vineri, 23 august 2013

Chirpici

- Bă, adună slăninele astea şi le pune în ligheanu verde dă colo şi pieliţele astelalte aruncă-le în oala a mare de după uşă – răsună glasul baritonal a lui Mătasă în timp ce arăta cu vârful cuţitului îngrozitor de lung şi de ascuţit spre ligheanul cel verde şi oala a roşia smălţuită. Mătasă era un zdrahon de bărbat cu ceafa cât a unui taur şi trunchiul cât nucu de la primărie, învelit într-un halat mizerabil ce fusese cândva alb şi purtând pe cap o tichie ce ar fi trebuit să-i acopere toată ţeasta dar nu reuşea în schimb decât să-i ascundă scalpul deposedat de stufoasa cândva podoabă capilară. I se spunea mătasă nu de la delicateţea gesturilor sau de la subţirimea trupului ci de la sintagma “o matahală de salahor”, căci Mătasă fusese înainte de a deveni măcelar, şi nu unul orişicare ci unul dintre cei mai buni din oraş, salahor, simplu salahor în port.
Cel strigat atât de tandru cu apelativul “bă”, era Chirpici. Nimeni nu ştia dacă era numele său adevărat, sau era mai degrabă un renume. Dar i se potrivea atât de bine! Din postura sa de ombunlatoate în măcelăria lu Mătasă, se mula eficient pe tot ceea ce i se cerea să facă, se frământa uşor, se întindea, se lipea, umplea fără efort toate spaţiile. Chirpici era un băiat tare de treabă, harnic şi iscusit. Dar avea un defect. Mare. La dinţi. De mic dinţii începuseră să-i crească în toate direcţiile şi pe mai multe rânduri ca la rechini. De la şapte ani de când îi căzuseră dinţii de lapte şi îi ieşiseră cei noi, începuse să poarte proteză. Iniţial una modestă, simplă de tot, cu două sârme şi-un surub care le strângea, încercând să-i aduca la loc în maxilar caninul de sus din dreapta ieşit în mod inexplicabil undeva spre cerul gurii, apoi din ce în ce în ce mai sofisticate şi mai aglomerate, până când gura lui Chirpici devenise un păienjeniş de sârme şi de şuruburi, asamblate în arhitecturi alambicate menite a aduce la locul potrivit toţi dinţii laolaltă dar şi a păstra un tunel suficient de larg prin care mâncarea să ajungă cu uşurinţă la o adică din vârful buzelor până în fundul gâtului. O vreme Chirpici săpase şanţuri adânci pe cărarea spre medicul stomatolog care, spre disperarea mumă-sii, în loc să mai reducă din numărul de sârme şi dispozitive de tras şi de întins, mai adăuga la fiecare întâlnire câte una căreia îi găsea cu greu loc printre cele deja instalate şi indentificând din ce în ce mai anevoios puncte valide de ancorare. De la moartea maică-sii însă, ce survenise în mod brutal pe când Chirpici avea numai douăzeci şi unu de ani, prin imersarea unui aparat de radio în licheanul cu dero pentru a fi curăţat pe când aceasta se mai afla încă în priză iar din difuzoare se mai scurgea glasul dulce al Mădălinei Manole “Te-am văzuuut, mi-ai plăcuuut / Ce ramane de facuuut”, Chirpici încetă complet drumurile la doctor. Şi la fel încetă desigur expandarea complicatului mecanism de tragere şi întindere a dinţilor. Aparatul rămase însă acolo, în gură, la stadiul la care se afla pe 23 august 2007 când maică-sa dăduse colţul într-un mod atât de nefericit (de parcă ar putea cineva da colţul brusc într-un mod fericit, dar în fine, aşa vine vorba) iar pe Chirpici treaba asta nu părea să-l deranjeze.   
Revelaţia privind capacităţile paranormale pe care le poseda o avusese Chirpici la numai un an de când o îngropase pe maică-sa. Şedea în mijlocul unui câmp, cu gândul niciunde, încercând să umple străvezia sa existenţă cu bucăţi mari şi consistente de albastru cu galben. Era o linişte de sfârşit de lume iar Chirpici auzi dintr-o dată clar şi răspicat, venind parcă de niciunde, glasul Mădălinei Manole: “Te-am văzuuut, mi-ai plăcuuut, Ce rămâne de făcuuut, Îndrăzneeesc să-ţi vorbeeesc te iubeeesc, Dacă-n ooochi m-ai priviiit, şi-ai rămas îndrăgostiiit, Nu greşeşti, să-mi spui că mă iubeeeeeşti…” Chirpici sărise ca ars în picioare. Privise intrigat în stânga. Apoi în dreapta. Apoi nedescoperind nimic, în sus. Acolo trebuia să fie cineva. Fu convins că glasul e unul Dumnezeiesc, şi prin glasul acela Dumnezeiesc maică-sa îl cheamă la ea. Aşa că a doua zi Chirpici îşi strânse din mansarda măcelăriei puţinele lucruri care îi aparţineau, îşi puse bocceluţa pe umeri şi o porni agale către Rai, în poarta căruia era convins că pe lângă Sfântul Petru avea să îl aştepte zâmbind şi blânda sa mamă. Norocul lui Chirpici a fost că la primul colţ de stradă a dat nas în nas cu bunul său prieten şi coleg Preducea. În cazul său nimeni nu-şi punea problema dacă e un nume sau nu. Toată lumea ştia clar că era vorba despre o poreclă. Căci i-o dăduse chiar Mătasă, pe când Preducea venise pentru a şaptea zi la rând cu o jumătate de oră întârziere şi cu ochii abia dezlipindu-se. “Bă, iar ai ars-o p-una?! Să fiu al dracu dacă înţeleg cum poţi s-o ţii aşa. Dai găuri întruna, de parcă eşti o preducea să fiu al dracului”. Şi aşa-i rămăsese numele, Preducea.
- Ce vorbeşti bă, tu eşti tâmpit?! Cum să-ţi vorbeasca maică-ta din cer cu gura ăleia?! Ai viziuni bă! Hai înapoi acasă şi îţi promit că mergem amândoi să rezolvăm tărăşenia. Şi vorbesc eu cu mă-ta dacă te mai cheamă, să te mai lase aici pentru o vreme. Şi un timp se aşternu liniştea, Chirpici rămânând impietrit şi nedumerit.
- Hai bă, că nu poţi să rămâi aşa în poarta cerului, dă-o dracu de treabă. Hai acasă că rezolvăm noi cumva. Trast mi! – încheie Preducea apoteotic şi Chirpici nu se mai împotrivi.
Aşa că în primul weekend purceseră amândoi la drum şi se înstalară în lanul de grâu din mijlocul pustietăţii. Cu mult înainte să ajungă însă la locul unde se întâmplase minunea, Chirpici ridicase un deget şi se oprise ca trăsnit. Se auzea iar. De data asta era Mirabela. Ce dor mi-a fost de ochii tăi. Pe urmă Dan Spătaru, aia cu ţărăncuţa. Pe urma, pe măsură ce înaintau altele, multe, mai noi sau mai vechi. Se auzeau clar şi tare ca şi cum cineva ar fi cântat chiar la urechea lui.
- Hai bă, chiar le auzi?! – se rotea Preducea în jurul lui ca în jurul Statuii Libertaţii, încercând să identifice cauza ciudatei întâmplări. Clar şi tare, zici?! Şi ce zice bă, ce zice?! Da unde naiba le auzi? În urechi?
- Tz – făcu Chirpici strâmbând din nas. Asta-i. Nu în urechi. Parcă aud aşaaa direct în creier.
Şi când deschise gura să-i arate cum o aude el pe Laura Stoica prin cerul gurii direct în creştet, fără să treacă muzica prin urechi, Preducea auzi pe dată “Viaţa e ca un cerc închis / Pân-acum nu l-am deschis”.
- Să fiu al dracu – bălmăji el albind pe dată, cu ochii cât cepele şi bale pe la colţurile căzute ale buzelor, de parca ar fi văzut-o pe Maica Precista. Ia deschide bă gura mare! Şi muzica se auzi şi mai tare şi mai clar. Era Laura Stoica fără doar şi poate!
Preducea îşi făcu cruce mare şi scuipă de trei ori înapoi.
- Ia ţine bă gura deschisă!
- De trecut nu-mi pare răuuu / Şi stau şi fac, tot ce vreau euuu / Dar nici azi, n-am atins nicio steaaa – cânta Laura Stoica fără să-i pese de încremenirea celor doi.
Şi poate ar mai fi stat ei mult şi bine aşa încremeniţi şi zăpăciţi, unu cu gura larg deschisă şi celălalt cu ochii cât cepele, dacă fix la doişpe nu s-ar fi auzit din gura lu Chirpici clar şi răspicat.
- A fost ora douăsprezece. Aici România actualităţi. Vă prezentăm ştirile.
- Ha, haaa – gâjâi Preducea încântat de aflarea noutăţilor. Gata, ştiu de unde vine - apoi se roti de jur împrejur, cercetă cu atenţie depărtările şi arătă victorios cu degetul. De acolo!  

