miercuri, 25 decembrie 2013

Cea mai mare tâmpenie posibilă

Totul a început în vara lui… Ei uite că nici nu îmi mai aduc aminte când a început. Ştiu doar că eram proaspăt căsătoriţi şi că avusesem prima noastră ceartă serioasă. Serioasă e un fel a spune. Se iscase din nimic ca mai toate certurile noastre, dar escaladase rapid toate culmile răbdării şi ale îngăduinţei, transformându-se dintr-un fuior firav într-o tornadă ameţitoare ca o scară spiralată ce urcă spre cer desfăşurându-se tot mai amplu şi depărtându-se de locul din care a pornit. Nu vorbele ei îmi întunecaseră judecata şi nici bătutul din picior cu tocul ascuţit pe gresia rece, ci pavăza aceea pe care o punea între cuvinte şi rădăcinile lor, retezându-le asemeni unor limbi de foc smulse dindărătul buzelor delicate şi lăsate să se zvârcolească dogoritor înaintea privirilor îngheţate ale amândurora. Îmi părea de o încăpăţânare de nedescris, impenetrabilă precum cetatea Troiei înaintea darului otrăvit, sfidându-mă în acelaşi timp nu prin ceea ce afişa mândră de pe creneluri dar prin diferenţa între ceea ce arunca nonşalant în faţa zidurilor şi ceea ce ascundea obstinent dincolo de încercuirea de piatră. Trântise furioasă uşa şi se refugiase în cealaltă cameră. Îi auzeam icnetele şi bufniturile iar ea ştia precis că le aud, căci le scotea întocmai pentru a fi ascultate, aşteptând din partea-mi o grabnică şi prea plecată întoarcere în genunchi întru iertarea păcatelor şi zlobozirea Necuratului ce-mi ocupase temporar sufletul. Dar nici încăpăţânarea mea nu era mai prejos, căci de aceea ne luasem, pentru că eram două jumătăţi ale aceluiaşi întreg şi prin urmare nici vorbă de întoarcere în genunchi ci mai degrabă de trântit zgomotos în fotoliul cumpărat la jumătate de preţ de la vecinul de deasupra şi izbit cu piciorul, tandru e adevarat, în măsuţa turcească cumpărată din bazar, trei la set, cu picioare aurii şi geam fumuriu.
Tremuram de furie. Şi în mod paradoxal ea nu avea niciun rol în jocul acela, în fierberea aceea interioară. Era totul înlăuntru. Era doar o nemulţumire de sine, o nemulţumire faţă de incapacitatea mea de a controla lucrurile şi mai ales de a-mi controla gândurile. Şi purtarea.
M-am tot întrebat după aceea când am rememorat întâmplarea, din nou şi din nou, de ce nu s-a întâmplat atunci. N-am ştiut să-mi explic şi nici acum nu ştiu. Avea să se întâmple mai târziu, nu mult mai târziu. Ne trecuse. Ei aproape de tot, căci aşa era ea, acum arunca furioasă cu ceaşca de cafea după mine, două clipe mai târziu îmi zâmbea languros trecându-şi degetele cu unghii viu colorate peste buzele umede, mie cât să-mi regăsesc echilibrul, căci oricât încercam să şterg cu buretele cuvintele şi gesturile, ele rămâneau impregnate în memorie ca o pată de ketchup din ce în ce mai palidă, dar continuu prezentă, pe faţa de masă pentru oaspeţi oricât ar fi fost ea spălată şi supraspălată. Eram în parc. Era cald, era soare, o funie lăsată din cer pentru a te ajuta să te înalţi deasupra clipei. “Îmi aduci te rog un suc?” îmi zâmbise ea aşezându-se pe bancă şi ridicând un picior pentru a-l aşeza domol peste celălalt, dezgolind de sub fusta scurta o coapsă fierbinte şi ademenitoare.
M-am grăbit să-i caut băutura răcoroasă, m-am depărtat, m-am lansat pe poteci nebătute în căutarea unei scurtături, dar încet încet am început a mă pierde între învolburările de verde pai ale parcului. Pierdusem orice scop, sticla aceea mai mult se depărta decât să se apropie, devenind tot mai transparentă şi topindu-se în unduirile dogoritoare ale soarelui. Era mai degrabă o căutare de sine, o căutare a unor ancore în care să mă înham pentru a-mi păstra nealterate contururile. Şi dintr-o dată, cu totul neaşteptat am zărit-o. Stătea pe bancă aşa cum o lăsasem cu coapsa aceea dezvelită ca o afrodită de piatră vorbind lumii despre perfecţiunea femeii. I-am făcut semn dar ea nu m-a văzut, părea adâncită în gânduri. Şi atunci… atunci s-a întâmplat ciudăţenia. Am făcut un pas, doar un pas şi am dat peste zidul de sticlă groasă. La început nici nu mi-am dat seama ce e. L-am pipăit atent cu degetele. Era rece. Rece pentru ziua aceea toridă. Am crezut că e doar o iluzie, rod al imaginaţiei mele dealtfel destul de bogată. Am pipăit cu palmele în stânga şi în dreapta şi nu părea să se termine. Apoi am început să mă sperii. Zidul acela apărut ca din pământ pentru a ne despărţi. Am luat-o la fugă în stânga, total aleatoriu la stânga, în speranţa că voi putea ocoli zidul, dar nici vorbă. Nu se oprea niciunde, era lung, foarte lung, nesfârşit. Apoi am încercat să cântăresc momentul, să mă rup din învăluirea emoţiilor şi să judec limpede. În spate parcul, oamenii, florile. În partea cealaltă parcul, oamenii, florile. Ca într-o oglindă. Asta m-a pus pe gânduri. Deci nu noi eram despărţiţi de zidul cel gros. Eram… Apoi dintr-o dată m-am zărit pe mine. Da, da, eram chiar eu fără nicio îndoială. Aduceam bucuros sticla de suc. M-am aşezat pe bancă, i-am cuprins umerii şi am sărutat-o. Apoi am început să ne şoptim cuvinte abia conturate, alunecând pe buze ca un şirag de mărgele picurându-se una dintr-alta. Eram eu şi nu eram eu. Era ceva altfel în comportamentul bărbatului purtând pe umeri trupul meu. Dar era ceva deosebit şi în comportamentul femeii de dincolo. Era ea şi nu era. Exista o limpezime a imaginii, a gesturilor, a cuvintelor, o plutire în tot ceea ce se întâmpla acolo, ca şi cum lucrurile s-ar fi desfăşurat pe Marte sau pe Luna. Eram gelos pe bărbatul acela, cel care înconjurase atât de tandru cu braţele umerii femeii. Părea eliberat de orice greutate, părea imponderabil. Pentru o clipă m-am gândit că dincolo de zidul de sticlă oamenii nu au greutate. Nu ştiu de ce, dar aceasta era senzaţia stranie pe care o simţeam privind de dincoace, că oamenii erau imponderabili ca şi cum nimic nu i-ar fi atras pe Pământ.
“Ei, ai adus sticla aia de suc?! Mi-e o sete de mor!” am auzit în spate glasul ei. Am aruncat o privire peste umăr. Mă privea jumătate amuzată jumătate îmbufnată, ca un copil care nu şi-a primit jucăria dorită dar care încă mai speră că promisiunea se va transforma în realitate. Era ea cu siguranţă. Am privit înapoi spre femeia de dincolo de peretele de sticlă, dar zidul nu mai era, şi nici femeia, erau doar parcul şi oamenii şi florile…
“O tâmpenie mai mare nici c-am mai auzit vreodată. Cum să dai peste un zid de sticlă?! Aşaaa… netam nisam în mijlocul parcului. De sticlă zici?! Aşa ca ăsta?” se maimuţăreşte ea, începând să pipăie cu palmele larg desfăcute un zid imaginar aşezat de-a curmezişul camerei între noi doi, târându-se în genunchi sau căţărându-se pe orice bucăţică de mobilă mai înaltă pentru a găsi un locşor în care spaţiul comunică şi prin care s-ar putea strecura în braţele mele. “Vorbeşti de parcă un OZN uriaş ar fi aruncat o cupolă de sticlă peste tine, doar peste tine”. Părea întradevăr o mare tâmpenie, cea mai mare tâmpenie posibilă şi totuşi era atât de real. Dacă s-ar fi întâmplat doar o dată aş fi zis că a fost un vis, dar s-a întâmplat din nou şi din nou. Şi am constatat că nu avea neapărat legătura cu ea. Ci cu mine, doar cu mine. De fiecare dată când simţeam că lumea începe să se gâtuie ca un fuior de nisip trecând prin despicătura subţire a unei clepsidre, ea se deschidea în altă parte, într-un spaţiu complementar în care totul căpăta sens oricât de complicate erau sinusoidele curgerii. Şi de fiecare dată mă aşezam tâmp pe bancă, sau într-un loc ferit sub coroana unui copac, urmărindu-mă cum continui ceea ce am început aici în partea cealaltă, într- o lume lipsită de orice greutate, cu personaje plutind parcă într-un acvariu imens, cu trupuri contopindu-se unul în altul sau risipindu-se în felii subţiri ca norii pe cerul de vară…
“Şi n-ai reuşit să ocoleşti niciodată zidul?! Dar să treci peste el ai încercat?” m-a întrebat ea într-o zi şăgalnic…

duminică, 22 decembrie 2013

Sărbători fe….

mmm… n-am să vă urez să aveţi sărbători fericite; am să vă urez să fiţi tot timpul fericiţi, nu doar mâine sau poimâine! ei bine, nici chiar tot timpul, şi asta ar fi ipocrizie; şi nu numai o ipocrizie da chiar o răutate, căci aţi mai putea degusta fericirea dacă v-aţi scălda cu totul în ea?!
şi vă mai urez să aveţi sănătate că-i mai buna decat toate, mai ales acum în timpurile astea tulburi în care ne e tot mai greu să deosebim ce e normal de ceea ce e ne-sănătos (în special la cap mă gândesc)
s-aveţi dacă nu bucurii şi fericire măcar împăcare, căci până urmă asta e ceea ce ne trebuie înainte de toate, să fim împăcaţi cu lumea, cu dejurîmprejurul şi mai ales cu noi înşine, iar apoi avem tot timpul din lume să croşetăm buclişoare pe marginea ei…
s-aveţi putere de muncă, să ştiţi unde vreţi să ajungeţi şi cum şi să aveţi olecuţă de noroc, aşaaa ca să se lipească toate ca lumea la un loc
iar de restu’ s-aveţi…  Spor!

