luni, 19 decembrie 2016

rodii

să nu țipi
când am să strâng între buze
mugurii cruzi
să-mi spui tandru
nu fii cupid
mai stai

sâmbătă, 3 decembrie 2016

semaforul

în orașul nostru există un singur semafor, în centru lângă brutăria lui Bujor; și mașini sunt puține; semaforul de lângă brutăria lui Bujor e tot timpul verde strălucitor; doar când se apropie câte o șoferiță începe să clipească roșu peltic umezindu-și buzele în picături prelinse de la ultima ploaie pe rotundul perfect, așa într-o doară, ca și cum tocmai și-ar aminti că există; atunci ele iau piciorul de pe pedală, își domolesc ritmul mersului și-și lipesc ochii de el, îndreptându-și spatele într-o relaxare de mâță însingurată lângă ghemul de lână
el le privește de sus și ochiul cel mare începe să clipească din ce în ce mai repede ațintind prin parbriz genunchii lor dezgoliți; uuu… ca niște pui de vrabie-n cuib scot capul genunchii lor dezgoliți de sub fusta parcă anume făcută să se ridice peste frunți căutătoare, când mâna se pleacă să ducă maneta schimbătorului la punctul mort, complet mort; nu și ochiul lui, ochiul lui rămâne deschis larg și roșu, din ce în ce mai roșu, roșu strălucitor ca și cum doi sori ar exista în același timp deasupra parbrizului, unul galben un pic mai la stânga și unul roșu în dreapta, imediat peste bordura trotuarului, cel roșu desigur mult mai luminos
iar ele rămân așa cu privirea fixată pe trupul lui subțire și își descalță pantofii cu toc ascuțit, l-ar purta și mai ascuțit ca piciorul să pară mai zvelt și arcuirea gambei mai amplă, dar le împiedică la șofat, își freamătă degetele rapid, apoi și le plimbă înmănușate-n mătase de-a lungul buzei reci a pedalei ca și cum le-ar plimba pe conturul bărbiei lui, de sus, din dreptul tâmplei, pănă dincolo în maisusul obrazului, ca să treacă mai repede timpul își spun, deși știu foarte bine că nu e așa și că el le atrage ca un magnet, altfel nu s-ar înfierbânta în halul ăsta și nici nu ar deschide, ca să se mai răcorească, fereastra și nasturii de sus ai bluzei străvezii, sub care sânii tresaltă ca o pereche de porumbei rotindu-se între gratii fragile, aranjându-i apoi atentă în oglindă reverele
plictisite și singure, mințile sunt cu totul plecate, mâinile alunecă de-a lungul coapselor mângâind stofa subtire, o dată și încă o dată și încă și încă, până când, pe neașteptate, degetele ating în locul pânzei pielea fierbinte și gândurile coboară înapoi pe banchetă, se ghemuiesc în cutiuța pentru paharul de cafea și degetele caută, abia acum încep să caute tresăririle nespuse ale pielii fierbinți, iar căutarea nu-i fără pravăț, căci dorințele degetelor se îngemănează cu vibrația pielii și ele rămân așa înțepenite în afară ca într-un cub de gheață fierbinte, dar lunecă lent și viermuit înlăuntru, întâi prin braț, apoi prin umăr, făcând un ocol mic prin stomac, până în creștet unde ciocăne ușor în cutia craniană care reverberează la fiecare atingere răspândind-o în mii de alte atingeri întoarse, suprapuse peste cele de-alături, peste cele ce vin, multe, grozav de multe, fierbinți, ascuțite, mărunte, ca un foc de artificii
ele își trec răscolite degetul peste buze, la început abia atingându-le întredeschiderea, ca și cum ar vrea să șteargă urma unui cuvânt nerostit, apoi lung, căutându-le, de la un capăt la altul și înapoi, îmbujorarea și gura se desface ca o regină a nopții abia deșteptată, buzele se desprind umede delicate petale, degetul alunecă repede, respirația și mai repede, se întrec, se ciocnesc încercând să treacă unul pe lângă altul, totu-i vârtej și nebunie și vipie-i
bărbații trag cu ochiul geloși la freamătul dinăuntru și ochii lor hămesiți se târăsc prin crăpătura ferestrei în care decolteele oftează adânc după aer, dar nu-și opresc pasul căci știu foarte bine că în orașul nostru există doar un singur semafor, în centru lângă brutăria lui Bujor și semaforul de lângă brutăria lui Bujor e tot timpul verde strălucitor, doar când se apropie câte o soferiță începe să clipească în roșu peltic umezindu-și buzele și ele trebuie să oprească neapărat și să-l aștepte cuminți…
apoi se face iar verde!

joi, 1 decembrie 2016

ziua ca o vrabie pe pervaz

am deschis fereastra apoi m-am vârât înapoi sub așternut
mijea lumina și era frig
ziua s-a așezat pe pervaz ca o vrabie
ciugulind din noaptea prelinsă printre crăpăturile tocului
avea trupul subțire și străveziu
i se vedeau oasele ca un pumn de dorințe subțiri
nu, nu, nu intra încă
i-am spus acoperindu-mi cu grijă conturul
vrabia mi-a privit
pe obrazul stâng cu un zâmbet
iar pe cel drept cu o suspiciune
ascunzirea sub pătură ca o lacrimă suspendată
între ochiul fremătând acumul
și palma culegând neliniști
n-ai putea să te duci și să vii înapoi mâine
am întrebat cu jumătate de gură
și ziua și-a desfăcut aripile
lăsând inima-mi să tresară asupra zborului
pasărea avea în cioc fărâme de soare
dar penele îi erau cenușii ca ale oricărei vrăbii
eu am întrebat-o tăcut
de ce ai vrabie ciocul aurit și penele cenușii
ea imediat mi-a răspuns
ca să mă petreci mai bine
m-am uitat lung și aripile păsării au început să se înfoaie
din ce în ce mai mult ca un curcan trufaș se înfoia vrabia
împlinindu-se tot mai mult și mai mult
până a devenit copac rămuros
acoperind cu ramurile-i înfrunzite fereastra
și dezvelind noaptea

marți, 29 noiembrie 2016

atingere

căuș de palmă-ți sunt
ca scoica
perlei ce se naște

joi, 24 noiembrie 2016

mic manual de mestecănire

nu e ușor să fii mesteacăn
dar asta aduce nemăsurabile bucurii
să fii alb și aparentnepăsător
e doar una din ele

pentru a ajunge mesteacăn
trebuie să stai nemișcat într-un picior
până ți se-nfioară pielea în crestături zgrunțuroase
să-ți lasi gândurile să înfrunzească
și să le crească vrăbii
să înveți să asculți și să taci
mai adânc decât marea

dacă toate astea ți-au ieșit din prima
urmează să scurmi cu călcâiul
în grămada de vise nedezvelite
lăsând să ți se cufunde trunchiul până la șold
pentru a-și depune rădăcini
ca țestoasele din galapagos
și să-ți lași capul pe spate până când ochii
alunecă în spirală îndărăt
născând priviri noduroase la fiecare clipire

în fine dacă totul a mers strună
iar pielea și privirile
au căpătat străluciri albicioase
și interiorul a început să geamă ușor ca un cântec
sub fiece adiere de vânt
mesteacăne-te să stea!

alinări

aripile tale
poteci
spre un alt fel de zbor

luni, 14 noiembrie 2016

shhht

iubito avem o problemă
ți-am șoptit picotit la ureche
vecinii de scară
se plâng că mmmurile tale
li se strecoară noaptea pe sub ușă
ca niște șerpi cenușii
și umplu toate vasele de sticlă
cu o licoare roșînchis
răspândind arome de shiraz
care-i îmbată și-i adorm
înainte să se trezească

shhht, culcă-te la loc, mi-ai răspuns
căutându-mi cu buzele liniștea
ai uitat că locuim într-o scoică?!

