miercuri, 15 septembrie 2010

Omul cu pălărie (I)

- O fi mort – spuse bărbatul cu pălărie rotundă de fetru şi borul curbat adânc ca un jgheab, dar atât de adânc curbat încât o vrabie subţirică îşi făcuse cuib undeva mai spre ceafă.
- Tz – făcu celălalt din vârful gurii – respiră. Şi amândoi îşi aţintiră privirea spre buzele tânărului pe care îl descoperiseră în iarbă, pe jumătate acoperit de firele lungi şi moi ca ale unui covor pufos şi de păpădiile galbene rostogolind în zigzag peste întinderea de verde.
- Atunci visează – reveni bărbatul cu pălărie constatând că tânărul respira într-adevăr liniştit, iar fruntea îi era netedă şi senină.
- Îhi – îngăimă albinosul, confirmând din cap.
- Ba-nu-sunt-nici-mort-şi-nici-nu-vi-sez – murmură tânărul abia mijindu-şi ochii şi încruntând din sprâncene de durerea luminii.
Nu apucă să-i crape prea mult şi în faţa ochilor se contură figura rotundă a unui bărbat la vreo cincizeci, şaizeci de ani, cu gură mică, pomeţi proeminenţi, cu sprâncene stufoase şi sobre şi trei fire rebele de păr ieşind de sub pălăria rotundă cu boruri curbate adânc ca un jgheab. Ceea ce îi atrase însă atenţia şi-i făcu pielea să se furnice era ochiul său stâng, sau în fine, ceea ce ar fi trebuit să fie ochiul său stâng, căci în locul lui bărbatul cu pălărie avea ceea ce părea mai degrabă o lupă de ceasornicar, sau un capăt de ochean, sau o jumătate de binoclu, oricum o chestie cilindrică terminată la capăt cu un disc de sticlă. Celălalt chip aplecat asupra sa era al unui albinos respingător. Avea pielea atât de decolorată încât părea de-a dreptul străvezie, tânărul putând să jure chiar că îi vede sângele cum aleargă năvalnic prin vene şi oasele împungându-se-n colţuri. Nu numai pigmentaţia pielii îl făcea respingător, dar chiar şi chipul prelung şi îngust ca al unui peşte, de parcă ar fi fost prins în cadrul uşii de la lift într-un moment neprielnic, buzele îngrozitor de roşii şi de cărnoase pentru transprenţa şi netezimea pielii şi părul alb aruncat de-a valma pe o ţeastă îngustă de pe care părea mereu să alunece ca o perucă neîngrijită.
- Ba sunt mort! Sau visez… Cel puţin aşa sper… - bombăni tânărul şi închise ochii la loc, lăsându-şi capul să se prăbuşească înapoi în iarbă.
Nici cu ochii închişi nu găsi drumul spre o altă lume cu personaje ceva mai omenoase, aşa că îi deschise din nou, de data aceasta timid, cu oarecare teamă. Bărbaţii erau tot acolo, aplecaţi asupra lui ca şi cum ar fi vrut să-i picure prin ochii întredeschişi olecuţă de energie pentru a-l readuce la viaţă.
- Nu e mort – zâmbi fericit şi liniştit bărbatul cu pălărie.
- Tz – făcu albinosul.
- Ohhh… mai bine eram – murmură încurcat şi tânărul.
Se priviră pentru o clipă în ochi, apoi tânărul ajutat de cei doi bărbaţi se ridică. Omul cu pălărie era mic şi rotunjor, dar îmbrăcat impecabil. Purta o cămaşă albă cu model roz abia definit, cravată albastră, o vestă pepită în nuanţe de gri, un sacou negru cu dunguliţe fine cenuşii, redingotă neagră, pantaloni la dungă, pantofi negri cu bot uşor ascuţit. Abinosul în schimb era învelit cu totul într-un trenchcoat larg şi lung până în pământ, cu gâtul acoperit de un fular nesfârşit care se rotea de mai multe ori în jurul grumazului şi cam atât, fără să lase să se mai zărească vre-un alt element vestimentar sau vreo bucăţică de piele. Până şi mâinile le avea învelite în mănuşi subţiri de bumbac ca damele.