sâmbătă, 7 decembrie 2013

Moşu

   Am amorţit în autocar. O sǎ opreascǎ oricum la una din benzinǎrii. Sunt obligaţi, ceva legat de odihna şoferului. De parcǎ odihniţi nu pot desconsidera regulile de circulaţie. Ohoho şi încǎ ce mai pot! Fac câţiva paşi pentru dezmortit oasele. E frig. E soare dar e frig. Şi înǎuntru şi în afarǎ. La dracu, pentru patru zile mi-am propus sǎ simt doar soarele. Încerc sǎ fac abstracţie de frig, mai ales de cel dinǎuntru. Nevastǎ-mea nu vrea sǎ coboare. Ei îi e bine aşa, ghemuitǎ în scaun, cu genunchii la gurǎ şi completând chestiile alea cu litere şi pǎtrǎţele, ceva în japonezǎ, niciodatǎ n-am ţinut minte cum le zice. Intru în magazinul benzinǎriei. Mi s-a fǎcut poftǎ de alune învelite în ciocolatǎ. Nu ştiu ce mi-a venit cu alunele astea învelite în ciocolatǎ, dar mi s-a fǎcut o poftǎ teribilǎ. Eiii, stiu… sunt pofticios la dulce, recunosc. La tot ce-i dulce! Dar ştiu şi sǎ mǎ abţin. Acum nu vreau. Mǎ învârt dupǎ rafturi în cǎutarea rotocoalelor aromate. Nu pare sǎ aibǎ. Aaa… ba da, au ceva care aratǎ întocmai. Înşfac o pungǎ şi mǎ grǎbesc cu ea înspre casǎ. În doi paşi apuc sǎ citesc pe pungǎ “bomboane de ciocolatǎ umplute cu coniac”. Nu mai vreau niciun fel de alune în ciocolatǎ, gata. Pun punga la loc şi mǎ duc sǎ mǎ uşurez. Mai sunt vreo douǎ ore pânǎ la Constanţa. Curat. Noroc cu benzinǎriile cǎ ai un loc decent unde sǎ o faci. Scutur, zipui, dau sǎ mǎ spal. Cu coada ochiului observ cum un bǎrbat mǎ priveşte de dincolo de geam. E urât şi bǎtrân. Are pǎrul mare ca o ciupercǎ crescutǎ în dezordine, barba albǎ şi deasǎ împrǎştiatǎ precum un tufiş de buxus netuns, fruntea ridatǎ, sprâncenele nestǎpânite. Poartǎ ochelari cu rame antice din baga şi mǎ priveste pe sub ei cu interes.
   Şterg mâinile repede şi dau sǎ ies pe uşǎ dar bǎtrânul continuǎ sǎ mǎ priveascǎ de dincolo de fereastrǎ, pe fugǎ şi el. Ceva e straniu în toatǎ povestea asta. Mǎ apropii de geam. Se apropie şi el. Îi întind mâna. Mi-o întinde şi parcǎ dǎ sǎ zâmbeascǎ. “Salut” dau uşor din cap. “Salut” dǎ şi el. Mǎ imitǎ? Întind un deget, rotesc braţul, strâmb din buze ca un copil prost. Omul ǎsta mǎ im… O nuuu… Nu se poateee… Nu e posibil aşa cevaaaa… Simt cum mi se înmoaie genunchii. Aceea nu e o fereastrǎ. E o oglindǎ. Şi atunci?! E posibil aşa ceva? E posibil ca bǎrbatul de dincolo dee… Nuuuu. Nici vorbǎ. Cum ar putea fi posibil aşa ceva?! E imposibil. Eu sunt un bǎrbat tânǎr, în putere. Ammm… sunttt…. Îmi plac alunele învelite în ciocolatǎ, florile, femeile frumoase, poveştile… Nici nu poate fi vorba ca eu sǎ fiu bǎrbatul acela. E adevǎrat cǎ nu mi-am mai verificat de mult timp buletinul. De la ultima mutaţie cred. Dar nici aşa! Sǎ mǎ fi schimbat atât de mult? Oh, Doamne! Îi privesc din nou atent fruntea încreţitǎ, ochii obosiţi dar vii, pielea crǎpatǎ, barba alba şi deasǎ. Nuuu! Nici vorbǎ. Cineva mi-a furat trupul. Undeva în excursia asta de patru zile cineva mi-a furat trupul şi mi-a lǎsat altul în loc. Nu e nicio îndoialǎ! Dar unde? Când? Cine ar fi putut sǎ o facǎ? Tipul ǎla din banca a doua din faţǎ! Din spatele şoferului! Tot timpul s-a uitat cruciş la noi de când ne-am urcat în autocar. Nu ştiu ce-am fi avut de împǎrţit. Sau poate tipul din Ploieşti de la Mall. Mi s-a pǎrut tare dubios. Cu tǎietura aia pe faţǎ. Şi cu ochii întunecaţi ca o nestǎvilitǎ mânie. M-a urmǎrit tot timpul prin magazine şi când am intrat la toaletǎ a intrat dupǎ mine. Doar noi doi. Ar fi putut s-o facǎ fǎrǎ probleme. Sau poate tipul de la hotel. Nu i-am lǎsat niciun bacşiş. N-aveam schimbat. Am zis cǎ o sǎ-i las în ultima zi, dar la felul în care s-a purtat cu noi în celelalte zile… Precis el a fǎcut-o. Avea şi mobilul, avea şi cheia de la camerǎ. Ar fi putut s-o facǎ liniştit cât timp noi dormeam. N-ar fi trezit nicio suspiciune şi nu l-ar fi deranjat nimeni. Noi oricum eram rupţi de obosealǎ în fiecare searǎ. Dupǎ masa de searǎ burta atârna mai greu ca un marsupiu de cangur cu incumbentu la fereastrǎ. Eram îngrozit. Absolut îngrozit. Cum aveam sǎ-mi recuperez trupul? Trupul meu ǎla suplu. Bineee, cu un pic de burticǎ, cu un pic de spinare adusǎ. Dar suplu ce naiba, nu ca al ǎstuia. Cui puteam sǎ mǎ adresez?! Cui puteam sǎ explic ce s-a întâmplat?! Mǎ şi vedeam ca Sandra Bullock în “The net”, fǎrǎ identitate, veşnic pe fugǎ, urmǎrit de propria umbrǎ care nici mǎcar nu e a mea. Mi-am ridicat gulerul paltonului, mi-am rǎvǎşit bretonul peste ochi şi am ieşit afarǎ. Fata de la casǎ cred ca s-a prins de ceva cǎci atunci când am trecut pe lângǎ ea m-a privit fix în ochi. Aşa, baaaang! Fix în ochi, ca şi cum ar fi scos de sub tejghea un pistol şi mi l-ar fi înfipt în piept: “laşi aici tot ce ai pe suflet şi poţi sǎ ieşi; iar eu n-am sǎ anunţ poliţia”. Dupǎ ce am trecut şi-a mai aruncat ochii de câteva ori dupǎ mine. Mai trecea un produs prin scaner, se mai uita dupǎ mine, iar trecea un produs prin scaner iar se mai uita dupǎ mine. Pânǎ la urmǎ ţinându-mǎ departe de orice fǎpturǎ omeneasca m-am apropiat de autocar şi pândind sǎ nu fie nimeni în preajma uşii am urcat.
   Planul era simplu. Înainte de toate îmi trebuia un loc sigur unde sǎ mǎ pot ascunde fǎrǎ sa dau ochii cu lumea. Nimeni nu m-ar fi recunoscut în halul în care arǎtam. N-aş fi putut explica nimǎnui ce s-a întâmplat cu mine şi cum am putut ajunge în halul acela. Doar dacǎ… Dar nu, nu se putea sǎ mǎ fi schimbat atât de mult de la ultima mutaţie. Nici vorbǎ! Apoi ar fi urmat sǎ-mi caut trupul. S-o iau usurel înapoi pe urmele trecerii noastre prin lume şi sǎ-l gasesc. Şansele erau mici. Ştiam. Una dintr-o mie?! Una din zece mii?! Naaa… probabil una dintr-un milion. Unde sǎ mai gǎseşti aşa corp bine legat, cu cap sǎnǎtos înfipt între umeri, grijuliu proporţionat…?! L-ar fi lǎsat cineva care l-a gǎsit pe marginea bordurii?! Sau l-ar fi predat la poliţie?! Ehhh…
   Dar n-a fost sǎ fie. Nici n-apucasem bine sǎ ne punem în mişcare cǎ nevastǎ-mea cu pixul într-o mânǎ şi revista în ailaltǎ aruncǎ ochii înspre mine.
   - Auzi tu?! “Bǎrbat la sfârşitul cǎlǎtoriei” din trei litere. În concediu?! Liber?! Ce dracu o fi?
   M-a pocnit cu asta drept în moalele capului. Dacǎ ar fi luat o piatrǎ de pe marginea drumului şi m-ar fi pocnit cu ea în ceafǎ n-aş fi simţit durere mai mare. Era evident “moş”, dar buzele parcǎ mi se lipiserǎ cu superglue. Nu puteam descleşta gura. În schimb mi-am ridicat şi mai mult gulerul şi am încercat sǎ mǎ cufund în tǎcere.
   - Zi dragǎ! Ce-i? Hai cǎ mai am trei cuvinte şi-l termin şi p-ǎsta. Şi cu asta închei şi pagina doişpe – insistǎ nevastǎ-mea aruncând ochii încruntaţi cǎtre mine. Ea e îndârjitǎ, cand vrea sǎ obţinǎ ceva ştie cum s-o facǎ. Şi nu dǎ greş.
   N-apuc sǎ încerc sǎ dezlipesc iar buzele când o aud ţipând din toţi rǎrunchii.
   - Staaaaaaai! Stoooooop.
   Apoi se ridicǎ brusc în picioare şi începe sǎ cerceteze agitatǎ interiorul autocarului.
   - Opreşte dom’le. Opreşte, n-auzi?! L-am pierdut pe bǎrbat-miu. A rǎmas la benzinǎrie. A uitat sǎ urce tǎntǎlǎul. Şi dumneata cine eşti dom’le - se oţǎrǎşte ea cǎtre mine cǎutându-mi ochii, în timp ce eu încerc din rǎsputeri sǎ-mi feresc chipul.
   Şoferul frâneazǎ şi dupǎ câteva parlamentǎri evident perdante cu nevastǎ-mea trece pe banda de urgenţǎ şi începe sǎ dea înapoi. A trebuit sǎ cobor, ce era sǎ fac?! Ea a coborât dupǎ mine şi a luat la purecat toţi bǎrbaţii. Bineînţeles cǎ n-a gǎsit altul. Acum stau încuiat în WC-ul de la benzinǎrie şi scriu toatǎ povestea asta incredibilǎ pe onenote-ul de la telefonul cel nou. L-am sunat pe frate-miu sǎ vinǎ de la Brǎila sǎ mǎ ia. Dracu ştie cum o sǎ mǎ descurc şi cu el. Da avem noi semnele noastre. El o sǎ mǎ recunoascǎ sigur. Dar eu pe el?! În toţi anii ǎştia…

marți, 12 noiembrie 2013

Cordonul ombilical şi toboganul de gunoi (partea a doua)

