sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Zvâc

Vecinu Axinte e scriitor. Nu şstiu ce scrie. Eu sunt inginer. Nu cred că a scris nimic important căci n-am auzit niciodată vreo vorbă despre el. N-au zis nimic nici la radio, nici la teveu, n-au scris nici in ziare, cât mai citesc eu ziarele. Că e scriitor am auzit de la Tanti Rădiţa. Ea spune că a publicat mai multe poezii, eseuri, proză scurtă iar acum lucrează la un roman. Un roman horror combinat cu SF. De publicat a publicat mai mult pe net, pe saituri, dar şi in revista “Flori de cireş” a ansamblului folcloric al armatei. Nici nu ştiam că mai există aşa ceva. Nu, nu flori de cireş, ansamblul ăsta al armatei. Tanti Rădiţa zice că scrie bine. Şi alţii zic că e bine că scrie. Că uite a lu Teodosie de exemplu, de când a ieşit la pensie a luat-o razna complet. Stă toată ziua pe pervaz şi ţipă la ăştia mici, ba că urlă ca decreieraţii şi strică liniştea cartierului, ba că joacă fotbal pe spaţiul verde dintre blocuri, ei aş, de unde spaţiu verde, că-i doar pământ bolovănos, ba că una, ba că alta. Cică tot el ar fi cumpărat de la Brutăria lu Şchiopu o duzină de covrigi uscaţi de i-a legat de coada câinilor aciuiaţi prin cartier, de s-au încăierat ăia mai mai să se înghită unul pe altul. De unde se vede treaba că oricât ai vrea să faci o lume unde umblă câinii cu covrigi în coadă, până la urmă tot se încaieră între ei. De la covrigi!
Ieri pe la doişpe a sunat Nea Axinte la uşă. A avut noroc că m-a găsit acasă, că-mi luasem liber şi-l aşteptam pe unu cu frigideru, că una două face bârrr, bârrr, bârrr şi se opreşte, dracu să-l ia. Aşa, din senin, bârrr, bârrr, bârrr şi pac, se opreşte. Că i-am şi spus nevesti-mii “altă dată nu mai luăm d-astea frumoase, după cum vrei tu, ci d-alea sănătoase, aşa cum trebuie!” Credeam că el e, ăla cu frigideru, când colo Nea Axinte. Cam abătut.
- Auzi tinere, am nevoie să mă ajuţi vreo juma de oră cu o treabă. Hmm, ce zici?
Eu cu gândul la ăsta cu frigideru dau din cap că nu, dar el insistă.
- Hai dom’le că-i o treabă de viaţă şi de moarte.
Ei, dacă-i o treabă de viaţă şi de moarte nu pot să las omu nerezolvat. Scriu un bilet, îl pun în uşă şi cobor cu Nea Axinte până în beci. Aştept să deschidă boxa şi când intru dau cu ochii deee… ce credeţi? Un cosciug! Frumos, nimic de zis. Trebuie că era de fag, dat cu baiţ de Nea Axinte şi cu lac strălucitor pe deasupra. Îl sprijinise de butoiul cu varză într-un capăt şi de polizoru pentru ascuţit cuţite în celălalt. Nea Axinte s-a apropiat, a dat cu degetul pe deasupra, şi-a frecat arătătorul de degetul mare ca să se convingă că s-a uscat lacul şi a făcut din cap către mine.
- Hai!
Era greuţ coşciugul şi cam lung iar scara îngustă. Treabă complicată şi cu moartea asta dacă n-ai cum să te strecori fără chin pe lumea ailaltă. Poate e bine să nu te grăbeşti pe scări. N-am zis nimic. Mi-era şi jenă. Daca îl făcuse cu mâna lui trebuie că era pentru cineva foarte apropiat. L-am urcat până la patru şi l-am aşezat în sufragerie. Nea Axinte pregătise două fotolii puse faţă în faţă. A încăput perfect între ele. Nici nu-mi imaginasem eu câtă dreptate avusese când îmi spusese că-i “o treabă de viaţă şi de moarte”.
- L-am măsurat înainte. E cât mine, că doar d-aia l-am adus – mi-a făcut el cu ochiul.
