎ intre în polemicǎ cu fata.
-
Cum sǎ fii bǎiatul cu calul dacǎ nici mǎcar n-ai cal? – întrebǎ fetiţa îndulcind tonul, cu o undǎ de mirare în glas.
-
Am cal, dar nu-l am acum cu mine. E o poveste lungǎ – îi rǎspunse bǎiatul şi dǎdu sǎ-şi continue drumul.
-
Stai – îl opri fetiţa punându-i autoritar o mâna în piept – avem tot timpul din lume, ascult – îi mai spuse ea încolǎcindu-şi braţele la piept şi în colţul buzelor îi înflori un zâmbet.
Bǎiatul oscila între a încerca sǎ treacǎ mai departe şi a risca o disputǎ cu fetiţa sau a se opri şi a-i face pe plac. Dar era vizibil deranjat de cea de-a doua opţiune.
-
Bine, uite cum facem. Eu o sǎ-ţi povestesc cum e cu calul dar dupǎ aceea tu o sǎ taci, o sǎ te dai la o parte şi o sǎ mǎ laşi sǎ merg la treaba mea - îi spuse bǎieţelul.
Fetiţa duse douǎ degete la buze, le umezi, apoi le ridicǎ în vânt şi şopti cuvintele magice “jur”.
-
Dintotdeauna pe planeta mea au crescut doar narcise, mierle şi cai. Mama mi-a adus când eram mic un mânz şi eu l-am iubit tare mult. Cu timpul însǎ numǎrul cailor a crescut prea mult şi câmpurile cu narcise au început sǎ se micşoreze, aşa cǎ am ajuns în pericol sǎ nu ne mai ajungǎ hrana. Atunci s-a ţinut la noi o şedinta mare la care a participat toatǎ populaţia planetei şi s-a decis cǎ trebuie sǎ scǎpǎm de cai dacǎ vrem sǎ avem cu ce sǎ ne hrǎnim, pentru cǎ mâncau toate narcisele. Toatǎ lumea a fost de acord. Doar eu nu. Noaptea mi-am ascuns cǎluţul în spatele casei, între straturile de narcise. L-am ţinut ascuns mai multe luni dar azi dimineaţǎ mama l-a descoperit, m-a certat si m-a trimis sǎ-l duc pe altǎ planetǎ. N-am avut încotro. Am plecat şi pe drum am avut o panǎ de navetǎ şi am cǎzut aici la tine. Asta-i povestea în câteva cuvinte.
Fetiţa îl privi cu ochii mari. Îşi dǎdu capul uşor pe spate ca şi cum ar fi vrut sǎ se depǎrteze un pic de bǎiat şi îşi lǎsǎ greutatea corpului pe cǎlcâie. Pe faţa sa nu se mai citea nici autoritatea stǎpânului locului şi nici zâmbetul şǎgalnic al codanei, era doar uimire. Apoi brusc izbucni în râs. Era un râs nǎvalnic, cu sughiţuri şi lacrimi. Valuri valuri se rostogoleau hohotele de râs. Şi la fel lacrimile pe faţa ei înroşitǎ. Când vǎzu cǎ nu îşi poate stǎpâni râsul fetiţa îşi cuprinse burta cu palmele încercând sǎ mai domoleascǎ zgâlţâielile trupului.
-
Aşa poveste amuzantǎ n-am mai auzit niciodatǎ – spuse ea printre lacrimi. Tiii… ce invenţie, nici bunica nu ştie sǎ inventeze poveşti din astea. Ea nu ştie decât din cele prǎfuite cu fata moşului şi fata babei… Eşti tare…
-
Şi calul unde-i? – întrebǎ fetiţa într-o doarǎ dupǎ ce se mai potoli din râs.
Bǎiatul se codi sǎ-i rǎspundǎ. Era clar cǎ întrebǎrile deveneau prea personale şi un rǎspuns tranşant nu ar mai fi asigurat cale de întoarcere.
-
Jos în navetǎ. Am ascuns-o la poalele dealului – îi rǎspunse el în cele din urmǎ sincer, gândindu-se cǎ fetiţa poate fi unica lui şansǎ.
-
Mergem amândoi sǎ-l vedem? – întrebǎ ea întrezǎrind o aventurǎ extraordinarǎ pe care dimineaţa mofluzǎ de iulie nu o prevestea.
-
Mergem dacǎ îmi promiţi cǎ mǎ ajuti sǎ plec de aici şi sǎ mǎ întorc la mine acasǎ.
-
