luni, 21 februarie 2011

Clientul de la miezul nopţii

- Două pâini pune-mi şi mie. Da mai arse un pic, nu crude. Şi cinci ouă dă-mi. Aşa, şi o sticlă de ulei. Care-i mai bun? Ăsta-i cam apă chioară, aşa-mi pare. Uite din ăla că-i mai galben dă-mi una. Bărbatul privi pe sub sprâncene. Era frumuşică fata pe care o luase tanti Aglaie s-o ajute la băcănie. Era oacheşă, cu sprâncene mari dar frumos arcuite, cu ochii negri, vii şi continuu rotitori ca secundarul de la ceas şi cu un zâmbet dulce niciodată tăcut pe buze, ca şi cum fiecare zi trăită ar fi fost o continuă şi neaşteptată bucurie.
- Auzi, ia pune şi vreo două sute de bomboane din astea – îi arătă bărbatul din cap spre unul din borcanele cu rotocoale cafenii culcate peste masă. Nu-i plăceau defel bomboanele, mai ales cele tari din zăhar topit care scrâşneau între dinţi. Cererea era doar un mijloc de a mai trage de timp şi a-i privi buzele cărnoase şi senzuale, pielea netedă de fetişcană necoaptă, gâtul alb şi dupăurechea fierbinte, dezvelită de-o tunsoare băieţoasă care-i arunca în ochi bretonul răsfirat şi-i lăsa ceafa şi dupăurechea desfăcute privirii. Rămase cu ochii ţintuiti la puful de porumbel de pe ceafă ce se răzleţea de sub chica pierdută şi un fior îl străpunse din ochiul stâng până în piept ca un fulger făcându-l să ofteze adânc şi apăsat. Fata termină de umplut punga, aşeză lopeţica în borcan, se întoarse şi-i zâmbi larg. Bărbatul îşi feri însă ochii de teamă ca fata să nu-i intre printr-ânşii în suflet şi să descopere acolo cine ştie ce lucruri nelalocullor care să-i stingă strălucirea aceea din priviri.
- Asta-i tot?
- Cam tot domnişoară – răspunse bărbatul ascuzându-şi căutătura pe sub tejgheaua roasă de vreme, alergând-o apoi pe nerăsuflate peste rafturile cu făină, orez şi mălai, printre borcanele de compot, murături şi bulion pentru a o aşeza în cele din urmă speriată în buzunarul cu mărunţiş al portofelului.
- Cinşpe lei şi treizeci de bănuţi – socoti repede fata, iar bărbatul scoase fix cincisprezece lei şi treizeci de bănuţi, îi lăsă pe tejghea fără să ridice privirea şi se îndepărtă grăbit strângând punga la piept.

“Maşina cu mezeluri – 12:30 / luni, miercuri, vineri” notă bărbatul atent, cu un scris caligrafic şi rotund, pe o foaie de matematică îngălbenită, ruptă dintr-un caiet vechi. Era al doisprecelea rând completat. Celelalte de deasupra indicau orele şi frecvenţa sosirilor pentru ceilalţi furnizori care-şi descărcau mărfurile la băcănia dintre blocuri. Bărbatul trase linie sub ultimul înscris şi zâmbi mulţumit. Avea în fiecare zi posibilitatea să o vadă pe fată între patru ochi, căci maşinile veneau într-una cu o ritmicitate de cefereu japonez atrăngând-o pe tanti Aglaie, ca un păianjen musculiţa naivă, într-o capcană a birocraţiei, a facturilor şi a tranferurilor de marfă cel puţin câte o oră la fiecare amiază. Trebuise să dea ceva bani pentru cămăruţa de la etajul întâi din blocul de peste drum dar meritase. De acolo putea vedea tot ce se petrece înăuntru, oamenii care vin şi care pleacă, maşinile cu marfă, pe tanti Aglaie dând agitată din mâini ca un crustaceu uriaş şi mai ales pe fetişcana brunetă zâmbind deloc prefăcut fiecarui client care-i trecea pragul.