M-au cuprins frisoanele pe şira spinării. Tanti Rădiţa îmi spusese doar că e scriitor, nu şi bolnav. Am tăcut mâlc, m-am încovoiat şi mai mult de spate, am băgat nasu în pământ şi am dat sa plec.
- Stai, stai, că vreau să mă mai ajuţi la ceva.
Nea Axinte dispare din cameră şi reapare cu o pătură din alea vechi, care are o etichetă cu o lebădă, pe care o aşterne frumos în coşciug, netezindu-i atent marginile cam dezlânate. Eu casc ochii cât cepele, dar el nu mă bagă în seama şi dispare din nou pentru a reveni cu o pernuţă fantezie, o veioză, un caiet şi un pix. Aşeaza pernuţa la capătul coşciugului, pune veioza înăuntru, apoi aşează caietul şi pixul pe pernuţă. Nu înţeleg absolut nimic. Doar n-are de gând să moară de faţă cu mine. La naiba! Treaba asta se face în intimitate, cu decenţă, nu aşaaa… Simt cum s-a puricat pielea pe mine. E timpul ş-o sterg. Dar Nea Axinte nu-mi dă voie. Mă prinde de mânecă şi mă trage înapoi.
- Numai o clipă tinere, două minute şi gata, poţi pleca.
Aşa-mi zice el “tinere” deşi între noi probabil că nu sunt mai mult de cinşpe ani. Nea Axinte pregăteşte capacul aşezându-l vertical pe perete lângă “Cina cea de taina” şi numără şuruburile. Închid ochii. Ce dracu are de gând să facă? Sau mai bine zis cum? Are cianură între măsele? Sau îşi taie venele cu lama? Sau… s-o baza pe mine că-i dau vreo mână de ajutor. Ba să-şi pună pofta-n cui, că eu nu pun botu la aşa ceva. Se pare că-s toate. Nea Axinte îmi face semn să mă apropii, se sprijină de umărul meu, îşi ridică un picior, apoi pe celălalt şi gata, e în coşciug. Se pare că e pentru prima dată, pentru că nu prea îşi găseşte locul, mai ales că ăsta se bălăbăne pe fotolii mai ceva ca o barcă pe apă. În fine, îşi găseşte poziţia cea mai comodă, se uită în stânga, se uită în dreapta, îşi încrucişează mâinile pe piept şi-mi spune răstit.
- Închide-l – apoi fără să ia în seamă perplexitatea mea adaugă – şi vii să-l deschizi pe la patru jumate înainte să vină nevastă-mea.
Nu mai înţeleg nimic. Dar nimic, nimic… Însă nici nu pot răbda.
- Care-i treaba? Ce vrei să faci matale, că nu mai înţeleg nimic?!
Nea Axinte se trezeşte ca din transă. Se uită lung la mine ca şi cum tocmai aş fi fost teleportat din Kepler-22b şi îmi zâmbeşte dulce. Se ridică în fund, îmi face semn să mă apropii, îmi pune o mână pe umăr şi îmi transmite cu un aer declamativ.
- Apoi vezi tinere, noi scriitorii avem nevoie de zvâc – face el către mine pocnind din degetul mare şi cel mijlociu – avem nevoie de o atmosferă creativă. Nu poţi crea o operă cu adevărat impresionantă, măreaţă, dacă stai în fotoliul tras lângă calorifer în halat şi cu papuci de blană în picioare şi te prefaci că scrii. Trebuie să fii pătruns de atmosfera pe care o descrii, de fiorul scrierii, trebuie să te contopeşti în ceea ce prezinţi cititorului. Altfel totul e doar o farsă. Ai văzut şi dumneata cred cărţile astea care stau pe tarabe prin librării. Tot felul de nume pe care critica le consideră mari, dar pe care lumea nu dă doi bani. Nu le cumpără nimeni pentru că nu au zvâc – spune el privindu-mă în ochi şi-şi pocneşte iar degetul mare de mijlociul. Înţelegi?! Asta e esenta artei, ieşirea din sine şi intrarea în pielea personajului. Ei bine, asta fac eu! Probabil că ştii că lucrez asiduu la un roman horror-sefe. Şi e momentul să creez ceva cu totul excepţional...