Tânărul privi înspre dreapta, apoi înspre stânga, înapoi şi din nou înainte. Doar câmpie cât vezi cu ochii. Pajiste nesfârşită, stingherită doar de o potecă abia îngăimată ce-i desfăcea pletele verzi spre stânga şi spre dreapta ca o cărare regulamentară pe creştetul unui şcolar din anul întâi.
- Unde dracu suntem? – întrebă tânărul nemulţumit.
- Păiii… ne gândeam că dumneata ne poţi spune asta. Nici noi nu ştim. – spuse cu hotărâre bărbatul cu pălărie ridicând cu dreapta bastonul cu cap de sidef în care stătuse rezemat până atunci şi aşezându-l simandicos la o jumătate de pas de marginea pantofului, în timp ce stânga şi-o priponi în şold pozând maiestuos. Doar ochiul acela hidos strica totul.
- Îhi – confirmă şi albinosul. Nici noi nu ştim. Nu suntem de aici.
Tânărul îşi duse mâna streaşină la ochi şi scrută depărtările. Nimic. Nici măcar un deal, un copac, ca să nu mai vorbim de vreo aşezare omenească. Nici măcar o urmă de nor. Doar o potecă. Şi soarele. Măsură din priviri soarele, socoti ceva, apoi descrise cu mâna un arc de cerc imaginar. Era mulţumit. Îşi scutură atent pantalonii şi cămaşa, ridică cu grijă două fire uscate de iarbă unul de pe mânecă şi altul de pe genunchi, apoi privindu-i amuzat pe cei doi, hotărâ.
- La drum.
- Hei, hei, hei… - îl temperă albinosul. Încotro?
- Pe cărare înainte. Vezi vreo altă alternativă? – întrebă tânărul şi dădu să plece din loc.
- Dar de ce nu înapoi? – întrebă albinosul ridicând din sprâncene şi arătând cu bărbia spre îndărăt.
- Da, da, de ce nu înapoi? – îngână şi bărbatul cu pălărie.
Tânărul îi privi plictisit. Parcă erau nişte elevi cărora trebuie să le explici totul.
- Soarele răsare de acolo, arătă el cu degetul, şi apune acolo, arătă încă o dată. Dacă mergem înainte mai prindem vreo zece ore de zi, dacă mergem înapoi doar vreo patru. Pornim?!
Raţionamentul tânărului păru mulţumitor pentru cei doi, căci bărbatul cu pălărie îşi ridică bastonul în aer fiind pregătit să-l mute cu un pas mai în faţa precum pionii pe tabla de şah, în timp ce albinosul îşi mai răsuci o dată fularul în jurul gâtului şi-şi afundă mâinile în buzunarele adânci ale trenchcoatului. Purceseră la drum…
- Auchhhh… - se auzi dintr-o dată un strigăt ascuţit ca şi cum o persoană aflată în apropiere ar fi fost înjunghiată pe nesimţite.
Tânărul şi bărbatul cu pălărie se întoarseră speriaţi spre locul de unde se auzise ţipătul. Era al albinosului. Un fluture mare şi alb tocmai i se aşezase pe nas. Tânarul începu să râdă în hohote în timp ce omul cu pălărie nu părea atât de amuzat de întâmplare. Se răsuci pe călcâie, făcu degetele cleşte şi cu o mişcare rapidă si abilă dobândită în îndelungate lupte cu muştele înşfăcă fluturele de pe nasul albinosului.
- Ai face bine să nu mai râzi, ce naiba, doar nu mai suntem copii. E extrem de sensibil. Cu pielea asta a lui. Îl supără orice adiere de vânt – îi şopti omul cu pălărie luând-o înainte. Să mergem deci! – exclamă apoi cu glas tare.
Şi au mers… au tot mers… Cât au mers cu adevărat nu poate spune nimeni cu mâna pe inimă. Deşi picioarele începuseră să-i cam lase de oboseală, soarele nu se mişcase nici măcar un deget pe cer. Era exact acolo unde îl lăsaseră când plecaseră la drum. Ba, la un moment dat începuse să se dezlipească de albastru pe la marginea de sus, se îndoise uşor, se prelinsese încet, pentru a se prăbuşi în cele din urmă ca o clătită în iarbă undeva mai în faţă, la vreo şapte staţii de metrou distanţă. Nici ceasul de buzunar al omului cu pălărie nu-i ajutase prea mult. La prima verificare a orelor omul cu pălărie constătă că sunt toate acolo. Erau înghesuite într-un colţ şi prăbuşite într-o depresie lamentabilă, astfel încât