luni, 24 decembrie 2012

Sarbatori Fericite!

Sa aveti zile senine, liniste si impacare cu voi insiva!

joi, 20 decembrie 2012

Mucul

Piotr Gogolovici Nastratevici îşi agăţă paltonul în cui, îşi aranjă mânecile hainei astfel încât să se aşeze cu un deget deasupra manşetelor cămăş, apoi scutură cu dosul palmei pânza mâncată de vreme a scaunului prin care se iţeau câteva paie rebele şi se aşeză având grijă să sumetece uşor pantalonii pentru ca aceştia să nu facă genunchi în timpul lungii şederi pe care avea să şi-o petreacă la biroul mirosind a tutun prost şi cerneli învechite. Bărbatul era un umil funcţionar de poştă din oraşul Lebed, gubernia Volokolamsk a Maicii Rusii şi-n fiecare zi desfăşura fără zăbavă acelaşi ritual, ce nu se schimbase câtuşi de puţin de mai bine de douăzeci de ani. După ce se aşeza, scotea peniţa din toc şi o curăţa cu o cârpă albă de bumbac pe care o lua din sertar, turna o lingură de cerneală în călimară având grijă să şteargă uşor pe la guler sticluţa cu lichidul scriitor, aşeza sacul cu scrisori în stânga şi cel gol în dreapta şi pornea la treabă. Treaba domnului Piotr Gogolovici Nastratevici era una din cele mai importante din întreg serviciul poştei, acesta având grijă ca fiecare recipisă primită de la expeditor să fie înregistrată în jurnalul poştei înainte de a fi trimisă destinatarului, astfel încât la orice reclamaţie a unui adresant nemulţumit să poată fi urmărit drumul acesteia şi momentul în care ea s-a abătut de la ceea ce i-a fost scris. Piotr Gogolovici Nastratevici întinse mâna spre sacul plin şi cu ochii închişi luă prima scrisoare. Era neîndoielnic a unei dame. Scrisoarea unei dame o putea recunoaş uşor chiar dinainte de a citi rândurile înşirate pe dânsa. Plicul era roz, uşor sidefiu, hârtia curată, nepătată şi fără îndoituri. Bărbatul o trecu prin dreptul nasului şi inspiră adânc. Mai toate scrisorile damelor aveau un miros de alcov, un amestec de miresme de flori, de parfum încărcat şi de aşternuturi răscolite. Apoi venea fără greş scrisul, caligrafic, rotund, adesea împodobit cu virgule şi floricele împletite printre braţele largi ale majusculelor. Piotr Gogolovici Nastratevici căpătase o asemenea pricepere într-ale recipiselor încât putea deosebi fără greş pe cea a unei dame de cea a unui domn doar atingând-o cu ochii închişi sau privind-o de la şapte picioare depărtare. Citi înscrisul şi zâmbi. Scrisoarea plecase din mâna Nathaliei Oksanova. Strălucitor nume. Încercă să şi-o imagineze. După scrisul atent şi parfumul delicat trebuie să fi fost o persoană educată. Hârtia era din cele mai bune, deci bărbatul său era foarte probabil om destoinic şi înstărit, iar micile înflorituri de la încheieturile literelor îi spuneau că dama trebuie să fi fost fără griji şi întrebări nerăspunse. Destinatarul era desigur un bărbat. Din Lipeţk, nu departe, doar trei ceasuri de mers cu trăsura. Să fi fost o recipisă de amor?! Tot ce se poate, căci distanţa dintre presupuşii amorezi era numai bună să astupe pâlnia vorbelor şuşotite dar suficient de scurtă cât să poată fi parcursă dintr-o parte în alta şi înapoi într-o seară dacă li s-ar fi potrivit înăbuşirile sufletelor. Urma să fie o zi bună, era convins Piotr Gogolovici Nastratevici, căci avea dumnealui o premoniţie care-i spunea că dacă prima scrisoare scoasă din sac e a unei dame ziua avea să-i meargă de minune, dar dacă e a unui domn ziua va să fie anevoioasă.
Ceasurile unsprezece erau ceasurile la care de obicei bărbatul făcea o pauză ca să-şi mai tragă sufletul şi să-şi dezmorţească încheieturile degetelor. În ziua aceea făcu însă pauză fix la zece şi jumătate, nu fiindcă ar fi fost mai ostoit ca în alte zile ci fiindcă o răceală nesuferită îl lovise în moalele capului cu două seri înainte, atunci când se oprise la cârciuma lui Nicolai Nicolaevici să bea două halbe care se făcuseră opt. Aruncă pe furiş cu coada ochiului spre uşă, apoi îşi scoase batista, o desfăşură larg ca pe un cearceaf şi-şi suflă de trei ori cu avânt nasul. Îl şterse apăsat, împături batista atent după dungile întipărite în ţesătură şi o aşeză înapoi în buzunarul de la piept, având grijă să-i răsfire marginile ca pe petale. Şi fiindcă i se uscaseră buzele întinse mâna după carafă şi îşi turnă un pahar cu apă pe care o bău pofticios cu înghiţituri mari. Era singur. Leonid Mihajlovici Obuhowski plecase cu treburi la primărie, Boris Grigorovici Enghibarov era bolnav la pat, iar Serghei Vasiliev Evdokimov era dus la un văr, care era în vorbe cu fata unui potcovar, să aranjeze o treaba cu caii de poştă care îmbătrâniseră grozav şi necesitau grabnică reparaţie.
Piotr Gogolovici Nastratevici aruncă din nou o ocheadă spre uşă şi se reapucă fără vlagă de treabă. Dar treaba, contrar aşteptărilor, mergea tot mai anevoios căci nara stângă a nasului dumisale nu voia în ruptul capului să mai lase aerul să-şi facă loc spre plămânii stafidiţi. Piotr Gogolovici se mai opinti ce se mai opinti şi decise în cele din urmă că trebuie luate măsuri radicale, aşa că îşi scoase iar batista, o făcu sul peste degetul arătător şi începu să cureţe nara îndărătnică cu înverşunare şi meticulozitate, aşa cum curăţă coşarul hornul îmbâcsit de cenuşă. Apoi împături iar batista şi se puse pe înşirat litere boante în catastiful cu adieri de poveste. Dar nu, nu. Nu mergea deloc. Bărbatul simţea cum peretele din dreapta al nării parcă se îndeamna spre eel din stânga, care la rându-i se tot apropia de cel din dreapta şi dimpreuna se lipeau ca porţile cetăţii Ierihonului, tăind calea aerului spre plămânii lihniţi de foame. Piotr Gogolovici Nastratevici nu mai putea suporta nenorocirea, aşa că îşi roti ochii împrejur şi mulţumit de singurătatea-i vârî degetul adânc, scormonind cu nesaţ prin nara buclucaşă... Îl găsi imediat, lipit că un hoţ de zidul cu care se face una pentru a se feri de ochii iscoditori. Era lung şi alunecos, aşa încât trebui să îl alerge preţ de ceva vreme până când reuşi să-şi înfigă unghia în el şi să-l extragă încântat. Pârdalnicul se aşezase fix în cerculeţul cel mic al amprentei de la arătător, lăbărţându-se hidos peste celelalte cerculeţe că o meduză în descompunere. Bărbatul se strâmbă. Era urât şi nu făcea deloc plăcere atingerii pielii. Aşa că Piotr Gogolovici hotărî să-l lipească sub scaunul pe care şedea, dar înainte de a întreprinde vreo mişcare îşi aminti că asta mai încercase şi cu o săptămână înainte şi îi găsise acolo pe cei ai lui Serghei Vasiliev de la care luase scaunul în urmă cu doi ani, acesta aducându-şi la rându-i unul de acasă, după ce hârca de soacră-sa murise în fine şi-i lăsase toată averea din Uliţa Lăcustelor numărul optşpe. Nici ideea de a-l face ghem şi a-i face vânt în colţul încăperii nu-l încântă, căci ar fi trebuit să-l rostogolească între degete şi să-l plimbe de jur împrejur, ceea ce-i provocă scârbă, aşa că decise rapid să-l... Dar chiar înainte de a-şi pune în aplicare gândul, uşa se deschise încetişor şi în pragul său apăru chipul Mariei Angelovna Fisticenko, febleţea sa. Maria Angelovna Fisticenko era de-o frumuseţe nemaîntâlnită (cel puţin aşa considera Piotr Gogolovici), era de-o deşteptăciune rar pomenită (cel puţin aşa considera Piotr Gogolovici) şi colac peste pupăză mai avea şi o casă cu trei caturi moştenită de la răposatul Alexei Angelov, avar, urât şi bătrân dar cu mare grijă la gologanii dumisale (asta o ştia toată lumea).
- Singurel Piotr Gogolovici?!
- Singurel Maria Angelovna - răspunse bărbatul cu inima tresăltând şi zbunghind din scaun pentru a-i prinde mâna alunecând de pe clanţa rece şi a i-o săruta cu emoţie. Tocmai mă gândeam la dumneata.
Femeia zâmbi galeş luând loc pe scaunul întins şi ridicând uşor rochia peste genunchi astfel încât să dezvelasca numai de două degete glezna fină.
- Vai Piotr Gogolovici, galant că întotdeauna - gânguri ea.
Bărbatul simţi cum inima izbeşte în stânga, apoi izbeşte în dreapta, apoi în stânga şi-n dreapta deopotrivă, şi iar şi iar, din ce în ce mai repede, precum roata de locomotivă şina de fier, pentru că în cele din urmă să explodeze asemeni unui pămătuf de păpădie răspândindu-se în tot înlăuntrul în umbreluţe mici şi pufoase. Piotr Gogolovici Nastratevici se topi cu totul. Fălcile i se încleştară, obrajii prinseră a răspândi vâlvătăi roşietice, picioarele îi îngheţară. Doar mâinile alunecau necontenit una peste cealaltă într-o nesfârşită rostogolire de yingi şi yangi. Şi dintr-o dată bărbatul înţepeni cu totul. Ochii i se bulbucară mai mai să alunece din orbitele repezinde spre Maria Angelovna Fisticenko, pentru a se pironi apoi asupra palmelor proprii răsucite în sus cu degetele răsfirate. Obrajii îşi schimbară imediat culoarea din roşieticul înflăcărat al trandafirului în galbenul palid al lunii.
- Piotr Gogolovici?! Ai păţit ceva?! Te doare undeva?! - se sperie femeia.
- Nu ... doar. .. nu .... eu ... nimic ... - bâigui bărbatul apucându-şi degetele unul câte unul şi cercetându-le minuţios, întâi pe cele de la stânga, apoi pe cele de la dreapta. Şi fiindcă nu descoperiră ceea ce căutau, ochii prinseră a se prăvăli într-o ameţitoare dezordine peste placa de lemn a mesei, peste muchiile scaunelor, peste uşa masivă, peste degetele Mariei Angelovna.
- Piotr Gogolovici?! Ai pierdut ceva?!
- Da... am... de fapt nu... eu... nu, nu am pierdut...
Femeia nu mai înţelegea nimic. Ştia că farmecele sale au un efect devastator asupra bărbatului pe la care trecea măcar o dată pe săptămână să-l întrebe despre nenumăratele sale probleme cu recipise pierdute, rătăcite, distruse, zăpăcite, dar n-ar fi crezut în ruptul capului că-l poate face să-şi piardă în asemenea hal minţile. Bărbatul ezită o clipă apoi se smulse din scaunul cu tapiţerie jerpelită din care ieşeau pe ici pe colo paie prăfuite şi ţâşni în direcţia Mariei Angelovna. Ajuns în fata ei puse un genunchi în pământ şi îi prinse mâna dreaptă în ale sale.
- Maria Angelovna ... - murmură el pătimaş.
- Daaa .... - oftă Maria Angelovna.
- Maria Angelovna ... - repetă el cu ochii aţintiţi asupra degetelor fine ale damei şi cercetându-le atent unul câte unul.
- Daaa ... - oftă din nou Maria Angelovna.
- Maria Angelovna ... - repetă bărbatul a doua oară lăsând mână dreaptă şi apucând-o pe stânga pentru a continua cercetarea cu atenţie a degetelor fine şi lungi.
- Da - răspunse Maria Angelovna sec de data asta, alungindu-şi gâtul înspre bărbatul de la picioarele dale şi căscând ochii mari în aşteptarea restului declamaţiei.
- Nu-i - pică sec finalul.
- Pardon?! - se oţărî femeia furioasă. Ce nu-i domnule?! Dumneata ai luat-o pe câmpii sau îţi baţi joc de mine?! De când am intrat te porţi de parcă l-ai fi văzut pe necuratul. Piotr Gogolovici Nastratevici vino-ţi te rog în fire şi dă-mi un semn când ţi s-a întors capul îndărăt pe umeri - mai adaugă ea şi trânti furioasă uşa în urma-i.
"Multumescu-ţi ţie Doamne că nu s-a lipit de degetele ei!" răsuflă bărbatul uşurat, fără să clarifice însă misterul dispariţiei micii meduze în descompunere. Aşa că imediat după ieşirea femeii începu să cerceteze atent clanţa uşii, marginea scaunului pe care şezuse, muchia mesei de lemn... Aşa îl găsi Maria Angelovna când crapă uşa pentru a-şi vârî vârful nasului prin deschizătura ei, în genunchi inspectând cu atenţie marginea şlefuită de timp a mesei.
- Aaa... să ştii că l-am lipit pe toc după ce am intrat. Uite aici! - arătă ea locul impactului şi dispăru cât ai clipi.

marți, 18 decembrie 2012

Abisurile meditaţiei

Băiatul unor cunoştinţe se meditează la matematică de două ori, marţea de la 17 cu profesorul de la clasă ca să ia note mari la şcoală şi joia de la 18 cu un alt profesor ca să înveţe matematică şi să treacă bacul.