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Rotund

Împinge, împinge...
pufff... pufff... pufff...
gâfâia lângă mine asistenta cu bonetă albă și bucle platinate
hai încă un pic, împinge și respiră adânc
hai, pufff... pufff... pufff...
Se vede capul rotund ca un G
și o bucată de zâmbet
șușoteau glasurile vibrânde
Eu îmi roteam ochii împrejur
cineva îmi ținea strâns obrajii și palmele
soarele era la locul lui agățat de-o dimineață subțire
ca o altiță șăgalnică pe o ie sălbatec de albă
iar luna își mijea ochii către miazănoapte
scuturându-și pletele îndărăt peste umeri
și atunci?!
Haide acum, încă un pic,
încă un mic efort
zămislirea nu-i niciodată ușoară
șoptea părintește cineva mai din spate

Apoi dintr-o dată tăcere
niciun scâncet, nicio suflare, doar o liniște lungă
și asistenta cu bonetă albă și bucle platinate
oftând din rărunchi
atât, doar un gând ca o mărgică pitică?!

joi, 10 noiembrie 2016

înălțarea cu zmeul

lucram amândoi
eu pe latura mică a mesei, tu pe latura mare
vântul se poticnea în ferești
în timp ce noi sorbeam rând pe rând din ceaiul fierbinte
știi, mi-ar plăcea să fac kitesurfing
e un timp numai bun pentru asta
eu am ridicat din umeri nedumerit
kitesurfing e chestia aia cu valuri înalte și vânt
si pânza subțire care te înalță până la cer?
da, da, mi-ai răspuns cu ochii înflorind iriși din iriși
și ai întins peste trup piele neagră ca smoala
ai scos placa dintre rafturi și dusă ai fost
deși noi n-am avut niciodată nici placă,
nici costum pentru valuri
și nici măcar nu locuim lângă mare

nu te-ai mai întors de atunci
dar îmi place atât de mult să mă culc lângă tine!

luni, 7 noiembrie 2016

picurări

toamna desfrunzește cerul de stele
pe pământ - risipiți licurici

vineri, 4 noiembrie 2016

O zi normală de lucru

Suntem un serviciu ca oricare altul. Oameni obișnuiți, nici mai buni, nici mai răi, nici mai harnici, nici mai leneși, nici mai răbdători, nici mai nervoși. Ne vedem în fiecare zi de treburile noastre, ne intersectăm adeseori pentru a ne duela în idei și cuvinte, ne întâlnim de câteva ori pe lună pentru a trage linii și concluzii și de două ori pe an, la Paști și la Crăciun, pentru a petrece cu familia de la birou.
Ne respectăm întotdeauna și de aceea atmosfera de lucru este fără cusur. Deși spațiul este unul larg, de tip open space, amenajat cu panouri despărțitoare pentru a asigura o minimă intimitate, toată lumea e conștientă că binele aproapelui este binele său și păstrează o impecabilă decență în zisuri și făcuturi. Peste panouri se înalță în fiecare zi, ca un fum de țigară, un zumzet fremătător, foarte asemănător zumzetului făcut de motoarele avionului noaptea, când toți în jurul tău dorm și tu deși ai încercat să dai volumul la minim el tot nu ajunge pe mute, peste care se suprapune periodic țăcănitul imprimantei care scuipă cu furie pagini îmbrăcate în cămăși cu felurite modele de litere. Iar atunci când vocile se învolbură și glasurile se cațără unul peste altul încercând îndârjit să ajungă până la tavan și apoi mai sus, sus de tot, până la ultimul etaj, cel al directorilor, atunci zic, se găsește câte o voce care să le atragă atenția elegant "Bă, mai tăceți dracu din gură că noi muncim aici. Dacă aveți chef de ceartă mergeți naibii la sala de ședințe și trageți ușa după voi!" Și glasurile se înmoaie până la limita zumzetului motoarelor de avion plutind transatlantic în noapte, sau tac de tot și dispar îndărătul ușilor de sticlă de la sala de ședințe, ca înapoia cortului ghicitoarei în globul de cristal.
În rest timpul curge imperturbabil, drept și lin, ca o autostradă în Germania, alergată cu un Volkswagen fabricat după scandalul cu emisiile de gaze. Doar din când în când timpul ăsta mai are niște ieșiri laterale, cărora în afară li se spune "rest area" ceea ce la noi s-ar traduce cel mai potrivit cu "loc de dat cu capul", când drumul se dezumflă brusc ca un balon până devine un punct, iar înlăuntrul obosit pufăie lung și șuierat ca o sirenă de locomotivă cu abur.
Ca de exemplu acum, când de undeva din zona Maricicăi, se aude un țipăt ascuțit căruia îi cresc necontenit ramuri, urmat de o zarvă isterică ca și cum un camion încărcat ochi cu mobilă ar fi cotit grijuliu înspre stânga, iar înspre stânga n-ar fi fost nicio stradă. Un capsator zboară razant pe deasupra capetelor noastre și se înfige vesel în vitrina cu trofee câștigate de colectivul nostru la concursurile de curling, ramura corporatistă, de la care n-am lipsit nicio ediție, pentru a ateriza drept între cupa câștigată acum doi ani la echipe mixte și diploma și medalia de aur câștigate anul ăsta de Ionescu la individual masculin. Îi urmează un suport de creioane și markere care se aprinde ca un foc de artificii, împrăștiindu-și culorile vii în toate birourile aflate pe direcția nord-vest. Ne coborâm cu toții gâtul și mai adânc între umeri, numai bine cât privirile să alunece peste marginile panourilor și să vadă capul Maricicăi apărând și dispărând cu viteză amețitoare, ca o minge de baschet bătută viguros de pământ, semn că fata sare cu furie pe ceva, ceea ce dă puțină greutate eliberării nervoase, ceva care din experiențele anterioare nu poate fi decât tastatura din care sar care încotro literele de plastic sau monitorul LCD care necesită întotdeauna un pic mai mult efort pentru descompunere. Tragem cu urechea și nu se aude nicio bubuitură surdă, semn ca Maricica nu a apucat capul vecinului pentru a-l izbi de placa aparent de lemn, în realitate de rumeguș amestecat cu clei și acoperit cu o folie imitație de nuc a biroului, ceea ce e bine pentru că la ultima verificare pe parte de protecția muncii s-a constatat că trusele medicale de pe pereți sunt de pe vremea lui Nea Nicu și crema pentru arsuri s-a făcut mai tare decât crema de zahăr ars a Minodorei pe care o aduce în fiecare an de ziua ei și pe care o duce acasă așa cum a adus-o, într-o sacoșă de plastic gros acoperită cu flori mari galbene, albastre și roșii, așa că au fost aruncate cu totul, urmând să se facă o cerere de procurare prin care să se cumpere truse de prim ajutor noi, moderne, în ton cu timpurile pe care le trăim. În ton e și telefonul de pe biroul Maricicăi care după ce zboară spre miazăzi preț de cinci despărțitoare cade taman pe sacoșa cu mazăre a Niculinei așezată sub birou și începe să clipească sistematic și orb ca un cap de găină retezat. Capul Maricicăi în schimb nu se mai vede, dar se aud niște răgete ca de leu și din când în când se ițesc mâini ținând strâns între degete mănunchiuri de cabluri negre, la care, de fiecare dată când mai apar, se adaugă un cablu nou. Cred că ultimul nu a fost negru, pentru că dintr-o dată lumina se stinge în toată hala și toate computerele se opresc nedumerite, ceea ce bănuiesc că a surprins-o inclusiv pe Maricica, pentru că răgetele se opresc două secunde, pentru a fi reluate apoi cu și mai mare intensitate. Noroc că e zi și pauza o putem folosi în mod educativ. Andreea de exemplu a scos umbrele lui Grey și linge cu nerăbdare tremurândă paginile cărții, Neluțu și-a scos Prosportu iar doamna Georgeta a scos revista de sudoku și pixul și s-a lăsat relaxată pe spate. N-o să dureze foarte mult, dar e un timp folosit în mod util și plăcut.
Maricica trebuie că se apropie de etapa de maxim orgasmic pentru că se aud zgomote de fiare sălbatece, cel mai sălbatec dintre toate fiind fierul calculatorului, care apare deodată deasupra panourilor, rotindu-se în sus și în jos, în stânga și în dreapta, ca și cum ar pluti pe valurile nervoase ale unei viituri iscate dintre dealurile defrișate din cotul Carpaților la prima ploaie adevărată de toamnă. Se pare însă că viitura s-a oprit într-un blocaj de bușteni desțeleniți, căci calculatorul se clatină amarnic pe-o parte și zboară ca tras cu praștia prin fereastra biroului aterizând pe capota Opelului șefei de la contabilitate.
Deja răgetele au încetat fiind înlocuite de cuvinte obscene pe care Maricica le răpăie cu o cadență de mitralieră. Cad secerați directorul mare, directorul tehnic, șefa de la financiar, Manole de la depozit, cu ce i-o fi greșit Manole nu știu, dragu nostru de șef Pandelică, luna, stelele, patruzecile, Dumnezeu în diverse forme și stări, vii și morții, câteva mame ale unor apropiați. Andreea și-a acoperit urechile cu palmele, o nuuu, nu fiindcă n-ar suporta cuvintele obscene, ci fiindcă știe că urmează ultima lovitură. Și aceasta vine, așa cum era de așteptat, puternic și sec, după sunetele care răzbesc până la noi, dinspre un scaner izbit cu toată forța de podea, ridicat și izbit din nou și din nou și din nou, până când nu mai rămâne din el decât rama...

Băiatul de la IT stă liniștit după colț citind pe telefonul mobil despre ultimele noutăți din domeniul gadgeturilor și așteptând să se termine tămbălăul. Are sub braț o tastatură și un mouse iar între picioare un monitor LCD și un pisiu nou. În partea cealaltă a sălii Manolescu stă cu degetul pe butonul de la siguranța automată. Și da! E liniște din nou, apoi imediat zbârnâitul motoarelor de avion acoperă liniștea care nu apucă să se bucure prea mult de viață. Manolescu a apăsat butonul și sala se cufundă în lumină, în timp ce băiatul de la IT a purces la înlocuirea sculelor distruse. Doar madam Dușmănescu de la contabilitate o să aibă ceva mai mult de furcă cu capota Opelului...