- Dă-mi şi mie două pâini, o pungă de zahăr şi o cutie de ceai. Auzi, da ce ceaiuri ai tu aici!? Ia adu cutiile alea încoa să vedem. Nu vreau d-astea d-ale noastre, că am băut toată viaţa tot mentă, tei şi sunătoare, vreau şi eu ceva mai exotic acuma. Nu îi despărţeau mai mult de două palme aşa cum şedeau aplecaţi peste tejghea, rotind cu degetele cutiile colorate de ceai ca pe piesele de domino. Dacă s-ar fi stins larma străzii bărbatul i-ar fi putut auzi bătăile tremurânde ale inimii, respiraţia iute şi gândurile. Îi examină îndelung adâncitura de la baza gâtului ca şi cum ochii rotunzi i s-ar fi împiedicat în gropiţa aceea ca într-o capcană, apoi lăsă privirea să-i alunece în jos pe piept, peste lănţicul subţire de aur de care atârna un R aproape transparent şi mai jos, în despicătura decolteului care nu prevestea nicio descoperire surprinzătoare. “Trebuie că are sânii mici, foarte mici” gândi bărbatul. Nu atinsese niciodată sânul fraged al unei femei. Singurii sâni pe care îi atinsese fuseseră ai Matildei, nevastă-sa, femeie coaptă deja atunci când o cunoscuse. Sânii ei fuseseră mari, grei şi plini, de-şi pierdea palmele printr-ânşii aşa cum se pierde un gând firav de izbândă printre necazurile apăsătoare. Alese la întâmplase o cutie roşuverde cu ceai de măr şi melissa, apoi roti ochii peste rafturile pline ochi până sub tavan.
- Auzi, da în cutiile alea de acolo ce ai? Alea de sus, uite alea de colo.
Fata se răsuci pe călcâie şi privi atent înspre cutiile de tablă indicate de bărbat. Nu mai fuseseră mişcate din loc de multă vreme. Nici nu-şi mai amintea de când nu le mai ştersese de praf. Dar ştia precis ce se află înăuntru.
- Compot de fructe cu avocado şi mango – turui ea.
- Mda… - mormăi bărbatul – ia adă şi mie o cutie d-aia cu avocado şi mango. O fi bun?!
Fata luă o scară mică de lemn, o aşeză atent cu marginea de sus rezemată de raftul cu hârtie higienică şi şerveţele şi urcă cele câteva trepte care o despărţeau de compoturi. Avea picioare frumoase fata. Subţiri şi lungi, cu pulpa delicat rotunjită precum coapsele viorii, cu pieliţă netedă şi fină ca un obraz de copil, cu căuşul genunchiului timid întredeschis ca o scoică ruşinoasă în a-şi dezvălui sideful. Erau mai frumoase decât ale lui Brigitte Bardot din vestita fotografie în costum de baie, care-i încinsese tinereţile, pe care o păstrase întotdeauna într-un plic alb pe şifonier sub plapuma de iarnă şi pe care o desfăcea din când în când, o topea în priviri, ofta din tot sufletul şi o aşeza apoi înapoi la locul ei pe şifonier sub plapuma groasă

- Auzi, da care-i treaba cu spilcuitu? – întrebă fata cu o privire de mâţă ţinând între labe ghemotocul de lână.
- I s-au aprins călcâiele după tine, este!? – hohoti femeia zguduindu-şi trupul sănătos.
- E tare ciudat. De la o vreme mă tot pune să alerg prin tot magazinul să-i aduc una şi alta, doar aşa ca să mă vadă cum mă învârt. Îmi studiază picioarele, fundul, coapsele, pieptul. Şi vine mereu când eşti dusă la treabă ca să rămână cu mine doar.
Femeia continuă să râdă zgâlţâit ca un capac de oală peste aburii înfierbântaţi.
- Da, e un ciudat… da-i un domn! Ţi-a zis ceva? S-a dat la tine?
- Ei, la naiba – ripostă fata – cum mă uit înspre el cum coboară ochii în pământ ca un puştan de doişpe ani prins cu privirea pe sub fustele fetelor.
- Ai devenit febleţea lui. Aşa-i cu moşii ăştia, după o vârstă încep să li se scurgă ochii mai ceva ca uleiu din maioneza tăiată. Da de putut nu mai pot. Şi-atunci ce să facă şi ei, se uită, că uitatu nu costă! Dacă devine obraznic să-mi zici. Sau cine ştie, o începe să-ţi placă. Poate se lipeşte ceva. Nu-i o partidă rea, bani are, de ţinut se ţine bine. Şi pe urmă nu mai are mult pân se duce – concluzionă femeia ridicând pe umăr un sac de zahăr şi pornind agale cu el către magazie.