joi, 13 decembrie 2012

Iată vine Moş Crăciun

Moş Crăciun se smuci, se răsuci, scutură din umărul stâng, apoi din şoldurile groase şi în cele din urmă se smulse din încercuirea de cărămidă şi începu să alunece uşor pe horn ca pe un tobogan. La capătul său spaţiul se căscă larg ca un evantai şi Moş Crăciun căzu bolovănos fix în vatra pâlpâindă. "Offf... am mai pus ceva kile de anul trecut, abia mai încap pe coşurile astea strâmte, făcute din sărăcie. Ohohooo, altfel se făceau coşurile pe vremea mea" bodogăni el nemulţumit. "Trebuia să fi luat cutiile alea de la 'Slim and happy' chiar dacă costau o groază de bani. Uite, nici costumul nu mă mai cuprinde" adăugă el scuturându-şi de cenuşă turul pantalonilor tapetaţi la interior cu un burete dens scos de la bancheta din spate a Daciei care-şi dăduse obştescul sfârşit la începutul iernii şi mulţumind cerului că cei ai casei se duseseră de ceva vreme la culcare iar jarul din sobă abia mai mocnea.
Moş Crăciun îşi privi ceasul de care era tare mândru, un Rolex mai strălucitor decât steluţa din vârful bradului, primit cadou de la Directorul General al Coca-Cola pentru Europa de Sud-Est şi iscodi rapid din priviri dejurîmprejurul. Alarmă nu, câine nu, bradul în colţ, ai casei claie peste grămadă în dormitor, iar cale de fuga... "Orice-ar fi, eu pe acolo nu mă mai întorc" pufni el cu năduf privind în sus pe coşul de pe care tocmai coborâse. Apoi scoase din buzunarul de la spate trusa specială de evacuare din care nu lipsea un şperaclu pentru desfăcut broaştele obişnuite, o lamă elastică pentru deschis orice ială, o lamă subţire şi tare pentru desfăcut geamurile termopan şi în fine o sârmă îndoită special pentru deschis zăvoarele de la tâmplăria din lemn. Dar piesa de greutate de care era tare mândru nu era niciunul din dispozitivele enumerate mai sus, ci o cutie electronică micuţă cât un pachet de ţigări care se conecta cu un cleşte şmecher pe firele care ieşeau din alarma casei făcând imposbilă declanşarea acesteia. Cutia fusese procurată din piaţa de ruşi în condiţii de maximă urgenţă după ce un confrate din vest o păţise de nu se văzuse. Intrase Moşul ca orice Moş educat pe horn, îşi desfăcuse sacul să scoată jucăriile pentru a le alege pe cele potrivite alor casei, când deodată a început să sune alarma. Şi cum un necaz nu vine niciodată singur, de undeva de la etaj s-a auzit aproape instantaneu lătratul gros al unui doberman. Nici nu-şi aminteşte cum a vârât totul în sac şi cum a ţâşnit prin geamul de la sufragerie exact când dobermanul se ivea vijelios în capul scărilor. A uitat pe loc cât de bătrân şi ramolit e şi a luat la escaladat degrabă toate gardurile din împrejurimi, mai ceva ca un atlet alergător, mai ales când a auzit în urmă puşca stăpânului casei slobozind doi plumbi cu colţi ascuţiţi care bineînţeles că-şi greşiseră ţinta. Oricum, afacerea nu s-a terminat deloc fericit căci moşul a fost târât prin tribunale şi a trebuit să plătească în cele din urmă atât fereastra spartă cât şi zilele de spitalizare ale dobermanului care-l ajunsese în sfârşit la marginea cartierului proptindu-se cu fâlcile larg deschise în turul pantalonilor săi. Degeaba a încercat Moşul să demonstreze cu dovezi palpabile cu grijă că el fusese cel agresat, căci curtea nu i-a ascultat explicaţiile şi a dat dreptate stăpânului câinelui care a argumentat că potaia sa a suferit un stres traumatic la întâlnirea cu Moş Crăciun şi că imaginea Moşului infractor îl va bântui toată viaţa, fiind în imposibilitatea să mai deosebească un Moş bun de unul rău în vecii vecilor. Drept urmare a doua zi a venit recomandarea de Sus ca toţi Moşii să treacă în capul procedurii de efracţie la primul punct alarma şi la al doilea câinele casei, iar în buzunarul de la spate să poarte fiecare pe lângă deja clasica trusă de efractie, o soluţie pentru anularea alarmei şi alta pentru anularea câinelui, alegerea celei mai eficiente soluţii rămânând la latitudinea fiecăruia. Degeaba au mormăit Moşii că n-au parale să-şi cumpere din buzunarul propriu divaisurile, că Cel de Sus le-a retezat-o rapid "De unde vreţi să vă dau, nu vedeţi că toată lumea e în criză de la un mal al Atlanticului până la celălalt?! Până şi la chinezi s-au gripat motoarele! Fiecare se descurcă cum poate." El se descurcase bine, Dumnezeu să-i binecuvânteze pe băieţii aia din piaţa de ruşi, care de fapt sunt moldoveni toată ziua, n-au nicio treabă cu ruşii, ca n-a treubit să-i explice prea mult roscovanului care-i treaba că a priceput rapid. “Gata moşule, s-a făcut, îmi dai două foi şi am bătut palma. În trei zile îl ai. Ai noroc că tocmai aduce Iura un set pentru băieţii din peninsulă şi unu ţi-om da şi ţie." Ba bonus mai primise şi fluierul de adormit căţeii, de folosea nu ştiu ce sunete atât de subţiri că nici nu le auzea urechea omenească, doar aia câinească le auzea şi se pleoştea pe loc. "Moşule da de-un Makarov n-ai nevoie?! Vine la pachet cu anulatorul de alarmă. Se poate folosi în loc. Încă două foi şi ăsta îl ai acum, că mai avem câteva aici sub masă" îi mai şoptise roşcovanul la ureche ridicând un colţ de la muşamaua de pe masa de lemn pe care erau întinse şuruburi şi holzsuruburi de toate dimensiunile, scule de tot felul, luminiţe de brad, muşamale de bucătărie, telecomenzi universale, chibrite, cuie, piese pentru semicursiere, butelii de voiaj, baterii, ciorapi, întreruptoare, prize, cabluri, antifurturi, alarme, spayuri cu gaze lacrimogene, pistoale de lipit, role de fludor, transformatoare de sudură, elastic de chiloţi, cutere, cuţite, bricege şi multe altele, mai ceva ca în sacul lui Moş Crăciun, dar adevăratul Moş fu obligat să-l refuze elegant şi să se rezume la fluier şi la gizmoul electronic. El o rezolvase uşor că mai avea nişte bani pentru zile negre la ciorapul ăla roşu de pe bibliotecă, dar alţi moşi de pe la ţară vai de mama lor săracii. Pentru câini se dotaseră cu felii de slănină date cu praf de adormit ploşniţele, care fie vorba între noi cuminţea potăile mai ceva decât fluierul fermecat, iar pentru alarmă aveau un lighean căptuşit cu vată care se îndesa peste difuzor astfel încât acesta abia mai icnea când era declanşat.
Bradul era frumuşel dar tare sărăcăcios. Globuri nu avea decât două, unul la poale şi altul aproape de vârf, restul fiind lucruşoare făcute de mână de cei ai casei, un globuşor din polistiren învelit în poleiala de ciocolată, două steluţe din lemn, coşulete din hârtie creponată, îngeraşi pictaţi şi decupaţi, beteală din hârtie lucioasă colorată şi mai multe globuri din ghemotoace de hârtie învelite în sfoară multicoloră. Moşul îşi scoase ipadul şi verifică. Cinci copii, primul de doi ani şi ultimul de şapte, trei băieţi şi două fete. Desfăcu baierele sacului şi începu să caute. Alegea de fiecare dată cu inima şi sufletul i se umplea de emoţie când se apleca lângă brad şi lăsa din palme jucăria aleasă. Aşa făcu şi de această dată şi o lacrimă i se prelinse pe obraz. Mângâie pe cap păpuşa cu ochi negri, privi galeş setul de bucătărie, atinse în treacăt autobuzul cu lumini, privi încântat paletele cu minge de burete si... Setul de traforaj parcă nu era deloc potrivit pentru cel mare. Aşa că îl luă de lângă brad în ideea de a-l pune la loc şi a-l înlocui cu altceva mai potrivit. Se ridică şi... Moşul privi nedumerit împrejur. Sacul nu mai era la locul lui. Nu mai era deloc. Cercetă amănunţit colţurile încăperii, privi sub dulap, în dulap, deschise uşa la cămară, pe cea de la dormitor. Sacul nicăieri. "Cineva îmi joacă o festă" decise Moşul cu gândul la colegul lui mai tânăr din Medgidia cu care se certase pentru o crăciuniţă tânără şi nurlie care-i făcuse ochi dulci la ultima întrunire a Moşilor, care avusese loc la Budapesta în hotelul ăla cu piscina îmensă şi saună ca o sală de teatru, unde făcuseră chermeză şi nemţii ăia de la firma de asigurări de le iesişe pe nas. "El trebuie să fie" mormăi Moşul trăgând cu coada ochiului prin uşa întredeschisă şi privindu-i pe cei ai casei dormind buştean. "Mama lui de pezevenghi. Să mă lase fără sac tocmai acu când a început împărţeala?!" se burzului moşul care nu aprecie deloc gluma nesărată a colegului. Apoi brusc îi veni o idee. Deschise uşa dormitorului şi numără captele. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase. Numără şi picioarele. Douăşpe! Lipseau două picioare şi-n cap. Moşul zâmbi în barbă şi porni iar la cercetat cu de-amănuntul casa. Dar imediat ce se aplecă descoperi pezevenghiul care-i furase sacul. Îl trăsese sub pat, scormonise înăuntru şi scosese o cutie de ciocolată din care înfuleca cu spor mânjindu-se de cremă din tălpi şi până în creştet. Moşul hohoti îndesat, recuperă sacul, extrase micuţul şi îl aşeză grijuliu pe genunchi.
Vine seara lui Crăciun
Cu ce-i mai frumos şi bun
Să primeşti în dar tot ce-ai visat
Cand ai sufletul curat
Noaptea sfântă, noaptea albastră
Stau copiii la fereastră
Cu privirea să găsească
Steaua care-a răsărit
Şi din bolta poleită
Vine-o sanie aurită
Moşul cel bun plete dalbe
Înc-o dată a sosit
Aşa îi cântă moşul şi o altă lacrimă îi alunecă pe obraz. Apoi îl aşeză pe micuţ în pat, îl înveli bine şi aşteptă să închidă ochii.
- Cio-co buuuuu-nă... mai apucă să îngâne copilul înainte de a se pierde pe cărările viselor.

