marți, 28 septembrie 2010

Gând (12)

Un dentist bun nu este acela ce îţi risipeşte degrabă şi cu uşurinţă durerile, ci acel ce se îngrijeşte să nu mai ai nevoie de el niciodată.

sâmbătă, 25 septembrie 2010

Otravă de măgăruşi

Astăzi la mall. În timp ce tatăl studiază nişte pungi cu seminţe dungate de floarea soarelui aflate la promoţie, un puştiulică mic, blond şi dulce cocoţat în coşul de cumpărături la compartimentul “mărfuri mărunte”, studiază pacheţelele colorate şi lucioase de pe raftul de vizavi.
- Aia e otravă de măgari? – tresare el turuind cuvintele şi prima dată recunosc că nici nu înţeleg ce zice.
Tatăl a luat în palmă unul din pachete şi citeşte atent ceea ce-i scris pe etichetă.
- Aia e otravă de măgari? – întreabă puştiul imediat ce constată că prima întrebare n-a primit niciun răspuns, iar eu tot nu reuşesc să înţeleg ce întreabă.
Tatăl nu se sinchiseşte să-i dea un răspuns fiind absorbit de-a dreptul de pachetul de seminţe vărgate.
- Aia e otravă de măgari? – întreabă puştiul iar şi eu nu înţeleg nici măcar a treia oară ce spune, dar îmi ciulesc urechile ca nişte antene parabolice uriaşe din cele ce caută cerul după gâzele de fier duşmane.
- Aia e otravă de măgari? – întreabă iar puştiul şi de data asta îmi pare am prins cuvintele dar nu înţeleg deloc sensul. Aştept să întrebe iar ca să mă conving că am înţeles bine. Mă aplec printre rafturi şi rostogolesc cu mâna pachetele. Tatăl nu s-a lămurit deloc cum stă treaba cu seminţele vărgate. Cred că cele la promoţie sunt în pachete prea mari şi asta nu-i convine deloc.
- Aia e otravă de măgari? – vine imediat întrebarea piciului care nu pare deloc neliniştit de faptul că nu e luat deloc în serios. Pare mai degrabă mirat de ce otrava de măgari e pusă pe acelaşi raft cu napolitanele şi biscuiţii cu cremă. Şi cum nu primeşte răspuns continuă şarja fără să clipească.
- Aia e otravă de măgari? – vine iar întrebarea ca o pală de vânt jucăuş răzvrătind înainte şi înapoi frunzele îngălbenite. De data asta tatăl aruncă o privire peste umăr dar nu detectează cu radarul propriu nici un pachet cu “otravă de măgari”. Probabil povestea vine din altă sursă şi din alte timpuri. Nu pare hotărât dacă să răspundă cu da sau cu nu aşa că puştiul i-o ia înainte şi întreabă iar.
- Aia e otravă de măgari?
Acum sunt sută la sută sigur ce întreabă. O fi a zecea întrebare?! Oricum răspunsul întârzie să apară şi nici nu cred că există unul valid. Doar răspunsuri invalide, şchioape. Cum e cel care iese dintre buzele tatălui.
- Da mă, este.
Puştiulică cred că are însă o strategie bine pusă la punct căci imediat ce de pe buzele bărbatului coboară “d”-ul şi se rostogoleşte şi “a”-ul contraatacă cu o nouă întrebare.
- Sigur e otravă de măgar că mi-ai mai luat d-aia şi altă dată?! Sau tradus în limbajul comun: “hai lasă vrăjeala, că mi-ai mai luat dulciuri d-alea şi cu altă ocazie şi n-a murit nimeni din asta; nu poţi să-mi iei şi acum?!”.
Bărbatul a prins căruţul şi dă să se îndepărteze. Puştiulică revine rapid cu o ultimă întrebare care speră să fie salvatoare.
- Uite un copil a luat un pachet. O să-i crească şi lui urechile mari ca la măgar?!
În fine lucrurile încep să se lege….

vineri, 24 septembrie 2010

Pictorul

Era îmbrăcat o cu pereche uzată de blugi şi o cămaşă largă albastră care-i cobora peste şolduri ca o tunică neglijent aruncată pe trup. În cap avea o pălărie de pai cu boruri mari ce aducea vag cu o pălărie boemă de pictor. Deşi nu avea în faţa sa nici un şevalet, nici o pânză, nici un dram de culoare, bărbatul se înverşuna să picteze marea. Adăuga vopseaua pe pânză cu mişcări scurte şi bruste, apoi îşi retrăgea capul îndărăt şi o privea cu ochi critici. De cele mai multe ori revenea asupra locului pe care tocmai îl învelise în culoare, învârtea nervos pensula în şomoioagele de pastă curcubee de pe paleta pe care o ţinea în cealaltă mână cu palma deschisă şi degetele răsfirate ca pe o un platou cu bunătăţi, apoi îşi pleca ochii iar asupra rotundului pe care voia să-l şlefuiască şi aduna una peste alta unduiri de condei până când totul ieşea cum şi-a dorit. Zâmbea mulţumit, îşi arunca ochii în depărtări şi decupa cu privirea o altă bucată de mare pe care o trăgea uşurel înspre mal.
Doi îndrăgostiţi înlănţuiţi aflaţi în plimbare se opriră pentru o clipă lângă pictor. Îi priviră mâinile agile, privirea încordată, urmăriră rostogolirea pensulei peste pânza imaginară, marea adunându-se ghem din depărtări înspumate. El ridică din sprâncene, ea ridică din umeri, apoi zâmbiră amândoi, se sărutară cu foc şi plecară mai departe înlănţuiţi. Sus, pe dâmbul de iarbă un bătrân cu barbă albă şi ochelari rotunzi îl urmărea şi el atent. Nici nu mişca. Urmărea doar mâna cum culege cu vârful pensulei stropii de apa reci şi îi aşează uşor deasupra pânzei. Un puşti simpatic şi gătit şmecheros, scăpat de sub supravegherea părinţilor, se opri şi el pentru o clipă lângă pictor. Avea ochii mari şi nestăpâniţi. Înclină capul pe-o parte şi privi toată scena dintr-o perspectiva oarecum oblică. Bărbatul era atât de încordat încât puştiului i se păru că vede scântei atunci când întinde mâna spre pânză şi o atinge. Zâmbi o secundă apoi deveni iar serios. Un val gigantic se lovi de stabilopozi, se sparse în bulgări de apă rotundă şi se împrăştie pe ţărm. Puştiul alergă ţipâd înapoi la părinţi.
Bărbatul cu pălărie de pai se dădu doi paşi mai în spate şi-şi cerceta din nou cu ochi critic opera. Nu era mulţumit deloc. Chiar deloc. Introduse pensula în alb şi acoperi toate vapoarele. În loc desenă

în loc pescăruşi. Blocurile de pe mal dispărură şi ele şi deveniră copaci, stabilopozii raţe sălbatece, iar dalele de beton ale falezei pietriş alb.