Bineînţeles - rǎspunse fetiţa prompt, frecându-şi bucuroasǎ palmele. Şi ce trebuie sǎ facem?
-
Sǎ culegem multe multe narcise.
-
La ce îţi trebuie atâtea narcise? Le duci mamei tale ca sǎ te ierte?
-
Nu, e combustibil pentru navǎ.
-
Aaa… - îngâimǎ fetiţa ducându-şi la gura degetul arǎtǎtor al mâinii drepte pe care începu sǎ-l muşte mǎrunt, neînţelegând deloc ce legǎturǎ poate sǎ existe între un buchet de narcise şi funcţionarea unei navete spaţiale. Chestii de bǎrbaţi! – bâigui ea.
-
Câţi oameni trǎiesc pe planeta ta şi cât de mare e? – întrebǎ fetiţa mai mult ca sǎ schimbe vorba, temându-se ca el sǎ nu înceapǎ cu explicatiile despre motoarele supersonice şi zborurile intergalactice. Îi ştia pe bǎieţi, nu mai demult decât ieri Marinicǎ îi umpluse capul cu explicaţii referitoare la tehnologia de întindere a lanţului de bicicletǎ, în timp ce ea aşteptase sǎ îi facǎ o coroniţǎ din flori de câmp.
-
Pǎi….noi trei, doi unchi, douǎ mǎtuşi, trei veri şi……cam atât… - numǎrǎ el pe degete. Şi de mareee… e cam cât de aici pânǎ acolo – arǎtǎ întinzând braţul spre dealul de peste apǎ.
-
Atâta tot?
-
Da.
-
Mmmm….. e micǎ planeta ta. Şi nu sunt narcise cât sǎ mâncaţi cu toţii?
De data aceasta fu rândul bǎiatului sǎ izbucneascǎ în râs.
-
De ce sǎ le mâncâm?
-
Ca sǎ vǎ hrǎniţi, n-ai spus tu aşa?!
-
Aaaa… Noi nu le înghiţim, ne hrǎnim cu mirosul lor. Şi cu cântecul mierlelor.
-
Parcǎ ai fi micul prinţ cu floarea şi cu oaia – se hlizi fetiţa.
-
E vecin cu noi, trei planete mai jos – rǎspunse serios bǎiatul, fǎrǎ sǎ bǎnuiascǎ cǎ ea încercase sǎ facǎ o glumǎ şi sǎ îşi etaleze cunoştinţele literare.
O bunǎ bucatǎ de timp tǎcurǎ amândoi, coborând încet pe potecǎ. De cum dǎdurǎ colţul dupǎ mesteceni o vǎzu, ascunsǎ în tufele de alun. Nu era ascunsǎ prea bine. Era o cutie mare de metal care arǎta cam aşa……ceva între hambarul bunicului, Trabantul unchiului Grigore şi gândacul de bucǎtǎrie. Bǎiatul îi fǎcu semn sǎ tacǎ şi pǎşind uşor se apropiarǎ împreunǎ de navǎ. Pe unul din hublouri, printre beculeţe luminoase îl zǎri. Era precum calul lui Fat Frumos din poveste. Minunat. Numai aripi nu avea.
-
Pot sǎ-l mângâi? – se rugǎ fetiţa.
-
Nu - îi rǎspunse el hotarat, apoi vǎzând cǎ ea îl priveste fix cu o mutriţǎ îmbufnatǎ şi cerşetoare, continuǎ - mi-e fricǎ sǎ nu-l scap.
De fapt bǎiatului îi era teamǎ cǎ dacǎ ar fi vǎzut-o, calul s-ar fi îndrǎgostit de fatǎ aşa cum pǎţise şi el şi nu ar mai fi putut sǎ-l controleze. O privi cu coada ochiului. Stǎtea sǎ plângǎ.
-
Bineee…. Da’ numai o datǎ - îi spuse el şi deschise hubloul. Calul o vǎzu imediat şi îşi apropie botul umed de marginea nichelatǎ a navei. Fata i-l cuprinse cu braţele. Inevitabilul se produse. Acum nu mai era decât o speranţǎ…
-
Unde spuneai cǎ sunt narcisele alea? - întrebǎ el brusc şi o trase de cot aproape smulgând-o de lângǎ navǎ. Fetiţa mai apucǎ sǎ îşi lipeascǎ palmele de buze apoi sǎ şi le culce deasupra nǎrilor calului ca un sǎrut lung şi pasional de adio.
-
Aici, imediat mai la vale.
Bǎiatul avusese dreptate, fusese dragoste la prima vedere. În timp ce se depǎrtau auzirǎ amândoi nechezatul calului. Nici unul nici altul nu spuse însǎ nimic şi nici nu-şi ridicarǎ privirile din pǎmânt.
-