De cum a intrat în băcănie le-a zărit. Nu a avut nicio clipă de ezitare.
- Dă-mi şi mie trei sute salam de vară şi un borcan de muştar. Fata îl privi cu coada ochiului mustăcind şi porni să scoată din galantar salamul şi să-l taie pe îndelete. Bărbatul se prefăcu că studiază câteva pungi de cafea şi când se asigură că fata e concentrată pe munca ei le înhaţă şi le vârî în buzunar. Fusese extrem de uşor. Floare la ureche. Şi avea să le aducă şi înapoi. Fata era mai frumoasă ca oricând. Zâmbetul o făcea frumoasă, îşi imagină bărbatul. Şi trupul firav de copilă înflorindă, crăpând în primăvară ca o zambilă bătută. “Nu are nimic pe sub halat” îşi spuse în gând, rostogolindu-şi privirea pe sub veşmântul ei alb şi apretat, ca un fluture obosit cătând să-şi afle tihna pe sub frunza întinsă de brustur. Brusc degetele începură să-i tremure ca nuieluşa de alun când sub burta pământului se învolbură apele, apoi mâna plecă singură, atinse umărul fetei, se răsturnă peste rotund şi se pogorî încet înspre piept, îi dezveli delicat pieptul şi alunecă pe deasupra pielii aproapenicidecum atingând-o ca un planor nehotărât dacă să-şi plece trupul peste pieliţa subţire a apei sau nu. Sânul fetei era doar o gând îndrăzneţ, semeţit peste banal ca o fântână cu ciutura neagră peste întinderea câmpului vălurind în galben. Şi arsură de sărut fierbinte era sfârcul rotund şi aprig. “Ca un mugur de brad e” gândi bărbatul strepezind între buze aroma de cetină. Mâna trecu apoi încet pe deasupra pielii, ca într-un film vechi derulat cadru cu cadru, înapoi dinspre coşul pieptului înspre umeri, niciacumatingând-o ca şi cum un magnet năzdrăvan le-ar fi ţinut la depărtare de-o răsuflare una de alta.
- Opt lei salamu şi doi lei şi cinşpe muştaru – rosti fata apăsat. Altceva?!
Bărbatul se cutremură din tot trupul ca lovit de trăsnet. Deschise gura să-i răspundă dar din gât nu ieşi nici un sunet. Se înroşi, tuşi, încercă din nou să spună ceva dar iar nici un sunet. Smuci pachetul cu salam şi borcanul şi dispăru val-vârtej pe uşă.