- Ei, ce dracu crezi că faci – strigă un bărbat cu ochelari de soare şi jachetă de piele alunecând pe pietrişul proaspăt întins.
Pictorul nu-l băgă în seamă şi continuă să cizeleze ultimele sale modificări. Bărbatul cu ochelari nu se lăsă atât de uşor păgubaş. Se apropie de pictor, îşi puse mâinile în şolduri, îl privi strâmbându-se cum pictează şi începu să râdă zgomotos. Pictorul tocmai ştergea barba albă şi stufoasă a bătrânului cel privea dinapoi. Îi completă bărbia rotundă, îi aruncă ochelarii, îi adăugă oleacă de strălucire în priviri…
- Ce naiba-i asta?! – întrebă bărbatul cu ochelari de soare privind uimit înspre pictor. Apoi îşi roti ochii de jur împrejur întorcându-se cu tot trupul ca şi cum ar fi vrut să spună “Nu-l mai vede nimeni pe nebunul ăsta?! Uitaţi-vă la el ce idiot”.
- Poţi să te dai un pic mai încolo, îmi iei din lumină – îl rugă pictorul fără să ridice privirea de deasupra şevaletului său imaginar.
- La dracu, eşti un imbecil, n-ai nici o pânză, nici o hârtie, nici pensule, nici culori, nimic n-ai, eşti doar un mim jalnic – strigă bărbatul cu ochelari aruncându-şi nervos mâinile prin aer încercând să-i facă praf şevaletul şi pânza.
Abia atunci pictorul se opri, îl privi atent preţ de câteva secunde, apoi se reîntoarse asupra picturii sale. Strivi tubul de gri pe paletă, îşi alese o pensulă cu vârf gros şi începu să-l acopere cu vopsea pe bărbatul cu ochelari de soare. O făcu pe îndelete până nu mai rămase nici o urmă din el. În loc desenă un soclu de beton pe care ridică o corabie făcută din piatră. Apoi cu o pensulă subţire adăugă pe placa de pe soclu “Glorie marinarilor care au înfruntat marea şi singurătăţile”.
- Eeeei…… eeeei… alooo…. nu poţi face asta – se auzi un glas venind de niciunde.
- Uite că tocmai am făcut-o. E pictura mea şi fac ce-mi pofteşte sufletul – mai spuse pictorul, apoi îşi strânse pânza, o rolui, împachetă şevaletul şi luând totul sub braţ se îndepărtă. În loc totul rămase alb, alb, alb, ca o coală de hârtie neîncepută…

miercuri, 22 septembrie 2010

Buba

Pe obrazul domnului Nicuşor Povârniş a apărut ca din senin o pată, un punctuleţ, o umflătură mică aşaaaa ca o muşcătură de muscă. Acu nici nu ştiu dacă muştele muşcă sau nu, am auzit cândva că unele ar înţepa, dar oricum înţepătura era mult mai mică decât una de ţânţar sau una de viespe şi asta este esenţial. Multă vreme domnul Povârniş nici n-a observat-o, aşa era de mică. Doar într-o zi, la bărbierit, mângâindu-şi faţa cu dosul palmei a dat peste mica umflătură, ei da ce spun eu umflătură, că era cât un vârf de ac, da exact cât un vârf de ac, nu mai mare. Acuma domnul Povârniş recunoaşte sincer că a dat cu unghia, nu zice nu. A bănuit că e o descuamare a pielii uscate, un coş deshidratat şi abandonat, o mizerie mică adusă de vânt şi lipită de obraz şi a încercat s-o dezghioace. N-a reusit. Apoi a uitat complet de ea. Şi-a reamintit exact două săptămâni mai târziu, tot într-o sâmbătă. Nu trăsese decât o singură dată cu lama şi i-a sărit în ochi. Nu i-a plăcut deloc ce-a văzut. A lăsat jos aparatul de bărbierit, şi-a lipit obrazul de oglindă şi a pipăit-o cu degetul arătător de jur împrejur. Era aşa, cam ca o aluniţă, rotundă, bombată şi începuse să se şi înroşească la vârf. De-aia domnul Povârniş chiar a zis “ia uite domne, îmi iese o aluniţă pe obraz, dracu s-o ia nu putea să-mi iasă în dos că acolo nu se vedea”. Şi a mai zgândărit-o de câteva ori cu vârful unghiei doar-doar o coborî de pe obrazul domniei sale, de altfel neted şi frumos. Dar nu a coborît, ba chiar s-a făcut mai mare şi mai hidoasă. Nu mai era deloc rotundă, se lăbărţase ca o meduză, şi nici suprafaţa nu mai era netedă, era numai dealuri şi văi ca circumvoluţiunile de pe creier. Ce mai, devenise peste noapte un furuncul dizgraţios! O vreme domnul Povârniş s-a făcut că nu-l bagă în seamă şi l-a scărmănat să-l dea jos doar aşa ca din întâmplare, dar când n-a mai putut să vadă cu ochiul stâng a pus mâna pe cărţi şi a căutat rapid nişte leacuri băbeşti, sau cum le zice mai nou nişte “remedii naturiste”, ca să rezolve situaţia. Odată pentru totdeauna. A încercat cu usturoi dat pe răzătoare şi lăsat la macerat trei zile în ulei de măsline, a încercat cu ceapă coaptă în amestec cu felii de vinete şi de dovlecel, a încercat cu frunze de muşcată ţinute în alcool. A încercat cu infuzie de urzici, cu cremă de unt cu ardei iute, cu ulei de cimbru, cu cataplasme de pâine muiată în lapte de capră, cu esenţă de schinduf. Cu ce n-a încercat. Da nimic n-a mers. Între timp furunculul crescuse mare cât toată faţa. Aşa că până la urmă a ajuns la doctor, la dermatolog. Alifie cu arnică şi argilă de trei ori pe zi dimineaţa, la prânz şi seara pe stomacul gol – i-a spus doctoriţa – următorul vă rog. Şi l-a dat afară, că era coadă. Mai bine de jumătate de an s-a tot cremuit şi s-a căznit să scape de ea. Da n-a reuşit. Când a văzut că nu mai e de joacă domnul Povârniş a pus mâna pe telefon, a sunat ici colo pe la prieteni, a găsit un chirurg priceput şi s-a înfiinţat la uşa-i. Doctorul s-a uitat la tumoarea sa ca la un ozeneu, a studiat-o, a pipăit-o, a măsurat-o, a cântărit-o şi în cele din urmă i-a dat verdictul: “Domnule chestia asta creşte de sub piele. La ce ai dumneata aicea eu sub două miare jumate nu mă bag. Pă cuvânt. Păi uită-te şi dumneata ce porcărie ai aici. Şi dacă nu iese treaba bună cine plăteşte?! Turcu desigur. Că pe urmă vrei obraz neted şi fin ca curu de femeie. Hai că vă ştiu eu, când ieşiţi pe uşă aţi si uitat în ce hal aţi intrat aici.” Aşa că domnu Povârniş a renunţat la cuţit, nu că n-ar fi putut face rost de bani sau că i-ar fi fost frică (ceea ce nu era departe de adevăr dar ar fi tras aer în piept şi ar fi trecut peste) însa nu i-a plăcut tratamentul. Pâna la urmă doctorul de familie i-a dat concediu medical pe temen nedeterminat, c-a zis că nu mai poate să iasă pe stradă cu chestia aia în braţe. Prin urmare domnul Povârniş a început să stea acasă, să citească ziarele, să urmărească talk-showurile, să bântuia netul… Doar gogoaşa uriaşă se umfla şi se plictisea, altfel încât într-o zi s-a decis să se ducă la servici în locul domnului Povârniş. Nimeni n-a zis nimic, căci oamenii se obişnuiseră cu ea de când o purtase dumnealui pe acolo. S-a înţeles bine cu toată lumea, mai puţin cu nea Agripescu de la financiar care avusese hemoroizi şi căpătase o ură sangvină pentru excrescenţele dureroase. Din prima zi s-a făcut remarcată. Şi în a doua a fost apreciată. Lucrurile mergeau din ce în ce mai bine. În martie a fost chiar numită angajata lunii şi i-a apărut poza la panoul de perete. Sigur, n-a vrut să-i sperie pe colegii de muncă şi a adus de acasă o fotografie mai veche a domnului Povârniş. A fost chiar pe punctul să fie promovată şef de birou în locul doamnei Ioanidi care se pensiona, dar l-a mâncat în fund pe Vasilache să scarmene prin nişte facturi mai vechi. Şi atunci au găsit dublurile. Multe, foarte multe. Bineînţeles că au dat-o afară imediat. Aşa că de vreo săptămână stă în pat cu domnul Povârniş şi îşi plâng de milă unul pe obrazul celuilalt. Între timp domnul Povârniş şi-a mai făcut nişte relaţii pe net, a mai tras nişte sfori şi e pe cale să primească o sponzorizare ca să-şi trateze tumoarea în vest. Că au condiţii de hotel de cinci stele, aparatură de ultimă oră, personal amabil şi priceput.
Şi nici că are de gând să se mai întoarcă!

