miercuri, 22 septembrie 2010

Buba

Pe obrazul domnului Nicuşor Povârniş a apărut ca din senin o pată, un punctuleţ, o umflătură mică aşaaaa ca o muşcătură de muscă. Acu nici nu ştiu dacă muştele muşcă sau nu, am auzit cândva că unele ar înţepa, dar oricum înţepătura era mult mai mică decât una de ţânţar sau una de viespe şi asta este esenţial. Multă vreme domnul Povârniş nici n-a observat-o, aşa era de mică. Doar într-o zi, la bărbierit, mângâindu-şi faţa cu dosul palmei a dat peste mica umflătură, ei da ce spun eu umflătură, că era cât un vârf de ac, da exact cât un vârf de ac, nu mai mare. Acuma domnul Povârniş recunoaşte sincer că a dat cu unghia, nu zice nu. A bănuit că e o descuamare a pielii uscate, un coş deshidratat şi abandonat, o mizerie mică adusă de vânt şi lipită de obraz şi a încercat s-o dezghioace. N-a reusit. Apoi a uitat complet de ea. Şi-a reamintit exact două săptămâni mai târziu, tot într-o sâmbătă. Nu trăsese decât o singură dată cu lama şi i-a sărit în ochi. Nu i-a plăcut deloc ce-a văzut. A lăsat jos aparatul de bărbierit, şi-a lipit obrazul de oglindă şi a pipăit-o cu degetul arătător de jur împrejur. Era aşa, cam ca o aluniţă, rotundă, bombată şi începuse să se şi înroşească la vârf. De-aia domnul Povârniş chiar a zis “ia uite domne, îmi iese o aluniţă pe obraz, dracu s-o ia nu putea să-mi iasă în dos că acolo nu se vedea”. Şi a mai zgândărit-o de câteva ori cu vârful unghiei doar-doar o coborî de pe obrazul domniei sale, de altfel neted şi frumos. Dar nu a coborît, ba chiar s-a făcut mai mare şi mai hidoasă. Nu mai era deloc rotundă, se lăbărţase ca o meduză, şi nici suprafaţa nu mai era netedă, era numai dealuri şi văi ca circumvoluţiunile de pe creier. Ce mai, devenise peste noapte un furuncul dizgraţios! O vreme domnul Povârniş s-a făcut că nu-l bagă în seamă şi l-a scărmănat să-l dea jos doar aşa ca din întâmplare, dar când n-a mai putut să vadă cu ochiul stâng a pus mâna pe cărţi şi a căutat rapid nişte leacuri băbeşti, sau cum le zice mai nou nişte “remedii naturiste”, ca să rezolve situaţia. Odată pentru totdeauna. A încercat cu usturoi dat pe răzătoare şi lăsat la macerat trei zile în ulei de măsline, a încercat cu ceapă coaptă în amestec cu felii de vinete şi de dovlecel, a încercat cu frunze de muşcată ţinute în alcool. A încercat cu infuzie de urzici, cu cremă de unt cu ardei iute, cu ulei de cimbru, cu cataplasme de pâine muiată în lapte de capră, cu esenţă de schinduf. Cu ce n-a încercat. Da nimic n-a mers. Între timp furunculul crescuse mare cât toată faţa. Aşa că până la urmă a ajuns la doctor, la dermatolog. Alifie cu arnică şi argilă de trei ori pe zi dimineaţa, la prânz şi seara pe stomacul gol – i-a spus doctoriţa – următorul vă rog. Şi l-a dat afară, că era coadă. Mai bine de jumătate de an s-a tot cremuit şi s-a căznit să scape de ea. Da n-a reuşit. Când a văzut că nu mai e de joacă domnul Povârniş a pus mâna pe telefon, a sunat ici colo pe la prieteni, a găsit un chirurg priceput şi s-a înfiinţat la uşa-i. Doctorul s-a uitat la tumoarea sa ca la un ozeneu, a studiat-o, a pipăit-o, a măsurat-o, a cântărit-o şi în cele din urmă i-a dat verdictul: “Domnule chestia asta creşte de sub piele. La ce ai dumneata aicea eu sub două miare jumate nu mă bag. Pă cuvânt. Păi uită-te şi dumneata ce porcărie ai aici. Şi dacă nu iese treaba bună cine plăteşte?! Turcu desigur. Că pe urmă vrei obraz neted şi fin ca curu de femeie. Hai că vă ştiu eu, când ieşiţi pe uşă aţi si uitat în ce hal aţi intrat aici.” Aşa că domnu Povârniş a renunţat la cuţit, nu că n-ar fi putut face rost de bani sau că i-ar fi fost frică (ceea ce nu era departe de adevăr dar ar fi tras aer în piept şi ar fi trecut peste) însa nu i-a plăcut tratamentul. Pâna la urmă doctorul de familie i-a dat concediu medical pe temen nedeterminat, c-a zis că nu mai poate să iasă pe stradă cu chestia aia în braţe. Prin urmare domnul Povârniş a început să stea acasă, să citească ziarele, să urmărească talk-showurile, să bântuia netul… Doar gogoaşa uriaşă se umfla şi se plictisea, altfel încât într-o zi s-a decis să se ducă la servici în locul domnului Povârniş. Nimeni n-a zis nimic, căci oamenii se obişnuiseră cu ea de când o purtase dumnealui pe acolo. S-a înţeles bine cu toată lumea, mai puţin cu nea Agripescu de la financiar care avusese hemoroizi şi căpătase o ură sangvină pentru excrescenţele dureroase. Din prima zi s-a făcut remarcată. Şi în a doua a fost apreciată. Lucrurile mergeau din ce în ce mai bine. În martie a fost chiar numită angajata lunii şi i-a apărut poza la panoul de perete. Sigur, n-a vrut să-i sperie pe colegii de muncă şi a adus de acasă o fotografie mai veche a domnului Povârniş. A fost chiar pe punctul să fie promovată şef de birou în locul doamnei Ioanidi care se pensiona, dar l-a mâncat în fund pe Vasilache să scarmene prin nişte facturi mai vechi. Şi atunci au găsit dublurile. Multe, foarte multe. Bineînţeles că au dat-o afară imediat. Aşa că de vreo săptămână stă în pat cu domnul Povârniş şi îşi plâng de milă unul pe obrazul celuilalt. Între timp domnul Povârniş şi-a mai făcut nişte relaţii pe net, a mai tras nişte sfori şi e pe cale să primească o sponzorizare ca să-şi trateze tumoarea în vest. Că au condiţii de hotel de cinci stele, aparatură de ultimă oră, personal amabil şi priceput.
Şi nici că are de gând să se mai întoarcă!