înduioşat bărbatul desfăcu capacul ceasului şi le dădu drumul în iarbă. Orele fugiseră care încotro ca nişte cărăbuşi grăbiţi. Doar doişpe mai răsucise capul asigurându-se că nu mai e cale de întoarcere şi o tunsese peste câmp chicotind fericit. După asta ceasul de buzunar nu mai arătă bineînţeles nimic. Rămăsese gol ca o gură căscată sau ca o scorbură de copac aşteptând locatarii. Dar chiar şi aşa, când umbrele dispărură cu totul sub talpile drumeţilor, în gura ceasului de buzunar al omului cu pălărie îşi făcu apariţia un cuc. Se strecură cu greu prin deschiderea îngustă a capacului şi ieşi în cele din urmă afară aşezându-se pe rama de aur. Cu-cu, slobozi el o singură dată, apoi îşi luă zborul. Nu mult mai târziu o altă pasăre procedă întocmai. Cu-cu, cu-cu slobozi din nou pasărea şi toţi trei bărbaţii părură grozav de încântaţi că într-o lume atât de netedă au totuşi un instrument de măsurat timpul pe care se pot baza. Dar n-a fost aşa căci la următoarea deschidere a capacului prin inelul ingust a apărut capul unui piţigoi care începu să cânte vesel triluri. Apoi a apărut o coţofană cu coada albă şi lungă, o bufniţă îmbufnată, o gaiţă cicălitoare, o ciocănitoare iscoditoare, ba la un moment dat chiar şi un şoarece sfios de câmp. Ceasul omului cu pălărie părea complet dat peste cap.
- E timpul să ne oprim – hotărî tânărul căci datorită lipsei soarelui dejurîmprejurul devenise cernit, mai cernit chiar decât redingota omului cu pălărie. Apoi fără să mai aştepte vreo confirmare îşi dădu drumul pe spate în iarbă. Aşeză un picior peste celălalt, rupse un fir de iarbă, îi jumuli două frunze stinghere şi înfipse paiu-între dinţi. Nu progresaseră deloc. Chiar deloc. Deşi merseseră o bună bucată de drum, nimic nu indica faptul că s-ar fi depărtat de punctul de plecare şi nici că s-ar fi apropiat de punctul de sosire.
- Distanţele sunt o chestiune relativă, e doar o problemă de percepţie – îl auzi pe omul cu pălărie care parcă îi citise gândurile. Ca şi majoritatera aprecierilor pe care le facem, ele nu capătă contururi clar definite decât atunci când avem termene de comparaţie. Şi bineînţeles chiar şi în acele circumstanţe ele rămân relative, pentru că nu există referinţe absolute. Aici unde naiba găseşti referinţe?! - încheie el dezamăgit rotindu-şi ochii de jur împrejur după referinţe ca şi cum ar fi căutat barabule.
Avea dreptate. Noaptea devenise mai neagră decât redingota omului cu pălărie tocmai pentru că ele puteau fi comparate. Altfel ar fi fost greu de spus dacă noaptea e cu adevărat neagrăneagră sau doar aşaşiaşa de neagră.
- Ce vrei să spui? Că aici lucrurile nu pot fi cântărite?
- Cam aşa! – mustăci bărbatul. Sau că le cântăreşte fiecare cu propriul cântar, ceea ce-i cam tot aia.
- Şi crezi că-i mai bine?
Omul cu pălărie zâmbi.
- Dacă ai locui aici desigur că ar fi bine. Dacă vrei însă să alergi după concret…
Tânărul căzu din nou pe gânduri. Omulochean avea dreptate. Într-un mediu absolut monoton ca acesta nu se puteau face judecăţi de valoare. Nu avea nici măcar o măsură a dorinţei sale de a ajunge la celălalt capăt. Ba chiar luând-o la bani mărunţi dorinţa îi păru mai degrabă ca o frunză de arţar pe un pârâu iute de munte. Bineeee… asta într-o lume unde ar fi existat arţari şi pâraie.
- Dacă nu te întinzi să apuci mărul cât e copt are să-ţi cadă în cap taman când a putrezit – interveni iarăşi omul cu pălărie şi tânărul se convinse că într-un fel sau altul bărbatul îi scormone gândurile. Trebuia să fie mai atent ce şi cum gândeşte şi mai ales să încerce să gândească în zigzag.