- Cine eşti? Din ce sectǎ faci parte? Din ce lume vii? – am întrebat-o brutal imediat ce a intrat pe uşǎ, apucând-o instinctiv de umǎr ca şi cum aş fi vrut sǎ mǎ conving înainte de toate cǎ e os învelit în carne.
Cristina mi-a apucat cu delicateţe mâna, a împins-o îndǎrǎt, apoi a trecut pe lângǎ mine ca şi cum i-aş fi adresat doar un simplu bunǎ ziua. Am urmǎrit-o cu privirea încordatǎ cum se descalţǎ, cum îşi agaţǎ geanta în cuier, cum îşi scoate cu gesturi moi puloverul. L-a aşezat atentǎ pe spǎtarul scaunului, singurul scaun cu spǎtar pe care îl aveam, apoi m-a privit în ochi cu o urmǎ de zâmbet dulce ascuns undeva înapoia privirii.
- Ce te face sǎ crezi cǎ sunt altfel decât tine?
Eram un vulcan. Simţeam lava cum urcǎ din stomac fierbinte, rugoasǎ, o simţeam în gât, în cerul gurii. Am încercat sǎ mǎ stǎpânesc. Am arǎtat cu degetul înspre toboganul de gunoi. Cristina a dat uşor din cap, clǎtinându-l abia perceptibil. Nu mi-a rǎspuns însǎ. A început sǎ se încrunte şi sǎ-şi roteasca ochii înlǎuntru cǎutând parcǎ ceva anume între gândurile depozitate în cotloane întunecoase cu vreme multǎ în urmǎ. În loc de rǎspuns a ridicat din nou ochii blânzi cǎtre mine şi m-a privit grav ca şi cum în ceea ce ar fi urmat sǎ-mi spunǎ ar fi stat tot echilibrul lumii. Şi aveam sǎ-mi dau seama mai târziu cǎ exact aşa şi era.
- Poţi sǎ-mi explici ce este realul?
N-am avut replicǎ. Primul impuls a fost sǎ izbucnesc în râs. Dar n-am fǎcut-o din respect pentru ea. Nu puteam s-o fac.
- Ce e realul?! – am bombǎnit eu cu ochii în podea. Ce e realul?!
Mintea a început sǎ se rostogoleascǎ ca o roatǎ de hamster pe care aleargǎ în fuga mare fǎrǎ sǎ înainteze gândul rotund. Nu reuşeam sǎ mǎ focalizez pe o idee, nu reuşeam sǎ leg deloc nedumeririle mele cu întrebarea Cristinei.
- Ce e realul?! Ce întrebare e asta? Realul e ceea trǎim, ceea ce ne înconjoarǎ, ceea ce atingem cu mâna, privim cu ochii, ceea ce auzim, mirosim, simţim cu sufletul.
- Tu crezi cǎ trǎieşti în real?
De data asta nu m-am putut abţine sǎ nu zâmbesc.
- Hei, doar nu suntem în Matrix aici. Bineînţeles cǎ trǎiesc în real. Uite, pot sǎ te ating, pot sǎ te sǎrut, pot sǎ vorbesc cu tine, iar tu mǎ auzi, mǎ înţelegi. Nu, aici nu e Matrix, nu existǎ lumi paralele.
- Nu asta vreau sǎ spun. Ceea ce vreau sǎ aflu de la tine e dacǎ îţi controlezi realitatea, dacǎ e realitatea ta, sau dacǎ ceilalţi sunt cei care construiesc cuibul în care trǎieşti. Poate cǎ pâna la urmǎ existǎ lumi paralele, lumea fiecǎruia dintre noi.
De data asta am înţeles unde vrea sǎ batǎ. Şi în principiu eram de acord cu ceea ce sugera. Mi-a înţeles acceptul de principiu şi a continuat.
- Şi dacǎ ei sunt cei care îţi controleazǎ realitatea, atunci ea e într-o continuǎ mişcare, într-o continuǎ transformare. Nimic nu e palpabil din ceea ce te înconjoarǎ. Totul e doar iluzie. Realitatea pe care te sprijini e o construcţie din beţe de chibrit într-o continuǎ rostogolire.
Şi fiindcǎ m-a vǎzut gânditor mi-a întins mâna. Am atins-o cu vârful degetelor.
- Cum e mâna mea?
- Rece.
- Eu cred cǎ e caldǎ. Am venit de pe drum, sunt încǎlzitǎ şi îmi pare caldǎ. Şi fiindcǎ eu îţi conturez realitatea pǎrerea ta nici nu conteazǎ, tu eşti doar cel în jurul cǎruia se ţese. Pǎrerea ta e singularǎ, doar tu o cunoşti. Noi suntem ţesǎtorii! Eu, tanti Lucreţia, nea Gigi, Angelica, Georgeştii şi toţi ceilalţi cu care interacţionezi.
Eram complet bulversat. Iar Cristina ştia.
- Uite. Sǎ luǎm exemplul lui Robinson Crusoe. Naufragiatul de pe insula pustie. Dacǎ nu ar fi fost salvat nimeni nu ar fi ştiut cǎ a trǎit pe insula aceea. Nimic din ceea ce a fǎcut nu ar avut nici cea mai micǎ însemnǎtate. Viaţa lui ar fi fost absolut invizibilǎ. Realitatea sa a devenit vizibilǎ doar fiindcǎ a apǎrut cineva care sǎ o developeze, care sǎ citeascǎ urmele lǎsate. Tu eşti refugiatul de pe insula pustie pânǎ când te ating eu. Atunci devii vizibil, atunci capeţi contur precum omul invizibil în momentul în care bǎutura minune îşi pierde puterea.
- Bun, sǎ spunem cǎ înţeleg ceea ce spui. Dar ce treabǎ are asta cu toboganul de gunoi, cu oamenii ǎştia din jur? Cu nebunia asta de aici! Ce vǎ adunǎ?
Fu rândul Cristinei sǎ zâmbeascǎ. Îşi scǎrpinǎ uşor cu vârful degatului mare îndoit cârlig bǎrbia apoi murmurǎ încet ca pe o confesiune tainicǎ pe care ar fi împǎrtǎşit-o pentru prima datǎ unui strǎin.
- Poate e greu de înţeles, dar pur şi simplu încercǎm sǎ ne construim singuri contururile. Trǎim într-o lume de umbre în care suntem doar reflecţia unui mǎnunchi de puncte luminoase, ochii tǎi, ai lui, ai ei, ai lor. Noi încercǎm sǎ fim propriile noastre umbre. Încercǎm sǎ ne rupem de o construcţie care se ridicǎ în jurul nostru închizându-ne ca o colivie şi sǎ ne conectǎm la nesfârşire, la Univers. Atât!
Cristina rǎmase cu vorbele suspendate în aer pentru o clipǎ ca şi cum ar fi cumpǎnit dacǎ era corect sǎ dezvǎluie şi ultimul secret sacru pe care îl mai deţinea, apoi îşi scǎrpinǎ din nou bǎrbia cu gestul acela ciudat ţinând degetul mare încovoiat ca un cârlig şi continuǎ.
- Aici, în blocul acesta, putem jupui pojghita de fals care acoperǎ realitatea atunci când vrem sǎ ne descotorosim de lumea iluzorie creatǎ de alţii şi sǎ dezvelim alta nouǎ ca o paginǎ albǎ de hârtie.
- Pojghiţǎ de fals, realitate dezvelitǎ… - am bombǎnit eu depǎşit iar de vorbele fetei.
- Da, da, pojghiţǎ de fals.
Şi pentru a-şi întǎri spusele, mǎ luǎ de mânǎ şi mǎ trase dupa ea pânǎ în bucǎtǎrie. Acolo se ghemui pe vine în colţul încǎperii lângǎ calorifer, sub geam şi zgâriind uşor cu unghia o bucatǎ de gresie îmi arǎtǎ.
- Uite vezi?! Aici pojghiţa de care îţi vorbeam este atât de subţire încât o poţi desface cu unghia.
Am privit cu ochii cât cepele locul pe care mi-l arǎta victorioasǎ. Era o placǎ de gresie ca toate plǎcile de gresie din blocurile vechi, albǎ cu vinişoare gri indicând o uşoarǎ îmbǎtrânire, care pǎrea sǎ fie acoperitǎ cu o folie subţire de plastic identicǎ cu placa pe care o acoperea, ca şi cum folia aceea ar fi fost o replicǎ finǎ, sau o copie de pus la dosar a ceea ce se afla dedesubt.
- Dacǎ tragi uşor de colţul acesta tot ceea ce acoperǎ realitatea se jupoaie pur şi simplu, se şterge şi dedesubt nu rǎmâne decât adevǎrul, realitatea ta nealteratǎ – mai adǎugǎ ea triumfǎtoare.
Am rǎmas cu gura cǎscatǎ şi cu ochii cât cepele. Toatǎ polologhia Cristinei despre realitatea mea construitǎ de cei cu care interacţionez era oarecum de înţeles, dar treaba cu gresia aia care se jupuia ca o blanǎ de oaie mi se pǎrea un SF de prost gust.
De altfel nici nu am avut prea multǎ rǎbdare şi în ziua imediat urmǎtoare, când am rǎmas singur acasǎ, am dat fuga în bucǎtǎrie, am îngenunchiat în colţul de lângǎ calorifer şi am început sǎ scurm cu vârful unghiei bucata de gresie pe care mi-o arǎtase Cristina. Gresie cu gresie, folia se desfǎcea fǎrǎ niciun efort ca un tapet vechi care lǎsa loc zidului original. Pe mǎsurǎ ce înaintam îmi pǎrea cǎ sub pojghiţa subţire totul aratǎ la fel ca pânǎ atunci. Când am terminat însǎ complet de jupuit dejurîmprejurul am rǎmas înlemnit. Din apartamanet dispǎruse orice urmǎ a Cristinei. Hainele, urmele de pantofi cu toc de la intrare, deodorantele din baie, florile, cǎrţile, grǎsimea de pe aragaz, zaţul din ceaşca de cafea. Totul dispǎruse. Tot, tot. Cristina avusese dreptate. Împrejur nu rǎmǎseserǎ decât urmele mele. Am dat fuga la uşa de la intrare şi am deschis-o în vitezǎ. Ohhh… Înapoia ei nu se mai afla nimic. Absolut nimic! Doar o noapte nesfârşitǎ. Nu tu hol, nu tu bloc, nu tu cer… Nimic, nimic, doar abisul. Şiii… toboganul de gunoi. Da, toboganul de gunoi era acolo, drept ca vrejul de fasole al lui Jack, pornind de undeva de jos din genuni şi pierzându-se sus în nesfârşit. Doar din loc în loc se iţeau din burlanul rotund nişte excrescenţe scurte şi oblice asemeni unor muguri.
“Noi încercǎm sǎ fim propriile noastre umbre. Încercǎm sǎ ne rupem de o construcţie care se ridicǎ în jurul nostru închizându-ne ca o colivie şi sǎ ne conectǎm la nesfârşire, la Univers.” Aşa îmi spusese Cristina iar mie mi se pǎruse cu totul şi cu totul stupid. Acum nu mi se mai pǎrea deloc stupid. Am zâmbit şi am pus uşor un picior în faţǎ. Conform aşteptǎrilor sub talpa piciorului meu, urmǎrind atent conturul ei, apǎru o placǎ de gresie. L-am întins apoi pe al doilea şi o altǎ placǎ de gresie având forma piciorului meu, stâng de aceastǎ datǎ, apǎru în neant plutind parcǎ asemeni unei frunze fosforescente în întuneric. Ceilalţi paşi pânǎ la toboganul de gunoi au fost o nimica toatǎ.
De acum totul se lega de minune.

(sfârşit)

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Cordonul ombilical şi toboganul de gunoi

Pentru mine îndârjirea cu care Cristina a susţinut să ne mutăm în blocul acela din Drumul Taberei a fost de neînţeles. Ea care răspundea invariabil oricărei propuneri venite din partea mea cu un zâmbet larg şi cu un daaaa prelung şi suav precum parfumul continuu rostogolitor al trandafirilor, părând a trece în zbor ca o mireasmă pe deasupra cuvintelor mele, a avut atunci o răbufnire care m-a uimit. „O să ne mutam acolo!” a bătut din picior zguduind pământul, cu pumnii încleştaţi şi cu buzele strânse înciudat de-ncepuseră să se încreţească spre mijloc ca pieliţa perei pe prichici, de parcă hotărârea aceea ar fi fost o decizie de viaţă şi de moarte, pentru a se răsuci apoi pe călcâie şi a pleca val-vârtej fără să arunce vreo privire în urma-i.
Blocul era unul ca oricare altul. Era din acelea vechi construite pe vremea comunismului, pătrate, cenuşii, anoste, nişte mumii de mastodonţi încremenite într-o stare de descompunere nedefinită. M-a mirat doar faptul că se numea AG13 în timp ce toate celelalte din jur până hăt departe aveau un cod care începea cu M, M17, M22, M25, ca şi cum cineva i-ar fi prins intentionat la butonieră un mic ghizmo care să-l scoată din rânduiala firească a lucrurilor, dar am pus asta pe seama faptului că era singurul cu zece etaje, în timp ce toate celelalte care ne înconjurau aveau doar trei. Nici oamenii din bloc nu îmi păreau altfel decât ceilalţi pe care îi întâlnisem până atunci. Tanti Lucreţia de la parter era ca orice tanti Lucreţie care stă la parter, bătrână, şchioapă, surdă dar extrem de curioasă, spionând pe vizor orice mişcare ce viza transferul uman de-o parte şi alta a uşii de la intrare, nea Gigi de la trei era ca orice mecanic auto, burtos, veşnic unsuros şi mare băutor de bere, Angelica de la doi cu picioare lungi până la gât şi cu bustul bine ajustat eraaa, eraaa, era în fine ca orice Angelică de la doi, Georgeştii de zivavi de Angelica căsătoriţi de 47 de ani erau ca orice cuplu căsătorit de 47 de ani, ea extrem de pisăloagă iar el complet imun la toate vorbele ei „Georgele, mâine mergem să luăm varză că uite a dat deja bruma” „Mergem mămă, mergem” „Georgele, mai bine mergem întâi să luăm conopidă şi gogonele şi pe urma varză, ca varza mai ţine” „Da mămă, conopidă şi gogonele luăm” „Georgele, da ştii ce, mai bine mergem sâmbăta viitoare nu mâine că vineri vine pensia şi după ce plătim apa, curentul, teveu, cablu, căldura şi abonamentul la spa luăm gogonelele din ce rămâne” „Da mămă, aşa facem”, iar deasupra Georgeştilor, faţă în faţă cu nea Gigi, eram noi, adică eu cu Cristina, doi tineri oarecare, proaspăt căsătoriţi şi cuminţi tare.
O vreme totul a mers cum ar fi trebuit să meargă. Asta până într-o zi când am vrut să ies şi să duc gunoiul. Nu ştiu dacă ştiţi dar blocurile astea de zece etaje au un sistem de colectare a gunoiului astfel încât sa nu fii nevoit să cobori până la parter, la ghenă, de fiecare dată când mizeria umană a atins buza găleţii. Un tub de tablă cam de vreo patruzeci în diametru urcă de la parter până la ultimul etaj având la fiecare nivel câte o deschidere pe unde poţi lansa gunoiul care alunecă apoi pe tubul de tablă ca pe un tobogan pentru a sfârşi în cele din urmă într-unul din tomberoanele pătrate amplasate sub el. Ei bine, am făcut această scurtă prezentare pentru a înţelege mai bine ceea ce urmează, căci tot ce a urmat, iar eu vă voi povesti totul cu lux de amănunte, are strânsă legătură cu sistemul ăsta de colectare a gunoiului. Revenind la povestea mea, cum spuneam ieşisem din apartament cu gândul să arunc gunoiul pe tobogan. De cum am intrat însă în cămăruţa unde era toboganul am început să am ceva suspiciuni. Era extrem de curat în încăperea cu pricina. De obicei în chicineta aceea mică trebuie să intri cu un cârlig agăţat de nas căci locatarii aruncă, la o evaluare absolut personală şi fără pretenţii de reprezentativitate, cam trei sferturi din gunoi pe gaura de tablă şi un sfert pe jos, astfel încât până vine femeia de servici (dacă vine) să dea cu mătura, cojile de legume şi fructe, maţele de la pui, peştele stricat, resturile de la prânz şi multe altele se lăfăie pe buza de tablă a toboganului şi pe pardoseală stricând iremediabil atmosfera. Ei bine în ziua aceea cămăruţa era absolut curată, dar când spun absolut înseamnă absolut, adică era ca nouă. Nu părea să fi fost folosită vreodată în scopul pentru care fusese construită, deşi nu prea îl vedeam eu pe nea Gigi coborând ameţit de alcool până la parter la tomberoane pentru o amărâtă de găleată şi aia plină cu gunoi. Când am deschis capacul toboganului am rămas şi mai surprins. Nu cred că pot explica foarte bine motivul dar am avut senzaţia că din interiorul tubului se revarsă către exterior abisul. Da, da, ştiu, nu râdeti! Chiar aşa, abisul. Nu ştiu cum de mi-a venit tocmai ideea asta cu abisul, dar asta a fost senzaţia. Totul era negru înăuntru, dar nu de culoare neagră ci ca şi cum dincolo de capacul de tablă n-ar fi trebuit să se găsească nişte pereţi rotunzi de fier ci s-ar fi deschis nesfârşitul, abisul. Percepţia aceasta a fost amplificată şi de sunetul care venea dinăuntru. La început nu l-am băgat de seamă. Apoi a devenit din ce în ce mai evident ca şi cum foi subţiri de freamăt s-ar fi aşezat cuminţi una peste alta pentru a aduce la urechea muritorului de rând un murmur ronţăitor. Era un zgomot surd şi greoi, de parcă aş fi fost într-un submarin care se târăşte anevoios în adâncuri, iar tubul acela de tabla nu era altceva decât un periscop privind în jos, lumea fiind răsturnată iar noi plutind cu submarinul undeva deasupra ei şi sprijinundu-ne pe perisop ca o scoică pe picioru-i vânjos.
Pentru un timp m-am făcut că nu ştiu nimic, dar mi-am spionat atent vecinii. Şi spre totala mea surpriză am constatat că toţi, dar absolut toţi, chiar şi cei care stăteau la zece coborau să aducă gunoiul la ghenă şi niciunul, nici măcar unul singur, nu arunca gunoiul pe tobogan. Şi mai surprinzătoare a fost constatarea că vecinii mei nu ignorau total periscopul, ba intrau din când în când cu găleata în mână, o găleata absolut goală şi curată după mintea şi privirile mele, ridică capacul de tablă, varsă ceva peste marginea subţire şi se întorc apoi în apartamentele lor odioase pentru cine mai ştie ce acţiuni neînţelese. Era în mod clar o conspiraţie în care eu picasem de fraier, iar îndârjirea de care Cristina dăduse dovadă la momentul alegerii noii noastre locuinţe nu mai era de neînţeles.
Primul impuls a fost să sun la poliţie şi să dau în vileag totul, dar am renunţat imediat la o asemenea idee tembelă. Ce-aş fi putut să le spun?! Că vecinii coboară cu gunoiul la ghenă lăsând cămăruţa toboganului impecabil de curată?! Că din toboganul de tablă se prelinge în afară abisul dacă îi deschizi capacul rotund?! Că aud zgomote ciudate ca şi cum aş locui într-un submarin ce se târăşte într-o lume inversă pe fundul unei mări iluzorii?! Nici vorbă! M-ar fi trimis direct la spital. Dar ca să confirm cele observate, am profitat de absenţa de acasă a Cristinei, precum şi de retragerea în apartamentele proprii a ciudaţilor mei vecini şi am studiat din nou locul cu pricina. Nu o dată. Nu de două ori. Ci de zeci de ori. Cu acelaşi rezultat, aceeaşi senzatie stranie că locuiesc pe un submarin rupt de lume, pierdut undeva în Univers ca o corabie a argonauţilor brăzdând nesfârşitul şi că unica mea legătură cu lumea adevărată era tubul acela de tablă ca un periscop invers privind undeva spre interior. În afara celor din bloc ceilalţi începuseră să-mi pară nişte fructe de plastic într-un bol cu aspiraţii de cristal. Aşa că nu am avut de ales şi am confruntat-o pe Cristina.