De ce mergi cǎtre carul mare?
-
Mǎ gândeam sǎ-l las acolo.Cine are car trebuie sǎ aibǎ nevoie şi de cal – rǎspunse bǎiatul abǎtut, apoi tǎcu adâncindu-se în gânduri.
O vreme vorbele i se tot rostogolirǎ ca nişte pietricele prin gurǎ, i se încurcarǎ în limbǎ, i se lipirǎ de mǎsele ca guma de mestecat, se împrǎştiarǎ ca un jet de abur fierbinte arzându-i cerul gurii, pentru ca în cele din urmǎ sǎ se reverse în afarǎ.
-
Nu-l laşi aici cu mine?
Bǎiatul nu-şi ridicǎ privirea din pǎmânt şi nici un muşchi nu se clinti pe faţa sa.
-
Promit sǎ am grijǎ de el. Acolo pe carul mare cine ştie… poate nu mai au nevoie de cai, poate au toţi maşini.
-
Poate cǎ da – murmurǎ bǎiatul, dar fata nu îl auzi. Hai sǎ strângem mai repede cǎ ne prinde noaptea – o zori el.
Şi continuarǎ sǎ culeagǎ umǎr lângǎ umǎr. Când amândoi îşi umplurǎ braţele de narcise încât abia le puteau cuprinde se întoarserǎ la navetǎ. Bǎiatul le tǎie cupele şi le dǎdu drumul una cate una pe o ţeavǎ groasǎ ca stâlpul de la leagǎn pânǎ în rezervorul navei, rezervor care semǎna izbitor de mult cu un lighean mare mare cu apǎ. Când toatǎ suprafaţa lichidului s-a acoperit cu cupe de flori, un zumzet ca un zbârnâit de motor s-a auzit dinspre mijlocul navei.
-
Merge - strigǎ bǎiatul bǎtând din palme.
Apoi îşi cobor
î iar capul în pǎmânt întristat şi îngrijorarea îşi fǎcu loc pe buzele sale.
-
Esti sigurǎ cǎ poţi avea grijǎ de el? Tare mult îl iubesc!
Pe faţa fetei apǎru un zâmbet mare ce se lǎţi pânǎ la urechi, apoi peste pletele blonde pai şi mai jos peste umeri, peste rochiţa înfloratǎ, peste picioarele goale…
-
O sǎ am grijǎ de el ca de ochii din cap - decretǎ ea solemn.
Bǎiatul o privi zâmbind şi întinse mâinile sǎ îşi ia la revedere de la cal. Îi cuprinse grumazul în braţe, apoi îşi culcǎ obrazul peste coama sa….. Lacrimile îl podidirǎ.
-
Sǎ ai grijǎ de el. Şi… îţi mulţumesc pentru ajutor. E timpul sǎ plec, ai mei trebuie sǎ fie tare îngrijoraţi.
-
La revedere – îi spuse fetiţa şi îi întinse mâna.
-
La revedere - spuse şi bǎiatul şi îşi întinse nasul.
Fiecare înţelese imediat semnificaţia gestului aşa cǎ se grǎbirǎ sǎ îl salute pe celǎlalt pe înţelesul sǎu.
-
La revedere - îi spuse din nou fetiţa şi întinse nasul.
-
La revedere - spuse din nou şi bǎiatul şi îi întinse mâna.
Izbucnirǎ în râs. Apoi fetiţa îl în
şfǎcǎ de braţ şi îl trase lângǎ ea. Îşi frecarǎ nasurile fericiţi.
-
Îţi mulţumesc pentru tot – îi spuse bǎiatul strângând în braţe rezerva de combustibil şi pregǎtindu-se de plecare.
Fetiţa însǎ mai avea ceva de dǎruit strǎinului de pe planeta narciselor. Se rǎsuci pe cǎlcâie şi se apropie de el în vârful picioarelor ca şi cum n-ar fi vrut sǎ se facǎ simtitǎ, apoi fǎrǎ nici o avertizare îl sǎrutǎ pe obraz. Se depǎrta în fugǎ, cu vârfurile urechilor roşii şi ochii umezi.
-
Asta ce a fost? – întrebǎ baiatulcucalul.
-
O sǎ-ţi povestesc data viitoare. Va fi rândul meu sǎ-ţi spun poveşti – îi rǎspunse fetiţa cu ochii în lacrimi. Ştia cǎ nu va exista nici o data viitoare şi cǎ de mâine va trebui sǎ se întoarcǎ la poveştile prǎfuite ale bunicii cu fata moşului şi fata babei.
Ascuns între aluni calul lui Fǎt Frumos pǎstea liniştit narcise…