12 comentarii:

Unna spunea...

buba bat-o vina... bine ca nu era neg

mosu spunea...

acu naiba stie ce-o fi fost... ca domnu povarnis n-a mai iesit din casa dupa rusinea cu facturile, iar dupa ce i-a iesit lipeala cu strainatatile a tulit-o si nu s-a mai uitat inapoi.... :)

sophie spunea...

Cum cresc buboaiele astea odata ce le constientizezi prezenta...
daca le scoti, lasa urme...
daca le lasi, cresc tot mai tare pana te stapanesc...
Totul se vindeca "afara"...
Speranta nu moare ultima...sau ba da?

mosu spunea...

:)) asa-i, asa-i...
acuuuu... cel mai bine e sa n-ai; sau daca ai sa le tratezi din vreme; sa le tratezi cum se cuvine...
cat despre speranta, aici nu se pune problema; ori ai ori n-ai; ca urme oricum raman, oricat ai sterge la ele sau le-ai ingropa...

Anonim spunea...

De mult nu am mai ras atata!...si tot nu imi pot scoate din cap ca e o felie de politichie romaneasca,da poate ma insel eu...si buba pana la urma va trece ...

mosu spunea...

aoleuuuu anonimule, rasesi?! si inca cu pofta?! si mie care mi-era ca li s-o face scarba cetitorilor de atatea bube, furunculi si tumori… bleahhh…
da daca zici ca rasesi e bine, e foarte bine…
acuuuu… daca mai citisi p-aci stii ca eu imi indemn cetitori sa creada ce-or vrea despre ce-am scris, sa darame tot si sa construiasca iara; da fiindca e vorba de bube io cred ca numa bine s-ar potrivi politicenilor si afaceristilor (verosi); asa ca bube de politichie sa fieeee…….
si-acu chiar daca te inseli chiar daca nu te inseli, sa stii ca bubaaaaa…. nu trece; ai vazut ce-a zis doctoru, ca e o chestie de sub piele, ca de-acolo vine, iar el n-ar fi facut decat sa curete obrazul… (de ochii lumii)

Costel spunea...

Ha, ha, domnul Nicuşor Grăpiş a uitat de Institutul Cantacuzino, profesionalismul si experienta noastra pentru sanatatea dumneavoastra!
Un mic vaccin ar fi mutat buboiul, in alta parte. :))

mosu spunea...

ha, taman ce citii de batranu cantacuzino ca-i pe duca mai rau ca nea grapis, domn visarioane; cica in loc de insailat vaccinuri pusera la fiert grau…; uite aici de citeste www.hotnews.ro/stiri-esential-7803865-fantoma-care-bantuie-institutul-cantacuzino.htm
da acu fie vorba intre noi mare dreptate ai cu vaccinurile astea ca fac minuni zau asa; uite numa la fetele astea de pana mai ieri erau uratele si nepieptanatele clasei, tap-pac un vaccin ici altu colo (nu spui unde ca ma rusinez) si gata fotomodealele; si pe urma vezi cum curg patruorpatrule, aureturile, prafurile… dă numa-numa…
da zau ca nu stiu unde s-or muta buboaiele; ca spre vest pusera astia de niste anticorpi sanatosi, spre sud sunt destule si p-acolo asa ca nu cred ca s-or lipi; poate spre est ca-i loc gramada……

Madelin spunea...

Mosule, dumneata esti un om de la malul marii cu un fermecator accent oltenesc?

mosu spunea...

eee… nu fusei dintotdeauna madelinule, ma convertii la catanie; cand facui eu armata fuseram teristi din vreo patru centre universitare (da pa la bucuresti, cluj, iasi si craiova); da nu stiu cum se facu ca juma fusera olteni; de ce se stransera atat de multi olteni naiba stie; o fi fost vre-un an secetos, o fi cazut pretu la praz si s-or fi napustit cu totii la facultati, alta explicatie n-am…
acu apropos de vorbirea olteneasca mai faceam si noi misto de ei, desi nu prea ne dadea mana ca desi eram cam egali numeric ne depaseau cu mult in volum si cadenta; dar o data chiar vorbii cu unu pa bune si recunoscu ca exagereaza olecuta cu perfectu asta simplu, da zice el “nici voi muntenii nu-l folositi cand ar trebui”; si are dreptate, ei prea des, noi prea rar; mde, nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se conserva…
asa ca acuma incerc sa ajustez

Anonim spunea...

nu te-am mai citit de o gramada de vreme....acum mi-am alocat o noapte intreaga pentru asta :) intr-un cuvintzel: minunat!

mosu spunea...

:) ma bucur ca ai mai trecut pe aici si ca inca iti mai plac insemnarile mele twosert...