marți, 29 martie 2011

little bang

nu era decât o spirală, un vortex uriaş născut din niciunde, înghiţind Pământul prin propria-i gură, pentru a-l scuipa apoi pe cealaltă parte ca pe boabă de sticlă chiar sub guşa găinii…

luni, 28 martie 2011

lingura

bărbatul ţinea lingura cu vârful în sus şi cu coada în jos şi încerca să înfulece cu neîndemânare dintr-ânsa; era tare caraghios; îşi încleştase mâna pe coada ei, cu pumnul rotund încolăcit în jurul fierului plat şi o mişca înainte şi înapoi cu o constanţă bine dozată, aşa cum ai flutura un drapel sau un steag din acela ce se roteşte pe stadioane în culorile echipei favorite; curioşii se opreau, se hlizeau, apoi îşi vedeau mai departe sau mai aproape de drum; bărbatul îşi vedea şi el de treabă fără să-i bage în seamă, nefiind deloc stingherit de zâmbetele lor maliţioase; abia târziu un copil ţinând în mână un avion din plastic albastru cu ferestre galbene remarcă forma ciudată a lingurii, chestie pe care până atunci nimeni nu o băgase de seamă; concavitatea ei se adâncea atât de mult dincolo de normal, încât se transforma într-un fel de sac, aşa cam ca o guşă de pelican; ba mai mult, la o privire mai atentă un student la arte cu scrutătură ageră constată că lingura era împroşcată cu găuri mici mici, de altfel greu de observat de la oarecare distanţă, prin care aerul se strecura dintr-o parte în alta lăsând pradă sitei argintii doar imaginile dezvelite de pe oraşul de beton de către vântul căldicel de primăvară, precum zborul tufişul plin de vrăbii zgribulite; trei zile mai încolo un domn în vârstă cu pălărie de fetru, baston cu măciulie de fildeş şi fular elegant din lână de alpaca descoperi că bărbatul foloseşte de fapt lingura în cel mai util chip cu putinţă îndesând în ochiul larg deschis peste lume dejurîmprejurul…

vineri, 25 martie 2011

Meseria de român

iaca încă o leapşă; de la madelina-gospodina; de data asta mai altfel, mai degrabă o mănuşă aruncată pentru a fi ridicată…

"Unde “încep” şi unde se “termină” românii?
Ce e de bine si ce e de rău?
Să vorbim de bine, ca să ne incurajăm?
Să vorbim de rău, ca să ne mobilizăm?"

aşa în câteva cuvinte eu cred că românii nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alte neamuri; din nefericire am prins acum o pasă proastă a istoriei (ceea ce nu scuză nici cât un vârf de unghie modul în care ne comportăm / vezi japonia) şi am scos la lumină toată lenjeria jegoasă, dar altfel stă binişor haina pe noi…
avem însă câteva defecte mari (unele culmea le asimilăm ca virtuţi) care bat la ochi şi “dau rău”:
- suntem prea maleabili, uneori atât de maleabili încât atingem cu fruntea pământul ca un arbore de cauciuc,
- ne pricepem mai degrabă să facem ce ni se spune decât să spunem ce şi mai ales cum să se facă,
- avem impresia că suntem buricu pământului şi ca indivizi şi ca naţie (cu varianta onomatopeică “vorbeşte gura fără noi” şi cea siderală “nu avem simţul realităţii”)
- şi legat de problema anterioară, ne ocupăm prea mult de paiu din ochiu vecinului în loc să dăm la o parte bârna din propria privire (cu varianta zoo “ne îngrijim de sănătatea caprei de peste gard în loc să ne îngrijim de orătăniile din propria ogradă”)
- nu ne asumăm responsabilitatea; când ceva iese bine ne batem cu pumnul în piept, când nu iese de vină e cu siguranţă altcineva