- Cât crezi că mai e? – se băgă în vorbă şi albinosul rostogolindu-şi nervos mâinile una peste cealalta.
“Precis are mâinile umede şi moi” gândi tânărul strâmbând din nas. Nu-i plăcea tipul, părea să fi acumulat într-însul toate angoasele lumii.
- Cine poate ştii? O săptămână, o lună, un an…
Albinosul îşi încreţi buzele a aguridă şi-şi îngropă capul în poală. Tânărului i se păru chiar că-l aude plângând.
Nu îi era nici foame şi nici sete, dar tare n-ar fi vrut să-i fie şi să nu aibă ce băga în gură. Nu-şi făcea însă griji. Iarba înaltă şi grasă era un semn că apa nu lipsea, indiferent de forma în care avea să se prezinte la întâlnire.
Se trezi primul. Un alt soare, de data aceasta gălbuiroşcat şi bulbucat ca o omletă bine rumenită, strălucea deja la o palmă deasupra pământului. O capră priponită pe picioarele din spate încerca să ciugulească câte un pic din marginea sa de jos. Rupea o bucăţică, cobora pe cele patru picioare, o mesteca molcom, apoi iar se înălţa pe picioarele din spate şi muşca… Făcu asta preţ de vreo jumătate de oră până când soarele se ridică încă un stat de palmă şi capra nu mai ajunse la el.
- E semn bun – spuse tânărul şi faţa i se lumină toată.
- Care? Că n-o să mănânce capra tot soarele şi să n-o să rămânem iarăşi pe întuneric, sau că a apărut o capră la orizont? – întrebă albinosul.
- Şi una şi alta. Dacă a apărut o capră înseamnă că şi oamenii trebuie să fie pe aproape. Nu mai avem mult.
- Sigur asta e ceea ce-ţi doreşti?! – întrebă insinuant bărbatul cu pălărie, dar tânărul nu-i răspunse. Se ridică, se scutură de praf şi de iarbă şi porni încet fără să se mai uite înapoi.
- Hei, hei – strigă albinosul după el. Şi noi?! Aşteaptă-ne… Dar cum tânărul nu părea că se sinchiseşte, îşi aruncă degrabă de câteva ori fularul gigantic în jurul gâtului şi porni cu paşi repezi în urmărirea sa.
Nici de data aceasta nu părea că distanţele au de gând să-şi respecte statutul. Deşi mărisera susţinut paşii, animalul nu se apropiase nici un pic.
- Nici acum nu ştii sigur ce vrei – comentă omul cu pălărie zâmbind maliţios dar tânărul nu îl băgă în seamă. Începu să alerge, dar cu cât viteza creştea cu atât pământul devenea tot mai mic până deveni atât de mic încât capra dispăru din raza privirii, ascunsă de curbura pământului. Când fuga deveni de-a dreptul serioasă tânărul se trezi brusc în faţa unui gard uriaş apărut parcă din pămănt. Era înalt până la cer şi se întindea cât vedeai cu ochii spre stânga şi spre dreapta. Mirată că nu mai e urmărită capra se opri, răsuci capul şi văzând că nu apare nimeni în urmă se întoarse agale înapoi proptindu-se în cele din urmă cu nasul în gard.
- Ei! Tot eu sunt de vină fiindcă nu ştiu ce vreau? Ia spune, acum a cui e vina?!– se răsuci furios tânărul spre omul cu pălărie.
- Ştii bine că nu totul depinde noi. A vrea e o condiţie necesară dar nu suficientă. Gardul ăsta n-are a face cu ce-i aici, are a face cu ce-i dincolo – completă omul cu pălărie subtil făcând cu ochiul. Da, da, chiar cu ochiul acela în formă de ochean…
Tânărul îl privea furios şi neputincios.
- Până la urmă tu cine naiba eşti? – izbucni el.
Omul cu pălărie zambi. Nu răspunse. În schimb se băgă în vorbă miorlăind speriat albinosul.
- Şi acum ce-o să facem? Cum mai ieşim de aici? Ia uite gardul asta e înalt până la cer şi lung până la mama naibii. Scule n-avem, porţi nu-s… Ce ne facem? Ce ne faceeeem…?
- Tu să taci! Termină cu lamentarile, te smiorcai ca un plod în pamperşi. Iar tu să-mi spui acum şi aici cine eşti! Gata, m-am săturat!