joi, 6 decembrie 2012

Deturnare

Autobuzul opri în staţie ca în fiecare zi, uşa se deschise cu un pufăit somnoros, apoi se închise la loc, maşina topindu-se iarăşi în noapte. Bărbatul cu papion roz urcă şi se aşeză pe acelaşi loc pe care se aşeza de fiecare dată, al patrulea scaun din spatele şoferului. Îşi descheie haina grea ale cărei poale le adună şi le aşeză tacticos peste genunchi, apoi îşi aranjă papionul şi-şi împreună mâinile pe pântec. Era dimineaţă tare, soarele abia se mijea de dincolo de faleză, iar frigul pătrunzător încremenise oraşul într-o perdea de nemişcare. Două zile îi trebuiseră iernii să-l ia în primire, iar oraşul se predase fără condiţii. Bărbatul cu papion roz zâmbi. În ziua aceea implinea fix cincizeci de ani de muncă, nici unul mai mult, nici unul mai puţin. Ar fi putut să ducă la servici nişte platouri cu gustări, câteva prăjituri şi sticle de suc. Ar fi putut vorbi cu şeful şi i-ar fi permis desigur să facă o mică chermeză în sala de şedinţe de la etajul întâi. Renunţase însă în ultima clipă şi decisese să-şi pună doar un papion roz. Atât! Arăta un pic caraghios, dar la o adică un pic caraghios se simţise toată viaţa. Muncise ca un tâmpit, nu ceruse niciodată nimic, fusese ultimul la prime şi avansări, iar despre vorbe bune nici nu putuse fi vorba. Îşi aranjă din nou atent papionul şi închise ochii.
- Ce frig domnule - mormăi doamna drăguţă care stătea chiar peste culoarul ce separa şirurile de scaune. Bărbatul cu papion roz o admira în tăcere. Avea un corp suplu, păr negru buclat şi un aer cochet şi vesel care o făcea să pară cu mult mai tânără decât era în realitate.
Se răsuci să-i răspundă dar observă că femeia nu vorbise cu el ci doar pentru sine, fiind ocupată să caute ceva în geanta voluminoasă.
- Nu era bine să fi fost acuma la mare, la soare, să fi stat acolo pe plajă cu martiniul în faţă şi cu ochelarii de soare pe nas?! - interveni fără să se întoarcă bărbatul din primul rând cu părul alb tuns scurt. Era un zdrahon de bărbat, să fi tot cântărind vreo sută cinzeci de kilograme. Avea însă un suflet blând ca un copil. Îi plăcea să se bage în vorbă şi să-şi spună părerea fără să i-o ceară nimeni. Dar nu deranja. Dacă nu era băgat în seamă tăcea şi adormea la loc.
Autobuzul ieşi din oraş şi se aşternu temeinic la drum. Era momentul în care luminile şi sunetele dispăreau cu desăvârşire, toată lumea închidea ochii şi întreg autobuzul cu pasageri cu tot se risipea în întuneric. De această dată însă fetele din faţa nu acceptară ideea cu rispirea. Începură să şopăiască încet, abia descifrat, apoi din ce în ce mai tare. Prinseseră din zbor ideea cu marea şi-şi făceau planuri de vacanţă chicotind la fiecare propunere îndrăzneaţă pe care o scoteau din mâneca groasă a jachetelor de iarnă.
- Fetelor, lăsaţi vorba că mai e mult până la vară. Abia a început decembrie - glăsui grav domnul de la mijloc cu cioc şi morgă cenuşie. Nu-l văzuse niciodată zâmbind, stătea drept şi înţepenit de parcă ar fi înghiţit un făcăleţ şi era tot timpul uşor încruntat, ca şi cum ar fi vrut să-şi pună interlocutorii în gardă “aveţi grijă cum mă abordaţi, că eu sunt cam irascibil de fel".
- Off domnule, măcar cu asta să ne mai încălzim şi noi, că altfel ce să ne mai încălzească?! Spune dumneata, ce?! - icni doamna micuţă cu faţa blândă de învăţătoare apropiată de pensie, care stătea chiar în spate1e său. Preţurile, vorbele unuia sau altuia, sărăcia, mizeria, lipsurile de tot felul, ce?!
- Are dreptate doamna - îi ţinu isonul o femeie rotunjoară cu faţa de castor, având dinţii din faţă mari şi depărtaţi, care mai tot timpul picotea pe umărul soţului şi despre care ştia că este contabilă la una din firmele mari din oraş. Măcar asta să facem, să visăm. Doar visele ne mai pot răscoli fierbinţeala sufletului.
Una din fetele din faţa care porniseră discuţia şi care se prostea mai mereu ca o copiliţă stârnind adesea dişcutii în legătură cu ideile năstruşnice pe care le avea, se întoarse peste scaune şi glasui cu voce tare către ceilalţi pasageri.
- Tot ceea ce ne dorim e atât de aproape de noi cât nici nu ne imaginăm. Trebuie doar să ne dorim cu ardoare ceva-ul acela şi el se va apropia tot mai mult până când va ajunge la o palmă distanţă, atât cât să-l înşfăcăm fără probleme. Dar noi nu ne dorim cu suficientă intensitate, de aceea visele stau aşa departe de noi. Deci vă întreb ca să ne lămurim, vrea cineva să meargă la mare?!
- Daaa - răspunseră în cor băieţii din spate, care începură să aplaude cu frenezie şi să chiuie bătând din picioare. Fata însă nu fu mulţumită de răspuns aşa că repetă întrebarea.
- Nu-i aşa că toată lumea vrea la mare?!
- Daaa - răspunseră în cor toţi pasagerii şi bărbatul cu papion roz îl văzu pentru prima dată pe domnul cu cioc zâmbind.
Fetele aplaudară şi ele şi continuară să şuşoteasca aşa cum se porniseră.
- Când ajungem la intersectia mare o iei la dreapta către mare - se aplecă spre şofer cealaltă fată, cea mică şi negricioasă cu părul tuns periuţă.
- Către care mare, domnişoară?! - bâigui încurcat şoferul care presimţea cu al şaselea său simţ încurcătura în care era pe cale să intre.
- Către marea cea mare! - izbucni fata în râs. Ce mai contează către ce mare, mare sa fie, să aibă valuri, şezlonguri, martini...
- Spre Miami - mormăi hâtru ursul cel mare din dreapta şoferului.
- Către Miami?! Care Miami dom'le?! Miami e pe partea cealaltă a oceanului, nu putem ajunge cu autobuzul acolo.
- Ba putem, ba putem - începu să bată din palme şi să se fâţâie pe scaun ca un titirez negricioasa - trebuie doar să vrem! Nu-i aşa că putem?! - ţipă ea şi primi imediat confirmarea de la corul băieţilor din spate.
- Da, da, putem! - veni confirmarea şi de la doamna micuţă cu faţa blândă de învăţătoare apropiată de pensie care îşi scoase bereta tricotată şi o aşeză în poală netezind-o uşor. Dacă nu spunem cu glas tare ce ne dorim n-o să ghicească nimeni niciodată, cu atât mai puţin să ne ofere. Prima etapă e să vrem şi a doua să cerem.
Şoferul tăcu şi privirile sale se împletiră iarăşi cu noaptea. Undeva în dreapta soarele se iţea de printre ierburile uscate. Era un om vesel şi sociabil de fel, dar îl iritau ieşirile necontrolate ale pasagerilor şi nu putea permite altcuiva să-i spună ce să facă. O, desigur, daca era vorba despre oprit aici sau acolo pentru a lăsa sau a lua pe cineva, ok, dar în rest în autobuzul său el era şef.
- Hei, heeeeeiiii ... - izbucniră într-un glas fetele cu marea. Ai trecut. N-ai luat-o bine.
Şoferul nu le băgă în seamă şi dădu drumul radioului. Îşi alese un post cu muzică zbânţuită şi o ţinu drept înainte.
- Aloo ... unde ne duci?! Întoarce imediat! Ăsta nu e drumul spre mare - începură să se agite sincron cele două fete dar demersul lor ar fi rămas cu siguranţă fără rezultat dacă nu ar fi primit sprijin din partea ursului cel mătăhălos. Acesta, fără nicio vorbă, se ridică de la locul său, se apropie de şofer, îl strânse cu o mână de ceafă şi îi şopti uşor la ureche.
- Frâneaza. Aşa, acum întoarce. E bine, aici la intersecţie o iei la stânga. E perfect, acum ţine-o drept - şi bărbatul slăbi strânsoarea, apoi îşi desfăcu puţin partea dreaptă a jachetei pe care o purta şi îi arătă şoferului ceva ce numai ei doi ştiau ce reprezintă. Barbatul cu papion roz ar fi putut jura că arată ca un pistol, dar cum noaptea ar fi putut juca uşor feste oricăror ochi, decise că e mai bine să creadă că a fost doar o insignă a unor forţe speciale.
Nici nu se aşeză însă bine ursul la loc că soferul intinse mâna după staţie, apucă microfonul şi chemă baza.
- 'Neata, ce faceţi?! Uite am nişte probleme cu...
Dar nu apucă să spună mai mult că fata cu gura mare şi fundul la fel de mare îi sări în cârcă apucându-l cu o mână de păr şi alta înfigându-i-o în gât, în timp ce negricioasa încerca să-i smulgă staţia din mână, ceea ce şi reuşi fără probleme graţie elementului surpriză introdus de acţiunea lor combinată.
- Ce dracu faci, ne trădezi?! Unde te crezi?! - izbucni fata cu fundul mare ţinându-l bine de cap şi neslăbind strânsoarea, în timp ce şoferul începu să dea din mâini aruncând-o pe negricioasa cea mică, ca pe o frunză, în uşa laterală.
- Să vă ia dracu pe toţi! Nu-mi spuneţi voi mie unde să merg şi ce să fac în autobuzul meu - icni bărbatul încercând să se elibereze din strânsoare. Oamenii vor să ajungă la slujbă nu vor să se ia după nişte ţicniţi ca voi - gâfâi el în timp ce la rându-i o înşfăcă pe fată de păr încercând s-o pună la pământ.
- Nu vrem la slujbă, vrem la maaare - se auzi un cor de glasuri din care bărbatul cu papion roz nu reuşi să distingă nicio aprobare pentru acţiunea şoferului.
Lucrurile luasera o întorsătură destul de neplăcută. Negricioasa, care se lovise de părţile metalice ale maşinii şi se umpluse de sânge pe mâini şi pe faţă, se întorsese ţipând ca o turbată cu forţe înmiite, înfigându-şi unghiile în braţele bărbatului şi dinţii în gâtul său, in timp ce prietena sa se lupta din răsputeri să-şi păstreze supremaţia în cârca acestuia. Cum însă lupta devenea din ce în ce mai dezechilibrată, domnul cu cioc se hotărî să intervină. Se ridică de la locul său, scoase din compartimentul pentru bagaje servieta diplomat, o desfăcu tacticos, extrase dinăuntru un cuţit de bucătărie de vreo treizeci de centimetri şi păşi calm către locul şoferului. Apoi într-o clipită, îl înşfăcă de păr, îi dădu capul pe spate şi îi reteză beregata.
- Uraaa .... - izbucni corul băieţilor din spate când fu clar ca balanţa victoriei se înclinase ireverisbil înspre partea visătorilor de mare şi soare.
- Off Doamne, încăpăţânaţi mai sunt unii oameni - mormăi o doamnă la vreo cincizeci de ani cu părul blond tuns până la umeri, de pe locurile din faţă, scoţând din poşetă un şerveţel şi curăţând sângele ce-i sărise pe pantofi. Domnul cu cioc şterse cuţitul pe mâneca sacoului, îl aşeză la loc în servieta diplomat şi diplomatul la loc în compartimentul pentru bagaje. Apoi deschise uşa şi azvârli leşul şoferului, pentru ca în cele din urmă să-i ia locul în scaun.
- Toată lumea merge la mare?! - mai întrebă el apăsând din ce în ce mai tare acceleraţia.
- Toată lumeaaaa... - auzi din spatele său cofirmarea pasagerilor.
Şi dintr-o dată autobuzul începu să capete o viteză ameţitoare desprinzându-se încet încet de pământ.

Bărbatul cu papion roz aruncă ochii spre doamna drăguţă care stătea chiar peste culoarul ce separa şirurile de scaune. Dormea. În spate, băieţii joviali moţăiau după ce trăseseră ceva la măsea, iar în faţă cele două fete continuau să şopăiască aşa cum făcuseră tot drumul. Din lipsa unei alte ocupaţii bărbatul îşi risipi privirile pe geam. Dedesubt oceanul apărea ca o pată de cerneală. Deasupra, cerul nesfârşit ca o cupă de floare. Ici colo, în depărtare, câte un nor alburiu. Undeva în faţă se zărea ţărmul încreţit al continentului. Îşi privi ceasul şi îl potrivi după ora locală. Mai erau doar câteva minute şi urmau să aterizeze.

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Drum

Când drumul pare a se fi sfârşit, când marginile sale albe se diluează în dejurîmprejurul ceţos ca laptele în cafeaua aburindă, când şirul nesfârşit de ieri, de azi şi de mâine pare să se fi frânt asemeni unui copac bătrân şi dezarmat, când tot ce avea un sens şi o verticală se transformă într-un şnur încovrigat ale cărui capete se pierd în mormanul de iţe, atunci trebuie să prindem frâiele trecerii şi să ne desenăm singuri unul. Pentru asta se ia o zi albă de pe care se şterge orice urmă de a fost şi va fi. Se trasează cu var două linii paralele care se apropie uşor către vârf, promiţând că se vor întâlni cândva, într-un viitor foarte îndepărtat, atât de îndepărtat încât momentul nici nu mai e important. Se bătătoreşte uşor cu bun simţ şi nerisipită încredere fiecare palmă de teren dintre cele două linii până când totul devine neted şi drept, iar la urmă se taie cu un cuţit ascuţit marginile rămase, se fac cocoloş şi se-aruncă. Se varsă apoi propriul înlăuntru şi se întinde uniform cu o paletă subţire în stânga şi în dreapta ca gemul de caise pe foaia de prăjitură astfel încât să umple tot spaţiul. Se împlântă ochi lucitori în stânga şi-n dreapta şi câte un morcov reper pentru fiecare dorinţă, iar la urmă de tot se înţeapă uşor cu o speranţă ascuţită, pentru a se confirma că e gata...

joi, 29 noiembrie 2012

Plăcinta (partea a doua)

Vânzătoarea tăie placintă, cântări şi imediat smulse tava de carton de pe cântar astfel încât mâna dolofană a doamnei se opri nedumerită în aer preţ de câteva secunde, apoi se cufundă încetişor în buzunar şi decepţionată pescui un portofel la fel rotunjor ca şi proprietara.
- Cât să fie? - întrebă ea scuturând un teanc de bancnote de 1 leu şi de 5 lei sustrase din pliul pântecos, dar înainte de a fi primit un răspuns, ochii hulpavi ai dumisale detectară o nouă ispită, o cutie cu bomboane fondante tocmai desfăcută, în care folia de hârtie subţire abia dezvelea delicioasele rotunjimi.
- Auzi, da acolo ce-ai, fondante? Acuma le-ai primit, aşa-i? Cât e kilu? Dă-mi şi d-alea vreo două sute. Ba nu, pune patru, să fie - se răzgândi ea după ce vântură teancul de bancnote şi constată că sunt îndestulătore.
Dacă ar fi avut părul aranjat, un machiaj potrivit, haine noi care să îi pună în valoare corpul bine proporţionat şi câteva bijuterii nu scumpe dar alese cu gust, ar fi fost o femeie uluitoare. Aşa nici nu ar fi putut spune ce vârsta are. Putea să aibă la fel de bine 18 sau 35. Sau chiar 40. Dar nu mai mult.
- 16 amandinele, 14 cataiful, 17 plăcinta şi 19 fondantele, în total 66 – rezumă vânzătoarea împachetând bomboanele şi aşezându-şi mâinile răbdătoare pe tejghea în aşteptarea doamnei ce numara de zor la bancnotele de 1 şi de 5 strânse în pumn.
Femeia stinse ţigara în farfuria de cafea şi îşi aprinse alta. Era a cincea judecând după numărul chiştoacelor strivite. Executa gesturile mecanic. Părea că mâinile se mişcă total independent de restul corpului, ca şi cum s-ar fi desprins de întreg şi ar fi acţionat prin propria voinţă. Ochii continuau să-i rămână ficşi şi reci, teribil de reci.
- Două choux-a-la-creme şi două mascote - murmură domnul elegant dinaintea sa zâmbind vânzătoarei. La pachet vă rog.
Ar fi putut fi foarte bine o prostituată în afara programului, tristă ca orice prostituată în afara programului. Se certase cu peştele, fusese izbită cu capul de pereţi şi se adăpostise acolo să-şi lingă rănile. Era o poveste credibilă. Urâtă dar credibilă.
- Dumneavostră?! - îl întrerupse vânzătoare din meditaţie.
Bărbatul se bâlbâi. Intrase să ia o plăcintă cu brânză şi să o mănânce în drum spre casă, însă femeia de la masă îl făcuse să-şi schimbe gândurile.
- O cafea şi o porţie de plăcintă dobrogeană.
- Bine, dar să ştiţi că la opt închidem.
Nu, nu putea fi o prostituată. Toate prostituatele erau spoite şi pline de tinichele, în timp ce femeia de la masă, dimpotriva, părea să se ferească de ele. Singura variantă rămânea prima, se certase probabil cu amicul sau avea o problemă în familie.
Luă farfuria cu plăcintă şi ceaşca de cafea şi se apropie de masă.
- Îmi daţi voie?
Aşa cum se aşteptase femeia nu îi răspunse. Ridică doar un ochi spre el apoi îl coborî la loc fixându-l pe un punct de pe zidul opus. Zâmbi. Şi farfuriile ca şi localul aveau mai bine de 30 de ani. "Cofetăria Trandafirul" scria pe marginea porţelanului alb, gros, înconjurat de o dungă albastră. Ochii îi căzură din nou pe coapsa femeii. Primul gât de cafea alunecă greu ca un cocoloş uriaş de pâine. Inima începu a se roti ameţitor în jurul propriului centru. “Ce naiba?! Din cauza unei necunoscute aride şi oarecare?!” se minună bărbatul încercând să domolească năvălnicia inimii. Trase farfuria aproape şi adulmecă plăcinta. Pe coapsă, bucata dezvelită de piele strălucea asemeni unei furculiţe de agint la o masă ordinară zgândărindu-i privirea. Împinse farfuria. Nu mai avea niciun chef de plăcintă. Sorbi o nouă gură de cafea şi aceasta se prăvăli ca-ntr-o cascadă cu nenumărate trepte până în stomac. Oricât încercă să-şi rasucească privirile nu reuşi, de parcă s-ar fi sudat de coapsa femeii înţepenind în neclintire. Şi în timp ce o mână ţinea strâns ceaşca de cafea lipind-o din nou de buze, cealaltă începu să se depărteze de corp cu de la sine voinţă. Ocoli încetişor piciorul metalic al mesei, pipăi scaunul alăturat, îi urmă marginea uzată, atinse genunchiul femeii, urcă gâfâind către bordura dantelată a ciorapului pentru a se răsfira apoi peste pielea caldă cufundându-se-n ea precum fluviul în marea cea mare. Încercă să-şi retragă mâna dar aceasta nici nu se sinchisi. Rămase acolo mângâind abia atingându-l, rotundul de piele. Bărbatul se scutură din reverie, îşi adună gândurile din risipiri şi mâna începu în sfârşit să alunece înapoi spre cealaltă, oprindu-se parcă nelămurită la fiece centimetru parcurs îndărăt şi privind cu jind peste umăr la locul fierbinte ce-l părăsea cu dezamăgire. Dar chiar înainte să părăsească complet marginea dantelei se petrecu ceva cu toul neprevăzut. O altă mână apărută de niciunde se aşeză peste propria-i mână blocându-i retragerea. Ba mai mult, mâna străină o strânse uşor pe a sa, o aduse înapoi peste pielea caldă şi o apăsă tandru. Bărbatul tresări. Ca prin minune legăturile mâinii cu restul se restabiliră şi bărbatul zâmbi. Femeia nu. O cercetă atent. Nu se putea numi o femeie frumoasă, dar era plăcută. Nu înţelegea însă ce-l captase, ce-l vrăjise, cum de se simţea atât de atras de ea. Era doar exacerbatul libidou bărbătesc sau era vorba despre altceva mai subtil? Îi caută ochii şi privirea femeii atrasă parcă de o forţă supranaturală se încovoie asemeni unei grinzi metalice aşezate greşit care trebuie întoarsă la locul din proiect. Presiunea palmei scăzuse şi degetele împletite cu ale sale se retraseră şerpuind uşor ca nişte lighioane fierbinţi înapoi către bârlogul subpământean din care se iţiseră.
Vânzătoarea începuse să strângă în dulapuri şi în frigidere ceea ce era expus pe tejghele. O simţea mişunând de colo colo ca o albinuţă harnică pregătindu-se de iarnă. Zgomotul de uşi trântite şi de vase metalice înghesuite pe rafturi rupea în fâşii subţiri însingurarea dintre ei. Privirile le erau ca doi magneţi jucându-se în jurul polilor opuşi. O vreme se atrăgeau şi se tot apropiau pentru ca atunci când erau foarte aproape să se răsucească brusc şi să se departeze iar, alergând spre colţurile încăperii... Şi tocmai când credea că jocul se apropie de sfârşit, mâna venită de niciunde îi prinse iar degetele, i le răsuci peste pulpă croindu-le drum spre interiorul ei reţinându-el captive în încercuirea plăcerii. Erau atât de fierbinţi degetele femeii încât brusc îi caută orbitele să vadă dacă scuipă flăcări pe ochi sau dacă se vede prin ei vâlvătaia dinlăuntru. Era un adevarat paradox privirea femeii, din exterior părea un bloc continuu de gheaţă, dar înlăuntru era doar o masă amorfă de lavă. Pe măsură ce mâna bărbatului se mişca pofticioasă, buzele femeii începură să tremure uşor. Ochii alunecară spre ceafă şi respiraţia deveni sacadată şi şuieratoare. Bărbatul se sperie. Aruncă un ochi după vânzătoare. Nu se zărea niciunde, în timp ce zgomotul ascuţit de uşi şi crătiţi trântite continua să taie liniştea în pătrate egale, asemeni celor de plăcintă cu dovleac. "Doar să nu aprindă lumina" gândi el, căci înserarea cuprinsese străzile oraşului furişându-se în case printre cercevelele strâmbe ale ferestrelor sau prin uşile uitate întredeschise. Închise ochii. Ştia că e pierdut. Mersese prea departe. Înfierbântat urcă palma pe coapsă în sus, o arcui peste mijlocul femeii, apoi îi cuprinse prin pânza subţire sânul. Avea sânul greu. Îi umplea palma. Degetele alunecau peste pieptul femeii ca un val peste ţărmul tăcut, apoi nerăbdătoare despletiră nasturii cămăşii, îi dezveliră umărul şi se înfruptară din fierbinţeala cărnii. Şi nu doar degetele se înfruptară cu furie din ea ci şi buzele. Amarnic se înfruptară. Nu se mai auzea nicio uşă trântită, niciun zgomot metalic. "A terminat şi ne priveşte" gândi bărbatul în timp ce degetele sale pline de dorinţă continuau să frământe aluatul plăcerii. Nici n-a realizat când femeia s-a ridicat, s-a lipit cu spatele de zidul dintre cele două ferestre imense şi l-a tras lângă ea. I-a desfăcut pe îndelete cureaua, apoi cu îndemânare unul câte unul nasturii. Ştiuse că nu mai există scăpare căci n-a încercat să se dezlege la timp. Aşa că avea să suporte consecinţele şi să ducă totul până la capăt. "Doar să nu aprindă lumina" murmură bărbatul doar pentru sine, dar femeia îl auzi şi chicoti.