altfel oameni veseli, isteţi, amabili, sociabili…

cât despre balanţa “să vorbim de bine, ca să ne încurajăm sau să vorbim de rău, ca să ne mobilizăm!?” alegerea mea este foarte simplă şi se bazează pe ceea ce am spus mai sus; trebuie să înţelegem realitatea în care ne învârtim şi atunci vom vedea binele pe care va trebui să-l apreciem şi va trebui să vorbim despre el ca să-l evidenţiem şi răul pe care ar trebui să-l eliminăm când iar trebuie să vorbim despre el ca să-l conştientizăm…

joi, 24 martie 2011

Windshields

Bărbatul se opri brusc în mijlocul drumului, atât de neaşteptat se opri încât o gospodină între două vârste trăgând după dânsa două sacoşe uriaşe îşi zdreli nasul de jacheta sa zbârcită de vreme. Femeia îl privi încruntat şi cu buzele zubţiind, strâmbă din nas, apoi se îndepărtă bombănind. Bărbatul apucă mucul de ţigară între degetul mare şi arătător aşezate perfect egal pe diametrul ţigării, îl îndepărtă de buze şi suflă fumul peste el ţuguindu-şi buza de jos ca o pâlnie cu cupa în sus. Când fumul se deşiră izbi mucul cu mijlociul cu un gest de profesionist. Restul de ţigară făcu câteva tumbe prin aer, alunecă uşor ca o stea căzătoare şi sfârşi în cele din urmă chinuit într-o baltă cenuşie de la marginea bordurii. Bărbatul îşi privi degetele. Păreau degetele unui necunoscut. Erau subţiri, galbene, uscate, cu oasele profilându-se dizgratios prin piele precum coastele vitelor lihnite de foame. Îşi scoase şi cealaltă mână din buzunar, îşi răsfiră degetele şi le privi atent. Întoarse palma în sus. Nu erau degetele sale, era clar. Ale dreptei nu erau atât de îngălbenite şi de uscate ca ale stângii, dar tot nu le putea recunoaşte. Degetele pe care le avusese cu o zi înainte erau într-adevar prelungi, dar nu descărnate ca nişte piei întinse la uscat, nu crăpate ca pământul avid de ploaie, nu îngălbenite de nicotină. Bărbatul se cutremură. Era descumpănit. Îşi ascunse mâinile în buzunarele pantalonilor de stofă ce cândva, demult, avuseseră o dungă ascuţită şi o culoare bine definită.
Îşi aruncă speriat ochii împrejur. Bărbaţi şi femei treceau în grabă pe lângă dânsul. Încercă disperat să le privească mâinile, degetele. Nici unul nu se opri să i le arate. Degetele lor alergau înainte şi înapoi, spre stânga şi spre dreapta, treceau în fugă strada, se cufundau în buzunare, se întâlneau cu bucăţi de real cu care păreau a fi familiare, se lipeau de podul palmei, sau dimpotrivă se întindeau spre undeva, spre unceva pe care bărbatul nu-l putea recunoaşte. Câţiva paşi mai în faţă, un bărbat îmbătrânit de nevoi şi de boli înainte de vreme şedea pe treptele de granit ale unei case şi mânca o bucată de pâine întinsă de-un trecător. Erau teribil de negre degetele bătrânului peste albul acela al pâinii. Nici nu erau degete prelungirile acelea ale mâinii, erau ramuri de tei alergând anevoios şi schilod către frunză. Bărbatul închise ochii. Simţi nevoia să se sprijine de ceva. Făcu câţiva paşi şi se lăsă pe treptele casei alături de bătrân.
Poate că nu degetele erau altele. Poate că lucrurile stăteau tocmai invers. Degetele erau aceleaşi, dar înlăuntrul era altul şi privirea care le zgândărea alta. Deschise ochii şi privi strada. Nu mai era nici ţipenie de om. Niciun trup, doar suflete. Un sufletbalon, un sufletvrabie, un sufletciocan şi altul cui, un sufletlacrimă, un sufletlac, un sufletarici, un sufletplapumă, ba chiar un sufletcoloanainfinitului. Bărbatul le privi cu atentie, le iscodi, le sfredeli, le fărâmă câte un colţ cu privirea şi cercetă întrepătrunderile. Zâmbi cu jumătate de gură. Deşi nu era deloc deschis ochiului, observă că toate sufletele, dar absolut toate sufletele erau construite precum ferestrele securizate ale autoturismelor, o foaie pe o parte, o alta pe cealaltă parte şi liantul la mijloc. Aşa erau şi sufletele, o jumătate de la Dumnezeu pe o parte, o jumătate de la Diavol pe cealaltă şi între ele liantul. Nici nu s-ar fi putut altfel, altfel sufletele s-ar fi crăpat la cea mai mică atingere. Un fior îl străbătu din vârtejul din creştet şi până în despicătura concavă a tălpii. Aveau să se amestece jumătăţile acelea de suflet?! Sau aveau să rămână doar lipite mereu, căci dacă nu aveau să se amesece, atunci descumpănirea sa ar fi fost nesfârşită. Iar degetele, degetele aveau să se schimbe în fiecare dimineaţă şi nu avea să le recunoască nicicând.
O doamnă elegantă ţinând într-o mâna o geantă de piele tip business şi în cealaltă o revistă cu foi lucioase se opri lângă trepte şi îi întinse o plăcintă cu brânză. Bărbatul îi mulţumi. Întinse mâinile s-o apuce şi atunci revăzu degetele. Păli. Îşi strânse braţele degrabă la piept ascunzându-şi degetele la subsoară. Doamna îl privi mirată. Aşteptă o clipă ca bărbatul să apuce plăcinta, apoi văzând că nu are de gând să-şi descleşteze braţele lăsă plăcinta pe o pungă de plastic în faţa sa. Bătrânul terminase bucata de pâine. Trei vrăbii şi doi guguştiuci se ospătau printre picioarele lor din firimiturile rămase. Bătrânul aruncă cu coada ochiului o privire spre bărbat şi cum acesta nu părea să se clintească înşfăcă plăcinta şi începu să înfulece...