(va urma)

4 comentarii:

DaenIris spunea...

:))))))))
Moşu' dear, spre ruşinea mea abia azi am avut starea necesară şi răgazul ca să-ţi citesc povestioara.

Iar in urma lecturării am tras o concluzie importantă. Când mi-o veni timpul la proteză o să-l rog pe dentist să mă conecteze la postul Magic FM, că ăştia dau muzică mai pe gustul meu.
:))

mosu spunea...

:) ehee… pana o sa ajungi tu la proteza o sa-l rogi pe dentist sa te conecteze direct la protv, la prima sau chiar la AXN, ca mde, protezele dentare nu stau pe loc ;)

DaenIris spunea...

Moşu', nu glumi cele sfinte, că am trecut deja de 40. Destul de binişor, chiar! Şi nu se ştie "never" (cum ar zice englezul)ce ne rezervă viitorul.
:)
AXN-ul, zici? :)) Mdeh, ştiu şi eu? Că deşi ador SF-urile, cre'că mi-ar fi cam dificil să mă uit la ele prin...cerul gurii. (Doamne apără şi păzeşte!) :|

mosu spunea...

eee... radio nu vrei, teveu nu vrei... atunci ce?! facebook ar merge?! nu mai trebuie sa scrii nimic, doar te gandesti la ce vrei sa spui si gata, se transmite direct prin antena :)