Undeva în spate Ioana dă semne că ar vrea și ea să tragă pe dreapta...

sâmbătă, 29 octombrie 2016

De-a v-ați ascuns!

De când mi-ai ascuns privirile sub palme
Degete legate la ochi îmi aleargă prin carne

joi, 27 octombrie 2016

Dulceață de nori

se culeg norii cei mai negri și grași
atârnând ca ciorchinii grei de Pinot Noir
se storc bine de lacrimi
și se usucă la soare
până devin subțiri și palizi
ca cei desenați de maria de la grădinița din colț
se fărâmă apoi între degetul mare și arătător
picurând puțin câte puțin fuioare de vânt
și amestecând continuu ca să nu prindă cocoloașe
se lasă să clocotească câteva minute în suc propriu
pe un apus portocaliu încins
fără să se adauge nicio picătură de zahăr
și se întinde cu dosul palmei peste o înserare răcoroasă
până capătă cheag

se curăță în cele din urmă complet cu o lamă subțire
până când sub crustă ziua rămâne delicată și crudă
ca un fund de sugar

joi, 20 octombrie 2016

Zâmbiri

Era mic, pufos și perfect rotund. Cât o minge de tenis, nu mai mare. Stătea ghemuit ca un arici și părea că doarme. Când l-am atins cu privirea a tresărit. A deschis încetișor un ochi, apoi la fel de încet pe celălalt și mi-a zâmbit lățindu-și gura până la urechi, apoi dincolo de urechi spre ceafă, și în sus peste creștet, și-n jos peste bărbie, acoperindu-se pe de-a-ntregul de zâmbire, ca într-un cocon luminos. M-a pufnit râsul.
- Cine ești tu? Ce năzbâtie mai ești?
M-a privit șăgalnic, nestăvilindu-și zâmbetul.
- Ție ce-ți par a fi?! Un unicorn? Un zmeu-paraleu? Un zâmbet, asta sunt, bineînțeles! – a răspuns cu glas de felină, nelăsându-mi răgaz să-mi tăvălesc imaginația prin nisipurile cerului în speranța că fulgi de concret se vor lipi de miezul zemos și vor da contur unei sclipiri jucăușe.
Plutea undeva la înălțimea unui stat de om, printre frunzele mesteacănului, părând că șade necumpănit într-o poartă rotundă, invizibilă ochiului omenesc, indecis dacă să coboare din lumea care l-a zămislit într-a noastră sau să-și ascundă fața îndărăt, dincolo de marginile cercului.
- Un zâmbet?! – nu mi-am putut abține chicotitul în barbă. Cum adică un zâmbet?! Un zâmbet așa, de sine stătător?!
- Exact așa! Un zâmbet de sine și de bine stătător și deseori chiar călător, iar uneori curgător.
- Bineee… dar zâmbetele nu există așa pur și simplu, clătinându-se agale de crengile copacilor. Ele sunt legate de buze, de guri, de sentimente…
- Crezi!? Uită-te la mine! Sigur, ca și tine am și eu am în ADN-ul meu urme de buze, de guri, de sentiment. Ohohooo… și încă ce urme am, doar nu crezi că m-am născut din praf de stele – îmi face șugubăț cu ochiul.
M-am oprit din zâmbit și am încercat să dau puțin sens întâlnirii noastre. L-aș fi întrebat franc care este rațiunea existentei unui zâmbet călător rupt complet de întâmplarea care l-a generat, dar am evitat să o fac pentru a nu-l jigni. Ar fi fost ca și cum ai întreba o pasăre de ce nu a rămas înapoia cojii de ou. Mi-a ghicit însă gândurile și încruntarea și a continuat.
- Hai să fim serioși! Nu se poate să îți pară atât de ciudată ideea unui zâmbet smuls dintre buzele sau din înlăuntrul care l-a creat. Să nu-mi spui că n-ai mai întâlnit niciodată un zâmbet călător, un zâmbet care să se anine seara de faldurile de sus ale perdelei din dormitor și să șadă acolo bine-merci învelindu-te cu privirea până adormi.
Am privit înapoia gandului și i-am dat dreptate. Ideea nu era deloc nelalocul ei. Ba îmi părea absolut plauzibilă în întregirea întregii întâmplări.
- Și ce cauți aici? - m-am trezit întrebând.
S-a oprit o secundă din zâmbit, m-a privit mirat, apoi continuând să-și întindă marginile gurii până la ceafă mi-a răspuns scurt.
- Ar trebui să caut ceva?! Nu caut nimic! Doar exist!
M-am blocat. Răspunsul și judecata din spatele ei erau impecabile, fără fisură. Zambetul mi s-a intins pe toată fața, până la urechi și mai înapoi până la ceafă, înnodându-se la spate într-o fundă cu bucle mari.
- N-ar trebui să cauți nimic, ar trebui doar să exiști, ai dreptate!
Privindu-l, gândurile au început să alerge înfrigurate. Oare există o fântână de zâmbete? Trebuie să te apleci și să întinzi brațul ca să le culegi? Le poți culege cu polonicul? Sau cu o cană? E adâncă fântâna? Noaptea zâmbetele luminează pe fundul ei, ca licuricii? Sunt toate zâmbetele mici ca acesta, sau cel din fața mea e doar un zâmbet-copil și daca le crești cu grijă se fac mari cât o minge de fotbal, sau și mai mari, cât un balon cu aer cald? Imediat ce se nasc zâmbetele învață să zboare și nu se mai opresc din zburat? Sau nimic din toate astea nu-i adevărat și există o mașinărie de fabricat zâmbete, așa cum sunt acelea care fac gogoși-ineluș arămii și fierbinți?!
- Din ce se nasc zâmbetele, de unde apăreți voi? – mă trezesc din nou vorbind într-o doară, ca și cum gura ar glăsui fără mine, prelungind în fâșii de cuvinte rostoglirea de gânduri.
- Ce întrebare e asta? – chicotește sprințar. Din bucurie bineînțeles! Din bucurie întreagă și plină.
Era evident că nu putea exista alt răspuns. Gura mea vrea să fie și ea de sine stătătoare, să se rupă de mine, altfel nu înțeleg de ce ar pune atâtea întrebări stupide la care eu știu deja răspunsul.
- Vaaai, absoluuut! Nicicum altfel! Unde mi-e capul?!
Tăcem amândoi. Nu pare câtuși de puțin perturbat de tăcerea care se adună între noi asemeni unui preș strâns la capătul culoarului. Continuă să se întindă în sus, în jos, în stânga și-n dreapta ca o colonie de furnici care a decis să-și scoată catrafusele la aerisit și să-și primenească încăperile.
Nici nu se clintește. Ba nici nu clipește. Stă aninat, cireașă coaptă, de-un fir de bucurie, clipocind ușor dintr-o parte în alta sub fremătarea frunzelor de mesteacăn.
Tot nu reușeșc să dau de miezul de înțeles al întâmplării, dar nu mă pot plânge, întâlnirea cu ghemul de zâmbet a fost de netăgăduit cea mai fantastică și mai frumoasă întâmplare a vieții. Și gândul îmi zboară fără să vreau spre inevitabila întrebare.
- Și voi zâmbetele unde plecați când vă duceți? Tu de exemplu, unde pleci?
- Eu nu plec nicăieri. Rămân aici.
- Cum adică rămâi aici?! O să stai veșnic aninat în copacul pătat?
- O, nuuu… am o locuință în care locuiesc. Fiecare zâmbet îți găsește mai devreme sau mai târziu o locuință pe care o locuiește.
- Așaaa…
- Exact așa.
- Și cum arată locuința în care locuiești atunci când nu te ascunzi printre frunzele de mesteacăn?
- Ca o girafă.
- Poftim?
- Ca o girafă. Adică exact ca o girafă, căci locuiesc chiar într-o girafă – îmi spune amuzat în timp ce-mi arată cu degetele lui subțiri de zâmbet tânăr o girafă care abia se ițește dintre plopii din spate. Îmi concentrez privirea și reușesc să separ trupul girafei de cel al copacilor. E galbenă și înaltă, foarte înaltă, înaltă până la cer, atât de lungi îi par gâtul și picioarele, are o mutrișoară de copil năstrușnic și are pete bleu.
- Pete bleu…?! - apuc să mă mir cu voce tare. Unde s-a mai pomenit girafă galbenă cu pete bleu?!
- Orice se poate pomeni dacă dai drumul gândurilor. Doar dă-le drumul și ele se rostogolesc la vale căpătând cele mai nebănuite forme…
- Dar de ce o girafă? De ce ai ales să locuiești tocmai într-o girafă, asta mi se pare până peste poate.
Zâmbetul zâmbește amuzat de naivitatea mea.
- Pentru că sunt singurele vietăți cu capul în nori și cu picioarele pe pământ. Și pentru că de acolo de sus lumea pare atât de mică și cerul atât de mare…
- Grozavă năzdrăvănie de locuință ai mai găsit!
- Ooo și dacă ai știi cât am căutat-o. Majoritatea girafelor au pete cafenii și nu sunt atât de înalte, dar asta e cu totul și cu totul specială – peiorează încântat zâmbetul și o zbughește înspre girafă, urcând pe piciorul său ca pe o scară de incendiu, deschizând una din petele bleu de pe pieptul girafei ca pe o ușă banală și dispărând înapoia ei, pentru a apărea apoi în petele de pe gât, ca la ferestrele unei scări interioare ce duce până sus în cămăruța din vârful castelului, acolo de unde Pământul pare doar o mărgică măruntă...
- Heeeei…. Mă veeeezi?! Sunt aici suuuus! – strigă zâmbetul entuziasmat de pe buzele girafei.
- Te văăăăd… – strig zâmbind larg și făcând cu mâna unei girafe care îmi surâde senin cu față de copil. Și te siiiimt…