De cum intră în florărie ochii îi căzură pe orhidee. Aveau cupe mari şi frumos colorate, cu forme care mai de care mai sofisticate, cu miros îmbietor şi vino-încoace. Le privi cu nesaţ. Atinse una şi… Nu, nu aveau să fie orhidee. Erau frumoase nimic de zis, dar aveau ceva artificial, păreau pur şi simplu modelate de mintea umană şi turnate apoi în ceară. Nu, nu, nu avea să-i cumpere orhidee, asta era clar. Apoi ochii i se pironiră pe bobocii de trandafir. Semeţi şi zvelţi, arzând în culori curcubee, zbătându-se să se dezvelească din cămaşa strâmtă de verde, păreau că strigă spre trecător “ia-mă”. Dar tocmai strigătul acela îl nemulţumea. Nu-i plăceau oamenii care caută să capteze atenţia cu orice preţ. Nici ei nu-i plăcea să tragă trecătorul de mânecă. Le capta privirile doar prin frumuseţe şi zâmbet. Despre crini nici nu putea fi vorba chiar dacă cei imperiali erau absolut superbi dar total nepotriviţi pentru o puştoaică delicată, aşa cum nu putea fi vorba nici despre firele de gerbera mult prea banale pentru o copilă cu totul specială. În cele din urmă privirile îi căzură pe vasul cu frezii.
- Cât sunt?!
- Trei lei firu – răspunse fata ce moţăia într-un colţ.
- Nuuuu… toate.
- Păi să le numar – răspunse iar fata uşor iritat, nemulţumită că trebuie să se ridice din locşorul călduţ.
- Îţi dau două sute pe toate.
- Domnule aici sunteţi la florărie nu la piaţă, aici nu vă tocmiţi, cât face atât plătiţi. Dacă vreţi să vă tocmiţi duceţi-vă peste drum la ţigănci şi vă tocmiţi cât vreţi.
- Deci le număr? - reveni fata după câteva secunde aşteptând ca bărbatul să se hotărască.
- Sigur, sigur, le iau pe toate – răspunse omul sprijinundu-se cu umarul de zid şi aşteptând ca fata să termine de numărat.
- O sută cinsprezece, o sută şaisprezece… - auzi bărbatul mormăitul fetei ca în transă şi după ce făcu repede câteva socoteli spuse şoptit.
- Numără mai departe, eu dau o fugă până acasă să mai iau nişte bani că nu-mi ajung şi mă întorc imediat.
- Şase sute treizeci şi trei – izbucni fata când îl revăzu intrând pe uşă.
- E în regulă. Daaaa…. îmi dai şi vasul ăla cu apă în care sunt.
- Şase sute şaizeci şi trei – reveni fata impasibil şi continuă să bombăne în barbă.
Bărbatul întinse banii, scoase meticulos din buzunar o pungă mare de plastic, cufundă în dânsa vasul cu frezii şi dispăru îndărătul uşii zâmbind.

Cheia se potrivi perfect. N-ai fi zis că-i o copie făcută artizanal. Bărbatul intră încet şi închise uşa în urma sa. În hol era beznă. Pipăid uşor pereţii ajunse la capătul holului care se deschidea spre o cameră largă, singura de altfel a locuinţei. Pătrunzând prin fereastră razele bezmetice ale lunii răvăşeau fiecare colţişor al încăperii ca o mână de pitici puşi pe şotii. Fata dormea liniştită. Bărbatul zâmbi. Arăta exact ca un copil, cu părul răvăşit, dezvelită, cu cămaşa de noapte sumetecată peste coapse, cu umărul drept căznindu-se să evadeze din rotundul de bumbac. Bărbatul lăsă jos punga şi scoase cu grijă vasul de ceramică cu cele douăsute unsprezece frezii. Îl aşeză pe masă şi răsfiră atent florile astfel încât să le împartă egal în dejurîmprejur. Împături cu grijă punga din plastic şi o băgă în buzunar, apoi şe aşeză jos pe covor lângă pat. O sorbi din priviri. Era la fel de minunată ca frumoasa din pădurea adormită. O adevărată prinţesă. O prinţesă firavă şi crudă. Bărbatul îi privi zâmbind încântat picioarele zvelte, şoldurile înguste, umerii neastâmpăraţi şi capul acela răzvrătit de păpuşă ca un puf de păpădie. Îşi apropie buzele de coapsele ei dar renunţă să-şi mai depună sărutul de teamă să nu o trezească şi să o sperie. Simţi însă în nări miresmele pielii. Nu miroasea nici a liliac, nici a tei, mirosea a verde, a verde proaspăt strivit sub tălpile goale. Bărbatul îşi plimbă mâna pe deasupra pielii aşa cum imaginaţia i-o purtase cu câteva zile în urmă. Îşi coborî buzele deasupra cefei şi suflă uşor. Puful aproape transparent prinse a se undui ca trestiile în alintul vântului. Bărbatul zâmbi, apoi brusc colţul buzelor începu să alunece, mai mult, şi mai mult, până când zâmbetul se transformă în întristare. Fata dormea pe spate cu sânii ascunşi în cearceaful făcut ghemotoc sub ea. Bărbatul ar fi vrut să-i atingă sânii, dacă nu cu palma sau buzele, atunci măcar cu privirea. Nu atinsese niciodată un sân proaspăt de fată şi n-ar fi vrut să moară fără să o facă măcar o dată. Se aplecă peste ea încercând să găsească o metodă s-o facă să se răsucească. Nu găsi niciuna fără să existe pericolul să o trezească. Renunţă şi rămase aşa cu privirea vălurită învelindu-i cald picioarele.
N-a ştiut cât a trecut. Poate o jumătate de oră, o oră, două, poate mai multe. S-a trezit ca din vis. S-a speriat că dimineaţa avea să clipească din ochiul ei galben şi zorile aveau să năvălească peste dânşii surprinzându-i aşa într-o îmbrăţişare nefirească. Bărbatul îşi mai rostogoli încă o dată privirile peste trupul fetei apoi se ridică. Îşi netezi pantalonii, mângâie din priviri florile şi pe vârfuri porni către uşă.