Încercă să se ridice dar o greutate mare îi apăsa pieptul. Era bustul femeii lipit de al său, cu sânii goi strivindu-i trupul şi gândurile. Se scutură şi-şi privi cu înfrigurare ceasuI. Limbile de fosfor arătau ora nouă şi un sfert. Trecuse mai bine de-un ceas peste ora de închidere. Era întunieric beznă, doar lampadarele străzii strecurând câte o rază de lumină strâmbă prin ferestrele unduite. Căută neliniştit din priviri vânzătoarea. Nu era nicăieri. "O fi plecat şi ne-a încuiat înăuntru" gândi. O scutură pe femeie şi-i sopti încetişor la ureche "Mergem?!". Femeia se ridică în capul oaselor, îşi lungi gâtul şi-l sărută apăsat pe obraz. "Da!"

Uşa era descuiată iar aerul răcoros. Femeia ridică gulerul trenciului şi porni agale spre centru. Avea piciorul frumos, cu gamba delicat arcuită, aşezat într-un pantof cu vârf ascuţit şi toc înalt, îmbrăcat într-un ciorap negru fin.

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Plăcinta (prima parte)

Bărbatul intră grăbit, cercetă preţ de câteva secunde produsele întinse pe tejghele şi se aşeză mulţumit la rând. Nu erau decât două persoane. O cucoană corpolentă, având o sacoşă de plastic pe care scria mare “Real”, burduşită cu d-ale gurii şi din care se iţeau câteva capete de praz şi două-trei legaturi de verzituri într-o mână şi o alta de pânză în care se puteau ghici mai multe sticle şi borcane grele în cealaltă, parlamenta cu vânzătoarea.
- Da amandinele astea sunt proaspete? Când au venit? Da frigideru merge? Răceşte bine? Şi cât e una? Sunt dulci tare? Aveţi laborator aici sau le aduceţi din altă parte?
- Bine, dă-mi patru amandine şi patru savarine - decise doamna în cele din urmă după cetrecu în revistă cu degetul arătător toate prăjiturile din vitrină şi clipi pofticioasă la jumătate dintre ele.
Bărbatul îşi roti privirea împrejur. Era o cofetărie din cele vechi de cartier, cu scaune şi mese cu picioare din bară metalică rotundă, vopsite cândva demult, de foarte mult timp, în gri-opac şi tăblii din pefeleu galben care se crăpau ca bobocii de garoafă sub freamătul timpului agăţând pantalonii domnilor şi ciorapii doamnelor, cu vitrine frigorifice antice trăgând din greu pentru a-şi menţine statutul de frigider, cu ziduri obosite şi îmbătrânite de atâta amar de priviri rătăcite şi lampadare din cele cu glob rotund alb ce abia-şi rostogoleau lumina prin trecutul depus în grăunţe minuscule înlăuntru. În cofetărie mai era o singură persoană în afara celor două care stăteau la coadă, o femeie ce-şi bea cafeaua singură la una din mese.
Vânzătoarea răspunse răbdătoare la întrebările pofticioasei doamne, alese prăjiturile, le împachetă cu hârtie reciclabilă gri-murdar, în stilul clasic, cu ţugui asemeni acoperişurilor de catedrală gotică şi i le întinse.
- Şi să-mi mai daaaai ... nişte plăcintă.
- Dulce, sărată? Cu carne, cu brânză, cu ciuperci? Eu…
- Dă-mi d-aia cu dovleac - întinse doamna cu sacoşele degetul în direcţia unei tăvi uitate pe un colţ de tejghea, retezându-i cuvintele.
- Cât să fie?
- Să fie caaaam juma de kil.
Vânzătoarea rostogoli de câteva ori cutiţul rotund peste coca moale, aşeză plăcinta pe tăviţa de carton şi cântări. Acul cântarului se burzului zdravăn de câteva ori, apoi se linişti şi se propti în dreptul lui 500. Înainte însă ca vânzătoarea să apuce să împacheteze, cu o mişcare rapidă şi abilă doamna îşi vârî două degete în miezul galben şi moale, sfâşie o bucată şi o îndesă între buze...
- Mmm ... nu-i proaspătă. Nu, nu! Nu mai vreau cu dovleac... - făcu ea din cap nemulţumită şi aruncă ochii peste umărul vânzătoarei răscolind cu privirea tejghelele acoperite de tăvi, farfurii şi ustensile diverse.
Femeia de la masă îşi aprinsese o ţigară şi trăgea puternic fumul în piept. În lipsa uneialte îndeletniciri bărbatul îşi împleti privirile în jurul ei. Era o persoană ştearsă, nu atrăgea atenţia prin nimic. Îmbrăcămintea era decentă dar îşi pierduse demult strălucirea, faţa îi era absolut banală, iar părul stins. Privea fix înainte şi trăgea adânc din ţigară, sorbind din când în când guri mici din ceaşca de cafea. Părea ruptă de lume, pierdută undeva într-un spaţiu suspendat deasupra realităţii. "Ce-o căuta singură aici la ora asta?" gândi bărbatul privind-o lung şi abia atunci îi observă piciorul. Avea un picior frumos, aşezat într-un pantof cu vârf ascuţit şi toc înalt, îmbrăcat într-un ciorap negru fin, cu o gambă delicat arcuită şi o pulpă ademenitoare. Trenciul alunecat în lateral şi fusta scurtă ghemuită sub fese îi dezveleau piciorul până aproape de coapsă. Stătea picior peste picior, unduindu-l uşor pe cel de deasupra ca şi cum l-ar fi expus cu galanterie într-o vitrină de magazin. Ochii bărbatului cercetară pofticioşi coapsa femeii în căutarea unui petec alb de piele. Îl excitau teribil ciorapii de damă strânşi sus pe pulpă într-o fâşie de dantelă şi mai ales bucăţica aceea de piele îmbiindu-se ademenitor simţurilor. Dar oricât scormoni cu privirea, dezvelind ca foile de ceapă penumbre subtiri şi lungi, nu descoperi ceea ce căuta. Nici ora nu-l ajuta căci ziua se clătina uşor spre înnoptare ca o balanţă obosită să mai stea suspendată între două felii de nicicum. Parcă ghicind gândurile bărbatului femeia se răsuci uşor schimbând centrul de greutate al corpului pe celălalt picior şi o fâşie de lumină intrată pe fereastră se strecură cu agilitate printre muşcatele din geam, ocoli spătarul scaunului şi pulpana trenciului, alunecă peste mijlocul femeii şi se prelinse pe pulpa sa ca o adiere uşoară. Ochii bărbatului sticliră.
Doamna nu găsi nimic interesant din prima încercare aşa că îşi roti iar ochii în căutarea plăcintei multdorite, venind acum din partea cealaltă a încăperii. Barbatul din urma ei, un bătrân sobru şi îmbrăcat elegant începu să bombăne.
- Haideţi doamnă, dacă nu v-aţi hotărât da-ţi-vă la o parte să ia altcineva până vă decideţi dumneavoastră. Era civilizat să hotărâţi ce vreţi să cumpăraţi înainte să vă aşezaţi la rând,nu acum.
- Da ce-ai musiu, te-ai sculat cu faţa la cearceaf? Mă hotărăsc când vreau eu, că doar nucumpăr pe banii dumitale, cumpăr pe-ai mei şi am muncit din greu pentru ei... Nu ca alţiicare îi primesc de-a gata şi se mai şi răţoie la lume - se întoarse femeia pusă pe harţă, măsurându-l din cap până în picioare pe domnul cu papion şi baston de cireş cu mâner din os sculptat, ridicând o nară şi inspirând prin dânsa şuierător şi ostentativ.
- Dacă nu-ţi convine mai sunt şi alte cofetării în oras, nu trebuie neapărat să cumperi de aici - mai aruncă ea arţăgos peste umăr.
Bărbatul îşi înghiţi cuvintele şi întoarse privirea.
- Dă-mi d-asta dobrogeană - se hotărî în cele din urmă plescăind uşor din buze şi umezind-o pe cea de sus cu ajutorul celei de jos cocoţată până în dreptul nasului.
Trezite din letargie simţurile bărbatului începură să freamăte tremurat în jurul femeii de la masă, ca aripile unei păsări colibri în jurul granulelor de polen de pe pistilul unei flori de genţiană. La o privire mai atentă constată că are trăsături frumoase, dar era în mod evident neîngrijită, ba ar fi putut spune fără tăgadă că era voit neîngrijită. "Poate s-a despărţit de iubit, poate că i-a murit cineva din familie" gândi el. Avea ochi mari şi frumoşi, însă încercănaţi, buze delicat arcuite dar palide până la transparenţă, tenul curat şi tern. Nu purta nicio bijuterie şi aparent niciun fard cu excepţia unui contur cu creion negru pe pleoapa de sus. Avea un corp subţire cu pieptul plin, ceea ce cu siguranţă ar fi atras privirile bărbaţilor pe stradă, deşurubând capetele înguste de pe trupuri vânjoase. Îl intriga gestul femeii. O făcuse intenţionat sau fusese doar o potrivire neaşteptată dar binevenită?!