duminică, 19 septembrie 2010

Omul cu pălărie (II)

Omul cu pălărie îl privi lung şi zâmbi din nou. Era un zâmbet blând ca de la tată la fiu. Nu îi spuse nimic dar se aplecă înspre el şi îşi coborî pleoapa cu un gest pe care îl văzuse la băieţii de cartier şi care i se părea tare nesuferit. “Look into my eye”. Tânărul nu aşteptă a doua invitaţie şi privi prin ochiul de sticlă. Rămase înlemnit. În partea cealaltă a tunelului căscat ca o gaură de vierme era camera lui. Patul desfăcut cu cearceafurile aruncate vraişte, hainele risipite pe scaune, cutiile de bere, bucăţile de pizza uscată, şosetele aruncate pe lampadar, laptopul. Aruncă curios un ochi şi în debara. Bicicleta era acolo. Şi schiurile, şi clăparii, şi umbrela de plajă primită cadou, şi mâna de scoici albe cu margini dantelate. Se apropie de fereastră şi o deschise. Vecina de jos spăla balconul. Maşinile vuiau într-o parte şi-n alta, oamenii alergau grăbiţi, porumbeii răscoleau cerul. Închise ochii.
Soarele începuse să ardă. Îl simţea în spinare ca pe un fier de călcat alunecând încet. Prinse cu amândouă mâinile gratiile de metal ale gardului şi începu să le scuture. Gardul nici nu se clinti.
- E zdravăn – mormăi albinosul nemulţumit, iar tânărul confirmă uşor din cap.
Aruncă o privire spre stânga, apoi spre dreapta. Gard cât vezi cu ochii. Nici o poartă, nici o gaură, nimic. Doar zăbrele una lânga alta. Omul cu pălărie se aşeză pe o ridicătură de pământ, îşi scoase batista din buzunarul vestei şi începu să-şi tamponeze fruntea asudată. I se păru tare curios că tânărul nu l-a întrebat nimic. “Oare o ştii pe ce lume se află băiatul ăsta?” – se întrebă el murmurat. Nimic din ceea ce se petrecuse în ultima vreme nu îl îndemna să creadă asta. Părea complet căzut din cer.
- O să ieşim de aici?! Poţi face ceva ca să trecem de gardul ăsta nesuferit? – se văită iar albinosul frângându-şi mâinile.
Tânărul îşi mângâie cu două degete bărbia, stătu un pic pe gânduri apoi zâmbi. Era prima dată când zâmbea de la întâlnirea lor. Omul cu pălărie tresări. Batista îi rămase în aer iar mâna îndoită de cot şi proptită în tâmplă ca într-un salut îngheţat.
- O să ieşim nu-ţi fă griji. Ştiu ce trebuie să fac.
Apoi începu să se caute în buzunare. Scoase două bancnote, un pix, o brichetă, două bilete de tramvai, un nasture, o cartelă telefonică, o piuliţă şi în cele din urmă un inel pe care spânzurau trei chei. O alese pe cea mai mare dintre ele şi o privi lung.
- Ştii pentru ce sunt făcute cheile? – se întoarse el spre albinos.
- Bineînţeles, că doar nu-s prost. Ca să descuie uşi, broaşte, iale, porţi. Doar căăă… gardul ăsta n-are nicio poartă.
- Poate că are – zâmbi cu subînţeles tânărul, apoi măsură din priviri pământul, făcu în gând câteva calcule, măsură cu pasul şi cu ajutorul cheii desenă un X mare pe pământ.
Fără să mai aştepte vreo invitaţie se aşeză în genunchi şi începu să sape.
- Ai de gând să sapi cu chestia aia până pe partea cealaltă? – se luă cu mâinile de cap albinosul.
- Ti-am spus doar că orice cheie e făcută să descuie porţi – repetă tânărul enigmatic.
Albinosul se aşeză lângă omul cu pălărie şi începu să suspine. Îşi făcu sute de socoteli, încercă zeci de variante dar nu găsi nimic mai bun. Şi în plus tânărul părea că ştie ce face, ba mai mult, o făcea plin de entuziasm şi cu multă încredere. Numai că avea să-i ia o veşnicie. După câteva minute de tatonare tânărul găsi paşii perfecţi pentru ca activitatea să devină eficientă. Introducea cheia în pământ, o răsucea pentru a ferfeniţa pământul, apoi cu cartela îl răscolea iar cu palmele făcute cupă îl ridica şi-l depozita în spate lângă călcâi. Omul cu pălărie îl privea apatic. Nici el nu era foarte convins că tânărul are să ajungă pe partea cealaltă prea curând, dar pe de altă parte ştia că odată pornit la drum nu se va opri până nu îi va da de cap. După mai puţin de jumătate de oră de săpat se auzi un scâncet metalic. Tânărul râcâi de câteva ori cu cheia, apoi se apucă şi mai înverşunat de săpat. Albinosul şi omul cu pălărie se ridicaseră în picioare şi priveau atenţi peste umărul său. În câteva minute sculele magice ale tânărului dezveliră un chepeng de metal. Când tot pământul de deasupra fu îndepărtat acesta ridică capacul metalic şi îndoind o mână la spate le făcu semn celor doi.
- După dumneavoastră vă rog.
Puţul dezvelit nu era mai adânc de trei metri. Cei trei bărbaţi coborâră pe o scară de pisică până jos unde se deschidea un tunel îngust, atât cât să lase să treacă o singură persoană. Tunelul nu era prea lung căci în partea cealaltă se vedea deja lumina. Albinosul, care coborâse primul, grăbi pasul. Merseră câteva minute dar lumina nu părea să se apropie.
- Nu iarrrrr….. – mârâi albinosul.
Mai merseră preţ cam de-o oră, apoi cam încă pe atât. Şi încă o dată pe atât.
- Mai e? – bombăni din nou albinosul oprindu-se în drum cu mâinile în şolduri, dând semne că şi-a pierdut toată răbdarea şi nu mai are de gând să se mişte din loc.
Tânărul zâmbi, făcu din nou nişte calcule şi confirmă.
- Nu, aici după colţ ar trebui să fie.
Şi într-adevar, după primul colţ lumina deveni dintr-o dată orbitoare şi deasupra capetelor se deschise în sfârşit o bucată rotundă de cer. Primul ieşi albinosul. După el încercă să iasă omul cu pălărie, dar albinosul într-o mişcare neaşteptată se repezi înapoi peste omul cu pălărie şi strigă spre tânărul rămas înţepenit.
- Ce faci omule ne omori? Nu-ţi mai ajunge de şagă?!
Contrariat omul cu pălărie îşi făcu loc pe lângă albinos şi dădu să măsoare şi dânsul cu privirea locul care îl speriase atât de tare pe acesta. Şi avea şi de ce căci era un creştet abrupt de munte numai stâncă, asmuţit undeva în înaltul cerului şi înconjurat de păsări mari rotindu-se agale în cercuri concentrice. Tânărul dădu din umeri ca şi cum ar fi vrut să spună că nu are nimic de a face cu asta, dar cei doi nu-i dădură crezare. Albinosul speriat se aşezase ghem în mijlocul stâncii, îşi înfipsese bărbia în coşul pieptului, închisese ochii şi aştepta să se-ntâmple o minune. Omul cu pălărie îşi netezi pantalonii şifonaţi în timpul călătoriei prin tunel, îşi aranjă cravata, culese un fir de păianjen de pe umărul stâng apoi se apropie de marginea stâncii. Se retrase rapid îndărăt.