La plecare uşa nu se mai descuie atât de uşor cum se descuiase la sosire. Bărbatul sudui şi icni vreme de câteva minute răsucind cu migală cheia în broască. Apoi dintr-o dată simţi cum se prăbuşeşte cerul peste creştetul său şi se prăvăli la pământ. O lumină orbitoare invadă încăperea. Era atât de puternică încât nu vedea absolut nimic. “Am murit si-am ajuns în rai!” – fu primul său gând, căci altă explicaţie nu găsi acelei explozii de alb. Auzi paşi, un zgomot de întrerupător şi apoi un glas subţire de fată jelindu-se îngrozitor.
- Oooo… Doamneeee, dumneata eşti…?! Of, of ,offf……. – se jelea glasul. Vai de mine şi de mine ce-am făcut…
Apoi simţi o cârpă mirosind a verde crud aşeazându-i-se pe ceafă şi astupând gaura prin care sufletul se deşira înspre cer.
- Of, Doamne, Doamne, ce-ai cătat aşa peste mine?! M-ai speriat de moarte. De ce n-ai venit să ceri şi dumneata cu frumosul?! Că îţi dădeam, zău că îţi dădeam. Ne înţelegeam noi cumva… - auzi iar glasul jelindu-se şi printre vălătucii de alb desluşi faţa fetei. Era dezbrăcată şi se chinuia cu cămaşa-i de noapte într-o mână să opreasca sângele ce şiroia din ţeasta-i crăpată. În jur mulţime de frezii galbene şi cioburi de la un vas de ceramică. Fata se aplecă peste el.
- Of… Doamne… De ce-mi faci asta, spune… Să nu mori, auzi, sa nu care cumva să mori. Ajutoooooor… - începu ea să ţipe din toţi rărunchii. Ajutoooooor, să vină cineva să mă ajute, ajutoooooor… - ţipă ea disperată aşezându-i capul în poală şi încercând să astupe gaura căscată din care sângele nu ostenea să se prăvale.
- Şttt…. – făcu semn bărbatul aşezându-şi cu greu un deget pe buze. N-ar fi vrut deloc s-o deranjeze iar ţipătul acela cu siguranţă ar fi putut trezi tot blocul, poate chiar tot cartierul. Apoi încercă să întindă mâna pe care o simţea cum îngheaţă încetişor dinspre cot înspre degete. Fata îşi coborî urechea spre buzele sale crezând că vrea să-i spună ceva, dar bărbatul căuta altceva.
- Ajutoooor… să vină cineva repde... – ţipă din nou şi bărbatul auzi de partea cealaltă a uşii vorbe rostogolite. Nu mai putea să întindă braţul care înţepenise de tot. La fel şi privirea. Fata se înfioră… Bărbatul părea mort, doar răsuflarea arăta că mai trăieşte şi încordarea aceea din priviri care îi arăta cum caută deznădăjduit ceva. Şi mâna întinsă în aer către o întâlnire tainică despre care celălalt probabil că nu aflase încă nimic. Fata îi privi îndelung degetele, braţul, ochi, buzele în încercarea de a-i desluşi dorinţa şi fără să înţeleagă ce vrea îşi apropie uşor pieptul de obraz lipindu-şi pielea fierbinte de buzele sale. Ochii bărbatului explodară într-o scânteiere strălucitoare apoi se prăvăliră în întuneric. Nu se mai auzea nici un sunet, nu se mai zărea niciun chip.