marți, 22 martie 2011

Muzica de film

Sophie vrea sa stie ce muzica de film mi-a placut, impreuna cu filmul pentru care a fost scrisa. Mmm… acu nu stiu daca Sophie stie ca mosii nu prea se uita la filme, ca nu prea au rabdare si atipesc in fotoliu, dar daca stau bine sa ma gandeeeesc…
Ba nu, inainte sa ma gandesc trebuie sa mai notez ca eu spun cu usurinta “imi place” in sensul ca “il accept, imi face placere” dar tare greu “imi place cu adevarat, imi gadila sufletul”…
Asa ca… reluand si cautand printre amintiri o sa spun fara echivoc ca perechea muzica-film care intr-adevar mi-a placut a fost Amelie. Aici filmul lui Jean-Pierre Jeunet din 2001 si aici CD-ul cu soundtrackul.
Muzica mi se pare extraordinara…
Si din pacate cam atat…
Aaa… daca ar fi sa mai adaug niste perechi as putea cu usurinta adauga cativa clasici care nu mai au nevoie de nicio introducere si care nici nu pot fi combatuti:
My fair lady
Mary Poppins
Jungle book
Yann Tiersen - L'Autre Valse D'Amélie

miercuri, 9 martie 2011

Întâlnire cu Luna

(continuarea povestii de aici)