marți, 8 iulie 2008

Gând (2)

În viaţǎ suntem întotdeauna singuri, important este sǎ ştim cu cine.

luni, 7 iulie 2008

Cǎlǎtori

Nu suntem decât cǎlǎtori pe şine / un cric uriaş ne ridicǎ pânǎ la cer / de unde cǎdem inerţial / ca într-un mountainrousse sinuos / privim lumea printr-un hublou de submarin / ne desparte o sticlǎ groasǎ ca un ocean / trecem în mare vitezǎ / gǎlǎgie, praf, bani, sfori, maşini / urme de flori / o pǎdure, blocuri, ramuri, case, frunze, ziduri, frunze / zgomot de pǎsǎri / zâmbete mânjite cu degetul arǎtǎtor pe zidul dinspre rǎsǎrit / un bǎtrân cu palma întinsǎ spre cer / apoi totul încetineşte brusc, viteza scade pânǎ la imobilitate, stop / şi acelasi cric din nou pânǎ la cer / în mare vitezǎ / gǎlǎgie, praf, bani, sfori, maşini, urme de flori, ziduri, frunze, zgomot de pǎsǎri, altǎ viaţǎ………

duminică, 6 iulie 2008

Uşa de dupǎ uşǎ

Într-un sistem cu atâtea dimensiuni când întâlneşti o uşǎ, simpla ei descoperire devine o provocare. O uşǎ în douǎ dimensiuni aratǎ simplu: un dreptunghi, patru linii paralele şi egale douǎ câte douǎ. Cu fereastrǎ sau fǎrǎ, cu model sau fǎrǎ. Fǎrǎ balamale, fǎrǎ clanţǎ. Deschiderea ei nu se poate face decât modificând poziţia unei laturi faţǎ de celelalte trei. E uşor de vizualizat folosind chibrituri. În douǎ dimensiuni o uşa aşa cum o ştim noi nici nu are sens, e mai degrabǎ o casǎ. Într-o lume bidimensionalǎ o simplǎ linie devine uşǎ.

Când uşa se deschide într-un spaţiu tridimensional lucrurile se complicǎ. Apare grosimea, toatǎ lucrǎtura în lemn, fereastra, tocul uşii, sculpturi, inserţii din diferite esenţe. Când uşa are patru dimensiuni, pe langǎ cele fizice apare deschiderea uşii, adâncimea ei, acel dincolo necunoscut, de cele mai multe ori doar bǎnuit. Cu cât numǎrul de dimensiuni creşte cu atât mişcarea brownianǎ de dincolo de uşǎ se iuţeşte. O anumitǎ fierbere, curiozitate, intrigǎ. Când numǎrul de dimensiuni creşte însǎ foarte mult, simplul privit pe vizor devine o problemǎ, o enigmǎ. Unde se scurge privirea noastrǎ strecuratǎ pe vizorul acela îngust ca un pai? E un pai sau e un periscop? Ce este ceea ce vedem dincolo? Este aceeaşi lume sau alta? E o imagine realǎ sau distorsionatǎ?

