marți, 1 martie 2011

Celălalt capăt al lumii

- Gata, ăsta-i!
- Ce-i ăsta?
- Ăsta e capătul lumii – răspunse Aimu fără să întoarcă privirea.
Băiatul aruncă un ochi în jos peste marginea dreaptă a pământului. Sub picioarele lor iarba se termina brusc şi lumea se prăvălea înspre hăuri ca o uriaşă cascadă secată.
- Nu poate fi acesta – murmură băiatul îngrozit fără ca Aimu să audă. Străbătuseră împreună atâta drum, bătuseră cu pasul atâtea drumeţe, încolăciseră atâta fuior de timp, se sprijiniseră unul pe celălalt în arşiţa soarelui sau se încălziseră unul în braţele celuilalt sub urgia viscolului şi dintr-o dată se pomeniseră pe nepusă masă cu capătul acela de lume în drum.
- Eu de aici am să te părăsesc – spuse Aimu privind înainte şi fără ca mimica feţei să trădeze vreo emoţie. Te-am adus acolo unde ai dorit, la capătul lumii! Misiunea mea s-a încheiat.
- Nu poate fi acesta capătul lumii – ţipă băiatul. Ai greşit undeva! Asta e o nebunie, ai spus că mai avem o mulţime de mers. Mai scoate o dată schiţele alea ale tale şi mai verifică.
Aimu zâmbi. Era pentru prima dată când zâmbea de când stăteau cu călcâiele lipite de marginea lumii.
- Acesta este capătul lumii – insistă Aimu sobru şi crud. Priveşte – şi-i făcu semn cu bărbia înspre hăuri. Era un abis nesfârşit, învolburat, năvalnic, presărat ici colo cu scânteieri argintii.
Aimu avea dreptate. Acela era chiar capătul lumii deşi nu voia să accepte.
- Şi de-aici încotro?! – murmură băiatul.
- Ştii bine că drumul meu e înainte, iar tu te vei întoarce.
- Ştii bine că fără tine nu mă pot întoarce! Fără tine nu pot exista.
Aimu ştia că băiatul are dreptate. Colţul buzelor alunecă spre pământ trăgând parcă tot restul după ele. Se aşeză în fund pe covorul verde bălăbănindu-şi picioarele deasupra genunilor.
Băiatul se aşeză alături cu picioarele strânse sub el.
- Trebuie să mai existe şi celălalt capăt al lumii. Trebuie să fie pe undeva. Haide să-l căutam împreună.
Aimu zâmbi iar.
- E acolo – răspunse scurt, şi-i arătă din priviri abisul. Pe partea cealaltă.
Băiatul înghiţi în sec şi înghiţitura i se poticni în gât.
Aimu întinse degetele şi-i mângâie uşor palma sprijită pe iarbă. Palma lui Aimu frigea ca o stea căzătoare rătăcită pe Pământ. Ochii băiatului începură să lăcrimeze. Întoarse capul. Nu se mai auzi decât decât un fâşâit scurt şi apoi o linişte nesfârşită îngheţă dejurîmprejurul. Băiatul îşi şterse lacrimile cu mâneca cămăşii şi întoarse privirea. Aimu dispăruse. Privi locul în care stătuse. Iarba înaltă păstra încă forma trupului său. Băiatul îşi plimbă braţul pe deasupra firelor de iarbă ca o mângâiere niciodată atingându-şi menirea. Apoi sub privirile sale iarba începu să se înalţe şi să se îndrepte. Urma rotundă dispăruse cu totul. Băiatul se ridică în picioare, îşi fixă vârfurile încălţărilor peste marginea lumii şi desfăcu braţele.
- Aimuuuuuuuu….. Trebuie să mai existe şi celălalt capăt al lumii. Haide să-l căutăăăăăăm…….

17 comentarii:

Elza spunea...

exista, dar trebuie sa o mai strige inca o data :)

sa stii ca am lacrimat putin...

mosu spunea...

mmm… povestea asta poate ca nici nu este o poveste despre un el si o ea; poate ca este doar o poveste despre doua jumatati, o poveste despre noi si inlauntrul nostru, sau poate e o poveste despre un om si un inger (numele asta de aimu tare imi miroase a nume de inger), iar genunile nu sunt decat cerul instelat si inalt…
poate! sau poate ca e doar o poveste de iubire, cine mai stie…….
iar urma aceea de lacrima….. dovedeste ca ingerul si-a facut treaba…..

Elza spunea...

hei, ce de directionezi tu firul povestii?
vezi ca vin si iti scot 4 variante... daca mai explici :)

pandhora spunea...

asa as fi facut si eu...
nu-mi plac sfarsiturile...iubesc inceputurile...cautarile si uneori gasirile...

mosu spunea...

uneori chiar n-ai incotro, trebuie sa duci lucrurile pana la capat pentru a putea spera la un nou inceput…

sophie spunea...