duminică, 18 noiembrie 2012

Despre iubiri, curcani si Ziua Recunostintei


Aş fi pus capăt învârtirii mele în jurul ideii acesteia de iubire monomă sau dimpotrivă de iubire fluturalnică dacă nu m-ar fi stârnit La fee cu ultima ei însemnare (de fapt ultima şi o alta mai veche) “Cum ne pregatimde o noua iubire” şi “Iubirea nu e curcanul de ziua recunostintei”.
Lăsând la o parte confuzia creata de această “nouă” care era gândită ca “urmând alteia” şi nu “concomitent cu alta” tema este una interesantă şi actuală.
E o temă sensibilă şi care cu siguranţă se vede altfel din fiecare unghi, prin prisma experienţei de viaţă a fiecăruia dar şi a înălţării în timp, ceea ce aduce schimbări în modul de gândire, având în vedere că pe măsură ce vezi lucrurile mai de sus perspectiva este mai largă (lucrurile se văd într-un context mai amplu, nu spun că se văd neapărat mai bine). Probabil că n-aş fi intervenit dacă tema aceasta nu se brodea la fix cu ultimele mele două însemnări.
Am înţeles ideea lui La Fee precum şi punctul de vedere al cititorilor ambelor articole şi nu încerc să le combat. Doar întreb. Nu este oare o ipocrizie (uuu, urât sună) acceptată şi asumată faptul că decidem că am găsit “adevărata iubire” fără să le încercăm pe celelalte?! Nu este în mod evident o exagerare să proclamăm că EL este “cel mai bun”, “cel mai frumos”, “cel mai tandru”, “cel mai inteligent” fără să le dăm o şansă şi celorlalţi!? O, desigur, cel mai bun, mai frumos, mai tandru, mai inteligent, dintre cei evaluaţi deja, ceea ce de foarte multe ori înseamnă prea puţin, o picătură într-un ocean (cu excepţia cazurilor în care…:) ). Îndrăgostindu-ne nu orbim parţial, sau total… şi pierdem foarte mult din spectrul vizual, până la a reduce totul la o linie verticală?! Ba da! Probabil că da…
Nu este oare o amputare asumată faptul că odată ce acceptăm că am găsit “iubirea adevărata”, încetăm a ne mai ţine sinusurile plăcerii deschise către dejurîmprejur, ci le închidem într-un cerc ermetic mic, mic de tot, cât ceasul de la mână?! Dacă citim o carte şi ajungem la concluzia că este “cea mai bună” pe care am citit-o vreodată, vom înceta după aceea să mai citim cărţi?! Nu cumva citind vom găsi cărţi şi mai bune, tot mai bune şi mereu alta va fi cartea cea mai apropiată sufletului? La fel pentru un film, o melodie sau o floare…
Cu siguranţă la fel s-ar întâmpla şi atunci când ne stabilim alesul inimii dacă nu ar fi fidelitatea. Aceasta ne opreşte să mai căutam, iar legăturile sufleteşti pe care le stabilim ulterior ne prind ca-ntr-o urzeală fină de mătase fără să ne mai lase libertatea de a mai mişca. Dar este oare “corect”? Nu pierdem astfel experienţe de viaţă care ar putea să ne facă sa explodeze pe cerul sufletului focuri de artificii?!
Nu cumva cufundându-ne în iubire şi încuind uşile spre lumea din jur ne lipsim de o bucată mare de trăire care ne-ar îndestula viaţa?! Nu cumva izolându-ne de lume putem rata de fapt “adevărata iubire” pe care nici măcar n-am apucat s-o dezvelim?! E greu de spus, dar probabil că da, înşurubarea în “adevărata iubire” ne va priva de alte experienţe cel puţin la fel de plăcute.
Nu cumva altele sunt cauzele pentru care încetăm sa explorăm, ci nu faptul că am găsit ceea ce căutam?! Pe lângă fidelitate, apartenenţa la cuib, morala societăţii (mai ales), comoditatea, structura umană monogamă (foarte importantă).  
Nu propovăduiesc în nici un caz infidelitatea, nici nestatornicia, dar cred că adesea alegem opinii care să fie mai degrabă “politically correct” decât raţionale. Şi oricum dragostea are foarte puţin de-a face cu raţiunea, iar asta fiind spus cred întregul meu raţionament se năruie. :)
PS: Probabil că am supărat deja o parte din cititori (cei cotropiti de vâlvătaia iubirii) dar dacă nu am dreptate aştept să fiu combătut cu argumente.

vineri, 16 noiembrie 2012

Cele cinci vieti ale bărbaţilor

În evoluţia sa bărbatul trece prin cinci stadii. Acestea sunt foarte bine definite şi conturate. Anii pot varia uşor dar caracteristicile stadiilor prin care trec nu.
a) Bondarul
Primul stadiu din viaţa unui bărbat este cel de bondar. Până la vârsta de 25 de ani bărbatul este un libertin, un frivol, un nestatornic. Zboară lipsit de griji din floare în floare culegând polenul de pe fiecare stamină întâlnită în cale. Se împerechează la întâmplare cu tot ce are o pereche de... aripi şi zboară: gărgăriţe elegante, libelule cu trup zvelt, fluturoaice sulemenite în culori îmbietoare, musculiţe ameţite, albine aşezate şi harnice. Nu-l interesează viitorul, nici măcar ziua de mâine, ci doar clipa, pe care o trăieşte arzând ca o făclie de magneziu. Grijile sunt undeva departe, munca nu i se pare o prioritate, familia e o piatră de moară (cu excepţia cazurilor în care posedă depozite de polen adunate cu trudă, caz în care se înfruptă cu voioşie din agoniseala bondarilor bătrâni). Caută să-şi schimbe în fiecare an nu numai aripile dar şi întreaga caroserie sub care să dosească un motor cu tot mai mulţi cai putere, care să impresioneze lepidopterele ce-şi flutură pleoapele încărcate de rimel din jurul său. Trăieşte cu patimă azi pentru a cădea în letargie mâine, se luptă cu furie poimâine, pentru a-şi linge liniştit rănile o zi mai târziu. Are o evoluţie aleatorie şi zigzagată ca o picătură de fosfor într-un pahar cu apă. Nu are niciun plan, niciun ţel, nicio certitudine. Viaţa i se pare frumoasă şi fără de sfârşit.
b) Castorul
După perioada zglobie de bondăreala bărbatul capătă încet încet raţiune şi instinctele sale primordiale îşi fac loc către suprafaţă. Bărbatul începe să-şi caute perechea şi să-şi construiască un adăpost sub cer. Astfel el intră în perioada de construcţie, de asimilare. Are încredere neţărmurită în forţele sale, este convins că poate răsturna lumea cu braţele şi mintea sa, nu pregetă să se implice în tot ce îi poate aduce un avantaj chiar dacă adesea efortul e mare şi câştigul e mic. Redefineşte apăsat contururile lui “al meu” luptându-se cu toată lumea pentru ceea ce crede că i se cuvine. Construieşte cu furie, uneori fără să fie înţeles de către cei din jur, căci fiecare are în cap propria sa imagine despre ce înseamnă "a construi" şi cum ar trebui să arate "construcţia". Nu ezită să lucreze în acelaşi timp pe mai multe planuri, la mai multe baraje, fără să simtă oboseala. Este puternic şi frumos, deşi nu-l mai interesează atât de mult nici una, nici alta. Îi place să fie respectat, se aşteaptă ca efortul să-i fie recunoscut şi apreciat şi tânjeşte în ascuns după tandreţe. Îşi iubeşte castoriţa şi căstoreii şi face eforturi ca ei să nu ducă lipsă de nimic. Este de fapt un visător, căci are dorinţe şi speranţe mai mari decât poate duce şi când va ajunge să-şi definitiveze "construcţia" va constata dezamăgit că n-a ajuns acolo unde a visat şi că totul e de fapt deşertăciune.
c) Popândăul
Acesta este punctul în care bărbatul trece în stadiul de popândău. Acest stadiu se atinge undeva în jurul vârstei de 40 ani. Din cauza dezamăgirii despre care aminteam acest punct de inflexiune din viaţa bărbatului a căpăt şi denumirea "criza vârstei a treia sau a popândăului". Bărbatul intră din etapa dorinţelor, a faptelor, într-una a dezamăgirilor, a neputinţei. El începe să fie supărat pe şef, pe colegi, pe vecini, pe autorităţi, pe UE, pe popândoaică, ce mai, pe întreaga lume. Se consideră adesea un nedreptăţit, fiind bulversat de dezechilibrul dintre ceea ce crede că poate face şi ceea ce poate face cu adevărat. De pe culmea pe care se află vede în sfârşit capătul drumului şi aceasta îl sperie atât de tare încât se adăposeşte deseori în vizuini săpate sub pământ, de unde scoate capul doar când se linisteşte şi consideră că toate pericolele au trecut. Nu mai are nici frumuseţea crudă din tinereţe, nici puterea din perioada de castoreală şi se simte lipsit de voinţă şi de vlagă. Devine temător, nesigur, incapabil să-şi ducă la îndeplinire planurile prea mari şi prea grele. Mai toate îi par dificile, inutile, scumpe. Intră deseori, ca din greşeală, în vizuini străine din dorinţa de a-şi linişti tremurul sufletului şi a-şi topi frustările, căutând un suflet care să-i dea măcar iluzia că-l înţelege. Căci altfel nimeni nu o face. Şi nici nu ar avea cum atâta timp cât nici măcar el nu ştie ce vrea şi nu se înţelege pe sine. În mod cu totul de neînţeles pentru cei din jur ajunge să concubineze, el care pare atât de pământean, cu vieţuitoarele cerului, cu vrăbii zlobii şi gureşe, cu pitulici zvelte, cu pupeze colorate, cu porumbiţe delicate, pe aripile cărora se simte în al nouălea cer.
d) Cerbul
Etapa de popândeală se încheie undeva în jurul vârstei de 50-55 de ani când bărbatul devine cerb. El capătă în sfârşit echilibrul dorit. Nu mai e puternic ca leul sau elefantul, nu mai e frumos şi agil precum calul sau tigrul, dar devine semeţ şi demn. Nu se mai vaită, nu mai cerşeşte, nu mai are speranţe deşarte. Se înşurubează în realitate fixându-se cu copitele mari şi puternice în pământ. Devine conştient de calităţile şi defectele sale pe care şi le asumă şi îşi pune cunoştinţele şi aptitudinile în slujba turmei. Este deseori căutat de cerbii cu corniţe moi pentru sfaturi şi ajutor iar el este încântat să le ofere. Este adesea "animalul din umbră" care nu mai apare în liminiş dar căruia îi place să controleze jocurile. Acceptă fără ezitare lupta atunci când consideră că are dreptate şi are argumente, cerbii fiind adesea văzuţi de celelalte vieţuitoare arcuindu-şi coroanele în încleştări mândre. Se împerechează pe sub creste de munte cu ciute firave ce se învârt în jurul lor sperând că vor prinde ceva forţă şi energie dacă se adăpostesc sub coarnele lor rămuroase. Virilitatea încă zvâcneşte în el. Simte cum întinereşte şi deşi trupul îi seamănă tot mai mult cu cel al unui copac cu scoarţa crăpândă, sufletul capătă ramuri tinere şi fragede. Cerbul se simte liber şi liniştit, căci nu mai are nici grija adăpostului, nici a zilei de mâine, nici a urmaşilor care curg unul din altul ca sămânţa din pin şi pinul din sămânţa subţire. Se consideră încă în putere, deşi ştie că nu va mai dura mult, căci o simte cum se scurge din el picătură cu picătură.
e) Şarpele
Şi când toată puterea s-a scurs bărbatul devine şarpe. Nu mai are braţe cu care să construiască, nu mai are picioare cu care să se înfigă în real, nu mai are nici trup. Nici simţurile nu-l mai ajută. Din animalul fălos care era odinioară mai rămâne doar capul. Maşinăria funcţionează perfect, poate puţin mai lent, dar mai precis, fără erori subiective. Face conexiuni, leagă prezentul cu trecutul, ce-a fost cu ce-o să fie. Gândeşte lucid şi împarte bucuros sfaturi şi poveşti celor dispuşi să-l asculte. Se târăşte dintr-o lume în alta, alunecă pe sub uşi, pe sub cercevelele ferestrelor, ca un gând despre trecut. Ochii îi sunt încă mari şi strălucesc mai tare ca niciodată. Acolo s-a strâns toată energia sa, toată puterea, toată voinţa. Este adesea nebăgat de seamă şi călcat de cei ai casei pe coadă, pe care o pierde deseori, încercând cu migală să-şi croşeteze alta imediat ce descoperă pierderea. Nu vrea să fie o piedică în calea nimănui şi de aceea coboară încetişor spre cimitirul elefanţilor unde nu va ajunge niciodată căci va fi strivit până acolo sub tălpile uriaşe şi grele ale acestora.

vineri, 2 noiembrie 2012

Nedumerire florală

Dacă a face dragoste cu o femeie este ca şi cum ai adulmeca o floare, de ce sunt atât de huliţi bărbaţii care vor să soarbă miresmele unei pajişti întregi?! Sau măcar ale unui buchet…

luni, 29 octombrie 2012

Ultima sfidare

A fost ameţită toată seara. Toamna îi aducea de fiecare dată o stare de nelinişte, de sufocare, o teamă dezvelită în fiecare seară de încă un înveliş, şi încă unul. Gândurile o luau razna şi alergau precum caii sălbateci, fără noimă, doar pentru a-şi simţi trupul alunecând printre fâşiile de aer. Simţea cum se scurge toată seva din ea, cum se scutură de vlagă, cum se deşiră ca un fum alb şi se topeşte în dejurîmprejur. Când o cuprindeau tristeţile încovoind-o sub greutatea lor şi încătuşând-o în real se gândea la vară. La soare, la vântul uşor adiind, la păsările prinse în bolduri pe cerul albastru, la marea care se zărea dincolo de malul înalt al falezei. Asta o făcea să se mai încălzească, îi aducea o licărire de roşu în obrajii palizi ca zâmbetul lunii. Era singură. Niciodată nu avusese prieteni, dar parcă nicicând nu fusese mai singură. Gaşca se spărsese imediat ce dăduse frigul şi tovarăşele sale se împrăştiaseră careîncotro. Doar ea continua să spere.
Nu trecuse înca de 10 când le-a simţit. Au înconjurat-o tiptil ca nişte hiene învelite în noapte, gata să rupă, să sfâşie, să dărâme. Prima a lovit-o direct în cap, apoi alta în umăr, apoi în coapsă, în piept, în spate. A primit loviturile icnind. A încercat să se ferească, să iasă din încercuirea lor, dar unde să fugi, unde să te ascunzi?! A continuat să primească loviturile una după alta, furioase, sacadate. Nicio fărâmă din ea nu rămăsese neatinsă. O vreme a rezistat în picioare, apoi a simţit cum ultimii stropi de vlagă o părăsesc, cum abia se mai poate sprijini şi în cele din urmă s-a prăbuşit. N-au încetat s-o lovească nici aşa, căzută la pământ cum era. Deşi nu se gândise niciodată la moarte simţea că acesta este sfârşitul. Întinsă pe caldarâm, cu şiroaiele de apă învăluind-o, privi înaltul cerului. Nu se zărea nicio stea. Una, una singură ar fi trebuit să scoată capul dintre nori şi să alunece apoi uşor pe cer pentru a se stinge în cele din urmă în mare. Dar nu se ivi. Poate că nu sosise încă ceasul, sau poate că norii erau prea deşi.
Abia atunci o zări, căutând steaua. Undeva sus pe ultimele ramuri. Nici măcar nu fusese ea ultima, o altă frunză mică şi sfrijită anina în copac. Mai privi încă o dată cerul îngheţând într-un punct şi închise ochii. Picăturile reci de ploaie continuau s-o izbească neostenite. Puhoiul umflat de la marginea rigolei o ridică pe sus, o purtă pe umeri preţ de câte secunde şi-i făcu vânt în prima gură însetat de canal aşteptând cu fălcile larg deschise.
Pe partea cealaltă a străzii la una din ferestre se aprinse o lumină. O femeie aparu în cadrul ei legănându-şi copilul la piept.