Existǎ o mulţime de întrebǎri pe care ni le punem înainte de a încerca mǎcar sǎ deschidem. Apǎsând pe clanţǎ cum se va deschide uşa? În plan vertical? Gliseazǎ? Orizontal? Oblic? În jurul cǎrei axe se roteşte? E luminǎ dincolo? Ce fel de luminǎ? Ce pericole ne pândesc dupǎ uşǎ? Cine ne aşteaptǎ dincolo? Ce ne aşteaptǎ? Uşa se deschise sau de fapt se închide?

Şi apoi încercǎm sa deschidem. Cel mai greu e cu cheia. Cum sǎ gǎseşti o cheie atât de sofisticatǎ, cu o mie şi una de feţe, câte una pentru fiecare dimensiune, unele pe care nici mǎcar nu le cunoşti?! Foarte greu. Un speraclu?! E tentat. Unii trişeazǎ. Cu cheia în mânǎ rǎsucim şi apǎsǎm clanţa. O clanţǎ total diferitǎ de cea cu care suntem obisnuiţi, un fel de bilǎ ca la mouse care se roteşte în toate direcţiile şi atinge toate punctele nevralgice.

Într-o lume cu atâtea dimensiuni, materialǎ, filozoficǎ, moralǎ, socialǎ, civicǎ, sentimentalǎ, profesionalǎ, religioasa… orice uşa este o provocare. Uşile sunt din ce în ce mai complexe iar cele o mie şi una de dimesiuni tot mai greu de aliniat într-un sistem închegat. Şi facem tot ce putem ca sǎ le deschidem. Cu efort mare. E firesc, e omenesc, ne spunem în barbǎ. Şi în fine apǎsǎm, uşa se deschide larg şi…. surprizǎ, o altǎ uşǎ apare în spatele ei. Şi totul devine pustiu...

vineri, 4 iulie 2008

Mimi a fost la mare

Mimi a fost în vacanţǎ la mare. A intrat cu sfialǎ în Marea Neagrǎ şi când a ieşit era neagrǎ toatǎ. Mimi râde gândindu-se la cei care merg la plajǎ la Marea Roşie.

“Ce mare şi frumos e când iese ud aşa din mare; îl ador” i s-a confesat ea unei vecine de cearşaf care-şi fǎcea unghiile cu ojǎ; “aşa e dragǎ şi-al meu; i se vǎd bicepşii ǎia…”

O noapte întreagǎ a stat pe nisipul ud ca sǎ îl vadǎ ieşind din mare; întâi o aurǎ strǎlucitoare, apoi o dungǎ gǎlbuie ca o brǎţarǎ de aur, apoi un deal, apoi un munte şi în fine el în toatǎ splendoarea; “oare când s-a întors?; probabil am aţipit” a murmurat ea când l-a vǎzut a doua zi dimineaţǎ plecând din nou la drum cu obrajii roşii şi zâmbetul focos.

A treia zi a chemat un salvamar şi l-a rugat sǎ o ducǎ pânǎ la balustradǎ ca sǎ priveascǎ de sus infinitul. “Acolo unde se varsǎ marea în cer” – i-a aratat ea cu degetul linia orizontului.

Mimi a stat de vorbǎ cu fluturii, cu peştii, cu meduzele şi chiar cu un delfin. Toţi i-au spus cǎ oamenii sunt tare nesuferiţi. Ea s-a aşezat pe o frunzǎ lângǎ o gǎrgǎriţǎ şi a aşteptat ca toţi oamenii sǎ devinǎ suferiţi.

În ultima zi Mimi a luat ceasul, i-a scos mǎruntaiele dinţate, i-a legat limbile de bumbuţ cu aţǎ de croşetat, apoi i-a lipit capacul cu superglue. Vrea pǎstreze momentele astea frumoase toatǎ viaţa.

joi, 3 iulie 2008

Tristeti

Ziua a devenit în mod vizibil mai scurtǎ. I-a fost retuşat uşor bretonul şi vârfurile franjurate şi uscate de soare dar pǎstreazǎ acelaşi zâmbet şic şi fierbinte.

Offff........ vine iarnaaaaaa.