vineri, 14 octombrie 2016

fremătări

am crezut că trec odată cu zorile
când muchii de lume ni se petrec în cale
și ziua de azi ascunde ziua de ieri
dar nu e așa
stau pitite înăuntru, niciun semn în afară
poate uneori doar un colț de buză mușcat
până la sânge
e complet întuneric și o liniște gravă
iar ele se adună ca fluturii fără contur
întâi una, apoi alta, și încă, și încă, și încă
până ce lăuntrul se pleacă sub greutatea culorii pure
și din nou complet copleșit se topește...

sâmbătă, 24 septembrie 2016

evadare în Grădina Raiului

povestea nu e tocmai reală, Eva nu avea un măr ci o piersică
Adam a mușcat lacom din ea
șarpele n-a avut nicio vină, îi era doar o poftă grozavă
cu dulcele curgând roșportocaliu pe bărbie, pe gât,
tot mai jos...
și ei i-a plăcut dăruirea, și-au vrut totul doar pentru sine
eu spun c-a fost fair!
El s-a simțit însă trădat
și de aceea i-a alungat din grădina cu bunătăți
(doar că ea mai dosise între timp câteva sub tricou)

miercuri, 21 septembrie 2016

loc

pare complicat dar este atât de simplu!
țipetele ascuțite pot fi răsucite pe un creion HB
și buclate cu foehnul
griul poate fi culcat la pământ cu o mașină banală de tuns iarba
are cu 400 la metalocasnice
orizontul cețos poate fi stropit cu apă de roze
până se topește ca vata de zahăr ținută-n obraji
iar șinele paralele, hmmm...
între șinele paralele se pot cultiva flori de câmp
trifoi, maci, margarete, năsturei, mușețel
până le acoperă complet
și rămâi doar tu și cu tine

pfuu... ce imensitate de spațiu!

vineri, 16 septembrie 2016

perspective

azi iese șefu la pensie
la birou s-a organizat o masă festivă,
deși aduce mai degrabă a înmormântare
a fost om buuuun, săracuuu – se văicăresc fetele
de parcă acum l-ar acoperi cu țărână
bărbații privesc lung peste geamuri și peste zilele ce-au să vină
oftând fără să înțeleagă de ce,
undeva cântă muzica
lelia a adus o tartă cu vișine, mai e doar jumate
în timp ce în cealaltă jumătate de farfurie
sucul de vișine se întinde ca un fir proaspăt de sânge
miroase a mosc și a tămâie
de la bețișoarele parfumate aduse de lavinia și așezate pe printer
niște sticksuri gălbui stau bățoase într-un pahar ca niște lumânări nehotărâte
în timp ce într-un colț sunt câteva ștergare cusute de mână și un coș cu bunătăți
de care nu s-a atins nimeni
radu a avut proasta inspirație să ceară niște speechuri cu ocazia evenimentului
care să evoce memoria dusului
doar popa lipsește!

șefu zâmbește în colțul buzelor
enigmatic cum nu l-am văzut niciodată
și-și frământă pe ascuns buza de sus
nu-i prea vioi dar pare mulțumit
știe că atunci când are să iasă pe ușă
are s-o ciupească pe ana de fund
și-are să-i facă ghiduș peste umăr cu ochiul…

sâmbătă, 10 septembrie 2016

Podoabe bărbătești

Haideți domnilor s-o recunoaștem cinstit!
Zâmbetul femeii este cea mai frumoasă bijuterie
Pe care o poate purta un bărbat…

joi, 8 septembrie 2016

Opțiuni

se făcea că eram rege
pe undeva pe la 1300, niciun indiciu unde
aveam șase copii și o regină
nu înțeleg cum se poate dar ea avea șapte
mai aveam un regat și un zâmbet mulțumit
și încă cincizeci de ani, toți ai mei
(doctorul îmi comunicase recent că mai sunt încă p-atâți puși deoparte)
de supuși nu aflasem nimic și nici castelul nu-l deslușeam
căci domneam în sala de tron, cam rece și cam întunecoasă
m-am trezit nădușit pe ceafă
și cu un fior rece pe interior
ca o țepușă subțire de metal ținută la frigider
ăștia mici chiar n-au ce să mănânce din salariul meu de inginer
ca să nu mai vorbim de niște studii decente
iar regina, cum naiba să-i umplu cu inele, brățări și rotunduri de perle
cufărașul ăla bombat de pe măsuța de toaletă din lemn de palisandru
doamne, numai aia trebuie să fi costat o avere
am întins tremurând mâna spre ceas, era abia trei
am închis ochii la loc, regina s-a așezat lângă mine
avea o rochie de catifea luuungă culoarea vișinei putrede
cu un guler înalt și un decolteu adânc ca ochii înălțimii sale
și mirosea a ambră și a lemn de agar (nici nu știam că există)
o cafea dragul meu? m-a întrebat zâmbind cald
peste aburii desenând păsări zburânde
nu, nu, nuuu… aș vrea să mai ațipesc umpic
și poateee… să schimbăm secolul!

duminică, 4 septembrie 2016

explicatie

poezia e așaaa, ca și cum ai arăta cuiva cum să întoarcă ceasul, doar că după ce îl întoarce nu ticăie ci începe să cânte!

vineri, 2 septembrie 2016

condens

vreau să trăiesc mai puțin
esențe, restul e pierdere de vreme
aș sări peste naștere, copilărie, tinerețe
și m-aș repezi glonț la vârsta unde fructele-s coapte
și miezurile lor dulci
aș îndesa timpul într-o sacoșă de rafie
și aș aștepta cu spatele lipit de zid
clipa aia de fericire care să-mi sfâșie carnea
zău, aș putea de exemplu să renunț la o parte din ani
și la noapte sau zi, oricare din ele
din cele douăzeci și patru de ore
m-aș mulțumi doar cu una
și nici aia întreagă
ci atât cât să-ți cuprind pe sub rochie coapsele
și să te pătrund
cu totul