vineri, 19 octombrie 2012

Un titlu de poveste

- De ce naiba scrii domnule?! - mă întreabă într-o zi Marinescu în timp ce meşteream umăr la umăr la un motor electric de la o pompă de drenaj care nu mai vroia să pornească.
- De ce, ce? - mă uit eu strâmb la el, căci nu ştiu cum o fi aflat despre treaba asta cu
scrisul de care nu ştie nimeni din viaţa reală.
- De ce scrii? De ce scrii texte? Asta te întreb. La ce-ţi foloseşte? - insistă el oprindu-se din lucru şi privindu-mă în ochi. Are degetele murdare de vaselină neagră şi două dâre apăsate de rugină pe gulerul şi pieptul de la salopetă.
Întrebarea lui m-a luat total pe nepregătite. Ce puteam să-i răspund?! La aşa întrebare nu există răspuns. Nu unul care să se potrivească cu motorul şi pompa. Deşi...
Mă uit atent la motor şi-i arăt şi lui. S-a dus izolaţia de la înfăşurări într-un punct la capătul dinspre lagăr. Îi fac semn din ochi. Vede şi el despre ce e vorba şi oftează. Trebuie trimis la Bucureşti la reparaţie. Doar dacă am avea nişte hârtie izolatoare să înfigem între capetele de bară, am putea incerca o reparaţie ad-hoc...
- Dă-mi un titlu de poveste - îi spun brusc.
- Un ce?! - e rândul lui să mă privească strâmb.
- Un titlu de poveste.
Nu percutează de la început. Apoi brusc pare că-i alunecă fisa.
- Albă-ca-Zăpada şi cei şaptezeci de coţi.
Iau titlul şi încep să-l frământ între degete. E moale ca plastilina. Rup o bucată. O întind. Subţiată, bucata începe să se întărească. O aşez usurel peste capetele înfăşurării în locul în care cuprul a rămas dezgolit, apăsând cu degetele în jurul coturilor. Nu e hârtie izolatoare dar o poveste bună poate ţine loc la orice remediu.
Colegul mă priveşte întrebător. Nu-l bag în seamă, e normal să fie neîncrezător. Pun motorul la loc, strâng şuruburile, cuplăm pompa şi îi dau drumul. Merge.
Marinescu zâmbeşte, nu mai vrea niciun răspuns.

vineri, 12 octombrie 2012

Mă doare capul

De luni. E aşa ca o talangă înfiptă în ceafă de care se tot lovesc gândurile colţuroase şi grele ca nişte buzdugane cu colţi. Bannng, bannng, bannng... îmi toacă în ceafă. Unii mi-au zis că-i de la oboseală, alţii că s-a schimbat vremea şi a crescut presiunea atmosferică, alţii că am răcit pur şi simplu. Am luat un algocalmin, am crezut că-mi trece. Ei, aş! Nimic. Luni seară m-am culcat cu durere de cap, marţi m-am trezit tot cu durere de cap. Am mai luat dimineaţă un paracetamol şi pe la amiază un nurofen. Tot nimic, îmi simţeam capul ca o căldare în care se zbate un peşte imens, izbind cu coada şi cu capul în pereţii de tablă. Bang-bannng, bang-bannng... Miercuri am luat un quarelin şi nişte pastile verzi din plante, mi-a spus o fată care mi le-a dat că fac adevărate minuni. Tot nimic, peştele o fi fost el mâncător de alge dar nu i-au placut deloc hapurile cele verzi. Şi nici cele albe nu i-au plăcut, se zbătea în continuare îngrozitor.
Miercuri noapte n-am mai rezistat de durere. Am coborât din pat, m-am dus în beci, am găsit o sârmă de unu jumăte, am îndoit-o la vârf şi am băgat-o prin ureche până în ceafă. Lipite de ceafă grămadă de gânduri negre întinse precum covoarele ţiganilor proaspăt spălate pe gardurile dărăpănate ale caselor. Negre gândurile, negre ca cearceafurile de la Copşa Mică. Le-am scărmănat uşurel şi primul s-a dezlipit destul de uşor. Nu stătuse mult lipit de ceafă cât să prindă crustă. L-am agăţat şi l-am tras cu sârma afară. Ce să vezi la el?! O nimicură acolo, subţire, mic şi şifonat ca un şerveţel îmbibat în sosul de friptură. Da negru şi urât ca un drac ieşit din tăciunile Iadului. L-am aruncat la coş. Am mai scărmănat cu sârma. Şi următorul a ieşit la fel de uşor. Doar că n-a ieşit singur, le-a tras după el şi pe celelalte. Au ieşit aşa ca batistele de mătase ale lui Iosefini, unul după altul, unul după altul. Ziceai că nu se mai termină. Dacă m-ar fi văzut cineva s-ar fi crucit. "Ce-are ăsta în cap?!" s-ar fi întrebat cu siguranţă privindu-mă cum stăteam aşa în faţa oglinzii şi scoteam întruna pe urechea stângă gândurile negre înnodate unul de altul ca batistele de scamatorii. În cele din urmă s-au terminat. Ultimul s-a dezlipit cu chiu cu vai dar s-a dezlipit şi ăla după ce am băgat nişte apă caldă pe urechea cealaltă şi am frecat cu o pensulă mică de pictură. Când m-am uitat în jos se strânsese până la genunchi un morman de gânduri urâte şi motolite de m-am îngrozit. Unde naiba le bag?! - m-am întrebat speriat de gândul că trebuie să se scoale nevastă-mea şi dă cu ochii de gândurile mele. Da au intrat în găleata de gunoi la fel de uşor cum mi-au ieşit din ţeastă.
Şi ce, credeţi că am rezolvat ceva cu asta?! Deloc! Capul tot nu mi-a trecut. E adevărat, nu mă mai durea în ceafă ci durerea se mutase undeva sus în creştet, ca şi cum un balon îmi prinsese creierii şi-i presa de tavanul tigvei. Am încercat ce-am încercat cu sârma dar n-a mers. Se îndoia mereu când încercam să apăs. Apoi când presam într-un loc balonul fugea în celălalt, apăsam iar şi balonul fugea din nou în alt colţ. Am coborât încă o dată în beci, am scormonit prin geanta cu scule şi am găsit o şurubelniţă în cruce subţire şi lungă. Cu asta mi-am făcut treaba. Am pipăit uşor şi mi-am dat seama că era ca o pungă de puroi chiar în creştet sub păr. Mă şi întrebam cum de mai creşte cu atâta mizerie sub el. Am înţepat-o uşor şi imediat a început să-mi curgă toată mizeria pe nări în afară. Numai cuvinte murdare, pocite, strâmbe, răsucite, ascuţite, ruginite. Îngrozitor, ce mai... Parcă o şi aud pe doamna Golke de la trei "auzi dumneata domnule ce mi-a zis Georgeasca când am întrebat-o de unde are bani şi de bucătărie nouă şi de canapea şi de termopane şi de bicicleta lu fiusu, că cică au şi ei o brumă de bunăstare; auzi domnule, brumă de bunăstare pe sărăcia asta; da le-a făcut-o Dumnezeu, le-a scos bunăstarea pe nas" a concluzionat doamna Golke făcând cu ochii către apartamentul Georgeascăi ars până la temelii din cauza unei butelii defecte. La Georgeasca mă tot gândeam şi eu, cum i-o fi ieşit bunăstarea pe nas când a dat cu ochii de apartamentul în flăcări, când mă uitam în oglindă şi vedeam şiroiul ăla maroniu şi urât mirositor de cuvinte putrezite curgându-mi din nări în chiuvetă. În cinci minute s-a dus tot. M-am spălat şi eram ca nou. Doar ţeasta nu era. Era tot aia veche doar că durerea se mutase dinspre creştet înspre frunte. Acum parcă o bucată de metal mi se înfipsese în cap. Mă simţeam ca un inorog cu cornul de fier înfipt pe dinăuntru lucind semeţ în amurgul interior. Habar n-aveam ce mai poate fi în realitate. A trebuit să iau o lanternă să verific căci nici cu sârma şi nici cu şurubelniţa n-am făcut nimic. Am căscat gura larg şi privind în oglindă mi-am studiat fruntea prin înlăuntru. N-aş fi crezut una ca asta, dar toată fruntea era înţesată de ţipete scuţite înfipte ca acele cu bold în pernuţa de croitorie. Unul lângă altul, unul lângă altul erau acele înfipte. Întai m-am speriat de moarte, am crezut că mi s-a fisurat craniul de la cât s-a zbătut peştele ăla imens. Am zis c-o fi dat cu coada mai tare înspre frunte şi a început să  crape cum crapă pământul de atâta neploaie. Da nu era de acolo, de la ţipete era. Noroc că aveam o pensetă de chirurgie de la soacră-mea, lungă, să ţii maţele când bagă doctorul bisturiul să nu taie aiurea. Am băgat-o uşurel pe lângă lanternă, le-am apucat unul câte unul şi le-am scos. Ale naibii, se simţeau bine în ţeasta mea. Cum le scoteam cum se făceau prăfoase şi se risipeau printre degete ca şi când ar fi fost ruginite şi doar faptul că stăteau ca soldaţii, unul lipit de celălalt, le mai ţinea întregi.
Cu asta mi-a trecut de tot. M-am eliberat. Adevărul este că de la început fusesem convinscă nu se poate rezolva cu hapuri, că prea apăruse durerea de cap aşa cum apare făina dinînvârtiri de piatră de moară. Da nici nu-mi imaginasem c-o s-ajung unde-am ajuns...

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Anul stelar şi tuica de Topoloveni

Jumalul Comandantului - Anul stelar 20415

Comandantul Pascu zâmbi melancolic. După socotelile sale trecuseră fix o mie de ani de când părăsiseră Terra la bordul primei nave spaţiale 100% româneşti. Fusese o toană de-a lui Ponta. Băieţii de la ARCA trimiseseră în spaţiu în anul terestrial 2008 un balon de cauciuc de care spânzuraseră un aparat foto ce făcuse pe automat primele fotografii româneşti din stratosferă. Apoi, doi ani mai târziu, tot ei veniseră cu macheta prototipului unui avion neaoş capabil să iasă din atmosfera terestră şi să zboare deasupra ei cu viteze nemaiîntâlnite. Dar cum banii se terminaseră pe reclamă ARCA trebuise să caute sprijin la guvem pentru construcţia propriuzisă. Ponta le-a zis că le dă banii cu condiţia să scrie pe avion "Băsescu e un bou", ca să vadă şi Merkel şi Barroso şi toată Europa care e de fapt realitatea reală, ci nu aia pe care o tot împroaşcă Monica şi cu Cezar pe la Bruxelles. Pe urmă s-a mai gândit şi i-a venit o idee şi mai bună. Da’ dacă în loc să vadă toată Europa care e realitatea ar vedea tot Universul?! Şi a cerut un motor mai mare şi mici schimbări în carlingă, astfel încât să se poată împături aripile şi despaturi scaunele ca să se facă pat, transformându-se astfel la nevoie în navetă spaţială. Şi s-a transformat. Ţine minte ca mai ieri cum Antonescu s-a opus vehement să scrie pe fuzelaj "Băsescu e un bou", că a zis că nu se cuvine, aşa că au decis în cele din urmă să boteze nava HuoBăse. Când i-a văzut numele prima dată sclipind în soare acolo pe fuzelaj, scris mare cu litere tricolore, a crezut că e o copie ieftină turcească după HugoBoss. Abia când s-a apropiat a înţeles ca era vorba de un mesaj politic şi atâta tot. Băse s-a opus degeaba în CNAP căci guvemarea a contracarat în AGVPSMS şi a luat o hotărâre definitivă în MDTC, care a fost apoi validată în FHCS şi declarată irevocabilă în MLPTS. Aşa că la lansare alături de Pontonescu stătuse şi Băsescu care după ce scăpase din cele cincisprezece încercări consecutive de demitere, făcuse pe dracu în patru şi îşi prelungise cu suport popular ultimul mandat pe termen nelimitat, urmând ca limitarea să o facă cu proxima ocazie o Comisie de Analiză a Oportunităţii Prelungirii Mandatelor Prezidenţiale al cărei şef era.
- Hai dragă, nu vii la masă, c-am făcut nişte ouă cu jumări de-ţi lasă gura apă. E duminică azi, ce naiba, le lăsăm dracu de chimicale la tub şi mâncăm şi noi ceva sănătos - se auzi un glas suav de dincolo de copertina ce separa biroul comandatului de sala principală.
Comandantul Pascu înşurubă capacul stiloului, îl lăsă pe birou şi porni către masă. Fusese o idee excelentă să accepte la bord cele zece găini şi doi porci chiar dacă asta însemna defapt dublarea greutăţii avionului. Dar iată, din când în când puteau savura o masă ca pe Pământ. Georgeta, comandantul adjunct, proprietara glasului suav de mai adineauri, a insistat să ia şi o vacă, dar el a convins-o că laptele din comerţ tot din praf e făcut, iar brânza din cretă şi aracet, aşa că ea a cedat în cele din urmă şi au luat vaca la cutie. Comandatul Pascu o privi cu ochi duioşi cum îi pune ouăle mirosind îmbietor în farfurie. Era frumoasă. În cei o mie de ani petrecuţi cu viteza luminii nu se schimbase niciun pic, chiar dacă de 498 devenise mamă. Iar piercingul din limbă şi tatuajul cu "“veni, vidi, vicious” de pe umărul stâng, ăla care semăna atât de bine cu ecusoanele din marina militară americană, o făceau atât de senzuală încât în fiecare seară încerca i-l dezlipească cu buzele umede. Ce s-ar fi făcut fără ea?! Expediţia practic n-ar fi existat! Ştia desigur că fusese amanta subsecretarului de stat pe probleme de sateliţi, drone, nave spaţiale şi extraspaţiale iar mai apoi a secretarului de stat pe probleme aerospaţiale, pentru ca în cele din urmă să ajungă amanta ministrului transporturilor pe care îl înşela periodic cu un culturist brunet şi cret cu faţă de ciocan pneumatic. Dar aşa e în viaţă, trebuie să te lupţi pentru fiecare treaptă, pentru fiecare centimetru de teren. Georgeta înşurubă capacul la borcanul cu jumări şi-l scoase pe hubloul-frigider. Marele avantaj al Cosmosului îl constituie faptul că nu-ţi trebuie frigider. Scoţi ce-ţi trebuie pe pervazul hubloului şi e congelat instantaneu.
- Hai gata, e timpul de-un somn – decretă Georgeta, curăţând masa cu peria de firimituri.
Comandantul zâmbi. Problema asta a timpului fusese întotdeauna o poamă acră. La început şi-au potrivit ceasurile după GSP, dar când au ieşit din raza de acţiune a Pământului lucrurile s-au complicat. Nu tu Soare, nu tu Lună, nu tu sateliţi artificiali, s-au dus dracu punctele de reper. Stele erau o mulţime, dar ce folos, vâjâiau pe lângă bordul navei ca frunzele uscate în furtună. După cinci zile de incertitudini comandantul a hotărât că trebuie făcut ceva. Exista desigur la bord un computer care tot afişa în colţul din stânga jos o dată şi o oră, dar nu se puteau baza doar pe indicaţia aia îngustă. Aşa că in lipsa oricărui alt sistem de încredere timpul fu stabilit pe baza orelor de somn executate într-o săptămână şi mediate. A trecut un somn, s-a dus o zi, au trecut trei somnuri, s-a dus trei zile, au trecut nouă, s-au dus şapte. Da, da, s-au dus şapte căci atât comandantul cât şi secundul obişnuiau să tragă la aghioase după mesele de prânz din weekend stropite cu coniac de Murfatlar şi ţuică de Topoloveni. "Ajută la odihnă şi la digestie iar în condiţii de imponderabilitate este esenţială o digestie funcţională" îl susţinuse medicul expediţiei când ceruse o suplimentare de fonduri pentru anumite articole esenţiale unei deplasări de asemenea anvergură. Cum însă rezervele de digestiv şi de calmant se împuţinau comandantul era din ce în ce mai îngrijorat cu privire la timp. Timpul era în pericol. Fundul lăzii de ţuică însemna practic şi capătul timpului. Căci nu-i ţuică nu-i somn, nu-i somn nu-i calendar, nu-i calendar nu-i timp. În fine ceva timp ar fi fost, dar ar fi flendurit aiurea, cum flendurea farul din stânga după ce îi lovise manivela aia rusească ca din senin taman când el îi scosese căştile şi o trăsese în poală să se mai giugiuleasca un pic. De multe ori se rugase la Dumnezeu să dea peste ei o navă extraterestră, ba chiar şi una sovietică. Precis ar fi găsit rezerve de băutură mai mari la bord. Ei nu prea ar fi avut ce să le ofere, poate doar nişte ouă proaspete şi nişte şorici, dar o soluţie s-ar fi găsit. Ba chiar Georgeta se oferise imediat să rezolve problema când auzise despre frământările lui "Lasă dragă că mă ocup eu. Dacă e şi frumuşel scot untu din el, poa’ să fie şi d-ăla verde" spusese ea clipind ingenuu din gene şi comandantul ştiuse că trebuie doar să-i găsească căci problema comercială era ca şi rezolvată.
Iar timpul putea fi salvat!