Uşa se izbi cu zgomot de zid smulsă din ţâţâni şi trei bărbati se prăbuşiră deodată pe podea.

24 de comentarii:

sophie spunea...

In mod ironic primul lucru ce mi-a trecut prin minte a fost ca 'drumul spre Iad e pavat cu bune intentii'.

Si-acum serios...
m-am intrebat cat conteaza sau daca mai conteaza forma sau calea prin care ajungem la implinirea dorintei. In plus, diferenta in actine, pentru cel ce primeste si cel ce ofera, ca si aici , fara sa stie, nu mai conteaza doar cand esti pe moarte :) In rest, ai vrea sa stii ca ceea ce doresti coincide cu daruirea celuilalt si sunt concentrate intr-un act comun, constient pentru ambele parti.

De data asta nu am simtit din prima, asa ca e pura ratiune ce am scris.

mosu spunea...

cred ca un text ca asta poate deschide multe discutii
in primul rand nu inteleg de ce te-ai gandit la “drumul spre Iad e pavat cu bune intentii”; pentru ca atitudinea lui ar fi putut degenera in chestii urate?! dar tocmai asta am incercat sa reliefez, ca nu e un “pericol public” ci un invalid…; e adevarat insa ca si invalizii au actiuni necugetate uneori… ;)
apoi… ne intoarcem la discutia cu realitatea; pentru cei din jur e un mos libidinos, in realitate e un invalid, zic eu; am mai discutat despre asta in jurnalul unui om fericit; cu cat ne apropiem de momentul in care trebuia sa tragem linie cu atat ne apuca teama ca puzzelul care inseamna viata noastra va ramane necompletat si atunci ne apuca o furie teribila de a arde tot ca atingem, de a trai cu patima orice bucatica uitata…
de aici si balanta intre a putea si a dori cu cat inaintam in varsta, balanta luata in deradere de societate; nu incetam a dori, poate cu si mai mare patima in a doua jumatate a vietii, dar de putut, putem tot mai putin, avem de oferit tot mai putin…
legat de ce spui, din pacate, in ultimii ani (zece, douazeci de ani) conteaza tot mai putin felul in care ne atingem scopul (dorinta) si tot mai mult rezultatul, ceea ce desigur pentru mine cel putin e tare rau; exista insa si cazul aparte in care distanta intre scop si resurse este atat de mare incat atingerea scopului pare mai importanta decat mijloacele (sigur intr-o anumita masura)
apoi constientizarea asta in procesul de a da si a primi si implicarea afectiva; asta e valabil doar cand e vorba de sentimente; cand nu mai vorbim de sentimente “eu”, “tu”, “celalalt”, nu mai au importanta, sunt doar pioni intr-un joc material…

cristina spunea...

da, un text ca asta poate deschide multe discutii.
eu ma limitez in a spune doar ca textul asta are ceva incitant. cred ca pofta sincera si pura a barbatului.

sophie spunea...