- Şi-acum?! – întreba el neplăcut surprins.
Tânărul nu-i răspunse. Se căţără pe cea mai înaltă piatră de pe pisc, îşi îndreptă picioarele, lipi călcâiele şi desfăcu braţele cu palmele deschise într-o înţepenire de piatră aidoma Christului de pe muntele Corcovado, ce pare că vrea să planeze în zbor deasupra Golfului Guanabara.
Omul cu pălărie se aşeză pe un colţ de stâncă. Lucrurile aveau să se schimbe într-un fel sau altul fără îndoială. Trebuia doar răbdare. Atât. După o jumătate de oră de răbdare omul cu pălărie privi cu coada ochiului spre omul-statuie. Nici nu clipise. Nici după încă jumătate de oră. Doar în colţul buzelor îi înflorise un surâs timid. Apoi brusc, dintre nori îşi făcu apariţia un curcubeu absolut fabulos cu şapte panglici ondulând viu colorat ca o şosea suspendată între munte şi nori.
- Eteteee… – se miră omul cu pălărie. Ce minunăţie!
- E mai mult decât pare, e salvarea – spuse tânărul şi coborî din nou la marginea stâncii.
Albinosul care până atunci stătuse ghem căpătă dintr-o dată viaţă şi miji ochii. Privi încântat ca un copil curcubeul mai multe minute. Apoi zări ochii sticloşi ai tânărului şi zâmbetul de pe buzele lui şi înţelese.
- O nuuuu…. doar nuuuu……. ei nuuuu, asta nu-i o poveste pentru copii……
- E timpul să plecăm acasă – spuse tânărul trăgând panglica multicoloră ca pe un preş înspre dânsul. Aşeză peste ea câteva pietroaie pentru a o propti, o scutură ca să se-ntindă frumos până la pământ şi se aşeză pe marginea ei ca pe buza unui tobogan. Mai vine cineva? - striga şi îşi făcu vânt dispărând prin norii care acopereau pământul.
- O Doamne, nu credeam că mi se va întâmpla una ca asta vreodată – izbucni albinosul aterizând alături de tânăr pe pajistea parcului din cartier. Eşti un criminal, eşti o brută, eşti o stâncă egoistă – mai ţipă el depărtându-se de lângă tânăr ca şi cum ar fi constat brusc că are lepră.
Imediat ateriză şi omul cu pălărie. Îşi aranjă din nou hainele, încercând fără succes să întindă cele câteva cute ale redingotei. Îşi potrivi pălăria pe creştet, apoi trase aer în piept privind încântat de jur împrejur.
- În sfârşit ne-am apropiat.
Parcul din spatele blocurilor era unul măricel şi plăcut. Iarba verde, băncile, aleile, sălciile, lacul albastru curăţat adesea de gunoaiele plutitotare, raţele şi lebedele care-şi făcuseră de câţiva ani case de vacanţă în zonă… Era minunat.
Albinosul făcu şi el ochii roată. Găsi fără probleme poteca către ieşirea din parc şi porni glonţ într-acolo fără să se mai uite înapoi. Omul cu pălărie mustăci. Murmură în barbă câteva cuvinte, mângâie mânerul de sidef al bastonului, apoi strigă înspre albinos.
- Încotro?
- Către casă – aruncă albinosul peste umăr fără să încetinească paşii. De aici mă descurc şi singur.
- Eşti sigur?! Eşti chiar atât de sigur?! – întrebă omul cu pălărie şi albinosul se opri în mijocul potecii pavate cu pietriş alb strălucitor.
Omul cu pălărie porni agale spre dânsul. Îl ajunse din urmă, îl apucă de cot şi-i arătă din priviri pajistea verde.
- Vezi? Priveşte atent!
Apoi îi arătă pe rând copacii, băncile, apa, aleile. Albinosul păru la început indiferent dar pe măsură ce trecea cu privirea de la una la alta devenea tot mai livid. Omul cu pălărie îşi înfipse vârful pantofului între pietricele şi le dădu la o parte de pe alee până când nu mai rămase decât o pată de pământ cenuşiu. Apoi cu călcâiul începu să frece pământul. Încet încet cenuşiul se decoji ca o vopsea de unghii prost aplicată. Dedesubt rămase doar o urmă albă ca o coală de hârtie. Albinosul se aplecă în genunchi şi o pipăi. Era chiar o coală de hârtie…
Tânărul care se apropia şi el agale îi ajunse din urmă. Omul cu pălărie îl privi în ochi.
- Ei ce facem, te întorci?
- Ştii bine că trebuie să mă întorc mai devreme sau mai târziu - îi răspunse oftând tânărul cu ochii plecaţi în timp ce scărmăna cu vârful pantofului printre pietrele albe. Orice evadare nu este decât o volută şi nimic mai mult. Într-un fel sau altul te întorci de unde ai pornit, chiar dacă locul acela e întâi o pajiste cu flori, apoi o creastă de munte, parcul din spatele casei sau propria ta cameră. Şi-apoi doar de aceea eşti lângă mine, să-mi aminteşti mereu că trebuie să mă întorc şi să mă tragi înapoi, să-mi arăţi realitatea de dincolo de vise.
Omul cu pălărie confirmă din cap şi-şi înghiţi buzele a amar.
- Măcar de-aş putea scăpa de albinos – oftă iar tânărul.
- Ştii la fel de bine că nu poţi scăpa de el. Nu ne putem despărţi de temerile noastre, de angoasele cu care trăim, de emoţii, de afectivitate. De el şi de mine nu poţi scăpa niciodată indiferent unde te-ai refugia.
- Da tu cine dracu eşti?! Tot strâmbi din nas şi ne dai într-una sfaturi. Eşti Mafalda cumva de le ştii aşa pe toate? – izbucni violent albinosul într-o răbufnire de care cei doi nu l-ar fi crezut în stare.
Omul cu pălărie icni. Oftă greu şi încercă să-şi culeagă cuvintele potrivite dintre multele pe care le avea pregătite.
- Eu nici măcar nu exist. Eu sunt peretele dintre propriile gânduri şi realitate, eu sunt firul de păr care te ţine agăţat când închizi ochii în afară şi-i deschizi spre înlăuntru, eu sunt lespedea de care te sprijini când te afunzi în visare, eu sunt firimiturile pe care le laşi în urmă noaptea pentru a găsi calea către zi. Eu nici măcar nu exist, sunt doar o membrană, o cortină, într-o parte e lumea reală în cealaltă cea creeată de propriile gânduri – oftă trist omul cu pălărie. Apoi îşi duse mâna la ochi şi începu să învârtă un inel al ocheanului până când acesta porni a se desface în cilindri din ce în ce mai mari până când deveni ca un burlan uriaş. Tânărul deschise uşiţa de sticlă din capăt, îşi vârî capul înăuntru şi-şi făcu fără să pregete vânt.
Camera era exact aşa cum o lăsase. Patul desfăcut cu cearceafurile aruncate vraişte, hainele risipite pe scaune, cutiile de bere, bucăţile de pizza uscată, şosetele aruncate pe lampadar, laptopul clipind neastâmpărat pe stand-by…