joi, 11 august 2016

Gări

Privește gara în lung și în lat. Oameni mulți fremătând, grăbiți să ocupe un loc temporar pe o cale, nu neapărat de fier, care să-i scoată la un liman, nimic extraordinar, doar un cerc întrerupând linia continuă și atât. Nu se mai văd pavelele gării, doar capetele oamenilor, fiecare aparte, fiecare căutând printre picioarele pereche țesând ca într-un gherghef uriaș nerăbdarea, un capăt de drum, capătul lui de drum, pe care să-l facă ghem șezând pe șina de metal răsucită în sus de la capătul peronului și pe care să-l ascundă apoi în buzunarul de la spate. Mai jos, atârnând sub capetele rostogolite, trupurile ca niște haine lungi măturând pământul, iar în dreapta și în stânga, bagajele, o anexă paralelipipedică a trupului, în care sunt înghesuite învelișurile, cele mai multe colorate și vii, chicotind sub scoarța de vinil bucuria renașterii. O rochie cu umerii goi înfășurând diafan gâtul ca o mângâiere abia trezită sau un tricou fără mâneci dezvelind brațele puternice pentru a le lăsa să înoate prin unduirile solare.
Privește drept înainte pe fereastra vagonului din fața sa. Sticla e murdară, vântul, ploaia și praful au creat desene fantastice pe care încearcă amuzat să le descifreze. Fără izbândă însă, căci artistul pare mai mult să se fi jucat decât să fi încercat să înfiripe un mesaj. Asta nu-l împiedică însă să observe dincolo de contururile vălurite fețele luminoase ale oamenilor, tremurul lor deșirat din bucuria plecării. O femeie cu un copil în brațe îl privește surâzătoare. Undeva, cineva, construiește cu rapiditate un drum. Pietrele, cu muchii drepte și unghiuri moi, potrivite perfect, se așează cu viteză una lângă alta. Drumul se aproprie alergând către pași. Copilul nu mai are răbdare. Femeia se apleacă și îi șoptește ceva la ureche iar copilul surâde. Își lasă capul pe spate și rămâne așa cu ochii mari și zâmbetul larg îndreptate către cer. Se aud deja pașii. Doi bărbați în etate se privesc tăcuți față în față. Par două stânci drepte, fără colțuri, fără fisuri, fără poteci, doar două pietre înalte și tari. Nu-și spun nimic dar comunică necontenit. "Aglomerat" - șoptesc obrajii primului. "Grozav" - răspunde sprânceana celui de-al doilea. "În tinerețe eram doi, trei, pe tot peronul și acuuum..." - spun privirile celui dintâi. "Da, da, chiar așa!" - confirmă bărbia celui de-al doilea. Cărările lor sunt bătute. Trebuie doar să întindă un picior în lateral și să încalece drumul așa cum ai încăleca covorul fermecat din poveștile Șeherezadei. Apoi nu mai e nimic de făcut. Mai în spate o femeie tânără își privește cu înfrigurare ceasul. Rochiile ei dantelate freamătă în valiza roșie. Tivul din mătase urcă tremurând către o cusătura dreaptă la două rânduri simetrice de pe un pantalon de tercot. Pe măsură ce trece timpul chipul femeii devine tot mai palid. Se descompune văzând cu ochii și se risipește în dejurîmprejur. Doar gâtul de care stă aninat un pandantiv mic cu piatră rubinie a rămas la locul lui, restul e departe.
Are să plece și el. Precis are să plece. Nu-și face griji pentru asta. Fiecare plecare, fiecare sosire, are momentul ei, locul ei bine desenat pe o hartă a comorilor niciodată descoperite, nu fiindcă n-ar exista, o nuuu, desigur că există, ci fiindcă odată descoperite se transformă în nisip, lăsând să se vadă mai departe strălucirea alteia mult mai bogate și mai luminoase.
Trenul se pune în mișcare. Undeva înapoi, în timp și în spațiu, un impiegat de mișcare îmbrăcat în costumul bleumarin cu vipușcă roșie, trebuie să fi fluturat un steguleț galben dezvelind viitorul, dar numai ochii ce trebuiau să-l vadă l-au văzut, ceilalți fiind ocupați cu prezentul.
Femeia cu copilul în brațe a rămas pe peron. O să vină și timpul ei, repede o să vină. Deja imaginile se succed cu rapiditate, câmpul aleargă înapoi către femeia aceea, stâlpii înșirați ca soldații mărșăluiesc disciplinați. Din când în când câte un ofițer mai înalt se aplecă deasupra lor și-i privește rigid. Femeia și copilul au rămas înapoi. Imaginile se succed prea rapid ca să-și dea seama dacă femeia ține copilul în brațe sau îl ține strâns de mână lângă ea. Un copil atât de mare nici nu mai poate fi ținut în brațe, își spune oftând. Nici nu-și mai amintește dacă era pe marginea peronului sau în parc, imaginile sunt prea tremurate ca să mai poată clarifica ceva. Nu poate să spună nici măcar dacă femeia era în oraș sau în compartimentul din tren. Doar soldații de fier disciplinați trecând unul câte unul prin dreptul ferestrei își spun povestea. La fel de bine femeia ar fi putut să fie în tren iar el pe peron, e doar o chestiune de perspectivă, un peron absolut pustiu, mărginit de stâlpii înalți, ca niște santinele tăcute, început al unei alte plecări...

sâmbătă, 6 august 2016

matinale

adunǎm gâze mici
de cele mai multe ori cu ochiul liber
degetele le pǎstrǎm neatinse pentru mângâieri
le aşezǎm în formǎ de fluturi
ce se destramă la prima adiere de vânt

am aduna pluriclorocopteri
dar sunt atât de mici încât nimeni nu ştie cǎ existǎ
poate nici eu n-aş fi ştiut dacǎ nu apǎreai tu
uite acolo pe frunza de brustur un pluriclorocopter
l-ai luat cu vârful buzelor şi mi l-ai aşezat pe obraz
eu am simţit o înțepăturǎ fierbinte

palmele mi s-au schimbat iremediabil de-atunci!

duminică, 31 iulie 2016

Una

Una s-a născut azi şi a murit ieri
a trăit cât pocnetul florilor de cireş crăpând
“nici mult, nici puţin, înalt…” – a spus Una

Una a plecat în grabă
şi a uitat dorinţele toate lângă floarea de cactus
Una nu a păstrat aproape nimic deşi ar fi dorit
a luat doar scrisoarea prăfuită de dragoste a doamnei M
din secretaire-ul bunicii

Una nu înţelege cum pot să-ţi curgă păsări prin vene
ştie doar că o dor zbaterile lor

Una a ars toată
instantaneu
autocombustie – au spus uluiţi medicii
dar Una nu a auzit de autocombustie
şi a adunat cenuşa într-un bob de amăgire
apoi s-a ridicat să o împrăştie în cele patru vânturi
iar el n-a văzut nici măcar dâra de fum…

Una nu ştie nici unde nici când nici cum nici ce
“prea mare risipă”- a spus Una
şi a împăturit cele patru dimensiuni
făcându-le punct

Una a plecat
a ieşit la şosea să facă autostopul
a împins pieptul înainte şi-a dezvelit un genunchi
cum a văzut la teveu
şi aşteaptă s-o treacă un gondolier
styxul