“drumul spre Iad e pavat cu bune intenţii”..păi uite aşa m-am gândit. Puţin diferit. Am privit dincolo de cele două personaje şi am rămas cu „o dorinţă” apărută ca o restanţă la „un sfârşit de viaţă”. Nimic nelalocul lui, nu? Cred că numai excepţiile care confirmă regla sunt cele care pot spune „am făcut tot ce mi-am dorit, cum mi-am dorit, când mi-am dorit…plec fără regrete”. În esenţă Dorinţa e curată ! Are o tentă de maxim senzorial, nimic „murdar”. Pentru mine asta e, o dorinţă din intenţii bune. Însă când o aplici în practică şi încerci să-ţi iei ce-ţi doreşti fără să întrebi şi cealaltă parte…ajungi în Iad. Nu cu siguranţă, ci cu mare şansă.
Toată lumea face lucruri necugetate, poate că la cei mai bătrâni par mai evidente şi mai nepotrivite. Dar Dorinţa mai duce şi la nefericire zic unii.
Acum că nici eu nu am 20 de ani pot să spun că odată cu înaintarea în vârstă sau a dobândirii conştiinţei punctului în care te afli pe drumul vieţii te decizi să faci derogări de la normele tradiţionale şi să-ţi asculţi mai mult inima. Viaţa interioară este importantă. Acum, dacă trăieşti pentru tine eşti un fericit, dacă trăieşti pentru alţii rămâi un invalid. Sunt bătrâni care pot să ardă până târziu în viaţă cu o energie debordantă. Aveam o colegă cu un unchi de aproape 80 de ani. Niciodată nu fusese căsătorit, dar femeile au fost prezente mereu în viaţa lui. Avea un fel al lui atât de elegant de curtenitor încât de fiecare dată îmi făcea plăcere întâlnirea cu el.
Bătrânii nu sunt mereu libidinoşi, ei pot fi şi nucul ală bătrân a cărui umbră te ocroteşte în vreme de arşiţă. Aşa îmi închipui eu unii bătrâni, plini de linişte şi împăcare, dar cu foc interior. Un tânăr e o stradă frumoasă, un bătrân e un oraş întreg.
Ce spui tu cu pututul în a doua parte a vieţii mi se pare legată doar de curaj, curajul de a alege…eu sau societatea. Nu toată lumea apreciază focul de tabără, unora le place căldura de la jarul mocnind.
Cum ne atingem scopul…mie mi-e suficient să-l ating astfel încât să nu mă ruşinez de mine însămi. Să am somnul liniştit din acest punct de vedere. Şi dacă mai sunt doi ca mine, deja cei urâţi sunt mai puţini. Şi sunt mulţi oameni frumoşi! Eu cunosc dintre ei. Până şi vederea ni se strică în vremurile astea, vedem numai urâtul, iar frumosul devine „bineînţeles”.
Am tot scris pe picăţele şi nu am fost concentrată să sintetizez, a ieşit un text mare.

sophie spunea...

am uitat sa scriu depsre borcane...cum ti-ai amintit de ele? de borcanele alea rasturnate in care se tineau borcane...si tejgheaua tocita de vreme, toate erau asa, zau daca am vazut vreuna noua...cred ca asa se construiau de la inceput, tocite :))

sophie spunea...

*se tineau bomboane (desigur):D

mosu spunea...

@cristina
:) poate fi asta…; desiii… nu cred; daca ar fi fost pofta ar fi muscat; a inghitit insa in sec…; cred ca e altceva…

mosu spunea...

@sophie
bomboane bineinteles :)
mda… probabil trebuie sa ceri cand vrei sa iei ceva, chiar si o atingere…
“avem de oferit atat de putin” - a fost o exagerare; “un tânăr e o stradă frumoasă, un bătrân e un oraş întreg” – e o realitate; din pacate desi o apreciem ca teorie, face parte din multele adevaruri de care nu tinem cont…
“nu toată lumea apreciază focul de tabără, unora le place căldura de la jarul mocnind”… fain spus; putini, da mai sunt :)

Digodana spunea...

Ce frumos.... ce frumos!
Eu aici am simit...dragoste... e una din cele mai frumoase povesti de dragoste citite...