Dacă mă gândesc bine şi pentru mine ar fi momentul potrivit, aşa că mă grăbesc să închid capacul. Îl aşez binişor peste sicriu, îl potrivesc în dreptul găurilor şi bag şuruburile. Intră perfect. Meticulos domnu Axinte. Şi priceput!
În timp ce strâng şuruburile simt cum mă eliberez. Mă crispasem de tot, îmi îngheţase sângele în vene. Credeam că Nea Axinte vrea să-şi ia gâtul acolo de faţă cu mine. Când colo totul nu era decât o farsă, un decor de mucava şi o scenetă desuetă. Zâmbesc descătuşat. Totul e doar o şaradă, Nea Axinte nu vrea să moară iar coşciugul nu e decât o saltea de meditatie. Toată tărăşenia ca să intre Nea Axinte în mood creativ. Zâmbesc larg şi mai iau o dată şuruburile la mână strângându-le bine.
- E bine Nea Axinte? Totul OK? – bat eu cu palma în capac.
- Bine, bine – se aude înfundat dinăuntru.
Ia uite, chiar îmi place. Am intrat în pielea personajului cum s-ar zice. La dracu, cât sunt eu de inginer dar uite că m-a prins microbul. Am intrat în mood! Se pare că am prins esenţa artei, ieşirea din sine şi intrarea în pielea personajului. Parc-aş fi însuşi Necuratul, trimit pe lumea ailaltă, aduc înapoi, fac, desfac… În timp ce închid uşa la Nea Axinte deschid telefonul şi o sun pe vecina.
- Alo doamna Poalălungă? Ghiţescu sunt, vecinu de la doi. Mi-a spus soţul să vă transmit că Andriuşa a fost implicată într-un accident de maşină. Nu, nu-i grav, nu vă speriaţi, a fost la urgenţă dar acum e acasă. Nu, nu e în spital. Nu, a zis să n-o sunaţi că nu mai are telefon. S-a făcut ţăndări în accident. Nea Axinte a spus să vă duceţi la Suceava că el a plecat deja şi vă întâlniţi acolo. Cu cea mai mare plăcere. N-aveţi pentru ce doamnă.
Apoi îmi iau un pix, un caiet, mă fac lejer în halatul de bambus şi bumbac egiptean, îmi iau papucii de blană şi paharul cu vin şi m-aştern la scris în fotoliul lipit de calorifer. Până la urmă e important şi moodul ăsta. Chiar nu poţi să scrii dacă n-ai zvâc…

duminică, 23 noiembrie 2014

Ne-am tras persan (povestiri cu temă dată)

Pregătirile pentru primul nostru apartament, căsuţa noastră, cuibuşorul nostru de nebunii, se apropiau de sfârşit. Nu spun cât am avut de luptat şi cât ne-am chinuit. Apartamentul l-am luat cu un împrumut de la bancă, mobila de sufragerie cu bani de la mama, dormitorul cu banii soacră-mii, că mde a vrut ea neaparat să ştie cum o să doarmă fie-sa, pentru baie şi bucătărie am facut CAR, iar mărunţişurile le-am luat din micile noastre economii făcute de când am intrat în câmpul muncii. Ultimele achiziţii fuseseră prostioarele pentru baie primite cadou de la mătuşa Aglaia din State care înainte să se urce în avion a făcut greşeala de a trimite un mail scurt să ne întrebe ce-am vrea să ne aducă, iar nevastă-mea atât a aşteptat că a făcut imediat o listă cu marunţişurile astea, suport săpun, suport prosop, suport hârtie, etajeră, perie WC, inclusiv oglindă, pe care le văzuse ea într-o revistă glossy şi i se lipiseră pe creier. În fine, achiziţionasem tot-tot cu excepţia covorului pentru sufragerie, pentru care nu mai rămăseseră cine ştie ce fonduri şi ne preumblam prin magazine ca două stafii în căutarea a ceva ce nu există, un covor persan mare, frumos