vineri, 18 octombrie 2013

Durerea de cap (III)

continuarea povestii de aici

Vineri. Vineri era ziua lui de rǎsfǎţ. Lua masa la “Chez Sophie”. Înainte lua masa des la “Chez Sophie”, era un obişnuit al localului. Îl cunoşteau şi portarul şi fetele cu minijupe fluturânde şi şeful de salǎ şi Pierre Le Chef din mâinile cǎruia ieşeau nebuniile acelea culinare. Era un local discret, elegant, iar preţurile deşi mari nu erau exorbitante. Acolo îi adusese pe toţi partenerii sǎi de afaceri. Iar ei fuseserǎ cu toţii încântaţi apreciind mai ales savoarea mâncǎrurilor cu arome franţuzeşti. Bǎrbatul alese un platou gol de carton de pe care scuturǎ câteva resturi de prǎjiturǎ, şterse cu cotul urmele de cremǎ, apoi scoase din buzunarul de la piept o lingurǎ mare şi începu sǎ umple tacticos platoul manevrând cu dexteritate printre resturile rǎsturnate în tomberon. Ştia exact la ce orǎ sǎ vinǎ. Ora la care restaurantul era aglomerat, debarasarea se fǎcea în mare vitezǎ, carnea nu mai era separatǎ de garniturǎ, garnitura de sos şi resturile erau aruncate grǎmadǎ în cutiile de carton, iar cutiile în cele douǎ tomberoane pǎtrate din spate. “Chez Sophie” era micul sǎu secret, era momentul sǎu de desfǎtare. Nu-l împǎrtǎşise cu nimeni, îl pǎstra numai pentru sine. De altfel era un local numai pentru cunoscǎtori. De obicei îşi umplea farfuria şi se retrǎgea între case, pe iarbǎ sub salcam. Dar în seara aceea se aşezǎ pe bordurǎ, chiar acolo lângǎ tomberoane. Îşi suflecǎ mânecile şi începu sǎ rǎscoleascǎ prin cele adunate pe platou. Ca antreu salata de creveţi cu avocado arǎta destul de bine. Nu mai mâncase creveţi de mult timp, dar nici nu ţineau de foame. Aşa cǎ trecu repede peste ei şi adunǎ pedant cu vârful lingurii o cremǎ verzuie ce se rostogolea din interiorul unei bucǎţi de carne mici şi neagre. O întinse cu limba pe cerul gurii şi zâmbi mulţumit. Prepeliţǎ umplutǎ cu mousse de mǎsline negre şi ficat de gâscǎ în sos de legume. Nu-l încântase niciodatǎ vânatul mǎrunt, i se parea cǎ are carnea tare, dar Pierre pregǎtea felul acesta absolut încântǎtor. Rǎscoli în continuare cu vârful lingurii printre bucǎţile aruncate de-a valma în farfuria improvizatǎ şi descoperi o felie lungǎ şi roşie ca o limbǎ care îi lǎsǎ apǎ în gurǎ. Nu mai rezistǎ aşa cǎ rupse o fǎrâmiturǎ pe care o tǎvǎli prin sos şi o aruncǎ printre buzele tremurânde. Nu mestecǎ ci doar o plimbǎ cu limba dintr-un obraz într-altul. Bucata de peşte se topi singurǎ în câteva secunde. Un fior rece îl învǎlui din cap pânǎ-n picioare. Filé de barbun soté cu ştrudel de anghinare şi sos de coriandru. Încântat trecu rapid în revistǎ desertul. Creme Brullée cu smochine la cuptor şi scorţişoarǎ, stropit cu sos de fructe de pǎdure, lacrimi de ciocolatǎ umplute cu cremǎ de portocale şi Zabbayone et Champagne. Se relaxǎ, îşi îndreptǎ spatele şi începu sǎ mǎnânce tacticos. Întotdeauna avusese grija faţǎ de modul în care lua masa. Pe îndelete, fǎrǎ grabǎ, cu dumicaţi bine mestecaţi, cu înghiţituri mici. Şi mai ales rupt de realitatea stresantǎ care-l împresura. Aşa fǎcu şi în seara aceea.  

Bǎrbatul scrâşni din dinţi. Piciorul se umflase peste mǎsurǎ, pielea crǎpase, carnea frǎmântatǎ de puroiul înfometat se revǎrsase dezgustator. Dejuîmprejurul se umpluse de un miros insuportabil de hoit. Durerea îi anesteziase toate celelalte simţuri. Nu mai închisese un ochi de trei zile, iar de douǎ nu mai mâncase nimic, bǎuse doar apǎ. Întins pe patul improvizat sub pod, învelit în noapte şi înţepenit de durere îl privea fix în ochi pe Ritz. Avea ochii mici Ritz, excesiv de albi şi strǎlucitori ca şi cum îndǎrǎtul lor s-ar fi aflat douǎ ţepuşe de luminǎ. De cu o noapte în urmǎ Ritz se mai apropiase cu încǎ douǎ palme. În fiecare noapte se mai apropia puţin, încǎ puţin, apoi rǎmânea fix privindu-l drept în ochi cu privirea aceea sticloasǎ şi ascuţitǎ ca un bisturiu. Pânǎ sǎ cadǎ bolnav relaţiile sale cu Ritz fuseserǎ clar stabilite. I se permisese accesul în adǎpost, avea permisiunea de a cotrobǎi nestingherit, mai primea din când în când câte o coajǎ de pâine dar nu i se permitea sǎ se apropie la mai mult de un metru de culcuş. Proprietatea privatǎ trebuia respectatǎ. Cum nici omul nu-şi bǎga nasul în treburile şobolanului, aşa nici acesta nu avea dreptul sǎ calce poprietatea bǎrbatului. Dar lucrurile se schimbaserǎ complet de când cǎzuse la pat. Şobolanul nu numai cǎ-i invadase intimitatea, dar atitudinea spunea clar: "n-am sǎ mǎ mişc de aici pânǎ când n-ai sǎ crǎpi, am rǎbdare, dacǎ n-are sǎ se întâmple azi, are sǎ se întâmple cu siguranţǎ mâine". Îl privi atent. Nu mişcǎ niciun muşchi, nu clipea. Doar mustǎţile tremurau din când în când. Cu ele pipǎia clipa ce va sǎ vinǎ.
De cealaltǎ parte omul aştepta şi el. Când se pogora noaptea se culca pe cartoanele sale, se fǎcea ghem şi cu ochii mijiţi îl iscodea pe bolnav. Din când în când, se ridica, venea pânǎ lângǎ el, apoi vǎzând cǎ n-a murit se culca la loc cu ochii întredeschişi. Cel mai mult îl interesau bocancii. Ai lui erau ferfeniţǎ. Nici celelalte nu erau de lepǎdat. Mai ales pufoaica groasǎ cu care bǎrbatul dormea sub cap. Iarna nu era prea departe şi i-ar fi prins tare bine.
Bǎrbatul se trezi lac de sudoare. Nu adormise, leşinase. Ritz se apropiase la doar o palma de faţa lui. Îi simţea mirosul greu, respingǎtor. Doar ochii îi vedea, mici, sticloşi, incisivi. Ar fi putut sǎ-l atace fǎrǎ probleme, n-ar fi întâmpinat rezistenţǎ. Nu înţelegea de ce nu o face. Probabil din respect faţǎ de convieţuirea de pânǎ atunci. Omul se apropie şi el, încercǎ sǎ-l izbeascǎ cu piciorul pe Ritz dar acesta se feri agil, apoi privi scârbit spre chipul muribundului. Nu-şi dǎduse încǎ duhul, aşa ca se întoarse spre peretele de piatrǎ şi îşi scoase încǎ un chiştoc pe care îl aprinse cu mâini tremurânde. Omul nu avea nimic din îndârjirea şi persuasiunea şobolanului. Era doar nerǎbdǎtor. Terminǎ chiştocul aprins, se apropie din nou de patul muribundului, îi zǎri pieptul umflându-se, apoi se rezemǎ iar de perete şi continuǎ sǎ fumeze. Bǎrbatul icni. Ştia cǎ zarurile fuseserǎ aruncate. Şi totuşi o forţǎ interioarǎ, independentǎ de controlul sǎu, pe care nu putea sǎ înţeleagǎ de unde vine îl fǎcea sǎ se târascǎ spre încǎ o dimineaţǎ cu speranţa ascunsǎ cǎ va apuca şi înserarea.
Se trezi iar într-un lac de sudoare. Întinse instinctive mâinile şi picioarele pentru a se dezmorţi. Tresǎri. Nu mai simţea durerea. Glezna nu-l mai supǎra. De fapt nici n-o mai simţea. Desfǎcu palmele strânse ghem şi le lǎsǎ sǎ se aştearnǎ uşor pe lângǎ trup dar aceasta se retraserǎ degrabǎ speriate. Le deschise iar, rǎsfirǎ degetele şi le apǎsǎ uşor în jos. Palmele nu mai gǎsirǎ cartonul tare şi rece ci uimite atinserǎ un aşternut fin şi moale. Cineva din apropiere îi surprinse mişcǎrile, se aplecǎ grǎbit asupra-i şi începu sǎ-i tamponeze uşor fruntea. Bǎrbatul miji ochii. Era o femeie bǎtrânǎ cu faţa zbârcitǎ, cu ochii adânciţi în orbite, cu pǎrul complet alb strâns într-un coc deşirat la spate. "Cine-o fi hoaşca?! - gândi bǎrbatul. Unde sunt?! Am murit şi am ajuns în rai?!" Probabil cǎ ar fi acceptat ideea raiului dacǎ n-ar fi apǎrut în peisaj femeia. Rai cu babe nu şi-ar fi imaginat niciodatǎ. Îngeri, îngeroaice, heruvimi, dar nu babe. Îşi roti uşor ochii împrejur atât cât îi permiteau pleoapele grele. Nu era în rai! Dar nici în adǎpostul de sub pod. Era într-un pat adevǎrat cu saltea moale, cu pernǎ, cu aşternut curat. Într-o mânǎ avea înfipt un ac care se prelungea cu un tub ce se pierdea undeva în stânga îndǎrǎtul privirii. În gurǎ avea lipit cu leucoplast un alt tub care alunecase uşor pe gât. Nu era nici în rai, nu era nici vis, era într-un spital. Încercǎ sǎ-şi mişte piciorul beteag dar nu simţi nimic.
Femeia terminǎ de tamponat fruntea şi vǎzându-i ochii crǎpaţi şi uşoara-i tremurare a trupului murmurǎ:
- Puiul mamii. Puiul mamii. Gata! S-a terminat. Eşti bine acum.
Bǎrbatul se zgâlţâi ca în urma unei electrocutǎri. Simţi cum un şuvoi de lame ascuţite încep sǎ coboare dinspre creier prin sânge cǎtre celelalte pǎrţi ale trupului sfârtecându-i înlauntrul. Îl cuprinse o sfârşealǎ grozavǎ. De undeva de departe o luminǎ albǎ rotundǎ şi micǎ dar puternicǎ precum ochii lui Ritz se apropia ca un tren.
- Puiul mamii, gata, de-acum totul o sǎ fie bine - mai auzi depǎrtându-se.