E trista...Stii mosule, eu nu citesc povesti triste, ca sa nu plang...de data aceasta, lacrimile astea de la final au facut povestea si mai frumoasa...

mosu spunea...

ma bucura cuvintele acestea; desi e doar o poveste, n-as fi vrut sa fie rastalmacita si privita din unghiuri nepotrivite; da, da, cu siguranta e o poveste de dragoste, dar “obiectul iubirii” e mai degraba un fetis decat o persoana, o papusa de ceara imaginara pe care el cauta s-o intruchipeze intr-un suflet de om gasit intamplator…

mosu spunea...

ps: mai am o poveste cam pe acelasi calapod: "anjeta"; aceea e cu adevarat trista...
http://blogulluimosu.blogspot.com/2009/07/anjeta.html

Elza spunea...

sunt oameni care trezesc dorinte ascunse in noi... si care arata ca inca mai traim in noi

mosu spunea...

da! e o concluzie foarte buna pentru povestea aceasta…
sunt zvacniri ale dejurimprejurului care trezesc in noi bucati de inlauntru ce par moarte sau nedescoperite noua insine

Digodana spunea...

Stii, la inceput, pare, intr-adevar un fetis... apoi, cand ii vezi toate actiunile, cum o pandeste, cum se intoarce, cum ii cumpara toate freziile...asta este dragoste.
Sa fim sinceri cu noi, nu admiram la persoana draga anumite lucruri numai de noi stiute? Asta e fetis? poate:) Dar, atunci cand vorbesti de persoana iubita, e iertat. Poate ca tu ai gandit personajul acesta o lecuţă pervers... eu nu l-am simţit aşa... Ce daca e batran? Nu are voie sa admire? Nu are voie sa iubeasca?
Cat despre "Anjeta", acum ca m-ai prevenit ca e (şi mai!) trista... o mai amîn putin:)

sophie spunea...

Apropo de ce spune Elza, se pare că într-adevăr nu ne ajungem nouă înşine. Doar cu stimuli exteriori aflăm cât suntem de complecşi. Viaţa interioară este în relaţie cu mediul. Şi ne modelează. Acum ştiu ce ai zis, adică am realizat înainte să zică şi Dan că îţi dă dreptate, înţeleg ce înseamnă "in viata suntem intotdeauna singuri, important este sa stim cu cine!" .

mosu spunea...

@dana
nu am gandit in nici un fel personajul, sau in fineee… nu am vrut sa apara intr-un fel anume ci l-am colorat astfel incat sa se vada altfel din fiecare colt…
iar daca tu l-ai vazut iubind-o pe fata e bine, inseamna c-o iubeste; cu siguranta! :)

mosu spunea...

@sophie
da, cred ca inlauntrul nostru e la fel de necuprins ca si lumea exterioara; si atunci cand ne departam de centru ajungem sa ne izbim orbi de un relief total necunoscut…

madelin spunea...

Da' ce-a facut cu celelalte 452 de frezii?

mosu spunea...

225 a lasat cu o noapte in urma unei fete cu parul de abanos si 227 (le-am impartit asa ca sa dea impar) cu doua nopti in urma uneia cu ochii de aur…
glumesc, şase sute treizeci şi trei erau lei paralei nu flori, şase sute şaizeci şi trei cu tot cu vasul in care sedeau… :)

mosu spunea...

ps: a lasat cam de-o pensie asa, este?! ;)

madelin spunea...

M-am pacalit! :-)

O pensie, da, dar freziile merita fiecare banutz :)

mosu spunea...

cu siguranta il merita :)

sophie spunea...

"Anjeta"-o poveste despre neputinta! Nu trista, amara.Iubirea coborata in noroi, caci ce barbat nu-si da femeia pe gratis dar si-o da pentru bani.
Unul lucreaza ziua si altul noaptea, dar nu ambii folosind ca mijloc propriul trup.

mosu spunea...

da, nu e trista, e amara! e o poveste despre “normalul” coborat in noroi pana jos, aproape de iad…