şi ieftin. În fine, într-o vineri pe la cinci, intrăm într-un magazin din centru şi după ce dăm o tură o văd pe nevastă-mea că rămâne stană de piatră cu o mână la spate şi cu alta în aer ca discobolul din faţă de la Dinamo, ăla care nu mai e că i-a luat locul Patzaichin. Mă duc lânga ea, mă învârt, ea nimic, înţepenită toată. Când deodată o aud “Ăsta-i!” şi aruncând un ochi în dreptul mâinii întinse văd aşezat pe un suport metalic lung şi bine înfipt pe picioare obiectul înlemnirii sale. Covorul. The one! Dau din umeri, că doar nu era primul care să-i placă, mă dau aproape, mă uit la preţ şi zâmbesc cum zâmbisem destul de des în ultimele săptămâni “Hai să mergem”. Nevastă-mea însă nu pare să-şi revină din starea de transă, deşi lasă jos discul şi se apropie şi ea de covor pipăindu-l şi mângâindu-l mai ceva decât o făcuse vreodată cu mine. “Ăsta-i! E tot ce-mi doresc”. Încep iar să mă apuce pandaliile căci încearcă să-i explici unei femei că preţul e mai mare decât gaura din portofelul. Aşa că evit confruntarea directă şi încerc să o apuc de mână şi să o scot cu binişorul din magazin. Şi din transă. Ea nimic. Când văd că nu merge cu vorba bună încerc s-o dau pe date tehnice concrete. “De împrumut ne-am lins pe bot că avem o rată cu care nu ne mai ia nimeni, CAR nu mai putem să facem că avem amândoi, de ultimii banii ai lu mama ai vrut neapărat să iei perdele de organza, ultimii ai lu maică-ta s-au prăpădit pe serviciul ăla de masă că n-ai vrut de şase persoane, ai vrut de doişpe, aşa că o să luăm covor exact de cât ne-a rămas. Uite ăstălalt de exemplu. E frumos, e mare…” “Pfiu… mă opreşte nevastă-mea, nu vezi ce culori oribile are?! Şi combinaţia aia de verde cu roşu. Şi modelu, de zici că-i gardu lu Constantineasca! Exclus!”. “Şi dacă-l luăm pe ăsta care zic eu, tot trebuie să-l cărăm pe braţe până acasă că bani de taxi nu ne mai rămâm” insist eu. Nevastă-mea nici nu clipeşte, ba mai mult, o văd că se aşează pe un rulou de carpetă la metraj, îşi pune mâinile în poală şi îmi zice îmbufnată: “Dacă nu mi-l iei p-ăla eu de aici nu mă mai mişc”. Şi ştiţi cum sunt femeile, îndârjite. Îmi frământ creierii, fac socoteli, desfac socoteli, înşir iar toate rudele de la care n-am stors încă niciun bănuţ, dar nu găsesc nicio soluţie. Şi deodată, baaaaang… “Dar dacă vorbim cu Mirela?!” “Dacă vorbim cu Mirela ce?!” mi-o întoarce ea ţâfnoasă. “Păi şi ei voiau covor” încerc eu marea cu degetul şi deodată văd cum faţa nevesti-mii se luminează. Mirela şi George sunt vecinii şi prietenii noştri, perete în perete cu noi. Sunt căsătoriţi doar de trei ani şi ne-au ajutat cu multe, mai ales cu sfaturi având în vedere vechimea lor în branşă.
Aşa că după nici două zile aveam tot ce ne trebuia pentru casă, inclusiv covor. Şi ca să-l vadă toată lumea l-am tras şi în poză. Ei bineee… n-am avut covor întreg că nu ne-au ajuns banii pentru tot, ci doar pentru 27,69%, restul fiind proprietatea vecinilor de alături, Mirela şi George, cu excepţia a 4,2% care e încă proprietatea meşterului Grigore care ne-a făcut gaura pe sub perete. Că bani să-l plătim şi pe el n-am mai avut…

luni, 17 noiembrie 2014

mmm...

poate ca totusi mai e o raza de speranta...