miercuri, 26 septembrie 2012

Vreau să fiu hoţ

Serios, vreau să fiu hoţ! Unul adevărat. Ultimele săptămâni au fost cam încrâncenate iar următoarele se prevăd la fel. Orice ai face, oriunde te-ai învârti dai peste lipsa de cooperare a oamenilor, peste răutate, peste prostie, peste neprofesionalism, peste duşmănie, peste lipsa de respect. N-or fi toţi aşa dar gustul ăsta rămâne pe cerul gurii când rumegi seara tot ce ţi s-a întâmplat peste zi. O vai, nu sunt nici eu un sfânt dar am pretenţia că am măcar ceva bun simţ. E teribil de greu să munceşti, nu fiindcă n-ai avea un cap şi două mâini care să te ajute, ci pentru că sar din toate direcţiile beţe în roate. Grămadă! Uite d-aia m-am hotărât că vreau să fiu hoţ. Ei bine, poate nu m-aş fi hotărât aşa de uşor dacă nu l-aş fi întâlnit pe F. Nici nu ştiu cum îl cheamă în realitate, deşi mătuşa Aglaia probabil că mi-a spus cândva, dar aşa l-am poreclit eu, F, de la Fericitul. F trăieşte ca şi mătuşa în centrul vechi al Constanţei, în Peninsulă. Sunt vecini. F locuieşte peste drum, într-o casă mare boierească cu stucaturi şi coloane, cu acoperiş vechi cu olane şi coşuri de fum din pământ ars cum nu se mai fac în ziua de azi. Casa are parter şi etaj şi vreo 6-7 camere cred. Are tavan înalt, ferestre mari, iar în curtea, în care se intră pe sub o boltă înaltă, loc pentru tras căruta şi adăpat caii. E o casă cum am visat întotdeauna să am, cochetă şi cu stil. Pe F îl văd mai tot timpul când trec pe la mătuşa Aglaia, stă în faţa curţii pe bordură şi vorbeşte la telefon sau se joacă pe consolă. Acu n-oţi fi crezut că F e vre-un nabab d-ăsta scăpătat după ' 89, nu, e un om al străzii. Să tot aibă aşa între 16 şi 20 de ani, nu ştiu să spun precis şi probabil nici el. Iar casa în care stă, deşi maiestuoasă cândva, e aproape o ruină azi. Fostul proprietar probabil că a murit demult, statuI nu mai are grijă de ea, iar casa se stinge pe zi ce trece. Stau în ea vreo douăzeci de suflete, F şi vreo două trei familii de ţigani. S-au aciuiat acolo că era goală. De încălzit s-au încălzit o vreme cu parchetul ce-a ţinut cândva un palmă tălpi fine de domnişoare elegante, cu uşile grele din lemn masiv, cu cercevelele de la ferestrele ce privesc triste spre mare. Dar la casa lor s-au terminat, acum fură de la altele dimprejur, că sunt multe ca ea. Apă n-au dar aduc cu bidoane de plastic de la altă familie de ţigani două străzi mai jos, care stau tot ilegal într-o casă care are un racord ascuns la reţeaua de apă şi de unde ia tot cartierul. Cu electricitatea stau mult mai bine. Când trec seara pe acolo ard luminile în toate camerele. De asta se ocupă personal chiar F. El întinde firele din casă şi le agaţă pe stâlpi ca să ia curent. Mai vine Enelu, i le taie, ţipă la ei, dar F întinde a doua zi altele, multe, ca sârmele de rufe. F e tot timpul fericit. Nu l-am văzut niciodată trist. D-aia l-am şi botezat Fericitul. "Bună seara domnu" îmi spune el ridicând capul din telefonul ipad ultima generaţie la care butonează. "Salut" îi răspund cu ochii la jucăria care tocmai a fost scoasă pe piaţă la noi. F îşi satisface orice capriciu, nu-şi lasă nepotolită nicio dorinţă. Aseară de exemplu F stătea pe treptele de beton de la blocuşorul de lângă casa lui şi se juca pe laptop. Unul frumuşel, subţire ca o carte de vacanţă. "Bună seara domnu". "Salut mă". Mă tot mir cum face F să-şi procure chestiile astea de ultimă generaţie. Stă la uşa magazinului până când iese cineva cu obiectul pe care şi-l doreşte, îl urmăreşte până acasă şi pe urmă dă spargerea?! Probabil, altfel nu-mi dau seama cum îşi ia de la viaţă tot ce îi face cu ochiul. F trăieşte numai din furat. Dacă îi e foame se suie în autobuzul local şi când coboară două trei staţii mai încolo are deja suficient pentru o masă bună. Daca are nevoie de chestii mai serioase dă spargeri prin maşini şi prin case, apoi vinde tot în târg pe variantă sau la colţ de stradă. Mie mi-a luat o bormaşina o data şi o trusă de scule altă dată când am lăsat maşina în faţa casei lu tanti Aglaia. Nu ştiu dacă el, poate alţii ca el. Oricum băieţi finuţi, nu mi-au zgâriat maşina, nu mi-au stricat broasca şi nici n-au încercat să smulgă radioul.
F n-are de niciunele, cum vin aşa se duc toate, unele i le fură alţii, altele le strică, altele pur şi simplu le aruncă pentru că s-a plictisit de ele. "Uite mamaie ăsta o fi bun, că l-a aruncat băiatu ăla de vizavi la mine în curte?! - mă întreabă mătuşa Aglaia într-o zi arăntându-mi un telefon aproape nou şi destul de dichisit." L-am verificat. Era bun, avea şi cartelă. Era doar ciobit la un colţ. I l-am lăsat, acum are şi tanti Aglaia telefon şi nu mai trebuie să trec aşa des pe la ea.
F e eu adevărat fericit. Are tot ce-i trebuie, libertate. Restul îşi culege singur ca Adam din grădina Raiului. Nimeni nu-l întreabă de nimic, nimeni nu-l deranjează. Şi dacă mai sunt câte unii care îl prind la înghesuială fandează elegant şi le dă apoi cu tifla. Nu-şi pune mintea cu alţii mai nemernici, lasă întotdeauna de la el. Că şi alţii lasă pentru el.
"Bună seara domnu".
"Salut mă".

miercuri, 12 septembrie 2012

Podeaua de sticlă

- Mi-ar fi plăcut să trăiesc măcar o vreme în lumea reală - a rostit el rar, măsurându-şi cuvintele şi privind ţintă vârful bastonului cu care scurma ţărâna din faţa băncii pe care şedeam. Întreaga lui făptură trăda dezamăgirea păsării în colivie, căreia frunza stejarului îi părea la fel de îndepărtată precum înaltul cerului.
- Lumea reală?! - l-am întrebat eu încruntat nereuşind să prind înţelesul spuselor sale. El a încuviinţat doar din cap şi a tăcut. Era unul din puţinii oameni despre care aş fi putut spune că lumea i se dezveleşte de toate veşmintele şi i se arată reală, nemachiată şi neretuşată. Pentru el timpul părea că se frânsese brusc şi fiecare zi trecută nu era decât un bonus pe care îl accepta cu înţelepciune şi încântare. Îmi părea rupt din dejurîmprejur, cocoţat pe un pisc de înalt, într-un loc unde îţi creionezi singur tot ceea ce-ţi este de trebuinţă, fără să mai ai nevoie de nimic de la nimeni. Pesemne că mă înşelasem. Sau poate că nu. Poate cu cât cunoşti mai mult, cu atât îţi dai seama cât ştii de puţin şi devii prizonierul propriei neîmpliniri. M-am lăsat pe spate privind printre frunzele uscate ale castanilor cerul. De undeva din copacii deşi din stânga un piţigoi începu să cânte vesel.
- Vezi casa aceea? - mă întrebă el după o pauză lungă arătându-mi cu vârful bastonului o clădire veche aflată pe partea cealaltă a străzii. Era una din acele case crăpânde, construită probabil în perioada interbelică, ce odinioară strălucise între suratele sale, dar care acum zăcea într-o dezolantă tristeţe şi neputinţă, împovărată de ani şi de amintiri. Ţi se pare că o vezi, dar în realiate nu vezi decât zidurile, nu şi casa - continuă el. Nu ţi se dezvăluie privirii nimic din istoria ei, din trecutul ei, din zbuciumul ei, din înlăuntrul ei învolburat. Câte nu ne-ar putea arăta casa aceasta dacă am avea ochi să o privim...
Am început să înţeleg ce vrea să spună.
- Trăim de partea cealaltă a unei podele de sticlă - reluă el. Noi suntem umbra paşilor celor ce trăiesc deasupra, în lumea reală. Lumea noastră are doar două dimensiuni spaţiul şi timpul, în timp ce a lor are trei, spaţiul, timpul şi cunoaşterea. De aici de jos, ca dintr-un demisol vechi, igrasios şi mirosind a canalizare, vedem printr-o ferestruică mică paşii celor care trec prin dreptul ei. Pantofi negrii de barbaţi grăbindu-se spre birou, pantofi de dama cu tocul înalt undunind ademenitor, pantofi comuni, pantofi eleganţi, pantofi noi, pantofi stâlciţi. Vedem în afara dar nu putem atinge nimic. Vedem dar nu înţelegem. Ceea ce ne lipseşte nouă spre deosebire de ei este posibilitatea de a ne roti în jurul lucrurilor pentru a le descifra cu adevărat şi a le găsi înţelesurile. Noi credem că o putem face, dar am fost păcăliţi. Suntem doar nişte amibe plate zigzagând lăturalnic între două lamele de sticlă. Ridică-te şi răsuceşte-te în jurul casei acelea. N-ai să vezi nimic în plus, doar ziduri. Vedem lucrurile care sunt pe partea cealaltă a tavanului de sticlă dar nu ne putem roti în jurul lor. Putem să le măsuram lungimea şi lăţimea, dar nu şi înălţimea, nu le putem dezghioca înţelesurile.
Se opri. Undeva în dreapta o castană alunecată din copac căzu cu zgomot pe caldarâm, se lepădă degrabă de veşmântul ţepos şi se dădu de-a rostogolul până lângă piciorul băncii. El ridică frunctul, îl aşeză în palmă şi îl cântări cu privirea. Castana avea pielea netedă netedă, pielea lui era zbârcită şi uscată. Dintr-un pâlc de Forsythia trei vrăbii guralive şi bine dispuse se apucară să-i tină isonul piţigoiului, în timp ce un corb sobru în frac le cerceta dintr-un paltin de dincolo de potecă, pesemne pentru a le înscrie în corul păsăretului din parc, dând întruna din cap nu tocmai satisfăcut.
Ridică ochii înspre cer.
- Ceea ce vedem de aici de dedesubt sunt tălpile celor de dincolo şi amprentele obiectelor. Nu ştim ce e deasupra acestora, doar bănuim cu ce se continuă ele. Dacă e o talpă de bărbat ne imaginăm cum ar arăta bărbatul care are talpa aceea şi îl construim deasupra ei, dacă e o casă ne imaginăm cum ar fi casa înălţată pe fundaţia pe care o vedem, dacă e o rădăcină de copac ne imaginăm copacul ce a erupt din rădăcina ce ni înfăţişează ochilor. Nicio certitudine, doar presupuneri. De aceea lumea aceasta, a umbrelor, este de fapt o contopire a unui număr inimaginabil de reflectări ale lumii reale, niciuna suficient de apropiată de original pentru a o putea accepta, niciuna atât de depărtată încât să poată fi dată la o parte. Doar păreri, nenumărate precum frunzele uscate ale castanilor.
Aş fi vrut să-i pot răspunde la provocare, dar nu mă simţeam în stare. Îmi trebuia timp ca să-i cântăresc vorbele, să le cuprind înţelesurile şi să-mi pot închega o părere. Mi-era greu să-l contrazic deşi ideea sa legată de podeaua de sticlă era de-a dreptul fantasmagorică şi deşi era o metaforă reuşită nu putea fi susţinută de realitate.
- Adesea ceea ce ni pare că vedem cu ochii, cu urechile, cu vârfurile degetelor, nu are nicio legătură cu ceea ce se întâmplă în realitate. Înapoia tavanului se întâmplă lucruri care ne sunt cu totul străine şi de neînţeles deşi avem impresia că putem privi prin sticla transparentă ca înlăuntrul unui acvariu. Adevărul e tocmai pe dos decât ni-l imaginăm, noi nu privim prin sticla aceea inăuntru, ci în afară. Noi suntem înăuntru! Avem iluzia că ne putem mişca liber, dar nici vorbă de asta. Umbrele trebuie să urmeze piciorul care le poartă. Şi chiar dacă lumina se poate înclina odată cu soarele dinspre stânga spre dreapta dând umbrei o vagă senzaţie de libertate, mai devreme sau mai târziu ea va simţi hăţul bombeului sau al călcâiului cu toc rotunjit.
Zâmbi.
- Mi-ar fi plăcut să trăiesc măcar o vreme în lumea reală, să privesc din afară spaţiul acesta strâmt în care ne mişcăm, ca o cutie de tablă în care pescarii îşi ţin râmele pregătite pentru a partida de pescuit din dimineaţa următoare - mai adăugă el apoi tăcu lăsând zâmbetul să i se topească pe buze.
Ideile lui nu erau nici pe departe noi. Podeaua sa de sticla semăna izbitor cu peştera lui Platon. Ceea ce frapa însă la discursul său era încrâncenarea cu care povestea despre lumea cealaltă, despre dorinţa de a o atinge, şi asta nu fiindcă s-ar fi aflat prea departe de ea, ci dimpotrivă, fiindcă se afla prea aproape. Ai fi spus că vorbeşte de sus, de pe gardul care le desparte, neavând suficientă putere să-şi facă vânt în partea cealaltă. Nu curajul îi lipsea, ci puterea.
- Lumea se mişcă şi noi trebuie să ne aşezăm după ea - imi spuse după câteva clipe de răgaz aratând cu vârful bastonului în sus.
M-am lăsat pe spate pe bancă şi am privit din nou cerul în direcţia indicată de el. Era ca un ecran albastru de sticlă pe care nori albi în formă de tălpi alunecau uşor spre miazănoapte...