Deşi dorinţa de a o revedea pe bunica era uriaşă, mai mare chiar decât roata cea mare din parcul de distracţii, timpul petrecut în compania piticilor îi făcea mare plăcere. Erau atât de simpatici cum moşmondeau ei la treburile cereşti şi cum se cufundau plini de importanţă în udatul ierbii inexistente a cerului sau în coacerea norilor, încât o făceau de fiecare dată să zâmbească din tot sufletul şi să uite de orice grijă. Dar nici rezultalele muncii lor nu erau de neglijat căci fetiţa învăţase atât de multe despre cer şi realităţile sale, lucruri pe care nici măcar nu le bănuia, cât nu învăţase în cei aproape şapte ani de acasă.
- Crezi că o să găsim drumul către bunica înainte să apară zorile? – întrebă fetiţa cu tremur în glas.
- O, desigur, dacă ai să grăbeşti un pic pasul îl vom găsi cu siguranţă înainte să apară zorile – mormăi Piticul-grădinar-al-cerului recăpătându-şi figura îmbufnată şi uşor morocănoasă cu care fetiţa se obişnuise deja.
Aşa că îl urmă fără să crâcnească având grijă să-i facă şi pisoiului Jill un semn din priviri cum că să facă bine să-şi bage minţile în cap şi să-l urmeze cuminte pe pitic fără să facă pe nebunul.
Şi merseră ei ce mersera. Fetiţa începu să-şi simtă picioarele tare obosite. Iar de uşiţa aceea care ar fi trebuit să dea înapoi spre casa bunicii nici vorbă. Nici vorbă de casa bunicii, nici vorbă de cămăruţa ei care mirosea a gutui şi nuci verzi şi nici de patul mare din lemn de brad cu saltea moale din pene de gâscă.
Deodată într-un colţ îndepărtat de noapte, aşa un pic în stânga şi înainte, cerul începu să se lumineze uşor, aşa cam cât un clipit de lumânare. Cu cât se apropiau mai mult cu atât lumina devenea tot mai vioaie. Şi mai galbenă. Apoi dintr-o dată din genuni se întrupă ca o sirenă din mare, Luna.
Fetiţa zâmbi. O întâlnire cu Luna era mai mult decât îşi putea dori orice călător al cerului. Îşi frecă mâinile fericită. Cu cât se apropiau însă cu atât semnele apropierii nu mai păreau atât de prietenoase. Un uruit continuu ca şi cum o trupă ostăşească ar fi mărşăluit spre dânşii se auzea din ce în ce mai clar iar cerul se clătina sub tălpile lor ca şi cum maşini grele de luptă ar fi înaintat apăsător peste întinderea de albastru.
Când însă se apropiară îndeajuns ca să înţeleagă ce se întâmplă fetiţă scăpă un “ohhhh…” prelung şi izbucni în râs. Nu şi-ar fi imaginat niciodată una ca asta.
- Asta-i Luna?! întrebă ea în egală măsură mirată şi amuzată.
- De bună seamă că asta nu-i luna, asta este o roată de caşcaval – răspunse piticul-grădinar-al-cerului strâmbând din nas şi fără să întoarcă privirea ca şi cum întrebarea prostească a fetiţei nu merita nici măcar aţentie nicidecum un răspuns.
- Asta văd şi eu. Dar roata asta de caşcaval este ceea ce se vede de pe Pământ ca o Lună?!
- Pesemne că se vede de pe Pământ la cât de mare este! – răspunse Piticul-grădinar-al-cerului plin de el după ce se opri pentru a se scărpina după ceafă.
Fetiţa privi năucită. Luna, sau ceea ce ea credea, ca de altfel toată lumea, că este Luna, nu era altceva decât o roată mare, mare, mai mare decât casa bunicii, de caşcaval… Iar roata de caşcaval era rostogolită la vale pe cer de trei pitici cu mânecile suflecate cu obrajii roşiiroşii şi cu bărbile albe prinse la ceafă cu câte un cârlig de rufe de teamă să ne se împiedice în ele atunci când se aplecau să împingă mai vânjos la roată.
Piticul-grădinar-al-cerului se opri în dreptul lor şi facu politicos prezentările.
- Ei sunt piticii-care-învârt-roata-de-caşcaval. Piticul-învârtitor-numărul-unu, Piticul-învârtitor-numărul-doi şi Piticul-învârtitor-numărul-trei arătă Piticul-grădinar-al-cerului spre cei trei. Iar ea este Prinţesa-de-porţelan şi caută drumul spre casa bunicii - explică mai departe Piticul-grădinar-al-cerului.
Piticii-care-învârt-roata-de-caşcaval înclinară capul la unison şi răspunseră într-un glas:
- Încântat!