miercuri, 15 septembrie 2010

Omul cu pălărie (I)

- O fi mort – spuse bărbatul cu pălărie rotundă de fetru şi borul curbat adânc ca un jgheab, dar atât de adânc curbat încât o vrabie subţirică îşi făcuse cuib undeva mai spre ceafă.
- Tz – făcu celălalt din vârful gurii – respiră. Şi amândoi îşi aţintiră privirea spre buzele tânărului pe care îl descoperiseră în iarbă, pe jumătate acoperit de firele lungi şi moi ca ale unui covor pufos şi de păpădiile galbene rostogolind în zigzag peste întinderea de verde.
- Atunci visează – reveni bărbatul cu pălărie constatând că tânărul respira într-adevăr liniştit, iar fruntea îi e netedă şi senină.
- Îhi – îngăimă albinosul, confirmând din cap.
- Ba-nu-sunt-nici-mort-şi-nici-nu-vi-sez – murmură tânărul abia mijindu-şi ochii şi încruntând din sprâncene de durerea luminii.
Nu apucă să-i crape prea mult şi în faţa ochilor se contură figura rotundă a unui bărbat la vreo cincizeci, şaizeci de ani, cu gură mică, pomeţi proeminenţi, cu sprâncene stufoase şi sobre şi trei fire rebele de păr ieşind de sub pălăria rotundă cu boruri curbate adânc ca un jgheab. Ceea ce îi atrase însă atenţia şi-i făcu pielea să se furnice era ochiul său stâng, sau în fine, ceea ce ar fi trebuit să fie ochiul său stâng, căci în locul lui bărbatul cu pălărie avea ceea ce părea mai degrabă o lupă de ceasornicar, sau un capăt de ochean, sau o jumătate de binoclu, oricum o chestie cilindrică terminată la capăt cu un disc de sticlă. Celălalt chip aplecat asupra sa era al unui albinos respingător. Avea pielea atât de decolorată încât părea de-a dreptul străvezie, tânărul putând să jure chiar că îi vede sângele cum aleargă năvalnic prin vene şi oasele împungându-se-n colţuri. Nu numai pigmentaţia pielii îl făcea respingător, dar chiar şi chipul prelung şi îngust ca al unui peşte, de parcă ar fi fost prins în cadrul uşii de la lift într-un moment neprielnic, buzele îngrozitor de roşii şi de cărnoase pentru transprenţa şi netezimea pielii şi părul alb aruncat de-a valma pe o ţeastă îngustă de pe care părea mereu să alunece ca o perucă neîngrijită.
- Ba sunt mort! Sau visez… Cel puţin aşa sper… - bombăni tânărul şi închise ochii la loc, lăsându-şi capul să se prăbuşească înapoi în iarbă.
Nici cu ochii închişi nu găsi drumul spre o altă lume cu personaje ceva mai omenoase, aşa că îi deschise din nou, de data aceasta timid, cu oarecare teamă. Bărbaţii erau tot acolo, aplecaţi asupra lui ca şi cum ar fi vrut să-i picure prin ochii întredeschişi olecuţă de energie pentru a-l readuce la viaţă.
- Nu e mort – zâmbi fericit şi liniştit bărbatul cu pălărie.
- Tz – făcu albinosul.
- Ohhh… mai bine eram – murmură încurcat şi tânărul.
Se priviră pentru o clipă în ochi, apoi tânărul ajutat de cei doi bărbaţi se ridică. Omul cu pălărie era mic şi rotunjor, dar îmbrăcat impecabil. Purta o cămaşă albă cu model roz abia definit, cravată albastră, o vestă pepită în nuanţe de gri, un sacou negru cu dunguliţe fine cenuşii, redingotă neagră, pantaloni la dungă, pantofi negri cu bot uşor ascuţit. Abinosul în schimb era învelit cu totul într-un trenchcoat larg şi lung până în pământ, cu gâtul acoperit de un fular nesfârşit care se rotea de mai multe ori în jurul grumazului şi cam atât, fără să lase să se mai zărească vre-un alt element vestimentar sau vreo bucăţică de piele. Până şi mâinile le avea învelite în mănuşi subţiri de bumbac ca damele.
Tânărul privi înspre dreapta, apoi înspre stânga, înapoi şi din nou înainte. Doar câmpie cât vezi cu ochii. Pajiste nesfârşită, stingherită doar de o potecă abia îngăimată ce-i desfăcea pletele verzi spre stânga şi spre dreapta ca o cărare regulamentară pe creştetul unui şcolar din anul întâi.
- Unde dracu suntem? – întrebă tânărul nemulţumit.
- Păiii… ne gândeam că dumneata ne poţi spune asta. Nici noi nu ştim. – spuse cu hotărâre bărbatul cu pălărie ridicând cu dreapta bastonul cu cap de sidef în care stătuse rezemat până atunci şi aşezându-l simandicos la o jumătate de pas de marginea pantofului, în timp ce stânga şi-o priponi în şold pozând maiestuos. Doar ochiul acela hidos strica totul.
- Îhi – confirmă şi albinosul. Nici noi nu ştim. Nu suntem de aici.
Tânărul îşi duse mâna streaşină la ochi şi scrută depărtările. Nimic. Nici măcar un deal, un copac, ca să nu mai vorbim de vreo aşezare omenească. Nici măcar o urmă de nor. Doar o potecă. Şi soarele. Măsură din priviri soarele, socoti ceva, apoi descrise cu mâna un arc de cerc imaginar. Era mulţumit. Îşi scutură atent pantalonii şi cămaşa, ridică cu grijă două fire uscate de iarbă unul de pe mânecă şi altul de pe genunchi, apoi privindu-i amuzat pe cei doi, hotărâ.
- La drum.
- Hei, hei, hei… - îl temperă albinosul. Încotro?