(sfarsit)

duminică, 6 octombrie 2013

Hainele cele noi ale împǎcatului (povestiri foarte scurte)

Şedeam alǎturi de Ilie pe scǎunelele mici cu trei picioare aşezate în jurul mǎsuţei rotunde de lemn mirosind a salcâm. Descoperisem culoarea şi o împrǎştiam amândoi cu mânecile suflecate şi cu degetele îmbibate asemeni unor peneluri groase şi moi peste tot ceea ce ne ieşea în cale, peste filele de hârtie, peste masǎ, peste podeaua de lut, peste pereţii de paiantǎ şi mai departe dincolo de cerdac, peste lighioanele din ogradǎ, peste uliţa destupatǎ, peste copacii din deal…
“Împǎrat e gol, împǎratul e gol” a început sǎ strige Agripina cuvintele din povestea lui Moş Prunǎ auzitǎ cu o zi înainte, când a intrat în odaie şi a dat cu ochii de mine, oprindu-se lângǎ pantoful meu şi privindu-mǎ aprig în sus ca şi cum ai cǎta nuca ascunsǎ în copacul înalt. Şi atunci m-am ruşinat de goliciunea mea. Peste trupul firav al bǎiatului au început a creşte dintr-o datǎ picioare butucǎnoase şi grele, mâini cu pielea arsǎ de soare şi de timp, masca cu crevase adânci şi barba şi pǎrul alb şi nevǎzul şi astmul…
Iar eu chircindu-mǎ ca un fǎt în pântecul mamei cǎci tare mǎ mai durea creşterea asta a lor……

sâmbătă, 21 septembrie 2013

tresǎrire

sǎ atingi coapsa dezvelindǎ a unei femei ce se topeşte în palmǎ… e mai mult ca maimultul…

duminică, 15 septembrie 2013

14 puşcǎriaşi au fost arestaţi

poliţiştii români au arestat zilele trecute 14 puşcǎriaşi (dintre care opt din Penitenciarul Galaţi, câte doi din penitenciarele Iaşi şi Tulcea şi câte unul din penitenciarele Craiova şi Mărgineni-Giurgiu); în urma percheziţiilor efectuate în celulele acestora au fost descoperite mai multe telefoane mobile, carneţele şi pixuri care au fost confiscate; cu ajutorul lor puşcǎriaşii înşelau persoane slabe de inimǎ prin metoda “accidentul”; nu se cunoaşte locul în care au fost duşi arestaţii…

joi, 12 septembrie 2013

Navetistul (povestiri foarte scurte)

E şase şi-un sfert. Petricǎ stǎ la marginea şoselei aşteptând autobuzul cǎtre şantier. Are cǎmaşǎ cadrilatǎ cu mâneci scurte, pantaloni de stofǎ uzaţi dar traşi la dungǎ care îi atârnǎ larg în brǎcinari şi o şapcǎ cu înscrisul “New York Yankees” ce a fost cândva bleumarin cu dungulite albe dar acum a ramas doar bleu. Petricǎ e proaspǎt bǎrbierit aşa cum a fost în fiecare zi din cei aproape treizeci de ani de muncǎ. Cu gentuţa în care îşi ţine sendvisul şi sticluţa cu cafea strâns cuprinsǎ în stânga, Petricǎ o ridicǎ pe dreapta şi salutǎ scurt. E Victor. Victor trece întotdeauna primul. Nu c-ar fi cel mai harnic, dar are drumul cel mai lung şi trebuie sǎ-şi ia o rezervǎ de timp. Face Constanţa, zona betoane. Îi cunoşte pe toţi, şi pe Victor, şi pe Emil şi pe Ionicǎ şi pe Rangǎ şi pe Petrosin şi pe Roşcovan şi pe Scatiu. Pe toţi îi cunoaşte.
Trece în fuga mare şi Emil. Petricǎ ridicǎ din nou mâna salutându-l scurt, aproape mecanic, dar în acelaşi timp cu tandreţe. Seamǎnǎ cu un tatǎ încremenit de emoţii care îşi salutǎ copilul ce pleacǎ departe în lume. Are o ţinutǎ ţeapǎnǎ, sobrǎ, de cantonier mândru de importanţa muncii sale, ridicând semnul verde rotund în timp ce acceleratul aleargǎ şuierând pe lângǎ bariera manualǎ de care are atâta grijǎ. Trece şi Rangǎ. El face Medigidia. Rangǎ e cel mai iute dintre toţi. Cǎlǎtorii nu prea îl au la inimǎ, pentru cǎ le rǎscoleşte mǎruntaiele la fiecare cursǎ. Întruna îl boscorodesc. Trec apoi şi Emil şi Ionicǎ şi Petrosin şi Roşcovanul şi Scatiul. Toţi trec. Scatiul e ultimul. El adunǎ oamenii din satele apropiate. Petricǎ îl salutǎ şi pe Scatiu, apoi îşi scoate şapca, îşi sterge fruntea nǎduşitǎ şi porneşte încovoiat cǎtre casǎ. Se dezbracǎ având grijǎ sǎ-şi aşeze atent hainele pe umeraş, îşi mǎnâncǎ pe îndelete sendvişul şi îşi bea cu guri mari cafeaua, apoi se urcǎ înapoi în pat lângǎ nevastǎ.
Viaţa poate fi obositoare, tare obositoare.

sâmbătă, 31 august 2013

Chirpici (continuare)