Mica prinţesă îi fixă cu luare aminte şi încercă să găsească un element care să-i deosebească pe cei trei pentru a şti care e primul, care e al doilea şi care e al treilea. În zadar se căzni şi-şi plimbă ochii de la unul la altul scărmănându-i cu privirea din tălpi şi până în creştet căci cei trei Piticii-care-învârt-roata-de-caşcaval erau absolut identici. Aceleaşi bărbi albe şi lungi desfăcute în două fuioare şi prinse cu cârlig după ceafă, aceiaşi pantaloni bufanţi maro legaţi sub genunchi cu panglică roşie, aceleaşi cămăşi albe acoperite de veste galben-pai şi aceleaşi fesuri roşii ca focul acoperindu-le fruntea pe care se zbenguiau câteva zbenghiuri de păr cârlionţat.
- Încotro duceţi roata asta de caşcaval domnilor Piticii-care-învârt-roata-de-caşcaval? Şi dincotro veniţi?
- Venim dinspre apus şi mergem către răsărit – explică mucalit cel care părea să fie Piticul-învârtitor-numărul-trei.
Fetiţa rămase pe gânduri. Pentru ea răsăritul şi apusul nu erau nişte puncte gata a fi îmboldite pe bolta cerească ci un fel de balauri înfricoşători care fugăreau oamenii dinspre noapte înspre zi şi dinspre zi înspre noapte scuipând flăcări pe cele şapte guri şi scoţând urlete ameninţătoare îndărătul lor. Că aşa-i zicea mereu bunica când stăteau la poveşti până târziu în viul nopţii uitând câte ceasuri s-au scurs şi câte mai sunt rămase până la cântatul cocoşului. “Hai, gata, la culcare, ca acuşacuş ne prinde răsăritul şi-i vai şi amar de nasul tău cel mic şi obraznic”. Sau cand dădea ziua grăunţe la păsările din ograda şi o uita Dumnezeu cu privirea rătăcită printre aripele colorate ale cocoşilor înfoiaţi degrab îndemnându-se la luptă pentru găinile cele albe şi molcome, când bunica venea valvârtej şi-i zicea îngrijorată “gata cu hrănitul păsărilor, că acuşica ne prinde apusul cu lucrurile neterminate şi-i vai de mama noastră de n-am gătat trebuşoara pe ziua de azi?!”.
Aşa că ideea de a muta roata de caşcaval de la apus la răsărit i se părea nu numai teribil de nelaloc dar şi pestepoate de nepriceput.
Şi ca să nu se facă de râs faţă de Piticii-care-învârt-roata-de-caşcaval se aplecă spre urechea Piticului-grădinar-al-cerului şi-l întrebă în şoaptă.
- Dar de ce trebuie dusă roata de caşcaval de la apus la răsărit?
Piticului-grădinar-al-cerului o privi pe fetiţă ca şi cum tocmai ar fi picat din cer şi luând-o uşurel pe după umăr încercă să-i explice pe înţelesul ei.
- Vezi tu, roţile de caşcaval, cu care se hrăneşte toată piticimea cerească cresc la apus. Acolo le place lor să crească pentru că e mai răcoare şi e mai multă umbră. Iar sala de mese a piticimii cereşti este la răsărit, căci atunci ai nevoie de hrană mai multă şi mai bună, dimineaţa.
- Stai, stai! Cum adică cresc?! Păi ce caşcavalul e plantă? - îl opri fetiţa din povestit intrigată. Caşcavalul se face la căscăvălie şi se vinde în magazinul de lactate – îi explică ea piticului cum stă treabă cu caşcavalul. Caşcalul nu e pepene să crească pe camp – mai punctă ea cu ochii mari şi cu mâinile încleştate.
Piticul-grădinar-al-cerului se opri din mers şi începu să râdă cu hohote. Era tare amuzantă micuţa. Întâlnirea cu tânăra prinţesă îl făcu să înţeleagă că oamenii priveau cu ochi tare nepotriviţi cerul. Nimic din ceea ce credeau ei despre lumea fascinantă a înălţimilor nu era nici măcar apropiat de realitate.
- Bineînţeles că caşcavalul e o plantă, altfel cum ar putea creşte pe câmp! – replică el îngăduitor.
- Şi din ce răsare caşcavalul… sau Luna…sau caşcavalul…? – întrebă fetiţa amintindu-şi de cepele micuţe cât unghia pe care le planta în grădină împreună cu bunica primăvara pentru ca în toamnă să iasă cepe mari şi galbui, învelite în rochii nenumărate numai bune de învârtit la bal.
- Din sămânţă de caşcaval bineînţeles – răspunse piticul prompt ca şi cum asta ar fi fost de la sine înţeles.