- Pe cărare înainte. Vezi vreo altă alternativă? – întrebă tânărul şi dădu să plece din loc.
- Dar de ce nu înapoi? – întrebă albinosul ridicând din sprâncene şi arătând cu bărbia spre îndărăt.
- Da, da, de ce nu înapoi? – îngână şi bărbatul cu pălărie.
Tânărul îi privi plictisit. Parcă erau nişte elevi cărora trebuie să le explici totul.
- Soarele răsare de acolo, arătă el cu degetul, şi apune acolo, arătă încă o dată. Dacă mergem înainte mai prindem vreo zece ore de zi, dacă mergem înapoi doar vreo patru. Pornim?!
Raţionamentul tânărului păru mulţumitor pentru cei doi, căci bărbatul cu pălărie îşi ridică bastonul în aer fiind pregătit să-l mute cu un pas mai în faţa precum pionii pe tabla de şah, în timp ce albinosul îşi mai răsuci o dată fularul în jurul gâtului şi-şi afundă mâinile în buzunarele adânci ale trenchcoatului. Purceseră la drum…
- Auchhhh… - se auzi dintr-o dată un strigăt ascuţit ca şi cum o persoană aflată în apropiere ar fi fost înjunghiată pe nesimţite.
Tânărul şi bărbatul cu pălărie se întoarseră speriaţi spre locul de unde se auzise ţipătul. Era al albinosului. Un fluture mare şi alb tocmai i se aşezase pe nas. Tânarul începu să râdă în hohote în timp ce omul cu pălărie nu părea atât de amuzat de întâmplare. Se răsuci pe călcâie, făcu degetele cleşte şi cu o mişcare rapidă si abilă dobândită în îndelungate lupte cu muştele înşfăcă fluturele de pe nasul albinosului.
- Ai face bine să nu mai râzi, ce naiba, doar nu mai suntem copii. E extrem de sensibil. Cu pielea asta a lui. Îl supără orice adiere de vânt – îi şopti omul cu pălărie luând-o înainte. Să mergem deci! – exclamă apoi cu glas tare.
Şi au mers… au tot mers… Cât au mers cu adevărat nu poate spune nimeni cu mâna pe inimă. Deşi picioarele începuseră să-i cam lase de oboseală, soarele nu se mişcase nici măcar un deget pe cer. Era exact acolo unde îl lăsaseră când plecaseră la drum. Ba, la un moment dat începuse să se dezlipească de albastru pe la marginea de sus, se îndoise uşor, se prelinsese încet, pentru a se prăbuşi în cele din urmă ca o clătită în iarbă undeva mai în faţă, la vreo şapte staţii de metrou distanţă. Nici ceasul de buzunar al omului cu pălărie nu-i ajutase prea mult. La prima verificare a orelor omul cu pălărie constătă că sunt toate acolo. Erau înghesuite într-un colţ şi prăbuşite într-o depresie lamentabilă, astfel încât înduioşat bărbatul desfăcu capacul ceasului şi le dădu drumul în iarbă. Orele fugiseră care încotro ca nişte cărăbuşi grăbiţi. Doar doişpe mai răsucise capul asigurându-se că nu mai e cale de întoarcere şi o tunsese peste câmp chicotind fericit. După asta ceasul de buzunar nu mai arătă bineînţeles nimic. Rămăsese gol ca o gură căscată sau ca o scorbură de copac aşteptând locatarii. Dar chiar şi aşa, când umbrele dispărură cu totul sub talpile drumeţilor, în gura ceasului de buzunar al omului cu pălărie îşi făcu apariţia un cuc. Se strecură cu greu prin deschiderea îngustă a capacului şi ieşi în cele din urmă afară aşezându-se pe rama de aur. Cu-cu, slobozi el o singură dată, apoi îşi luă zborul. Nu mult mai târziu o altă pasăre procedă întocmai. Cu-cu, cu-cu slobozi din nou pasărea şi toţi trei bărbaţii părură grozav de încântaţi că într-o lume atât de netedă au totuşi un instrument de măsurat timpul pe care se pot baza. Dar n-a fost aşa căci la următoarea deschidere a capacului prin inelul ingust a apărut capul unui piţigoi care începu să cânte vesel triluri. Apoi a apărut o coţofană cu coada albă şi lungă, o bufniţă îmbufnată, o gaiţă cicălitoare, o ciocănitoare iscoditoare, ba la un moment dat chiar şi un şoarece sfios de câmp. Ceasul omului cu pălărie părea complet dat peste cap.
- E timpul să ne oprim – hotărî tânărul căci datorită lipsei soarelui dejurîmprejurul devenise cernit, mai cernit chiar decât redingota omului cu pălărie. Apoi fără să mai aştepte vreo confirmare îşi dădu drumul pe spate în iarbă. Aşeză un picior peste celălalt, rupse un fir de iarbă, îi jumuli două frunze stinghere şi înfipse paiu-între dinţi. Nu progresaseră deloc. Chiar deloc. Deşi merseseră o bună bucată de drum, nimic nu indica faptul că s-ar fi depărtat de punctul de plecare şi nici că s-ar fi apropiat de punctul de sosire.
- Distanţele sunt o chestiune relativă, e doar o problemă de percepţie – îl auzi pe omul cu pălărie care parcă îi citise gândurile. Ca şi majoritatera aprecierilor pe care le facem, ele nu capătă contururi clar definite decât atunci când avem termene de comparaţie. Şi bineînţeles chiar şi în acele circumstanţe ele rămân relative, pentru că nu există referinţe absolute. Aici unde naiba găseşti referinţe?! - încheie el dezamăgit rotindu-şi ochii de jur împrejur după referinţe ca şi cum ar fi căutat barabule.