Chirpici privi în direcţia indicatǎ de Preducea. Arǎta spre un stâlp înalt pe care spânzurau mai multe antene. Dǎdu nepǎsǎtor din umeri.
- Bǎ! Tu ştii ce-ai în gurǎ?! – întrebǎ Preducea pe un ton sfǎtos înfigându-şi mâinile în şolduri ca o ţaţǎ în piaţǎ.
Chirpici tǎcu stânjenit. “O hazna” ar fi vrut sǎ-i rǎspundǎ, dar ştia cǎ afundarea aceea în meandrele concretului nu-i fǎcea niciodatǎ bine. Era pur şi simplu un masochism. Evita întotdeauna sǎ vorbeascǎ despre dinţii sǎi şi despre sofisticata proteza dentarǎ care începuse deja sǎ se contopeascǎ cu maxilarul.
- O antenǎ bǎǎǎ… şi-ncǎ una meseriaşǎ! – sǎri Preducea cu o variantǎ de rǎspuns la care Chirpici nu s-ar fi gândit niciodatǎ. O an-te-nǎ! – repetǎ el apǎsând fiecare silabǎ. Am mai auzit chestia asta acu ceva vreme la teveu cu d-ǎştia care au sârme prin ei ca tine şi care au început sǎ prindǎ posturi strǎine.
Ideea de a fi o antenǎ ambulantǎ îl speriase la început pe Chirpici. Apoi însǎ începuse sǎ-i placǎ. Prindea lejer trei-patru posturi de radio, staţiile de emisie-recepţie ale salvǎrii, ale poliţiei, ale şantieriştilor, prindea zgomote ciudate pe care nu ştia sǎ le descifreze, dar cǎrora încerca sǎ le gǎseascǎ înţelesuri fanteziste. Învǎţase sǎ se învârtǎ dupǎ releele de retransmisie astfel încât sǎ aibǎ cea mai bunǎ recepţie, precum şi sǎ modifice distanţa dintre maxilare astfel încât sǎ regleze volumul semnalului. Erau zile în care prindea şi zece posturi de radio. Prindea şi bulgarii şi turcii. Cel mai rǎu era seara, cǎci deşi învǎţase sǎ aşeze lângǎ pat un cuier de fier cu braţe mari rǎmuroase precum coarnele de cerb care sǎ bruieze semnalul, tot mai auzea zgomote şi pârâituri care-l împiedicau uneori sǎ adoarmǎ.
Din când în când mai ieşea cu Preducea. O luau oriîncotro peste câmpuri ca nişte câini vagabonzi, se întindeau în lanul de grâu înalt şi cotind spre roşu, Chirpici cǎuta un post cu muzicǎ bunǎ şi rǎmâneau aşa cu ochii risipindu-se-n cer şi cu zumzetul acela şerpuindu-le prin urechi ca un şir de furnici ordonat şi monoton cǎrând în spate grǎunţe de pǎmânt mai mari decât propriul trup pentru noua lor locuinţǎ.
 Trecuse cam jumǎtate de an de când Chirpici descoperise proprietǎţile neaşteptate ale sârmelor din gura sa, când o nouǎ întâmplare perturbǎ rânduirea placidǎ a zilelor şi a nopţilor.
- Auzi mǎ – se destǎinui el şoptit într-o zi la urechea lui Preducea în timp ce înfulecau şezând pe bordurǎ câte un şuberec unsuros şi mirosind a seu de oaie. Ştii ce cred?! Cred cǎ de la o vreme aud extraterestri.
Preducea se opri din mestecat, îl mǎsurǎ din cap pânǎ în picioare, îi privi cu ochi lungi chipul trǎdând îngrijorare şi teamǎ şi izbucni în râs.
- Extratereştri bǎ?!
- Îhi – îngǎimǎ Chirpici cât se poate de serios.
- Şi cum îi auzi bǎ?! De unde ştii cǎ-s extratereştri?! Ce spun bǎ?!
- Aud aşaaa un glas piţigǎiat. Parcǎ vorbeşte chinezeşte. Dar nu rosteşte cuvinte, e ca un scârţâit de vioarǎ, uneori mai ascuţit, alteori mai gros, uneori parcǎ vibreazǎ, alteori e lung şi subţire ca un şiret. Şi zice ce zice şi pe urmǎ tace. Şi iar mai zice şi iar tace. Şi pe urmǎ se aude altu care-i rǎspunde ca şi cum ǎsta al doilea ar fi şefu lu primu. Ăsta vorbeşte rar. Chinezu turuie ca o gurǎ spartǎ. Ăstalalt se aude aşa, ca un lanţ de fântânǎ. Zdrang-zdrang, zdrang-zdrang-zdrang, zdrang, pleoşc.
- Zdrang-zdrang-zdrang, pleoşc?!
- Îhi!
O vreme se fǎcu linişte. Doar lanurile vǎlurind uşor se auzeau foşnind.
- E groasǎ bǎ, tu chiar auzi extraterestri – fu decizia definitivǎ a lui Preducea dupǎ mai multe momente de analizǎ profundǎ. Ce-ar putea sǎ fie altceva?! Zdrang-zdrang-zdrang, pleoşc. Doar extratereştri – continuǎ el dupǎ alte câteva clipe de gândire. Io eram convins cǎ nu suntem singuri în Univers, cǎ cum dracu sǎ fim chiar aşa singuri singurei, dar sǎ fie aşa aproape nu mi-aş fi imaginat. Or veni sǎ ne ocupe?! Or trǎi printre noi?! Dacǎ vorbesc aşa mult înseamnǎ cǎ trǎiesc printre noi, aici pe Pǎmânt. Io zic cǎ cel mai bine ar fi sǎ ne punem palma-n cur şi sǎ uitǎm de ei. Pǎi ce, am eu moacǎ de Brus Uilis sǎ salvez planeta de la Apocalipsǎ?! S-o salveze alţii! S-o salveze Mǎtasǎ cǎ el are moacǎ. Are şi muşchi.
Abordarea lui Preducea i se pǎru potrivitǎ lui Chirpici. Eroii sunt nişte tâmpiţi. Îşi salveazǎ gagica, oraşul, ţara, planeta şi pe urmǎ mor. Toţi mor, cǎ d-aia-s eroi! Rǎmân doar în cǎrţi, da parcǎ-i mai încǎlzeşte cu ceva, cǎ tot frig le este?! El nu voia sǎ salveze nimic, nu se simţea în putere sǎ fie salvatorul. El voia sǎ trǎiascǎ liniştit şi modest. Dar nu i-ar fi displǎcut câtuşi de puţin sǎ stea acolo, în lanul de grâu, la taifas cu vreun extraterestru mic şi verde. Aşa, ca-ntre bǎrbaţi.
Deşi era prietenul lui cel mai bun Preducea avea adeseori comportamente de neînţeles.
- Ce faci bǎ Chirpici? Mai prinzi extratereştri bǎ?! – îl luaserǎ bǎieţii în tǎrbacǎ.
Doar de la el puteau sǎ ştie, de unde altundeva. Nu le-a rǎspuns, ce era sǎ le rǎspundǎ?! Cǎ erau nişte proşti?! Niste proşti care nu vǎd dincolo de vârfurile ascuţite şi lungi ale cuţitelor lor de care erau atât de mândri?!
- Pune bǎ capcane de şoareci, poate prinzi vreunu şi ni-l arǎţi şi nouǎ – hǎhǎirǎ ei dându-şi coate.
Rǎutǎţile oamenilor nu-l mai deranjau demult. Ştia cǎ fiecare om are în el, în interior, o parte bunǎ şi una rea. Partea rea era împinsǎ în jos şi ţinutǎ acolo în strǎfunduri de suflet de nenumǎrate apǎsǎri. O apǎsa bunǎtatea, frumosul, mulţumirea, mama, tata, prietenii. Dacǎ nu mai avea cine s-o apese ieşea la suprafaţǎ ca o bǎşicǎ de porc plinǎ cu aer. Atunci se ridica, când nu mai era apǎsatǎ. Râsul acela grosolan nu-i ieşea însǎ din urechi oricât ţopǎia de pe-un câlcâi pe altul ca sǎ i se scuture din timpane. Se înfipsese ca un pietene de os într-un pǎr lung şi bogat. I-ar fi plǎcut sǎ le dea peste nas şi sǎ vinǎ într-o zi la treabǎ de mânǎ cu un omuleţ verde. “El e prietenul meu” ar fi spus şi apoi s-ar fi aşezat într-un scaun, ar fi pus picior peste picior, iar el ar fi fǎcut toatǎ treaba sub privirile mirate ale încuiaţilor. Fǎrǎ sǎ se mişte ar fi fǎcut treaba, doar i s-ar fi înroşit vârfurile degetelor, apoi ar fi mişcat un pic din arǎtǎtor aşa cum ai încerca sǎ râcâi murdǎria de pe un geam şi lucrurile ar fi început sǎ se mişte singure. Slǎninile ar fi dat fuga spre ligheanul cel verde, muşchiul spre coşurile galbene, antricoatele, pulpele, ceafa, mǎruntaiele, toate ar fi alergat singure cǎtre locurile lor. Iar pieliţele, pieliţele ar fi sǎrit una câte una spre oala cea roşie smǎlţuitǎ ca broaştele în lac. Ei ar fi cǎzut în genunchi şi i-ar fi cerut iertare c-au râs şi s-au purtat ca nişte proşti. Şi el i-ar fi iertat mulţumit.
- Gata! Am cǎutat şi-am gǎsit.
- Ce?
- Sârme-n gurǎ.
- Unde ai cǎutat?
- Pe net.
- Şi ce-ai gǎsit?
- Ooo… Existǎ o mulţime de informaţii despre subiectul ǎsta. E unu, un american… e mai tare ca tine. Are sârme peste tot prin el. A cǎzut cu motocicleta de pe un munte şi l-au strâns ǎia bucatǎ cu bucatǎ ca sǎ-l punǎ la loc. Şi el aude extratereştri! De tine zice ca eşti super. Cǎ prinzi şi bulgarii şi turcii. El prinde doar posturi americane. Zice cǎ ştie sǎ traducǎ ce spun, cǎ toatǎ ziua nu aude în creier decât pǎlǎvrǎgeala lor, l-au înnebunit. Nu ştie sǎ traducǎ tot, doar strictul necesar. Me Tarzan, you Jane. Acu sincer sǎ fiu nu-l crede prea multǎ lume pe american. Cicǎ atunci când a cǎzut cu motocicleta nu i-au zburat doar membrele, i-ar fi zburat şi capul de pe umeri. Da facem lucrarea, sǎ ştii. Vorbesc cu vǎr-miu care le are cu electronicele şi o facem. Pe-onoarea mea c-o facem!
Chirpici nu mai avea rǎbdare. Dialogul cu chinezul având glas de vioarǎ mersese ca pe roate. Poate cu excepţia sincopei de la începutul discuţiei când omuleţul cel verde rǎmǎsese blocat când se auzise strigat, în rest totul fusese perfect. “Salut extraterestrule!” strigase Chirpici în pâlnie iar maşina fǎcutǎ de vǎru lu Preducea dupǎ instrucţiunile americanului chiţǎise scurt şi ascuţit. “Vi-no-li-no-dooo”. “Salut pǎmânteanule!” replicase extraterestrul dupǎ momentul de consternare. “Vreau sǎ mǎ întâlnesc cu tine sǎ stǎm de vorbǎ” îi ceruse Chirpici pe loc fǎrǎ alte fineţuri şi înflorituri, apoi adǎugase speriat cu glas tremurat “Eu om bun”. “Întâlnire acceptatǎ” venise rǎspunsul rapid al extraterestrului urmat de latitudinea şi longitudinea punctului de întâlnire.
Chirpici aştepta înfrigurat şi la propriu şi la figurat, învelit în propriile gânduri, cu ochii aţintiţi cǎtre cer. Era trei fǎrǎ zece şi noaptea se înşuruba în juru-i într-un val de rǎcoare desprins parcǎ de pe spicele zvelte de grâu dimprejur. Cerul era senin şi ici colo câte o stea clipea enigmatic. Chirpici o cerceta cu atenţie apoi îşi muta ochii la alta. Nu descoperise încǎ niciuna care sǎ se facǎ mare, din ce în ce mai mare, pânǎ ar fi devenit o navǎ spaţialǎ plinǎ cu omuleţi verzi, cam de înǎlţimea unui adolescent, cu ochii şi capul mari, alunecând prin aer ca o lebǎdǎ pe lac. Nu se fǎcuse încǎ ora trei când auzi de undeva de jos, dintre glodurile de pǎmânt un scârţâit. Privi în jos dar nu descoperi nimic. “Psst, psst, pǎmânteanule” Privi iar. Tot nimic. “Hei, aici jos. Apleacǎ-te un pic sǎ mǎ vezi” auzi iar şi de data aceasta descoperi o bilǎ nu mai mare decât o nucâ sclipind ca un licurici. Iar lângǎ bilǎ o târâtoare ca o omidǎ fǎrǎ pǎr şezând pe propria-i coadǎ. Era verde praz, cu burta galbenǎ şi cu douǎ voaluri paralele, roşii cu punctuleţe albe unduindu-se ca douǎ aripi de fluture. “Sunt eu extraterestrul!” auzi din nou în cǎşti şi volanele unduitoare începurǎ sǎ se clatine ca şi cum ar fi fost douǎ mâini care i-ar fi indicat sǎ se aplece. Chirpici cǎscǎ ochii cât cepele. Arǎtarea de la picoarele sale nu semǎna deloc, dar delocdeloc cu ceea ce se aşteptase sǎ întâlneascǎ. Extraterestrul lui era mic, mic de tot, galbenverzui şi arǎta ca o omidǎ sau ca un vierme, neavând nimic humanoid. Nu tu piele umedǎ şi zbârcitǎ, nu tu braţe subţirele, nu tu ţeastǎ rotundǎ şi ochi bulbucaţi, nimic. Doar capul mare şi strǎlucitor ca un glob de veiozǎ aducea puţin cu o cascǎ de cosmonaut. Chirpici se trânti pe burtǎ, rǎsuci capul spre pǎmânt şi întinse urechea spre extraterestru ascultându-l atent. Câteva zeci de secunde rǎmase nemişcat. Nici nu respira, doar gângurea din când în când “îhi”, ”îhi”. Apoi brusc izbucni în hohote.
- Pe bune?! – icni Chirpici dupǎ un nou val de râsete. Hai nu vorbi! – insistǎ el şi omida încuviinţǎ de douǎ ori din capul strǎlucitor ca un glob de veiozǎ.

- Bǎ, care ştie ceva de Chirpici? E a treia zi de când n-a mai dat pe la muncǎ. Şi ǎsta nu întârzie niciodatǎ. Precis s-a întâmplat ceva cu el! Da sǎ-i spuneti cǎ dacǎ nu vine pânǎ la patru îşi ia catrafusele şi se carǎ – tunǎ Mǎtasǎ arǎtând din ochi spre scaunul împricinatului.
Apoi cu totul neaşteptat încremeni cu cuţitul deasupra capului. Mişcǎ încetişor, se aproprie tiptil de scaun, ridicǎ toporişca de zdrobit oasele şi izbi cu putere.
- Ptiu, lua-l-ar dracu, un vierme.
- Un vierme?! Aici în mǎcelǎrie?! – se oripilarǎ toţi într-un cor.
- Sǎ fiu al dracu cu mama care m-a fǎcut. Stǎtea acolo pe scaun în coadǎ şi se uita rânjind la mine. Aşa cum mǎ vezi şi cum te vǎd – se jelui Mǎtasǎ cercetând lama toporiştii pentru a vedea dacǎ intrusul se fǎcuse pastǎ pe luciul metalic.
- Şi l-ai izbit? – întrebǎ unul mai curajos.
- Aşa cred – bombǎni Mǎtasǎ dând din umeri neputincios cǎci pe lama de fier nu se zǎrea nicio urmǎ.
De pe marginea ligheanului cu slǎninǎ însǎ douǎ lighioane cu înfǎţişare asemǎnǎtoare îl priveau atent şi chicoteau în bǎrbie.