Şi fără să mai aştepte o altă întrebare a fetiţei scoase din buzunarul fixat pe turul pantalonilor un briceag micuţ cu teci de mărgean şi scormoni cu el prin caşcaval până dădu de o gaură mică şi perfect rotundă. O dezghiocă cu briceagul şi cu două degete o apucă şi o puse cu grijă într-o pungă transparentă de plastic ca pe un caras auriu gata de transferat în acvariu. Apoi fericit se întoarse spre fetiţă arătându-i punga.
- Uite, din sămânţa asta.
Fetiţa făcu ochii cât cepele, le strecură cu grijă prin baierele pungii, le răsuci, le rostogoli, le învârti, le izbi de toţi pereţii şi în cele din urmă cedă, neînţelegând ce ar fi trebuit să vadă. Toată povestea cu caşcavalul era grozav de nuştiucum ca să mai priceapă ceva, aşa că schimbă subiectul.
- O mai fi mult până la casa bunicii? – întreba ea cu glas plângător.
Piticul-grădinar-al-cerului nu-i răspunse. Îşi luă în schimb la revedere de la Piticii-care-învârt-roata-de-caşcaval înclinându-se ceremonios, gest căruia cei trei îi răspunseră pe măsură înclinându-se la rândul lor sincron atât de mult încât zbeghiurile cârlionţate de pe frunte le atinseră vârful condurilor cu mărgeluşe de sidef, maimai să se încurce într-ânsele şi să-i facă ghem.
- Ar fi cazul să-i lăsăm să-şi vadă de treabă că mai e ceva drum până la răsărit – spuse el mulţumit.
Nu apucară să facă foarte mulţi paşi când aruncându-şi privirea peste umăr fetiţa constată că Piticii-care-învârt-roata-de-caşcaval nu apucaseră să împingă roata de caşcaval prea departe şi se şi opriseră. Işi scoseseră bricegele şi jumulind din roată prinseră a se ospăta pe cinste.
- Eiiii…. dar ce fac Piticii-care-învârt-roata-de-caşcaval acolo?
- Mănâncă caşcaval!
- De ce?
- De foame! – veni răspunsul Piticul-grădinar-al-cerului la care feţita nu s-ar fi aşteptat nici în ruptul capului.
Fetiţa se scărpină sub bărbie. Apoi privi din nou înspre Lună. În mod cu totul surprinzător o bucăţică de Lună deja dispăruse. Îi privi încruntată pe cei trei Piticii-care-învârt-roata-de-caşcaval ce întinşi pe spate îşi mângâiau grijuliu burdihanele pline. Iar lângă ei, tolănit pe spate şi torcând moale… pisicul Jill. Toţi patru arătau tare sătui şi mulţumiţi.
- Eiii…. dar Piticii-care-învârt-roata-de-caşcaval au mâncat o bucată de Lună. Nu puteţi face nimic să nu se mai întâmple aşa ceva? Pănâ la răsărit o s-o mănânce pe toată - spuse fetiţa mânioasă ţuguindu-şi buzele şi făcându-i semne disperate pisoiului Jill să se întoarcă înapoi.
- Dar asta o să şi facă.
- Cum adică “asta o să şi facă”?!
- Adică o să se oprească din când în când, o să-şi scoată bricegele, o să taie câte o felie de caşcaval, apoi alta şi apoi alta… Iar roata de caşcaval o să se facă tot mai mică şi mai mică până când o să rămână doar o coajă subţire.
- Şi atunci ce veţi face?
- Atunci o să-i trimitem înapoi să ia alta.
- Altă ce?
- Altă roată de caşcaval. Una nouă şi întreagă.
- Păi dacă nu o să staţi de vorbă serios cu ei, au să o mănânce şi pe aceea.
- Da, chiar asta o să se întâmple – zâmbi Piticul-grădinar-al-cerului încântat că fetiţa a început să înveţe mersul lucrurilor cereşti. O mănâncă şi pe aceea şi apoi se întorc să ia alta şi apoi o mănâncă şi pe aceea. Şi apoi se întorc să ia alta…
- Şi până la urmă piticii care aşteptă la masă cu ce se hrănesc?
Piticul-grădinar-al-cerului zâmbi cu gura pănâ la urechi.
- Cu poveştile lor. Să vezi ce o să le placă asta cu noi doi, au sa fie teribil de încântaţi - rosti Piticul-grădinar-al-cerului lipăindu-şi buzele. O să fie cea mai gustoasă poveste, căci de mult n-au mai avut delicatese - mai adăugă el şi începu să se mângâie pe burtă de poftă.
- Eiiii… dar cred că este cazul să ne grabim - mai spuse Piticul-grădinar-al-cerului arătând cu bărbia înainte. Mai e puţin şi ne prind zorile.
- Să fie sănătoase – murmură fetiţa ştiind că odată cu ivirea zorilor drumul către casa bunicii putea fi mai lesne găsit.
Dar gândul îi fu brusc curmat de un ţipăt scurt şi ascuţit ca al unei păsări sfâşiind cerul undeva în departare. Îşi încordă auzul. Nu era doar unul, erau mai multe… Ţipete ascuţite suprapunându-se unele peste altele şi închegând un zbucium năvalnic apropiindu-se grăbit.


Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată (dar cine mai poate sti, fragmentul se poate lungi!!!)

sâmbătă, 5 martie 2011

priprimăvara

m-a zăpăcit moţul ăsta de primăvară; umblă vrăbii prin mine şi se lovesc oarbe de ţeasta mea moale ca de zăbrelele unei colivii…

miercuri, 2 martie 2011

mărţişoare

femeia culegea cuvinte; pe majoritatea le atingea cu buricele umede ale degetelor şi cuvintele se lipeau de vârfurile lor ca paietele negre ale rochiei lungi şi strălucitoare pe care o purta; le punea apoi într-o cutie rotundă de tablă de halva cum avusese şi mama pe vremuri de-şi ţinea papiotele, acele şi degetarul, peste care aşeza de fiecare dată cu mare grijă capacul ca şi cum i-ar fi fost teamă ca ele să nu zboare precum gărgăriţele; pe unele le culegea cu o pensetă lungă şi subţire, “o am de la o asistentă, a lucrat la spital, la chirurgie”, mi-a spus ea şi ridica cuvintele în dreptul soarelui ca un bijutier care încearcă să cântărească valoarea pietrelor preţioase aduse amanet; de cele mai multe ori zâmbea mulţumită; pentru acelea avea o punguţă specială de catifea albastră strânsă la gât cu un şnur auriu şi cusută pe margini cu fir subţire spiralat de aceeaşi culoare; seara femeia decupa din tăceri suprapuse bucăţi mici, rotunde, ca ochii de mâţă privind galeş peste neadormire, le aşeza pe noptieră sub lampa cu abajur cărămiziu de brocart încrustat şi balerină de bronz şi le răsfira cum răsfiră luna stelele; apoi îşi freca bărbia,
desfăcea cutia de halva şi începea să aşeze peste rotundurile negre de tăcere cu multă migală, unul câte unul, cuvintele, de arătau aşa, ca nişte mărţişoare pentru păpuşi; răscolea înlăuntru cu vârful degetului arătător ca un mag cu bagheta vrăjită până când găsea în grămada de cuvinte pe acela care se potrivea desenului ce-l gândise; din doi “iubesc” mari şi doi mai mici a făcut un fluture cu aripi translucide albastre; dintr-un “visez” şi un “cer” a făcut un balon roşu cu coş galben de răchită împletită, iar dintr-un “mă doare” şi-un “dor” un lac de lacrimi cu două paseri cântătoare; mărţişoarele le-a împrăştiate apoi pe pervazul fereştii ca firimiturile de pâine pentru vrăbii; nu ştiu pentru cine erau de fapt, niciodată n-am înţeles, ştiu doar că dimineaţă dispăruseră toate…