joi, 30 iunie 2016

Rucsacul

Sunt în față la Luvru, aștept o verișoară care trebuie să sosească și deși a trecut demulticel sfertul academic, mă încăpățânez s-o aștept. În jurul meu puzderie de turiști de toate națiile învârtindu-se încoace și-ncolo cu scopul vădit de a-și umple timpul pus cu atenție în bagaje la plecarea de acasă. Dintre ei se detașează clar un grup de japonezi sosiți probabil cu autocarul căci sunt cincizeci și patru la număr, fix cât locurile din autocar și tot așa grupați aleargă dintr-un capăt în altul al pieței cu nicoanele și canoanele scuturând la gât ca niște talăngi, scoțând țipete ascuțite de fiecare dată când se opresc în dreptul unei ferestre cu reflexe aurii, a unei uși cu încrustații unduitoare sau a unui burlan mai arătos. "Ooo... watashi ni shashin o torimasuuuu" urlă câte unul și ia poziția discobolului din față de la Dinamo. "Ooo... torimasuuuu..." strigă toți ceilalți ca un ecou și se aruncă în jurul lui într-o grămadă dezordonată, în timp ce ultimul ajuns e pedepsit să-și scoată aparatul de la gât și să-i tragă pe ceilalți în poză.
Tot urmărindu-i atent constat că unul din ei, mărunțel, urâțel și trecut demult de prima tinerețe mă privește insistent și-mi aruncă ocheade admirative de fiecare dată când trece în viteză pe lângă mine. Brrr... mă sperie individul. Ia te uită, am bătut amar de drum până aici ca să-mi facă un bărbat ochi dulci, asta e culmea! Pentru a evita un refuz categoric din partea-mi care l-ar putea mâhni, sau și mai rău, l-ar putea înfuria, decid să-mi schimb locul de pândă, rămânând însă cu ochii pironiți pe cel părăsit, în speranța că verișoara va sosi totuși.
Nu apuc însă să fac doi pași că japonezu mă abordează direct și-mi pune o mâna pe spate aproape de partea rotunjită, zâmbind la mine cu gura până la ceafă. "Nice bag!" Pfuu... io nu bag nimic. Mă fac tot roșu și cu inima cât un purece încerc să iau viteză și să mă depărtez cât mai iute. E prea târziu însă, căci tipul m-a prins de o bretea a rucsacului pe care îl țin pe umăr, strângând-o bine în palmă și rânjește la mine ca la peștișorul de aur apărut din neant să-i îndeplinească cele trei dorințe.
"Nice bag" zâmbește el iar și cască ochii mari spre mine ca și cum ar vrea să-mi spună "Hai, nu mă întrebi ce-mi doresc prima și prima?!". Nu-l întreb nimic dar încerc să trag subtil de curea și să mă depărtez discret. "Ooo... nice bag! How much?!" continuă noul meu prieten impasibil, fără să bage în seamă încercarea mea de eschivă. Abia acum pic și eu din pom și arunc un ochi spre rucsacul de pe umăr. Deci despre el era vorba, nu despre mine, îmi spun răsuflând ușurat. "Hmmm...?!" e răspunsul meu tranșant, în timp ce încerc să mă târâi ușor și cât mai puțin vizibil spre centrul pieței. Japonezul însă nu se lasă cu una cu două și cu mâna încleștată pe breteaua rucsacului meu mai trage o dată. "Nice bag! How much?!" Nici de data asta însă nu-i câștigătoare...
Treaba se complică însă, căci omul nu pare să renunțe, așa că îmi dau rucsăcelu jos de pe umăr și îl privesc mirat. E micuț, e vechi de vreo 15-20 de ani, pe când îl folosea fii-miu pe post de ghiozdan prin clasele primare și e cam jerpelit de atâta vânt și ploaie ce-a trăit. Ce-o fi văzut japonezu la el nu înțeleg. Deși antic și lipsit de orice aspect estetic, eu l-am păstrat pentru că avea un aer aparte, imitând ranița soldățească, ceea ce mie cel puțin mi se pare interesant și apoi e foarte comod și nepretențios putând fi purtat oriunde și în orice condiții fără să pară ridicol, la piață, la mall, la mare sau la munte, chiar și la servici, aruncat așa șmecherește pe un umăr.
Japonezu ține cu mâna strâns de curea, în timp ce eu am apucat de cealaltă și încep să trag ușor, în timp ce încerc să-i abat atenția de la mâinile mele. "Aaa... baaag! Old bag! Not good, old bag! Defect!" îl fac eu să înțeleagă cum stă treaba cu rucsăcelu meu. Dar japonezu e mai încăpățânat ca un catâr. "Ooo... nice bag. How much!?" repetă el ca un papagal dresat să scoată mințile musafirilor și să le azvârle pe sticla ferestrei. Pfuuu... n-o scot la capăt cu omul ăsta. Mă încrunt la el, privesc lung la rucsac și încerc să-l lămuresc pe îndelete. "See. This bag old. E uzat. Seee... fire pulling out. Se deșiră." "Ooo... deșirăăă. Nice bag, deșirăăă" repetă japonezul după mine ca un roboțel. "See cifrele astea?! S-au decolorat, nici nu se mai see them" îi arăt eu un 6 și un 7 cusute pe fața ghiozdanului. "Old, old, ca naiba de old, de când era fii-miu atâtica" îi arăt înciudat cam cât era fii-miu acu vreo 20 de ani. "Ooo... yes, yes, atâtica... nice atâtica!" cântă iarăși japonezul, căci vorbele sale par a fi înșirate pe portativ. "How much?! Two hundred?!". Ăsta nu pare japonez, pare turc. Degeaba îi tot explic eu, că el nu înțelege nimic din ce-i spun. "No ureche la fermoar, see?! No zip! Defect!" identific eu și alte probleme ale obiectului disputei, în încercarea disperată de a-l îndupleca să dea drumul bretelei și să mă lase să plec.
Între timp însă, în jurul nostru s-au tot strâns alți japonezi micuți, toti cu nicoanele și canoanele la gât, care se uită lung și tăcut cum ne târguim. "See, are și gaură în fund" îi arăt eu entuziasmat ceea ce până atunci aș fi ascuns cu îndârjire. "Ooo... nice fund, nice fund" recită după mine de-acum întregul cor al japonezilor mici, interesați de rucsacuri vechi și jerpelite. "Three hundred?" se bagă în vorbă o femeie înțepată cu umbreluță roz și mănuși de dantelă. Iar mie abia acum îmi pică fisa. Hundred?! Despre ce hundred e vorba?! Nu cumva ăștia or vorbi de biștari?! Nu apuc să mă dumiresc bine că altul cu alură de luptător de sumo, întinde mâna spre mine de parcă ar vrea să mă înhațe și să mă azvârle cu burta dincolo de linia pătratului. "Five hundred!" "Ce hundred mă, voi sunteți nebuni?! Nu-i de vânzare, ăsta e rucsacu meu de la ăla micu. E vechi și jerpelit! Vintage! Vechitură!" le arăt eu ridicând rucsacul cât mai sus, astfel încât să poată vedea toată lumea și să le intre bine în cap.
Aaa... cu asta parcă le-am pus foc la fund. Se animă toți dintr-o dată și țipă entuziasmați, întinzând brațele, în încercarea de a pipăi cu propriile degete obiectul. "Ooo... vintage, vintage, very vintage..." "Seven hundred" țipă unul din spate pe care nici nu-l văd, așa de mic e. "One thousand" vine replica doamnei cu umbreluță și mănuși de dantelă. Ăștia sunt nebuni, dau o mie de lei pe rucsacu meu?! Păi îl vând. Dacă sunt așa înnebuniți după el, și-mi dau o mie de lei, îl dau. Zău că-l dau.
"Give me one thousand lei for this?" încerc eu să tranșez problema. "Euro, euro" țipă fiecare agitând mâinile înspre mine ca să-l văd mai bine și să-i vând lui obiectul. Japonezii sunt din ce în ce mai agitați și mai energici. "Thousand and hundred" sare unul, "thousand and five hundred" se aude altul, "two thousand" țipă femeia cu umbreluță, care simte că pierde teren și pare să fie înghițită de masa de oameni care se înghesuie împrejur.
Nu-i a bună! Caut din ochi o scăpare din cleștele ce mă împresoaraă, dar nu pare să se ivească de niciunde. Doar omul meu constat ca a dat drumul la breteaua rucsacului, storcit fiind în menghina mulțimii. Profit și-l strâng încetișor la piept, fără să atrag atenția, în timp ce le arăt cu mâna spre streașina clădirii de vizavi "Loook... watashi ni shashin o torimasuuuu". Și toți se uită ca la comandă spre locul indicat de mine. Vă dați seama că am ușchit-o degrabă și nici că m-am mai uitat în urmă.

Hmmm... mă întrebați de rucsac?! Cu ce sumă l-am dat până la urmă?! Păi ce, eram tâmpit să-l mai vând după ce am aflat că valorează cel puțin două mii de parai?! Nici vorbă! L-am păstrat și-l port pe umărul drept ca un cocoș înțepat...

duminică, 26 iunie 2016

înfructire

știu cum se va întâmpla!
ne vom așeza pe iarbă
spate în spate
doi oameni aparent necunoscuți
și vom tăcea luuung
ascultându-ne înlăuntrurile
în timp vor începe să ne crească ramuri
împletindu-se ale tale spre răsărit
ale mele spre apus
până când vom deveni același trunchi