(sfârşit)

vineri, 23 august 2013

Chirpici

- Bă, adună slăninele astea şi le pune în ligheanu verde dă colo şi pieliţele astelalte aruncă-le în oala a mare de după uşă – răsună glasul baritonal a lui Mătasă în timp ce arăta cu vârful cuţitului îngrozitor de lung şi de ascuţit spre ligheanul cel verde şi oala a roşia smălţuită. Mătasă era un zdrahon de bărbat cu ceafa cât a unui taur şi trunchiul cât nucu de la primărie, învelit într-un halat mizerabil ce fusese cândva alb şi purtând pe cap o tichie ce ar fi trebuit să-i acopere toată ţeasta dar nu reuşea în schimb decât să-i ascundă scalpul deposedat de stufoasa cândva podoabă capilară. I se spunea mătasă nu de la delicateţea gesturilor sau de la subţirimea trupului ci de la sintagma “o matahală de salahor”, căci Mătasă fusese înainte de a deveni măcelar, şi nu unul orişicare ci unul dintre cei mai buni din oraş, salahor, simplu salahor în port.
Cel strigat atât de tandru cu apelativul “bă”, era Chirpici. Nimeni nu ştia dacă era numele său adevărat, sau era mai degrabă un renume. Dar i se potrivea atât de bine! Din postura sa de ombunlatoate în măcelăria lu Mătasă, se mula eficient pe tot ceea ce i se cerea să facă, se frământa uşor, se întindea, se lipea, umplea fără efort toate spaţiile. Chirpici era un băiat tare de treabă, harnic şi iscusit. Dar avea un defect. Mare. La dinţi. De mic dinţii începuseră să-i crească în toate direcţiile şi pe mai multe rânduri ca la rechini. De la şapte ani de când îi căzuseră dinţii de lapte şi îi ieşiseră cei noi, începuse să poarte proteză. Iniţial una modestă, simplă de tot, cu două sârme şi-un surub care le strângea, încercând să-i aduca la loc în maxilar caninul de sus din dreapta ieşit în mod inexplicabil undeva spre cerul gurii, apoi din ce în ce în ce mai sofisticate şi mai aglomerate, până când gura lui Chirpici devenise un păienjeniş de sârme şi de şuruburi, asamblate în arhitecturi alambicate menite a aduce la locul potrivit toţi dinţii laolaltă dar şi a păstra un tunel suficient de larg prin care mâncarea să ajungă cu uşurinţă la o adică din vârful buzelor până în fundul gâtului. O vreme Chirpici săpase şanţuri adânci pe cărarea spre medicul stomatolog care, spre disperarea mumă-sii, în loc să mai reducă din numărul de sârme şi dispozitive de tras şi de întins, mai adăuga la fiecare întâlnire câte una căreia îi găsea cu greu loc printre cele deja instalate şi indentificând din ce în ce mai anevoios puncte valide de ancorare. De la moartea maică-sii însă, ce survenise în mod brutal pe când Chirpici avea numai douăzeci şi unu de ani, prin imersarea unui aparat de radio în licheanul cu dero pentru a fi curăţat pe când aceasta se mai afla încă în priză iar din difuzoare se mai scurgea glasul dulce al Mădălinei Manole “Te-am văzuuut, mi-ai plăcuuut / Ce ramane de facuuut”, Chirpici încetă complet drumurile la doctor. Şi la fel încetă desigur expandarea complicatului mecanism de tragere şi întindere a dinţilor. Aparatul rămase însă acolo, în gură, la stadiul la care se afla pe 23 august 2007 când maică-sa dăduse colţul într-un mod atât de nefericit (de parcă ar putea cineva da colţul brusc într-un mod fericit, dar în fine, aşa vine vorba) iar pe Chirpici treaba asta nu părea să-l deranjeze.   
Revelaţia privind capacităţile paranormale pe care le poseda o avusese Chirpici la numai un an de când o îngropase pe maică-sa. Şedea în mijlocul unui câmp, cu gândul niciunde, încercând să umple străvezia sa existenţă cu bucăţi mari şi consistente de albastru cu galben. Era o linişte de sfârşit de lume iar Chirpici auzi dintr-o dată clar şi răspicat, venind parcă de niciunde, glasul Mădălinei Manole: “Te-am văzuuut, mi-ai plăcuuut, Ce rămâne de făcuuut, Îndrăzneeesc să-ţi vorbeeesc te iubeeesc, Dacă-n ooochi m-ai priviiit, şi-ai rămas îndrăgostiiit, Nu greşeşti, să-mi spui că mă iubeeeeeşti…” Chirpici sărise ca ars în picioare. Privise intrigat în stânga. Apoi în dreapta. Apoi nedescoperind nimic, în sus. Acolo trebuia să fie cineva. Fu convins că glasul e unul Dumnezeiesc, şi prin glasul acela Dumnezeiesc maică-sa îl cheamă la ea. Aşa că a doua zi Chirpici îşi strânse din mansarda măcelăriei puţinele lucruri care îi aparţineau, îşi puse bocceluţa pe umeri şi o porni agale către Rai, în poarta căruia era convins că pe lângă Sfântul Petru avea să îl aştepte zâmbind şi blânda sa mamă. Norocul lui Chirpici a fost că la primul colţ de stradă a dat nas în nas cu bunul său prieten şi coleg Preducea. În cazul său nimeni nu-şi punea problema dacă e un nume sau nu. Toată lumea ştia clar că era vorba despre o poreclă. Căci i-o dăduse chiar Mătasă, pe când Preducea venise pentru a şaptea zi la rând cu o jumătate de oră întârziere şi cu ochii abia dezlipindu-se. “Bă, iar ai ars-o p-una?! Să fiu al dracu dacă înţeleg cum poţi s-o ţii aşa. Dai găuri întruna, de parcă eşti o preducea să fiu al dracului”. Şi aşa-i rămăsese numele, Preducea.
- Ce vorbeşti bă, tu eşti tâmpit?! Cum să-ţi vorbeasca maică-ta din cer cu gura ăleia?! Ai viziuni bă! Hai înapoi acasă şi îţi promit că mergem amândoi să rezolvăm tărăşenia. Şi vorbesc eu cu mă-ta dacă te mai cheamă, să te mai lase aici pentru o vreme. Şi un timp se aşternu liniştea, Chirpici rămânând impietrit şi nedumerit.
- Hai bă, că nu poţi să rămâi aşa în poarta cerului, dă-o dracu de treabă. Hai acasă că rezolvăm noi cumva. Trast mi! – încheie Preducea apoteotic şi Chirpici nu se mai împotrivi.
Aşa că în primul weekend purceseră amândoi la drum şi se înstalară în lanul de grâu din mijlocul pustietăţii. Cu mult înainte să ajungă însă la locul unde se întâmplase minunea, Chirpici ridicase un deget şi se oprise ca trăsnit. Se auzea iar. De data asta era Mirabela. Ce dor mi-a fost de ochii tăi. Pe urmă Dan Spătaru, aia cu ţărăncuţa. Pe urma, pe măsură ce înaintau altele, multe, mai noi sau mai vechi. Se auzeau clar şi tare ca şi cum cineva ar fi cântat chiar la urechea lui.
- Hai bă, chiar le auzi?! – se rotea Preducea în jurul lui ca în jurul Statuii Libertaţii, încercând să identifice cauza ciudatei întâmplări. Clar şi tare, zici?! Şi ce zice bă, ce zice?! Da unde naiba le auzi? În urechi?
- Tz – făcu Chirpici strâmbând din nas. Asta-i. Nu în urechi. Parcă aud aşaaa direct în creier.
Şi când deschise gura să-i arate cum o aude el pe Laura Stoica prin cerul gurii direct în creştet, fără să treacă muzica prin urechi, Preducea auzi pe dată “Viaţa e ca un cerc închis / Pân-acum nu l-am deschis”.
- Să fiu al dracu – bălmăji el albind pe dată, cu ochii cât cepele şi bale pe la colţurile căzute ale buzelor, de parca ar fi văzut-o pe Maica Precista. Ia deschide bă gura mare! Şi muzica se auzi şi mai tare şi mai clar. Era Laura Stoica fără doar şi poate!
Preducea îşi făcu cruce mare şi scuipă de trei ori înapoi.
- Ia ţine bă gura deschisă!
- De trecut nu-mi pare răuuu / Şi stau şi fac, tot ce vreau euuu / Dar nici azi, n-am atins nicio steaaa – cânta Laura Stoica fără să-i pese de încremenirea celor doi.
Şi poate ar mai fi stat ei mult şi bine aşa încremeniţi şi zăpăciţi, unu cu gura larg deschisă şi celălalt cu ochii cât cepele, dacă fix la doişpe nu s-ar fi auzit din gura lu Chirpici clar şi răspicat.
- A fost ora douăsprezece. Aici România actualităţi. Vă prezentăm ştirile.
- Ha, haaa – gâjâi Preducea încântat de aflarea noutăţilor. Gata, ştiu de unde vine - apoi se roti de jur împrejur, cercetă cu atenţie depărtările şi arătă victorios cu degetul. De acolo!  

(va urma)

luni, 12 august 2013

Un roman scurt, foarte scurt

Dupǎ îndelungi chinuri am reuşit sǎ termin primul meu roman. A fost o muncǎ migǎloasǎ şi istovitoare. Nu sunt construit mental pentru romane. Nu-mi place sǎ bat câmpii, n-am rǎbdare sǎ mǎ lungesc, sǎ mǎ lǎţesc. Mie îmi trebuie un spaţiu îngust şi dens din care sǎ extrag miezul, miez care sǎ-l surprindǎ întotdeauna pe cititor. Romanul are o construcţie arborescentǎ, nu-ţi permite s-o iei razna, trebuie sǎ rǎmâi integrat în coroana schiţatǎ şi sǎ înşiri frunzele cu migalǎ precum mǎrgelele pe sfoarǎ.
Imediat ce-am terminat romanul am scris unui critic literar cǎruia i-a plǎcut lucrarea şi mi-a fǎcut de îndatǎ legǎtura cu un editor. La editor manuscrisul a stat ceva vreme. A stat ceva mai multǎ vreme. Dupǎ un an m-am plictisit şi i-am cerut politicos sǎ-mi dea un rǎspuns oricare ar fi fost acela. Şi rǎspunsul a sosit. Elegant, de bun simţ. “Domnule MB, romanul dumneavoastrǎ e bun, e foarte bun. Nu sunteţi un geniu, dar romanul prinde, are pe vino-ncoace. E bine scris, are idei, are ritm.” Ştiam dupǎ cum a început cǎ urmeazǎ partea cu dar. “Daaaar… - a cotit-o el – în ziua de azi nu mai merg bine pe piaţǎ romanele. Oamenii nu mai au rǎbdare sǎ citeascǎ cǎrţi de doua trei, sute de pagini. Timpul este din ce în ce mai scurt pentru fiecare dintre noi. Şi aşa ar trebui sǎ fie şi textele. Eu cred cǎ ar ieşi o nuvelǎ foarte bunǎ dacǎ aţi mai reduce puţin din partea introductivǎ, aţi mai condensa miezul şi aţi renunţa complet la final. Oricum e bun puţin suspans. Asta place cititorului, îl lasǎ sǎ saliveze la sfârşitul textului în aşteptarea unui ceva pe care autorul îl poate controla cu abilitate. Aţi putea sǎ mai tǎiaţi şi din umpluturǎ şi sǎ vǎ rezumaţi la esenţǎ. Cu talentul dumneavoastrǎ ar ieşi o nuvelǎ mai mult decât interesantǎ” a încheiat el flatându-mǎ.
Bineînţeles cǎ nu mi-a picat deloc bine ce mi-a propus. Mie care eram obişnuit cu texte scurte şi care fǎcusem un efort considerabil pentru a scrie un roman. Dupǎ ce am mai luat legǎtura cu câţiva editori care au pǎrut complet indiferenţi, a trebuit sǎ accept propunerile editorului şi sǎ ajustez serios romanul. M-am bucurat totuşi cǎ am putut sǎ-mi pǎstrez toate personajele principale şi ceea ce însemna ţesǎtura de relaţii migǎlos crosetatǎ dintre ele, ţesǎturǎ în jurul cǎreia se înfiripǎ de fapt povestea. A durat ceva pânǎ am adus romanul la nivelul unei nuvele dar ieşise binişor. Bine chiar! Aşa cǎ m-am proptit cu ea înapoi la editurǎ. Aici însǎ surprizǎ! Domnului director îi fusese oferit un post în minister pe care îl acceptase mintenaş iar în locul sǎu venise doamna T.A. care m-a primit la fel de cordial. “Ştiţi, nuvela dumneavoastrǎ aratǎ bine. Are idei interesante, are suspans, e plinǎ de fantezie, de rǎsuciri neaşteptate dar… (ohhh, ştiam cu siguranţǎ cǎ va exista un dar şi de data aceasta) nu ştiu cum sǎ vǎ spun, nuvela pareee amputatǎ, e ca un copac cǎruia i s-au rǎrit frunzele, ca un schelet fǎrǎ carne. Eu zic sǎ bǎrbieriţi toate oasele astea de la schelet şi sǎ pǎstrati doar coloana vertebralǎ, un fir narativ simplu, dar bine structurat, consistent, rugos, care sǎ capteze imaginaţia cititorului ce va expanda ea însǎşi într-un organism bogat, amplu, suculent. Mai subţiaţi un pic din nuvelǎ, tǎiaţi din personaje cǎ sunt prea multe, simplificaţi acţiunea, restrângeţi neesenţialul şi va ieşi o schiţǎ pe cinste. Vǎ asigur.”
Cu un nod în gât am purces la lucru. Ar fi fost un efort în van sǎ încerc sǎ-i povestesc despre înţelegerea mea cu fostul director. Dupǎ o muncǎ asiduǎ şi multe, foarte multe nopţi nedormite am scos schiţa. Arǎta binişor. De altfel, cum sunt un specialist al textelor scurte, o schiţǎ se brodea numai bine pe structura mea. Eram mai mult decât mulţumit de ceea ce-a ieşit, mai ales cǎ renunţasem în cele douǎ tranşe la vreo douǎ sute cinzeci de pagini încrustate cu migalǎ.
Cu schiţa în dinţi m-am înfiinţat din nou la biroul doamnei directoare. Însǎ iar surprizǎ! Nuuu, doamna nu primise o ofertǎ în minister ci pur şi simplu era plecatǎ în delegaţie. Fusese invitatǎ la un festival de literaturǎ în America Latinǎ şi lipsea pentru o lunǎ. Aşa cǎ m-a preluat directorul adjunct. “Domnule, eu nu ştiu ce aţi vorbit cu doamna directoare dar eu vǎ spun franc cum stǎm. Stǎm prost, tare prost. Nu mai tipǎrim aproape nimic. Doar clasici. Morţi sau în viaţǎ. Nimic din contemporani nelansaţi nu se mai cumpǎrǎ. Nu ştiu domnule ce s-a întâmplat cu poporul ǎsta. Nimeni nu mai citeşte. Doar revistele mai merg. Nu bine, dar merg. Aşa cǎ eu vǎ propun sǎ daţi drumul la o povestire. Nu mai lungǎ de douǎ pagini. Schiţa e bunǎ nu zic nu, dar ce sǎ facem cu ea?! Aşa singurǎ nu putem s-o publicǎm iar în revistǎ nu se încadreazǎ. Bǎgaţi o povestire de douǎ pagini şi v-o public mâine. Talent aveţi nu e vorba, trebuie doar sǎ gǎsim vehiculul potrivit pentru talentul dumneavoastrǎ.”
Recunosc cǎ începusem sǎ fierb. Dar pânǎ la urmǎ ce mare lucru ar fi fost sǎ mai simplific o schiţǎ şi sǎ o reduc de la douǎzeci de pagini la numai douǎ?! Floare la ureche. În trei zile m-am întors cu povestea sperând cǎ locul din revistǎ promis nu s-a ocupat. Ei, dar socoteala de acasǎ nu se potriveşte cu cea din târg. Când am sosit cu povestirea cel de la poartǎ nu m-a mai lǎsat sǎ urc la “romane, nuvele şi schiţe” ci mi-a spus sǎ cobor la demisol la “povestiri scurte şi ultrascurte”. Aici m-a luat în primire un redactor gras, chel, cǎruia îi ieşeau bulbuci prin piele de ziceai cǎ stǎ cu fundul pe aragaz şi fierbe domol în suc propriu. “Bunǎ dom’le, bunǎ zǎu. E amuzantǎ” m-a luat el dupǎ ce şi-a arucat un ochi pe hârtie. Ce-o fi vǎzut amuzant nu ştiu cǎci povestea era una uşor romanţioasǎ cu tente fine psihologice. “Numa cǎ n-am loc la povestiri scurte. S-a umplut. Am însǎ loc berechet la poveşti ultrascurte. Maxim 500 de semne. Aşaaa ochiometric ar fi vreo 5-6 rânduri. Dar cu cât e mai concisǎ cu atât dǎ mai bine”.           
Nu m-am mai dus acasǎ. Am ieşit val-vârtej din clǎdire, m-am aşezat pe trepte, am scos creionul din buzunar şi am început sǎ tai, apoi am adunat ce-a rǎmas pe ultima paginǎ în josul textului iniţial. Douǎ rânduri jumate. Dens. Concis. Esenţǎ de literaturǎ.
M-am întors cu cele douǎ rânduri jumate în birou. Grasul însǎ nu mai era acolo. “E dus puţin pânǎ la colţ sǎ-şi ia un kebab şi un suc – îmi spune un coleg imberb cu douǎ tuleie de mustaţǎ mijite inestetic pe o faţǎ smeadǎ şi plinǎ de coşuri – puteţi sǎ-l aşteptaţi sau dacǎ pot sǎ vǎ ajut eu?!”. Îi întind nerǎbdǎtor colegului textul şi acesta zâmbeşte mulţumit. “Fainǎ – dacǎ aţi vorbit cu Gogu acuş o bag la tipar. Sâmbǎtǎ iese. Şi intraţi şi în antologia de literaturǎ pe care o scoatem la început de an”.
Sunt epuizat. Nici nu ştiu dacǎ sǎ mǎ bucur sau sǎ înjur. Înainte sǎ mǎ hotǎrǎsc ce ar fi mai potrivit tânǎrul mǎ interpeleazǎ şoptit. “E bunǎ domnule. Asta cu soarele e tare. Delicatǎ şi treaba cu descompunerea realitǎţii. Iar imaginea finalǎ e colosalǎ. Sunǎ a haiku. Ştiţi, poeziile alea scurte, trei versuri, şaptişpe silabe, cinci, şapte, cinci. Chiar mǎ gândeam dacǎ nuuu…”
“Nuuu! – am ţipat eu sǎrind de pe scaun şi dintr-o datǎ s-a fǎcut linişte în tot biroul - Nici nu vreau sǎ aud. Niciun haiku! Cinşpe silabe?! Dintr-un roman de trei sute de pagini?! Eşti nebun!” şi i-am smuls hârtiile din mânǎ, le-am aliniat frumos şi le-am rupt cu furie. “Auzi, haiku! Dracu sǎ vǎ ia cu haikurile voastre si cu editura voastrǎ cu tot, nu sunteţi în stare sǎ publicaţi un roman!” am mai rǎbufnit şi am ieşit trântind uşa sub privirile uimite ale junelui şi ale întregii asistenţe.