marți, 1 martie 2011

Celălalt capăt al lumii

- Gata, ăsta-i!
- Ce-i ăsta?
- Ăsta e capătul lumii – răspunse Aimu fără să întoarcă privirea.
Băiatul aruncă un ochi în jos peste marginea dreaptă a pământului. Sub picioarele lor iarba se termina brusc şi lumea se prăvălea înspre hăuri ca o uriaşă cascadă secată.
- Nu poate fi acesta – murmură băiatul îngrozit fără ca Aimu să audă. Străbătuseră împreună atâta drum, bătuseră cu pasul atâtea drumeţe, încolăciseră atâta fuior de timp, se sprijiniseră unul pe celălalt în arşiţa soarelui sau se încălziseră unul în braţele celuilalt sub urgia viscolului şi dintr-o dată se pomeniseră pe nepusă masă cu capătul acela de lume în drum.
- Eu de aici am să te părăsesc – spuse Aimu privind înainte şi fără ca mimica feţei să trădeze vreo emoţie. Te-am adus acolo unde ai dorit, la capătul lumii! Misiunea mea s-a încheiat.
- Nu poate fi acesta capătul lumii – ţipă băiatul. Ai greşit undeva! Asta e o nebunie, ai spus că mai avem o mulţime de mers. Mai scoate o dată schiţele alea ale tale şi mai verifică.
Aimu zâmbi. Era pentru prima dată când zâmbea de când stăteau cu călcâiele lipite de marginea lumii.
- Acesta este capătul lumii – insistă Aimu sobru şi crud. Priveşte – şi-i făcu semn cu bărbia înspre hăuri. Era un abis nesfârşit, învolburat, năvalnic, presărat ici colo cu scânteieri argintii.
Aimu avea dreptate. Acela era chiar capătul lumii deşi nu voia să accepte.
- Şi de-aici încotro?! – murmură băiatul.
- Ştii bine că drumul meu e înainte, iar tu te vei întoarce.
- Ştii bine că fără tine nu mă pot întoarce! Fără tine nu pot exista.
Aimu ştia că băiatul are dreptate. Colţul buzelor alunecă spre pământ trăgând parcă tot restul după ele. Se aşeză în fund pe covorul verde bălăbănindu-şi picioarele deasupra genunilor.
Băiatul se aşeză alături cu picioarele strânse sub el.
- Trebuie să mai existe şi celălalt capăt al lumii. Trebuie să fie pe undeva. Haide să-l căutam împreună.
Aimu zâmbi iar.
- E acolo – răspunse scurt, şi-i arătă din priviri abisul. Pe partea cealaltă.
Băiatul înghiţi în sec şi înghiţitura i se poticni în gât.
Aimu întinse degetele şi-i mângâie uşor palma sprijită pe iarbă. Palma lui Aimu frigea ca o stea căzătoare rătăcită pe Pământ. Ochii băiatului începură să lăcrimeze. Întoarse capul. Nu se mai auzi decât decât un fâşâit scurt şi apoi o linişte nesfârşită îngheţă dejurîmprejurul. Băiatul îşi şterse lacrimile cu mâneca cămăşii şi întoarse privirea. Aimu dispăruse. Privi locul în care stătuse. Iarba înaltă păstra încă forma trupului său. Băiatul îşi plimbă braţul pe deasupra firelor de iarbă ca o mângâiere niciodată atingându-şi menirea. Apoi sub privirile sale iarba începu să se înalţe şi să se îndrepte. Urma rotundă dispăruse cu totul. Băiatul se ridică în picioare, îşi fixă vârfurile încălţărilor peste marginea lumii şi desfăcu braţele.
- Aimuuuuuuuu….. Trebuie să mai existe şi celălalt capăt al lumii. Haide să-l căutăăăăăăm…….