mmm... ce gustoase sunt fructele astea
vor spune prietenii veniți să ne caute

miercuri, 22 iunie 2016

Șnurul

Domnu Pandele e la Praga. În delegație, trimis de întreprindere. E frumos la Praga, dar e foarte cald. Domnu Pandele intră val-vârtej în camera de hotel plătită cu bani frumușei de întreprindere, își agață servieta cu documente oficiale în cuier, își scoate pantofii fără să se aplece, doar apăsându-i pe călcâie, își aruncă sacoul pe pat și începe să-și desfacă nervos nodul de la cravată. Ei, parcă acum e altceva, mai poate omu să respire. Camera de hotel e mică dar dichisită. Un pat mare cu perne moi, două fotolii înguste și o măsuță rotundă, televizorul fixat cu un braț mobil pe perete, un minibar din care domnul Pandele nu are voie să consume nimic, ca să nu intre pe factură la firmă odată cu camera, un birouaș mic dar extrem de util, având în vedere că domnul Pandele mai are de completat câte o hârtie două și chiar de pus zilnic câte ceva în raportul ăla pe care trebuie să-l prezinte la întoarcere și pe care nu-l va putea scoate ca iepurele din joben, dacă nu-și notează de pe acum ceva, măcar chestiunile mai importante, că pe urmă ajunge acasă la Bombonica și uită de toate și de delegație și de întreprindere și de raport și se trezește în ultima zi că nu-i...
Domnu Pandele, care și-a scos și ciorapii și pantalonii și a rămas în camașă și în chiloții ultralargi, s-a dus să dea drumul la apă în cadă. Dacă dormitorul mai e cum mai e, baia l-a impresionat până la lacrimi pe domnul Pandele. Cu faianțe strălucitoare în nuanțe bejuliu curgătoare ca o cascadă de-ți vine să-ți culci privirile pe ele și să le lași să doarmă acolo fără griji, doar cu vise bej, cu o chiuvetă rotundă încastrată într-un blat ce imită marmura roșie, ca un rubin într-o montură de argint, cu robineții având rozeta cu patru brațe cum erau pe vremuri, eheeei ce vremuri, dar astea-s noi, nu ca alea de pe vremuri, cu o puzderie de tubulețe de șampoane și creme, de nici nu știe domnu Pandele la ce folosesc și ce să facă cu ele, cu peria de dinți neîncepută care-l așteaptă cuminte, cu paharele sigilate sub capac de hârtie tot bej pe care scrie cu litere aurite numele hotelului, cu oglindă rotativă pe care domnu Pandele poate s-o întoarcă și s-o răsucească la bărbierit ca să iasă obrajii ca-n palmă, ba chiar ar putea să-și tundă și zulufii crescuți anapoda peste ceafă, cu pliculețele alea pe care se grăbește să le desfacă și în care descoperă o scufie de plastic, un set de bețișoare de urechi și câteva brobonele de vată, o punguță de plastic mică și goală care nu știe la ce folosește, un săpun nou nedesfăcut, un pic mai mare ca o monedă de cinci lei de mai de demult, halatul agățat în perete care freamătă privindu-i trupul aproape gol și cada de baie absolut imeeensă, care-l face pe domnu Pandele să-și iasă pur și simplu din minți. N-are dop cum are a lu Bombonica, ci un căpăcel de metal care se lasă în sus și în jos dacă tragi de o tijă montată în spatele bateriei, în schimb are două mânere să te ții de ele când vrei să cobori sau să te ridici, ca să nu cumva să cazi și să-ți spargi capul, că a mai auzit domnu Pandele de cazuri din astea în care niște tăntălăi au căzut de și-au spart tărtăcuța și pe urmă i-au dat în judecată pe ăia care au fabricat căzile, că cică n-ar fi fost bine construite și ar pune în pericol viața utilizatorilor. Da asta are două mânere strașnice de inox pe-o parte și pe alta și are și fundul zgrunțuros, ca să nu cumva să-ți alunece piciorul când îl ridici pe stângu și-i dai drumu înăuntru și pe urmă ținându-te cu o mână udă de zid îl ridici și pe dreptu și rămâi așa într-un picior, doar cu mâna aia ținându-te de faianța strălucitoare și alunecoasă ca și gresia de pe jos, de te și miri cum de nu mor oamenii pe capete făcând baie acasă, în propria cadă. Da uite că nu mor că-s atenți, nu ca tăntălăii ăia de americani care cad și-și sparg țeasta și pe urmă se miră și dau în judecată fabricile de căzi...
Apa curge vijelios, domnu Pandele a potrivit-o să fie bună ca pentru animalele lu Sfânta Vineri, nici prea caldă, nici prea rece, numa potrivită așa cum îi e de trebuință călătorului care s-a încins în aerul Pragăi și vrea să se răcorească, da nici nu dorește să se răcească prea tare și să cadă la pat și să încurce pe toată lumea și întreprinderea că nu mai poate rezolva problemele pentru care a fost trimis în delegație și pe Bombonica, pentru că n-are să mai poată dormi de grijă. Apa curge năvalnic și n-are nici miros de clor cum avea aia de anul trecut de la Mamaia și nici de mâl, cum are aia de acasă și nici măcar de sulf, cum avea cea de la Olănești unde mergeau în fiecare an pentru reumatism și pentru un tratament oral, că Bombonica auzise că astea-s bune să repare toate organele interne, așa că beau câte un litru de apă d-asta sănătoasă la fiecare masă.
Domnu Pandele desface tuburile cu cremuri colorate și-și pune în palmă câte puțin din fiecare. Condișioner șampuning, duș gel, șampuu, bodi loușăn citește domnu Pandele cu glas tare și grozav îi mai place cum miroase ultima, aia pe care scrie bodi loușăn și care miroase a lămâiță, cum are și dumnealui acasă pe gard, de miroase de-ți mută nările și te îmbată de cazi pe spate nu alta și care, gândește domnu Pandele c-ar merge numa bine după bărbierit.
Halatu e în cui, prosopu mare pe bară, cel mic lângă chiuvetă... Domnu Pandele întinde pedant prosopelul pe care își va așeza picioarele umede după ce va ieși din cadă, își azvârle cămașa și chiloții pe pat și dă să intre în apă. Înainte însă constată că nu există duș, duș cu furtun adică, nu că i-ar trebui neapărat, dar la așa frumusețe de cadă să nu ai duș e ca și cum ți-ai cumpăra Ferrari și ți l-ar aduce vopsit în verde. Domnu Pandele caută din ochi, dar nici vorbă, ăla de sus nu-i muțuroi de duș, e un bec încastrat în tavan, iar acolo unde ar tebui să fie dușul e altceva, un capac metalic rotund de care atârnă un fir cu un moț lucitor în cap. Domnu Pandele e tentat să tragă de fir, dar se stăpânește pentru că observă că scrie ceva pe el și se gândește că mai bine ar citi înainte să tragă, că cine știe ce se mai poate întâmpla, deși poate e vreo șmecherie de care nu știe și dacă trage începe să țâșnească apa din pereți, din găurele mici pe care nici nu le vede, sau poate chiar că se desface o gaură în tavan și iese de acolo un capăt de țeavă cu pălărie găurită și curge întocmai ca dușul în capul omului. Domnul Pandele se chinuie să citească ce scrie pe capacul metalic, dar nici pomeneală, cum să scrii cu litere așa mici și înghesuite, mai ales când e vorba de o chestiune atât de importantă cum e dușul și asta într-o zi toridă de vară în Praga, când e posibil ca temperaturile să fi trecut de patruzeci de grade chiar, și dacă mai pui la socoteală faptul că tot orașul e încins, și asfaltul și zidurile și pietrele, poți considera fără prea multă teamă de eroare că temperatura a trecut chiar de cincizeci de grade.
Nuu, nu se poate citi nimic, doar se poate constata că există un scris mai mărunt cu rânduri mai multe și unul singur, primul, cu litere mai măricele, dar tot nu destul. Domnul Pandele se întinde, dar degeaba, nu mai are ochi de vultur ca în tinerețe, s-au mai dus, cum s-au mai dus și altele, numa Bombonica știe cum și câte s-au mai dus, dar el e mulțumit cu ce a rămas, că a rămas bine. Nervos domnul Pandele se întoarce în dormitor, cotrobăie așa gol cum e prin servieta de piele, de unde scoate tacticos un toc de lemn, din care ridică la rându-i cu două degete ochelarii dumisale nelipsiți de la toate treburile ce prespun o discretă apropriere asupra lucrurilor. Îi așează degrabă pe nas și se întoarce bălbănindu-și pulpanele groase în baie, unde degeaba s-a chinuit căci literele tot mici rămân, deși parcă parcă ar vrea să se mai clarifice un pic ca să nu rămână pentru totdeauna niște furnici mici și lipsite de însemnătate. Nu i se pare extrem de important dar treaba îl zgândăre pe domnu Pandele. De ce ai vrea să ai un șnur în baie?! Ca să-ți agăți umerașul cu proaspăt spălata cămașă?! Ca să deșiri sfoara, s-o agăți în partea ailaltă și să-ți pui apoi pe ea toate rufele la uscat?! Sau e doar un șnur de care tragi ca să vină menajera? Domnul Pandele ridică un picior pe marginea căzii, pe urmă pe celălalt, apoi își ridică tot trupul apropiindu-și ochii și mai mult de literele nesuferite. Atent, domnu Pandele își mută stângul pe un mal al căzii, dreptul rămânând pe celălalt mal și înțepenește așa crăcănat pe centru, înălțând gâtul spre capacul metalic de care spânzură șnurul cu moț metalic care nu se vrea citit și pace. Domnul Pandele zâmbește căci simte cum victoria se apropie, exact la fel cum simțise și în 94 la meciul cu Argentina când Dumitrescu îi marcase două boabe lui Islas și conduceam deja cu trei la unu în minutul 70, că mai dăduse și Hagi unu și deși Balbo redusese pe final avantajul alor noștri, uluitoarea victorie nu mai avea cum să ne scape.
Tocmai când domnu Pandele își aranja ochelarii pe nas pentru ultimul asalt, da, da, literele începeau, fără nicio îndoială, să devină mult mai clare, cele mari mai ales, stângul nesigur alunecă pe smalțul umed și trupul se prăbuși grămadă în cadă ca un sac de cartofi aruncat din vagonul de Jegălia pe pământul reavăn la intrare în gara Obor. Tot înlăuntrul îi fusese zguduit bine și-l dureau îngrozitor toate cele, dar cel mai tare se temea domnu Pandele de lovitura la cap, căci simțea cum îl doare undeva în ceafă, niște ace fierbinți mai degrabă decât o durere surdă. Încercă să ducă o mână la ceafă să vadă dacă curge sânge, dar înțelese că ceva e în neregulă cu mișcările dumisale, tare în neregulă, căci degeaba gândul îi trimitea mâinii mesaje nervoase "da mișcă-te odată și vezi ce-i cu capu ăla", că mâna nu se mișca deloc de parcă ar fi fost proastă și complet ruptă de realitate. Domnu Pandele o privi atent, nu era deloc ruptă, dar cu ocazia aceasta constată că nu doar mâna nu mai poate să o miște ci nici capul, care rămăsese înțepenit undeva sub umărul drept, cam pe acolo prin dreptul găurii pe unde se descarcă cartofii din sac. Domnul Pandele îngheță, era clar că nu se putea mișca deloc. Era bine însă că era conștient, ăsta era un mare avantaj, mai ales că se lovise la cap și în cazuri din astea te gândești la ce e mai rău, că avusese un coleg în școala generală care primise un pumn în gură și-l dăduse cu capul de asfalt și mersese câteva luni la spital după asta, ca să-i scoată cu o seringă specială, nu știu ce lichid care se acumula acolo în cutia craniană și apăsa pe creier, că până la urmă pierduse și anul, dar se terminase lichidul până la urmă și dăduse examen la liceu anul următor și intrase cu brio de-i bucurase pe toți.
Cu domnia sa treaba era însă mai complicată, căci din poziția aia de sac de cartofi aruncat din tren în gara Obor, încercase să strige după ajutor și niciun sunet nu ieșise din gâtlejul său, doar un gâjâit sinistu de muribund. Domnu Pandele se sperie teribil, căci vedea moartea în fața ochilor, probabil s-a rupt coloana gândi dumnealui și moartea se materializase într-un fir de păr lung cam cât inelarul, un pic cârlionțat, care rămăsese lipit de marginea căzii de baie, chiar sub nasul dumisale. Doamne ce dobitoci, cum să lasi firu ăla de păr acolo, se întrebase domnu Pandele îngrozit, căci n-ar fi bănuit că într-un oraș civilizat ca Praga poți întâlni asemena situații, care ar fi fost de altfel de înțeles la noi, că suntem vai de mama noastră, dar nu în Praga, care are anual cinci milioane de turiști veniți din toate colțurile lumii, din Statele Unite, din Mexic, din Japonia, din Europa de Est, din Corea și din alte colțuri mai colțuroase pe care nici nu le bănui...
Teama domnului Pandele era uriașă, mai uriașă decât statuia ecvestra a Sfântului Gheorghe ucigând balaurul din Catedrala Sfântul Vitus, da, da, cu mult mai uriașă decât aceasta. Simțea cum întregul trup îi îngheață, cum viața, cum fierbintea viață, i se furișează pe ascuns din corp, știa că o să rămână o cârpă uscată, fără suflare, fără vlagă, fără simțuri. Era paradoxal dar nu-i era frică, probabil că mintea îi injectase în sânge endorfine sau alte chestii d-astea, nu știa precis cum le zice, auzise de ele la teleenciclopedia, da nu ținea minte ce și cum, cert e că trupul știa să se protejeze singur împotriva durerii, împotriva durerii sfâșietoare, împotriva durerii celei mari. Și cum pe de o parte unele simțuri se cufundau în neant, altele dimpotivă păreau să se întărească, auzise că la oamenii care își pierd auzul de exemplu, li se acutizează celelalte simțuri și văd mai bine cum ar veni. Și el vedea mai bine, căci din poziția aceea cu capul lipit de marginea căzii, privind înspre capacul de metal putu să descifreze prima litera mare, cele mici erau tot prea mici, dar cele mari se dezveleau frumos una câte una, era mai mult decât extraordinar cum de putea el să le vadă acum și atunci în picioare nu putuse, prima era un I, neîndoielnic că era, apoi urma un N, un C, un A, un S, un E... Erau toate acolo aliniate cuminți, ca un șirag de perle pe firul de plastic. Domnu Pandele continuă să înșire cu răbdare și atenție și când termină descoperi plin de uimire înțelesul lor întreg "In case of emergency pull the string!".