Avea dreptate. Noaptea devenise mai neagră decât redingota omului cu pălărie tocmai pentru că ele puteau fi comparate. Altfel ar fi fost greu de spus dacă noaptea e cu adevărat neagrăneagră sau doar aşaşiaşa de neagră.
- Ce vrei să spui? Că aici lucrurile nu pot fi cântărite?
- Cam aşa! – mustăci bărbatul. Sau că le cântăreşte fiecare cu propriul cântar, ceea ce-i cam tot aia.
- Şi crezi că-i mai bine?
Omul cu pălărie zâmbi.
- Dacă ai locui aici desigur că ar fi bine. Dacă vrei însă să alergi după concret…
Tânărul căzu din nou pe gânduri. Omulochean avea dreptate. Într-un mediu absolut monoton ca acesta nu se puteau face judecăţi de valoare. Nu avea nici măcar o măsură a dorinţei sale de a ajunge la celălalt capăt. Ba chiar luând-o la bani mărunţi dorinţa îi păru mai degrabă ca o frunză de arţar pe un pârâu iute de munte. Bineeee… asta într-o lume unde ar fi existat arţari şi pâraie.
- Dacă nu te întinzi să apuci mărul cât e copt are să-ţi cadă în cap taman când a putrezit – interveni iarăşi omul cu pălărie şi tânărul se convinse că într-un fel sau altul bărbatul îi scormone gândurile. Trebuia să fie mai atent ce şi cum gândeşte şi mai ales să încerce să gândească în zigzag.
- Cât crezi că mai e? – se băgă în vorbă şi albinosul rostogolindu-şi nervos mâinile una peste cealalta.
“Precis are mâinile umede şi moi” gândi tânărul strâmbând din nas. Nu-i plăcea tipul, părea să fi acumulat într-însul toate angoasele lumii.
- Cine poate ştii? O săptămână, o lună, un an…
Albinosul îşi încreţi buzele a aguridă şi-şi îngropă capul în poală. Tânărului i se păru chiar că-l aude plângând.
Nu îi era nici foame şi nici sete, dar tare n-ar fi vrut să-i fie şi să nu aibă ce băga în gură. Nu-şi făcea însă griji. Iarba înaltă şi grasă era un semn că apa nu lipsea, indiferent de forma în care avea să se prezinte la întâlnire.
Se trezi primul. Un alt soare, de data aceasta gălbuiroşcat şi bulbucat ca o omletă bine rumenită, strălucea deja la o palmă deasupra pământului. O capră priponită pe picioarele din spate încerca să ciugulească câte un pic din marginea sa de jos. Rupea o bucăţică, cobora pe cele patru picioare, o mesteca molcom, apoi iar se înălţa pe picioarele din spate şi muşca… Făcu asta preţ de vreo jumătate de oră până când soarele se ridică încă un stat de palmă şi capra nu mai ajunse la el.
- E semn bun – spuse tânărul şi faţa i se lumină toată.
- Care? Că n-o să mănânce capra tot soarele şi să n-o să rămânem iarăşi pe întuneric, sau că a apărut o capră la orizont? – întrebă albinosul.
- Şi una şi alta. Dacă a apărut o capră înseamnă că şi oamenii trebuie să fie pe aproape. Nu mai avem mult.
- Sigur asta e ceea ce-ţi doreşti?! – întrebă insinuant bărbatul cu pălărie, dar tânărul nu-i răspunse. Se ridică, se scutură de praf şi de iarbă şi porni încet fără să se mai uite înapoi.
- Hei, hei – strigă albinosul după el. Şi noi?! Aşteaptă-ne… Dar cum tânărul nu părea că se sinchiseşte, îşi aruncă degrabă de câteva ori fularul gigantic în jurul gâtului şi porni cu paşi repezi în urmărirea sa.
Nici de data aceasta nu părea că distanţele au de gând să-şi respecte statutul. Deşi mărisera susţinut paşii, animalul nu se apropiase nici un pic.
- Nici acum nu ştii sigur ce vrei – comentă omul cu pălărie zâmbind maliţios dar tânărul nu îl băgă în seamă. Începu să alerge, dar cu cât viteza creştea cu atât pământul devenea tot mai mic până deveni atât de mic încât capra dispăru din raza privirii, ascunsă de curbura pământului. Când fuga deveni de-a dreptul serioasă tânărul se trezi brusc în faţa unui gard uriaş apărut parcă din pămănt. Era înalt până la cer şi se întindea cât vedeai cu ochii spre stânga şi spre dreapta. Mirată că nu mai e urmărită capra se opri, răsuci capul şi văzând că nu apare nimeni în urmă se întoarse agale înapoi proptindu-se în cele din urmă cu nasul în gard.
- Ei! Tot eu sunt de vină fiindcă nu ştiu ce vreau? Ia spune, acum a cui e vina?!– se răsuci furios tânărul spre omul cu pălărie.
- Ştii bine că nu totul depinde noi. A vrea e o condiţie necesară dar nu suficientă. Gardul ăsta n-are a face cu ce-i aici, are a face cu ce-i dincolo – completă omul cu pălărie subtil făcând cu ochiul. Da, da, chiar cu ochiul acela în formă de ochean…
Tânărul îl privea furios şi neputincios.
- Până la urmă tu cine naiba eşti? – izbucni el.
Omul cu pălărie zambi. Nu răspunse. În schimb se băgă în vorbă miorlăind speriat albinosul.
- Şi acum ce-o să facem? Cum mai ieşim de aici? Ia uite gardul asta e înalt până la cer şi lung până la mama naibii. Scule n-avem, porţi nu-s… Ce ne facem? Ce ne faceeeem…?
- Tu să taci! Termină cu lamentarile, te smiorcai ca un plod în pamperşi. Iar tu să-mi spui acum şi aici cine eşti! Gata, m-am săturat!