Lumea are numai un capat, sperante desarte in al doilea...
Cred si eu la fel, ca nu se termina la capat, exista sanse sa fie altceva dincolo, o alta lume...si-o alta lume...eu tot zic de curaj. Dar nu ma crede nimeni.

mosu spunea...

poate cel mai bine ar fi sa tac si sa nu descos nimic din povestea aceasta; pentru ca lasa atata loc de crosetat imprejur… si-i atata ademeneala de intors cuvintele… :)
as spune doar ca totul depinde numai de noi, de deplina intelegere cu sinele…
iar sperante sunt; mereu vor fi :)

sophie spunea...

Elza te-a avertizat deja, da' si tu, nerabdator ca un tinerel :))

Tapirul spunea...

este un film, un fel de combinatie documentar-artistic, cu un trib din Africa (cred), izolat de lume, in teritoriul caruia cade, la un moment dat, o sticla goala de Coca-Cola aruncata neglijent de pilotul unui avion care s-a intamplat sa zboare prin zona...sticla e gasita de membrii tribului respectiv, e considreata un dar ceresc, putea fi folosita la numeroase chestii (zdrobit seminte, etc) dar, curand, produce zazanie in grup (sentiment neexperimentat de ei pana atunci); in final cel ce o gasise decide ca nu e dar ceresc ci un "dar" de la diavol, si decide sa duca obiectul "la capatul lumii", spre linistea tribului. urmeaza o calatorie plina de peripetii (intalniri cu oamenii albi si camioanele lor, etc). in final omul ajunge la o prapastie ca cea din povestea ta, careia nu i se vedea fundul sau marginea cealalta (din ea se ridicau aburi) si, satisfacut, arunca sticla in hau.

mintea mea lucreaza prin ricoseuri. stie cineva ce film e asta, cum se numeste? - as vrea sa il mai vad.

Digodana spunea...

Nu e inger ca ingerii nu te duc pana la capatul lumii ca sa te lase... doar daca nu preda stafeta unui alt inger...care sa te duca dincolo de capatul lumii... si baietelul nu stie, de aceea e trist... daca intoarce capul o sa il vada si o sa zambeasca...
(Mosule, eu daca nu gasesc un happyend devin beteaga, asa ca iarta interventia poate nepotrivita in firul povestii :) )

mosu spunea...

misto paralela tapire… :)
mi-a placut la nebunie filmul cand l-am vazut (mai ales ca atunci cand a aparut era ceva cu totul si cu totul original); si acum e unul din filmele la care ma gandesc cu mare placere; mi-a placut in special pentru viziunea artistica a regizorului; e “altceva”; cuvinte putine, actiune mai deloc, dar spune mai mult decat majoritatea filmelor "adevarate"; un documentar “tradus” in artistic…
e vorba de “The Gods Must Be Crazy” din 1981; (si titlul e tare ca lumea!)
aici trailer: http://www.youtube.com/watch?v=GorHLQ-jLRQ
si aici prezentare: www.imdb.com/title/tt0080801/

mosu spunea...

sau daca e intr-adevar capatul lumii dana; iar pentru a reveni din nou pe pamant trebuie sa-i dea ocol fara sufletul care l-a insotit o buna bucata de vreme...
offf... da uite ca iar m-am apucat eu de crosetat scenarii si iar ma cearta fetele astea... :)
offf offf.... si tot n-a fost cu cine stie ce hepiend...
mai bun al tau!

CARMEN spunea...

...te voi urma pâna la capatul lumii... Ce frumos suna!
... te voi urma pâna dincolo de capatul lumii...Suna mai frumos!
...te voi însoti pâna dincolo de capatul lumii... Suna cel mai frumos!

mosu spunea...

:) ultima cred ca imi place si mai mult ca indemn chicotit: "hai sa ne ascundem dincolo de capatul lumii, o ora, doua, trei, o viata... si-apoi ne-om intoarce..."

Tapirul spunea...

mulţam fain de tot moşule. o să (musai) îl caut pe amazon

Finding Nemo spunea...

asa e.... un hau adanc si inspaimantator,,,si daca il cauti..o sa il si gasesti. ,,,
cel mai bine e sa astepti primavara semanand flori.... caci capatul lumii e scaryyy

mosu spunea...

pestisorule auriu capatul lumii nu trebuie neaparat sa fie inspaimantator… in primul rand pentru ca asa cum lasa povestea sa se inteleaga nu exista un capat al lumii, sau chiar daca exista el poate fi innodat cu celalalt capat si lucrurile pot avea oricand un nou inceput; sigur, din alt loc! fiecare zi poate fi un nou inceput… :)
doar despartirea de noi insine e inspaimantatoare…