miercuri, 5 noiembrie 2014

O broboană de lună

Eu o aşteptam pe Simona. Pe băiatul cu geaca albastră l-am văzut de pe partea cealaltă a străzii. Nu ştiu cum a început toată tărăşenia dar când am privit într-acolo el stătea deja în genunchi în faţa ţevii de metal, ştiţi, o teava din aia pe care le plantează oamenii lângă bordură ca nu urce maşinile pe trotuar şi încerca să privească înăuntrul ei astfel încât să poată vedea şi pe ţeavă în jos dar să lase şi lumina să pătrundă. Erau înfipte trei în faţa unui gang care dădea spre o curte interioara, probabil că locatarii mai aveau o intrare prin spate cunoscută doar de ei şi nu voiau să se trezească cu musafiri nepoftiţi în curte. Băiatul se căznea să-şi lungească gâtul astfel încât să poata privi până în fundul ţevii după ceva numai de el ştiut.
- După ce te uiţi acolo? Ai pierdut ceva? – l-a întrebat un domn la vreo 65-70 de ani cu palton, pălărie, baston şi fular de mătase care se plimba agale cu mâinile la spate.
Băiatul nu i-a răspuns fiind ocupat să găsească un băţ lung şi subţire cu care să scurme în interiorul ţevii. Nu-l găsi însă.
- Ai scăpat ceva în interior tinere? Ce e înăuntru acolo? – a insistat domnul cu palton, pălărie, baston şi fular de mătase, încercând să arunce şi el un ochi pe ţeava turtită la vârf de baroasele primite în cap.
Abia atunci băiatul a părut să-l zărească pentru prima dată şi i-a răspuns într-o doară.
- O lună.
Apoi văzând că bărbatul a rămas înţepenit, scrutându-l încruntat a continuat defensiv.
- N-am scăpat-o eu, era acolo de când am sosit!
- Fugi domnule de aici, vorbeşti prostii – a replicat bărbatul împingându-l pe băiat cu bastonul pentru a se încovoia de mijloc şi a arunca un ochi pe ţeava boantă.
- Trebuie să vă aşezaţi cu spatele la blocuri şi cu faţa la şosea – îi explică băiatul dând indicaţii cu braţele larg desfăcute. Lumina vine dinspre mare, din colo. Şi vedeţi să nu obturaţi ţeava cu totul că nu mai intră pic de lumină, trebuie să priviţi, asa, la 45 de grade.
Bărbatul făcu întocmai. Aruncă un ochi, apoi se retrase, îşi şterse ochii, apoi privi din nou, se depărtă iar încercând să-şi limpezească privirile şi privi din nou înăuntru.
- Da domnule, se vede ceva ca o lună. Dar cum crezi dumneata că poate fi luna acolo, în ţeava înfiptă în trotuar?! Luna e hăt departe pe cer.
- Nu ştiu domnule, dar priviţi şi dumneavoastră. Se văd şi vinişoarele alea sângerii care spune lumea că sunt munţii. Şi nici nu-i întreagă, lipseste o bucată ca o semilună.
Bărbatul îşi scoase mănuşile de piele şi pălăria şi le aşeză jos lângă ţeavă împreună cu bastonul. Apoi privi iar.
- Nu ştiu tinere ce ar putea fi dar în niciun caz nu poate fi luna, asta e clar.
- Cine să fieee? - se băgă în vorbă o gospodină cu şorţ roşu şi părul prins într-un batic multicolor, ţinând într-o mână un bătător de covoare şi în cealalta un lighean de plastic verde, oprită lângă cei doi.
- Luna doamna! E acolo în ţeavă – făcu băiatul din bărbie.
Femeia chicoti scurt şi se aplecă peste buza ţevii.
- Să fiu a naibii. Pare să fie chiar luna – exclamă ea entuziasmată. Zici că-i luna între nori, pe cuvântul meu. Cum ai facut asta dragule? – îl intrebă ea pe tânăr zâmbind şăgalnic.
- N-am făcut nimic doamnă, am vrut doar să arunc un băţ de chibrit şi mi s-a parut că licăreşte ceva înăuntru. Atunci am privit mai atent pe ţeavă şi am văzut luna.
- Ce lună măi băieţel, ai venit aici în cartier să prosteşti oamenii ca ăia cu alba neagra?! Hai sterge-o de aici, că acu îţi trag un şut în cur şi te trimit exact acolo de unde-ai venit – interveni brutal un bărbat oacheş cu gâtul gros şi aer de fochist.