13 comentarii:

sophie spunea...

:)) n-am vrut sa fiu prima, dar nu mai am rabdare.

Omul cu palarie este sentimentul responsabilitatii morale a propriei conduite :)
Albinostul nu poate fi decat inconstientul care nu stie unde e, se zbate continuu, cauta cai de iesire si cand nu reuseste cai de refulare. :))
Tanarul e mort, beat, treaz, ametit in functie de degringolada Omului cu palarie si a Albinosului.
(sorry, eu am gandire matematica :D )

mosu spunea...

:)) mmm.... caldut; de data e mai greu de conturat cheia care descifreaza textul, povestea din fata se distanteza destul de mult de povestea din fundal, poate inadins ca sa fac un poc, un bum, sa creeze o mica vibrare si pentru ca odata gasita cheita sa imbie la recitire si la reconstructie…
mmm… nici nu stiu cum va continua povestea; sa aiba doua jumatati, una cu povestea vie si alta cu povestea din fundal, sau cheita sa apara la sfarsit si sa dea peste cap toata jucaria?! vedem….
aaa… si eu gandesc matematic (doar v-am spus ca sunt inginer); de aceea ma ascund pe aici printre cuvinte inflorite; ca sa scap… :)

Madelin spunea...

Mosule, tare intelept esti dumneata.

mosu spunea...

:)) eiii madelinule, io creca de la barba asta impozanta si de la ochelarii sobri si asezati se creeaza impresia asta... ca altfel de unde?!

Madelin spunea...

Ei, nu de la barba si ochelari, ca aia sunt de masca.
De la cum brodezi dumneata povestile una in alta, ca pentimenti.
Si de la cum stai dumneata acolo, in spatele perdelelor de fum...

valeria spunea...

Nu te supara pe mine Mosule ca nu caut intelesuri...insa nu ma pot stapani sa ma gandesc la Urmuz. Oare de ce ?

mosu spunea...

@madelin
:))
(sssst.... sa nu zici la nimeni ca nu stiui, de pentimenti aia ce-s?! un fel de matisori dei de atarna prin salcii?)

mosu spunea...

@valeria
ooo… dar aici fiecare face ce vrea cu povestile din tolba; chiar asta e ideea; fiecare sa vada intr-ansele ceea ce-i place, sa vada dincolo de ele ceea ce doreste, sa le framante cu mintea pana ies din ele ca din strugurii pentru must cele mai neasteptate imagini…
de ce te gandesti la Urmuz nu stiu nici eu; dar sincer, sincersincer, nu ma mira deloc… :)

sophie spunea...

eu raman in perioada de cautari...nu ma gandesc la nimic...doar las sa treaca totul prin mine, pentru ca atunci cand te citesc, nu te citesc cu mintea...

am sa incerc varianta din desene animate .."i seeee, iseeee, i see a yoyo under the sofa" :)

So, mai sublimez putin Constiinta si Inconstientul si-am sa le spun Candoarea-Omului cu palarie si Frustrarea-Albinosului...
Si incep cu starea de a trece prin toate debusolati si inconstienti mai mult sau mai putin, Candoarea si Frustrarea lucreaza cu noi (ei nu stiu pentru ce), dar noi stim! vrem sa inselam Timpul.
Pentru ca Omul este doar un bob din praful de nisip al Universului.
Pentru ca Omul crede cu candoare ca este stapanul propriei vieti, cand altii sunt strategii vietilor noastre. De aceea "ocaua" nu se va potrivi niciodata, dar ne hraneste iluzia ca am fi carmaci.
Lucrurile nu intotdeauna se arata in forma lor adevarata si daca nu avem acel licar al formei Albinosul se tine scai de noi. Doamne, si cat e de sensibil !
Trebuie sa invatam lectia Rabdarii, caci cu cat iti doresti mai mult ceva in viata, in alta distanta decat cea reala, vom alerga continuu sa atingem
orizontul.
(rolling eyes)

Madelin spunea...

Ssssst :))

"the reappearance in a painting of an underlying image that had been painted over (usually when the later painting becomes transparent with age"

mosu spunea...

@ madelin
uauuu… misto; asta e de notat in carnetel!
(pese: merci de discretie)

mosu spunea...

sophie, desi ti-am spus ca e greu de “prins” finalul si personajele, asa, din jumatate de poveste scrisa neapasat, nu te lasi :)))
si totusi te-ai apropiat binisor; pe albinos cu “doamne si cat de sensibil e” l-ai cam prins in poza; omul cu palarie e cel mai greu de developat, dar pentru a afla ceva despre el e clar ca ocheanul din ochi este cheia…
sunt insa alte cateva fraze care puncteaza binisor cam despre ce e vorba in poveste: “Candoarea si Frustrarea lucreaza cu noi … vrem sa inselam Timpul”, “Omul crede cu candoare ca este stapanul propriei vieti”, “ne hraneste iluzia ca am fi carmaci” “Lucrurile nu intotdeauna se arata in forma lor adevarata”…
rabdare deci :)

sophie spunea...

:))
am avut si eu timp de pierdut cu limitare de posibilitati...si cum numai calculatorul si tastatura au fost la dispozitie...
"m-am mai gandit"
sorry-compresorii ;))