joi, 6 septembrie 2012

Partea bună din mine

Pe amicul B îl cunosc de când mă ştiu. Am copilărit în acelaşi cartier, am fost colegi de clasă în şcoala generală, am urmat acelaşi liceu şi apoi Institutul Politehnic împreună. Ne-am întâlnit de mai multe ori de-a lungul anilor deşi eu am plecat din oraş după terminarea facultăţii şi de fiecare dată mi-a făcut mare plăcere revederea. Un tip isteţ, la locul lui, fără aere, bun profesionist, familist. De aceea n-am avut nicio ezitare să pun mâna pe telefon şi să-l sun atunci când m-am împotmolit într-o problemă legată de business. Ştiam că deşi terminase aeronavele devenise expert în probleme de conducte pentru industria de petrol şi gaze. Bineînţeles că a acceptat imediat să ne vedem şi m-a invitat să trec pe la el. "Am avut un mic accident şi aş prefera să treci tu pe la mine dacă nu ţi-e greu" m-a prevenit el.
Recunosc că fraza aceea pregătitoare nu avea în ea niciun fior de deznădejde sau de durere şi nu eram în niciun fel pregătit pentru ceea ce avea să se întâmple. Mă aştepta. N-am apucat să sun de două ori că uşa s-a deschis imediat pentru a se închide degrabă în urma-mi. Nu trebuia sa fii expert pentru ca să-ţi dai seama că amicul meu avusese nu "un mic accident" cum spusese, ci unul serios cu urmări teribile. Primul şoc l-am avut când i-am privit chipul zâmbitor cu care m-a întâmpinat în uşă. Era pur şi simplu hidos. Un accident grozav îl lăsase fără o bucată din cutia craniană şi din faţă. Îi lipsea aşa, cam ca un sfert de cub, incluzând aici o bucată de creier, un ochi, o ureche, un pomete de obraz. Mi-a zâmbit stânjenit şi m-a poftit să iau loc. Lipsa unei bucăţi de craniu era doar o mică parte a urmărilor accidentului suferit căci nu-ţi trebuia cine ştie ce atenţie să descoperi că un picior îi fusese amputat de deasupra genunchiului, lăsându-l şi fără o bucată de coapsă, în timp ce mâna începând de undeva de sub umăr îi lipsea în întregime.
O vreme s-a lăsat o tăcere stânjenitoare între noi. Eu fusesem complet luat pe nepregătite, în timp ce el încă mai oscila dacă să-mi povestească sau nu ceea ce i s-a întâmplat. Îi înţelegeam desigur ezitarea căci nu i-ar fi fost nimănui uşor să vorbească despre un accident cumplit ca cel pe care îl suferise amicul meu. Deşi urmările fuseseră îngrozitoare, părea totuşi că s-a recuperat foarte bine atât moral cât şi fizic, prezenţa lui per ansamlu lăsând impresia, cu excepţia micii stânjeneli legată de şocul afişat de mine, că este un om întreg, fără nicio problemă gravă. Ba mai mult, lipsa unor bucăţi de corp nu păreau să-l stânjenească în vre-un fel, continuând să-şi folosească bucata de trup rămasă cu aceeaşi uşurinţă şi lejeritate ca şi cum ar fi fost un întreg. De exemplu atunci când mergea nu schiopăta câtuşi de puţin, piciorul întreg urmându-i celui beteag şi invers într-o altemanţă plină de normalitate.
- E o poveste tare complicată - încercă el să dezlege firul vorbelor şi aruncă o privire furişă, ce se voia acunsă ochilor mei dar care nu-mi putuse scăpa, spre fereastra balconului.
Abia atunci am observat că mai există o a treia prezenţă în apartamentul lui. Stătea pe balcon ascunsă în mare parte de zid şi fuma. Deşi din ceea ce răzbătea privirii nu se zărea mai mult de un cot, o bucată de obraz şi un fum undunindu-se în rotocoale grele am putut intui o altă prezenţă masculină. Una ce încerca să mă evite.
- Ohh ... dacă te deranjez pot să revin altă dată. Dacă eşti cu cineva nu vreau să fiu inoportun - am spus eu şi am dat să mă ridic. Era evident că stânjeneala amicului meu venea şi din cauza prezenţei aceleia stranii de pe balcon. Imediat mi-au încolţit în minte o sumedenie de idei. Dar cea care se contura cel mai putemic era una uluitoare. Amicul meu fusese de-o viaţă un tip aşezat şi cuminte, se căsătorise cu o colegă de facuItate, făcuseră repede doi copii frumoşi pe care îi crescuseră cu drag. Aruncându-mi ochii împrejur îmi fusese uşor să constat, cu oarecare uimire, că în apartament nu mai locuia nicio femeie şi niciun copil. Nu tu încălţări de damă, nu tu haine de damă, nu jucării, nu biciclete, nu una, nu alta. Ce mai, era evident că bărbatul locuia singur. Sauuu împreună cu un alt bărbat. Ceea ce mi se părea incredibil. Sau nu chiar!
- Dacă mai eşti cu cineva am să revin altă dată - am continuat eu şi m-am ridicat încercând să reduc pe cât posibil stânjeneala amândurora. Mi-era destul de greu să înţeleg cum de ajunsese să facă pasul acela, dar mi-am spus că îngrozitorul accident probabil dăduse peste cap totul şi din cauza lui lucrurile o luaseră razna.
El însă mi-a pus o palmă pe braţ şi m-a oprit încercând să mă convingă să mă aşez la loc.
- Ia loc te rog. Nu mai e nimeni. Doar noi doi. Nu-ţi face griji.
Răspunsul lui m-a răvăşit complet. Nu-mi puteam imagina altceva decât că suferea serios cu capul. Ceea ce n-ar fi fost de mirare după felul în care arăta. Deşi nu-l văzusem în întregime pe cel de pe balcon, era evident că acolo mai era o persoană care fuma. Era indubitabil.
- Soţia taaa ... - am încercat eu să dau un sens lucrurilor fără să-mi fie clar ce urmăresc şi fără să duc fraza către un final.
- Din păcate soţia m-a lăsat. A plecat cu copiii. Am înţeles-o. Îi era greu în starea în care sunt.
Chestia asta cu "starea în care sunt" mi se părea destul de intrigantă. Întreaga poveste mă ducea cu gândul la istoriile acelea cu frunza din care rupi o bucată şi "văzută" cu nu ştiu ce instrumente speciale ea continuă să afişeze o aură de energie ca şi cum ar fi fost întreagă. Aşa îmi părea şi amicul. Aproape întreg. Doar că îi lipseau câteva bucăţi. Fără să vreau am privit curios în direcţia capului său. Sau în fine, ceea ce rămăsese din el. Peste bucata de scalp smulsă, pielea acoperise perfect totul, ca un covor de verdeaţă pajistea arsă. Rănile se recuperaseră perfect iar trupul lui arăta ca un joc de cuburi din care cineva furase peste noapte de ici şi de colo câteva piese.
Amicul aruncă iar o privire încordată spre balcon. De data asta privind la rându-mi într-acolo mă îngrozii. Mâna pe care o văzusem mai devreme ţinând ţigara după zid era acum în dreptul uşii de la balcon. Mâna spun! Mâna singură! Nu se sprijinea de nimic, nu era lipită de nimic, era pur şi simplu o mână care plutea prin aer stingând o ţigară în scrumiera aşezată pe marginea exterioară a pervazului de la fereastră.
- Ce naiba se întâmplă aici?! - n-am mai rezistat eu sărind în picioare.
- Nimic, nimic ... - bâigui amicul încercând să mă liniştească. E o poveste destul de complicată. Dar pe de altă parte foarte simplă. Totul a pornit de la nişte discuţii inofensive cu prietenii. Despre cât de buni suntem şi cât de răi. Eu am susţinut mereu că oamenii nu sunt unii buni şi alţii răi ci că fiecare din noi are o parte bună şi una mai puţin bună, suntem două talere ale aceleiaşi balanţe. Uite, gândeşte-te la nazişti. Au făcut nişte lucruri inimaginabile, abominabile. Şi totuşi fiecare dintre oamenii aceia care îşi schingiuiau şi omorau cu cruzime semenii se duceau seara acasă, îşi mângâiau pe obraz soţia şi îşi sărutau pe frunte copiii deja adormiţi. Smulşi din grozăvia razboiului erau umani, erau nişte suflete ca oricare altul. Războiul scosese la vedere tot ce era mai crud şi mai rău în ei. Fără să-şi dea seama. Dacă asta s-ar fi produs dintr-o dată, s-ar fi speriat cu siguranţă de ceea ce li se întâmplă şi s-ar fi sinucis cu toţii. Ca oile. Dar totul s-a derulat treptat. Mediul de viaţă normal, curat, a fost înlocuit cu altul care permitea urâţenia şi răutatea. Acolo toată mizeria devenise "normalitate". Nu încerc să le găsesc circumstanţe atenunante, deloc, ci doar să te fac să înţelegi ce vreau să spun - continuă el cu voce joasă dar clară şi sigură.
Făcu o pauză părând că încearcă să-şi adune gândurile culegându-le din diverse felii de viaţă din trecut şi apoi continuă.
- Am fost atât de obsedat de ideea asta, de partea bună din noi şi partea mai puţin bună din noi încât încet-încet am încercat să le separ, să înţeleg ce am bun în mine şi ce am mai puţin bun, un mai-puţin-bun care trebuie reeducat, corectat. Iar prin autocunoaştere şi introspecţie am reuşit. Şi am fost extrem de mulţumit pentru că în felul ăsta puteam deveni şi mai bun. Puteam să mă prezint lumii doar cu partea bună din mine, ascunzând-o pe cealaltă. Aş fi putut deveni aproape perfect. Şi am reuşit atât de bine să fac asta încât într-o dimineaţă... într-o dimineaţă...
Îi era în mod evident teribil de greu să continue. Trase aer în piept şi cu ochii proptiţi pe degetul arătător care zgâria unghia de la degetul mare continuă.
- Într-o dimineaţă m-am trezit cu o parte din mine dislocată, ruptă. Eram acolo întins în pat, pe jumătate adormit, pe jumătate treaz şi totuşi nu eram. Ca dintr-un puzzle bucăţi se desprinseseră din mine şi se îndârjiseră a deveni ele însele. Partea rea din mine îşi făcuse bagajele şi era punctul să o taie. Să se care şi să mă lase baltă - îşi duse el explicaţia până la capăt.
Ochii i se umeziseră. Era teribil de emoţionat. "Asta o fi din cauză că a rămas doar cu partea bună?!" m-am întrebat eu răutăcios şi imediat mi-am alungat gândul nevrednic. Am privit spre balcon. După ce a terminat de stins ţigara mâna a intrat în încăpere şi s-a aşezat la calculator, a tastat ceva şi pe ecran au apărut câteva clipuri cu muzică de pe Youtube. Au intrat apoi şi ochiul cu bucata de cap lipsă, care s-a aşezat în dreptul ecranului, şi piciorul, care s-a prăvălit în pat şi s-a sprijit de perete la un unghi de patruzeci şi cinci de grade într-o poziţie de relaxare destrăbălată, şi alte câteva bucăţi de trup care i se aşezară liniştite alături.
- Cand m-am ridicat din pat eram franjuri. Lipseau din mine bucăţi mari care continuau să doarmă fără să le pese că sunase ceasul şi că trebuia s-o şterg la servici. Pe moment m-am îngrozit. Cu timpul însă m-am obişnuit cu situaţia dar am realizat că mi-e absolut imposibil să trăiesc fără bucăţile astea mai puţin bune din mine. Imposibil! Înţelegi?! Asta m-a terminat psihic. Eu care luptasem ani buni să mă educ şi să separ ceea ce nu-mi place din mine, am constatat că deşi nu-mi sunt pe plac trebuie să accept şi aceste părţi. A fost nevoie în cele din urmă să convenim un pact. Eu să le dau o oarecare libertate iar ele să mă ajute să redevin un om normal întorcându-se acasă - a concluzionat el într-un final. Apoi s-a ridicat în picioare, a făcut un semn discret din sprânceană şi bucăţile rebele s-au aşezat cuminţi la locul lor.
- Până la urmă nici partea asta mai puţin bună din mine nu-i aşa rea - îmi spuse el zâmbind şi făcându-mi cu ochiul. Dimineaţă am fost un pic certaţi, dar când e vorba de treburi serioase găsim noi mereu o cale de împăcare.Despre ce spuneai că vrei să vorbim?!