- Da lasă-l dragă, te-ai uitat să vezi despre ce e vorba, că poate are omu dreptate?! – a sărit în apărarea băiatului o femeie cu două sacoşe imense din material biodegradabil pline cu d-ale gurii şi cu un fund pe măsura sacoşelor uriaşe.
- Pă ce-am mai sfânt, n-am pomenit aşa ceva. Să fiu al dracului dacă în jos pe ţeavă nu-i luna. Zău că ea-i.
- Ei vezi! Şi te mai strofocaşi degeaba la băiatul ăsta, să-l sperii aşa fără motiv.
Ia fă şi mie loc să arunc un ochi.
- Tiii… Tu ştii că ai dreptate. E luna! Ia spune dumneata domnule, că te văd om spălat, cum se poate una ca asta?! Să fie luna în faţa blocului nostru căzută pe ţeava asta bătută de Niculae să nu mai intre maşinile în curte…
- Nu-i luna doamnă. Cum să fie luna?! E altceva, nu-mi explic ce.
- Ia adă măi băiete un băţ se răsti gospodina cu basma multicoloră la tânărul rămas în genunchi lângă ţeava cu lună, apoi dându-şi seama că exista soluţii mai bune se reorientă.
- Frusinoooo…. Fă-te fă încoa cu o andrea de cinci că am găsit luna în ţeava înfiptă aci în faţa blocului şi nu putem s-o scoatem.
Frusina apăru ca din senin cu andreaua de cinci dar nu lăsă pe nimeni să pună mâna pe ea. Îi dădu pe toţi la o parte, privi pe ţeavă în jos, reperă imediat obiectul căutat şi se porni să scormonească cu atenţie. Se pleoşti însă repede.
- Nu-i aproape, e dusă rău în jos, n-o ajung cu andreaua.
- Georgetooo – sări iar femeia cu basma multicoloră ducându-si mâinile pâlnie la gură, asta fiindcă Georgeta stătea pe partea cealaltă a blocului – ia vino fă încoa şi adu şi sârma aia lungă cu care desfundă bărbatu-tau veceurile.
Georgeta se lăsă aşteptată dar într-un sfârşit apăru cu o sârmă subţire şi lungă făcută colac şi cu un capot roz cu danteluţe albe cam destrămate.
- Dă mie şarpele că eu mă pricep să umblu cu el – sări un bărbat pipernit şi zbârcit care până atunci stătuse undeva în spate şi tăcuse mâlc.
Toată lumea îl privi cu respiraţia tăiată.
- Ce se întâmplă aici vă rog? – rupse tăcerea copleşitoare Ghiţă sectoristul apărut ca din pământ.
- Să vezi ce n-ai văzut Ghiţă – îi răspunse bărbatul pipernicit făcându-i cu ochiul către ţeava înfiptă în asfalt pe care o străpungea viguros cu sârma de desfundat veceuri. Ia vezi aci. Ce-i?
Ghiţă se aplecă, cercetă lung obiectul ca un adevarăt poliţist, apoi se îndreptă şi începu să-şi mângâie bărbia.
- E luna – mormăi el într-un final cu frică în glas, speriat de implicaţiile unei asemenea descoperiri.
Bărbatul pipernicit zâmbi larg, pe urmă începu să tuşească în forta, apoi îşi reluă treaba încercând să împungă luna cu vârful ascuţit al sârmei.
- Nu ştiu domle, e ca o măslină, cum dau tot nu se înfige. Sau poate că nici n-o ajunge, nu ştiu, nu-mi dau seama unde e…
- Ia spune domnişoară cum e posibil să ajungă luna într-o ţeavă ca asta? – se răsti sectoristul Ghiţă la o fetişcană cu aer de şcolăriţă care se oprise în loc lângă grupul de oameni care creştea întruna. Că trebuie să vă înveţe ceva la şcoala aia a voastră, nu v-oţi duce degeaba – continuă el vizibil stânjenit de urmările neplăcute ale aterizării lunii în ţeava înfiptă taman în cirmcumscripţia dumisale. Deja se vedea completând rapoarte peste rapoarte, unele mai complicate decât celalalte, încovrigat în discuţii cu martorii, cu şefii, cu Sfântul Petru…
- Eu cred că luna nu e în ţeavă, ea e pe partea cealaltă a Pământului, pentru că e zi, dar ea se vede prin ţeava care străpunge Pământul dincolo de el.