Apropo, nu ştiţi vreun editor care sǎ vrea sǎ publice un roman bun?! Unul de vreo trei sute de pagini dar condensat. Foarte condensat! Ultra condensat! Mmm… Uite cam atât a mai rǎmas din el:

“E cald, foarte cald. Soarele se aşeazǎ peste trotuare şi case greu ca o marmeladǎ. Aerul îmbibat de umezealǎ descompune realitatea în tuşe subţiri încreţindu-se sub efectul cǎldurii ca o vopsea scorojitǎ. Doi fluturi pe o pǎpǎdie...”

sâmbătă, 10 august 2013

Aşteptare (povestiri foarte scurte)

Nu a putut să explice niciodată cât de mult o iubise. Ştia doar că în ziua în care ea nu s-a mai întors, a simţit cum se scurge din lumea reală printr-o pâlnie sfredelitoare cu ghinturi groase şi ascuţite, pentru a începe să alunece apoi pe un tub lung şi întunecos ca un montagne russe nesfârşit închis într-o cochilie de melc, către lumea subpământeană. Din prima clipă tot înlăuntrul i se adunase în creştet ca un mănunchi de baloane multicolore pe tavanul tavernei, ceea ce-i provoca o interminabilă senzaţie de vomă şi o accentuată sfârşeală. Continua să şadă înţepenit lângă fereastră înapoia perdelei de in pe care amândoi o întinseseră cu două seri înainte să plece, sperând că are să se întoarcă cândva şi are să-i zâmbească din nou. Vecinii se întrebau miraţi când are timp să mănânce şi când doarme căci era zi şi noapte nedezlipit din rama ferestrei.
- Dragule, nu-i aşa că-i minunată?! Avem în sfârşit căsuţa noastră. Nu-i mare dar e numai a noastră. Şi nici nu-i scumpă, oamenii ăştia ne-au dat-o atât de ieftin de parcă au vrut să scape de ea – îi susură ea în ureche cu şoapte umede pentru a-i prinde apoi buzele cu gura lacomă precum o nepenthes ingenua gărgăriţă. Doar perdeaua asta nu vrea să iasă la spălat. Ai văzut că pare să aibă imprimată în ea conturul unui bărbat?!  

duminică, 28 iulie 2013

Home sweet home


mi-au placut in state:
- pajistile verzi cu flori din jurul caselor, magazinelor, companiilor, soselelor
- organizarea/eficienta la nivel de business
- calmul
nu mi-a placut in america
- LA
- evident degradare la toate nivelurile dar mai ales al educatiei
- tips-urile rasarite ca ciupercile; parca am fi la turci…
o concluzie rapida si la cald
- america nu mai e a americanilor

romanii sunt de doua ori mai destepti decat americanii si de zece ori mai indisciplinati; roughly speeking...…

am intalnit cu siguranta cel mai mare fund din lume; era negru si n-ar fi incaput in niciun autoturism care circula in romania…

cu al meu nokia 3310 de pe vremea lui pazvante m-am simtit in state exact ca un neanderthalian cu silexul la brau; si sincer nu l-am folosit nici cat un silex caci se pare ca partea electronica e mult prea veche pentru america si nici nu e ascutit; la paris si la amsterdan a mers!

cea mai frumoasa femeie pe care am vazut-o in state a fost o chinezoiaca care m-a dus cu masina la aeroport in LA si pe care am asteptat-o la poarta hotelului 20 de minute; papusa de portelan!

am vazut o mireasa in tenisi! in fine, nu ma pricep, or fi fost conversi.

americancele sunt lipsite de feminitate; nu tu un decolteu indraznet, nu tu o fusta deasupra genunchiului (n-am vazut decat doua trei fuste in doua saptamani), nu tu o rochie eleganta; ca sa nu mai vorbesc de un ciorap ca o manusa sau un pantof cu toc inaltut; toate in slapi, tricou si pantaloni scurti si cu pulpele cat nucu de la poarta popii la vedere

acum am inteles de ce salt lake city se numeste salt lake city: maaaama cata sare…

in america traiesc multi barbati, cateva femei si o specia androgina de femeie-barbata care se imbraca precum un barbat, se poarta ca un barbat, vorbeste ca un barbat, dar zambeste ca o femeie…  

cea mai misto stewardesa peste care am dat in state a fost un baietus de vreo 25 de ani in zborul spre idaho falls; cred ca era japonez de fel

in zborul de cinci ore intre coasta de est si cea de vest poti sa asculti muzica doar daca ti-ai adus casti de acasa de la mama; sau daca cumperi de la producatorii locali, din avion; asa-i, sau m-au dus pe mine cu presul?! de altfel nu poti face prea multe fara sa scoti banul; nimic nu mai e moca; vrei sa lasi bagaj la cala?! scoti banul! vrei sa asculti muzica?! scoti banul! vrei sa mananci ceva?! scoti banul!  vrei acces la internet?! scoti banul! vrei sa te scarpini in nas?! scoti banul! mmm… ultima s-ar putea sa fie moca totusi…

am dat peste o stewardesa care avea 100 de kile cel putin; p-un picior; si alta care trebuie sa fi avut peste 80 de ani; nu se vedea prea bine ca era acoperita cu smelecleuri; are they allowed on bord?!

singura doamna cu taior pe care am vazut-o in state avea un rucsac cat toate zilele in spinare si o valiza mare in mana; nu se asortau deloc la taior…

in cursa delta airlines peste ocean n-am putut sa inchid un ochi; pe partea mea avion era responsabila o stewardesa maaaare si neagra si urata; cum inchideam ochii cum o visam ca se apropie de mine ranjnd malefic "do you need something sir?” si ma trezeam brusc cu picuri reci de sudoare pe sira spinarii…

romania se vede foarte frumos din aer, chiar neasteptat de frumos; mai nasol e cand cobori cu picioarele pe pamant…

luni, 22 iulie 2013

West coast

Dupa o gramada de drum, iata-ma si pe coasta de vest.

LA e cea mai mare dezamagire; nu-mi place deloc cum arata. La bogatani n-am fost (ce folos?!). De fapt am fi mers dar am cam ratacit drumul.

San Diego in schimb mi-a placut. Balboa Park, Coronado Island si altele... Am mancat mancare mexicana.

Atata stupiditate, atata lipsa de common sense, atata kitchozitate pe centrimetru patrat ca pe faimosul Hollywood Boulevard (il stiti, e ala de-si implanta vedetele mainile in beton) n-am vazut in viata mea. In bazar la IStambul e rai!

Ieri am vazut prima femeie de cand sunt in State; azi am vazut mai multe…

Hartia higienica e foarte subtire aici; mde obrazul subtire cu hartie fina se tine; la noi a ramas groasa de pe vremea cand se facea in doua, una sa fie folosita, alta sa se puna la dosar…

Imi place aici cum fiecare petec de pamant e acoperit de iarba si flori, iar iarba e tunsa mai ceva ca barba mea. Nu e fir de praf prin orase. Pe la noi pe la acasica, nu se mai vede orasul de praf…

Ma uimeste cum “rasa ariana” cum bine ii zice Cora, e din ce in ce mai putin vizibila. Ba mai mult, si cei care ar trebui sa o reprezinte imi par mici, strambi, cu o culoare ciudata. Unde naiba stau barbatii aia americani inalti ca brazii, frumosi ca Silvester Stalone si trosnind de sanatate ca un pepene rosu?! (de femei nu mai vorbesc ca am vorbit)

Benzina e la juma de pret gfata de Romania. Si altele sunt la juma de pret (sau aproape). Paine si circ!.

Toata lumea vinde si cumpara. Industriile de baza sunt comertul si turismul. Majoritatea oamenilor sunt angajati in servicii. Orasul Detroit si-a declarat falimentul. S-o mai produce ceva pe undeva?! La Cleveland mi-a spus o prietena ca cea mai mare industrie din oras sunt spitalele.

Dupa cum arata America azi imi pare ca ne indreptam grabit spre capatul lumii. Interesant ce-o fi dincolo de el!