sâmbătă, 11 septembrie 2010

cufundare

încrâncenări răsucite, ziduri băltite, sobolani scormonind prin miresme stătute; locul ăsta n-are fereşti, e ca o pivniţă aşezată pe sol ce se afundă încet-încet în pământ; în pământ e mai rău, e întuneric şi umed mereu; nu-i ca aici un labirint în care te învârţi încurcat, acolo după fiecare colţ uşile au fost zidite; aici măcar pâlpâie un bec; are un fasung negru acoperit cu o vopsea de pereţi albă uscată, scursă neuniform, care e legat cu mâna de două fire ce spânzură din tavan în două semicercuri egale ca un laţ; majoritatea colţurilor rămân neluminate, nici nu ştii unde încep şi unde se termină; se aude apa cum picură; undeva e spartă o conductă şi apa picură ritmic într-un căuş; enervant; sau poate e apa de ploaie alunecând pe acoperiş, printr-o gaură iţită în tavan, prelingându-se pe pereţi şi sfârşind în cele din urmă în podea, ca-ntr-o baltă de sânge; e acelaşi drum pe care sufletele dezghiocate urcă în şir indian furişându-se înapoi înspre cer; fără fereşti aici nu ştii când plouă sau când e cer senin; ca un metronom se scutură picurii: pic,. pic, pic… parcă ar fi luminile de avarie de pe podeaua avionului înecat în fum către ieşirile de urgenţă; sau e ceasul de mână al călăului?! fără o lanternă sau măcar un chibrit nu te poţi avânta niciunde; depărtările vin din ce în ce mai întunecoase şi dejurîmprejurul nu mai poate fi decat pipăit; celelalte simţuri nu te mai ajută; cei mai mulţi dintre cei ce se descurcă în situaţiile astea au un simţ suplimentar, capacitatea de a le anihila pe toate celelalte; atunci nu mai simt nici mirosul respingător, nu mai simt nici nelumina, nici gustul acru obraznic care îţi umflă obrajii, nici clipocitul de apă sau fâşâitul continuu ca un tropot de şoareci; nu mai ştii pe unde să calci; nimic nu mai e solid sub picior, iar piciorul poate fi orice: antebraţ, palmă, talpă sau frunte; undeva departe, dincolo de ziduri, vuietul oraşului se aude înfundat; şi mai departe se aud şezând pe vine câmpii verzi cu margarete la butoniere şi cununi de nori pufoşi…

marți, 7 septembrie 2010

metamorfoze confuze

copacii se scutura de frunze; omizi se fac frunzele atingand pamantul; m-astept sa explodeze apoi in fluturi, dar nu o fac…
oare ce ii trebuie unei omizi sa infloreasca?! mi-am asezat coatele pe pervazul ferestrei si am asteptat privind-o; o ora, doua, trei…; ba am mai ajutat-o tragand un pic de tepii drepti in speranta ca se vor prelungi si se vor desface in aripi colorate; dar nimic
am luat-o pe o frunza, am adus-o in casa si am asezat-o pe bufetul de bucatarie; apoi am asteptat ca taratoarea sa se transforme in zburatoare, vrajitoarea hidoasa in printesa, bestia in minune stralucitoare, realul in vis…
cand m-am trezit era tot acolo, omida; doar frunza nu mai era…
ce faci? cand ai de gand sa devii fluture?am intrebat-o iritat
mananc, mi-e tare tare foame, nu imi mai dai o frunza?!; cat despre fluturele tau nu stiu nimic, intreaba o musca sau un tantar; brrr, eu prefer in orice caz haina mea de blana in diminetile astea brumarii, nu-i oare cam prea racoare pentru rochii stravezii de fluturi?!
am pus mana pe carte; are dreptate; ou - omida - nimfa – fluture; e normal sa n-aiba habar de fluturi
nimfe n-am vazut niciunde; vremurile-s prea reci si prea tulburi pentru nimfe… fluturi nici atat!

joi, 2 septembrie 2010

Despre bucuriile mici ale vieţii

În capătul aleii ce porneşte din scara blocului şi se termină în parcarea de lângă tei o fetiţă cu rochiţă roşie şi umbreluţe albastre desenează cu creta pe asfalt. Scoate cu grijă câte o cretă colorată din cutia pe care o ţine lângă picioare şi desenează adâncită în muncă şezând pe vine.
- Ce desenezi acolo?
- Bucurii – îmi răspunde fetiţa moşmondind în continuare fără să ridice capul.
Uimit de răspuns încerc să identific în ce constau bucuriile fetei. Descopăr fără prea mare greutate un buchet de flori, baloane, un pisic, un soare, un iepure, trei copaci, un băiat şi o fetiţă care se ţin de mână. Printre ele şerpuie o linie curbă aparent fără sens.
- Îmi plac bucuriile tale. Ai bucurii mari şi frumoase – replic şi dau să plec.
- Ba nu. Astea sunt bucuriile mici – mă contrazice fetiţă desenând apăsat mustăţile pisoiului.
- Şi atunci bucuriile mari unde sunt? – întreb oarecum contrariat.
- Asta – îmi arată ea linia şerpuită care pleacă din colţul aleii, trece pe lângă bucuriile mici, pe lângă roţile unei Dacii, apoi printre doi pisoi vărgaţi ca doi cozonaci ce stau întinsi cu burta în sus la soare, pe lângă tufele de buxus care au făcut cândva parte dintr-un gard viu ce împrejmuia grădina, pe sub arbuştii de iasomie, pe lângă marginea trotuarului, pentru a se întoarce în cele din urmă de unde a plecat.
Încerc să privesc lucrurile dintr-o altă perspectivă şi într-adevăr linia pe care fetiţa mi-a arătat-o e un chip uriaş de om. În mijloc are un nas, doi ochi, o gură mare zâmbăreaţă şi pe undeva pe lângă roţile Daciei şi pe sub arbuştii de iasomie urechile, iar în obraji are flori şi baloane şi pisici şi iepuri.
- Dar de ce ai desenat bucuria asta mare atât de mare încât abia se poate vedea? Dacă vine cineva să vadă ce ai desenat o să observe doar bucuriile mici.
- Aşa! – îmi răspunde fetiţa şi argumentul ei pare imbatabil.
Apoi văzând că nu mă mişc şi că aş vrea totuşi să lămuresc problema până la capăt înainte să plec la servici ridică privirea, mă priveşte mirată cum că atâta lucru ar fi trebuit să ştiu şi eu om mare şi îmi explică pe îndelete.
- Pentru că aşa sunt. Doar pe bucuriile mici le simţi, că te lovesc aşa baaaang ca o navă cu marţieni şi le simţi că fac brobonele pe piele ca la găină, şi pe bucuriile mari nu le vezi că sunt prea mari şi se risipesc pe sub roţile de la maşină, prin grădină, pe sub pomi, printre pisoi…