- Bravo domnişoară – zâmbi bărbatul cu palton, pălărie, baston şi fular de mătase. Îţi merge mintea.
- Sau poate că e doar o reflexie a lunii în apa de ploaie strânsă în ţeavă, o reflexie care a uitat să se disipe… - gânguri o demoazelă blondă cu buze vişinii. Sau poate că n-a uitat ci doar îşi doreşte să se perpetueze în absolut.
- Ce vorbeşti Tănţico… Să se perpetueze în absolut… - o privi cruciş Niculae care tocmai apăruse de la munca. Să se perpetueze unde-o vrea mama ei da nu în ţevile mele, înţelegi tu Tănţico? Că ţevile mele are doar o datorie, să ţie maşinile afar din curte. Înţelegi Tănţico?! În rest să fie cum vreţi voi – gesticulă el nervos făcându-şi loc printre oameni pentru a arunca un ochi pe ţeavă.
- E luna acolo? V-o scoate Niculae cât ai zice soare! – concise el direct şi dispăru un minut pentru a reapare cu un flex pe care îl conectă la un prelungitor azvârlit pe geamul de la trei.
Vâââjjjjj… zbârnâi maşina şi ţeava căzu retezată la pământ în trei secunde.
- Ei, acu mergeţi de vă luaţi luna – le arătă el din ochi victorios.
Primul se repezi la ţeavă băiatul cu geaca albastră. O ridică în lumină, îşi aruncă ochii prin ea şi o aşeză oftând la loc pe pământ. Era o ţeavă ca oricare alta, goală de orice lună. Apoi se aplecă şi privi in boţul de metal rămas.
- E acolo.
Era clar. Se vedea mult mai bine. Deşi părea absolut hilar, gămălia galbenă din interiorul ţevii nu semăna cu nimic altceva decât cu o lună. Niculae rămasese cu flexul înclinat ameninţător spre boţul de ţeavă şi îşi scărpina ceafa umedă, incapabil să înţeleagă cum de se putuse abate o asemenea năpastă asupra ţevilor sale.
- Vin mâine cu pickamerul. Spargem asfaltul, scoatem ţeava de tot şi vedem ce-i acolo înăuntru.
- Şi până mâine? – se crispă Frusina. Dacă luna nu mai poate să iasă din ţeavă şi n-o să mai avem lună la noapte?
Un oftat şuierător se revărsă din sufletele adunate.
- Io zic să stăm aici lângă ea s-o păzim. Stăm până apare Niculea mâine dimineaţă cu pickameru. Niculae da nu stai la servici, îl iei şi vii degrabă aici. Da dacă se duce pe cer mergem să ne culcam, nu mai stăm – a făcut Georgeta cea de pe partea cealaltă a blocului repede socotelile.

Sincer să fiu eu am rămas doar până pe la 2 si jumatate, pentru că mi s-a făcut somn. Până să plec eu luna nu se arătase pe cer ceea ce a întărit convingerea că se află acolo în pământ şi a sporit numărul apărătorilor săi. Nici pe Niculae cu pickameru nu l-am prins pentru că am avut alte treburi dar am auzit ca nici n-ar mai fi venit. L-a sunat nevastă-sa să nu mai apară că s-a rezolvat. Vorba vine “s-a rezolvat”. Nu se ştie cum şi în ce fel, dar dimineaţă la prima oră gaura din asfalt fusese astupată cu o mână de ciment. Reparaţia fusese făcută de mântuială şi în grabă, dar ceea ce era de neimaginat, fusese făcută în timp ce oamenii erau acolo lângă ţeavă, fără ca vreunul să bage de seamă. Una peste alta cine s-a implicat, aşa pe nesimţite, a făcut treabă bună, căci noaptea următoare luna era la locul ei pe cer mulţumind pe toată lumea.