vineri, 17 iunie 2016

Despărţirea

Primise semnalele de recunoaştere cu două ore în urmă. Confirmase mirat, pornise programul de andocare automată şi îşi pironise ochii pe ecranele monitoarelor în aşteptarea musafirului nepoftit. Modulul de transport ar fi trebuit să ajungă abia peste cincizeci de ore spaţiale, totul fusese planificat în cele mai mici detalii, aşa cum era planificată orice acţiune pe care o desfăşura în cadrul programului spaţial, de la banala curăţare a dinţilor sau exerciţiile fizice zilnice, până la misiunile importante precum diversele reparaţii ale staţiei spaţiale sau vizitele periodice ale modulelor de aprovizionare. Era puţin ciudată decalarea întâlnirii, dar se obişnuise demult cu nesfârşitele mirări pe care i le oferea Spaţiul.
Ar fi putut porni sistemele de comunicare pentru a obține o confirmare de pe Pământ, dar impulsurile ar fi consumat o cantitate apreciabilă de energie și fusese sfătuit să conserve rezervele existente pe cât posibil, având în vedere că stația urma să fie dezafectată curând și nu se dorea să se mai investească într-ânsa. De altfel, întrebarea ar fi fost cel mai probabil o pierdere de vreme, căci nu cunoștea pe nimeni altcineva în Univers care și-ar fi putut dori să-l întâlnească și cu atât mai puțin ar fi găsit pe cineva în stare să trimită semnalele de recunoaștere corecte, mai ales că el însuși le actualizase cu numai zece zile în urmă.
Exact la momentul calculat zări pe monitor silueta mătăhăloasă a modulului care se apropia încet, pregătind minuțios manevrele de andocare. Inima îi tresări. Pentru prima dată de când se afla pe stația spațială modulul venea gol și urma să plece plin. Dacă totul se desfășura conform planului el, împreună cu colegul trimis de acasă, ar fi trebuit să transporte în modul lăzile deja pregătite, închise și sigilate, ce conțineau roadele muncii echipei de aproape zece ani, apoi ar fi pășit la rândul său înăuntru și ar fi pornit călătoria de întoarcere către casă.
Simți o fulgerare în piept. Totul mersese ceas cu fiecare ocazie, dar de data aceasta simțea o anume zvârcolire a inimii ce nu-i dădea pace, un mănunchi de gânduri cenușii încolăcindu-se ca vulpile tinere într-o hârjoneală furioasă pe care n-o mai simțise niciodată. Dacă de data aceasta, tocmai de data aceasta, lucrurile n-aveau să meargă conform planului?! În Spațiu nu se pot face greșeli decât o singură dată. Și nu-i era teamă de moarte. Nu, nu era vorba de teamă. Dacă i-ar fi fost teamă nu s-ar fi înhămat la munca pe care o făcea. Era convins că moartea e doar un pas al călătoriei prin Univers. Iar trupul e o haină oarecare, pe care o porți o vreme și pe urmă o arunci și iei alta, în vreme ce spiritul, spiritul rămâne liber să călătorească mai departe prin nesfârșirea Spațiului.
Sistemele mecanice de conectare țăcăniră scurt și silențios, sistemul de egalizare a presiunilor pufăi greu ca un oftat neputincios și ușa ecluzei se deschise.
- Știi cine sunt și de ce am venit, nu-i așa?! – îi întinse mâna străinul, privindu-l rece.
Tresări. Rămase o clipă încremenit apoi întinse mâna la rându-i fără să spună nimic. Zâmbi doar amar. Ar fi putut răspunde fără probleme “Nu știu!” căci chipul străinului nu se potrivea cu cel al persoanei pe care Pământul îi spusese că o va trimite și nici cu al alteia din echipa programului. Cum la fel de adevărat ar fi putut răspunde “Știu!” căci petrecuse car de vreme împreună cu străinul și nimeni nu-l putea cunoaște mai bine.
- Atunci să purcedem la treabă. Nu avem prea mult timp la dispoziție – replică el militărește și se strecură în compartimentul-depozit de unde apucă prima ladă, o ancoră de cordonul de ghidare, pentru a o împinge apoi ușor cu podul palmei către modul.
Îl urmări docil și ridică a doua ladă parcurgând meticulos aceiași pași. Străinul dădea impresia că-i grăbit. I se părea curioasă graba aceasta. El ar fi trebuit să fie cel grăbit. Întoarcerea pe Pământ ar fi trebuit să-i creeze acea stare de euforie explozivă, care să-i facă sângele să alerge năvalnic prin vene. Dar nu se întâmpla așa, nu știa să-și explice de ce. Străinul era harnic și priceput. Făcea totul ca la carte, așa cum probabil o făcuse și el în primele luni ale misiunii. Dar între timp obosise. Își duse un deget la tâmplă și încercă să se concentreze. Era obosit, sau era altceva?! Oboseala, plictiseala nu existau în vocabularul unui astronaut. Și atunci ce era?!
- Ei, s-a întâmplat ceva?! Nu te simți bine?! – îl aținti străinul ridicând mâna să-l sprijine.
- Da, da… mă simt bine, nicio problemă - și apoi coborând un pic privirea și privindu-și lungul trupului continuă abia auzit - costumul…
Străinul se încruntă, dădu mirat din umeri și își văzu mai departe de treabă, nu înainte ca bărbatul să-i observe cicatricea fină de pe obraz, acolo unde se îmbină maxilarele. Instinctiv degetele îi zburară spre propria împreunare a maxilarelor. Era acolo...
- Nu mai avem mult – îi zîmbi străinul fericit și ridică lada cea mai voluminoasă, cea care conținea plantele cultivate în spațiu de-a lungul timpului.
- Nu mai avem mult… - replică palid ca un ecou bărbatul.
Știa că străinul urmează să scoată procedura electronică pentru a se asigura că totul fusese încărcat conform instrucțiunilor și mai ales pentru a seta sistemele automate în vederea ultimei misiuni a stației, cufundarea definitvă în Nesfârșit. Nu era mare lucru, doar un impuls ușor înainte și totul s-ar fi pierdut în direcția aleasă fără niciun efort…
Se așeză și-l urmări atent pe străin. Știa foarte bine ce face și era extrem de meticulos. Iar în timp ce simțea cum inima-i se face tot mai mică, străinul părea tot mai energic și mai viguros.
- E gata?! – întrebă el când constată că străinul nu mai urmărește rândurile documentului electronic ci își rotește ochii în jur ca și cum ar fi vrut să mai facă o ultimă verificare înainte de a ieși și a închide ușa în urma-i pentru o scurtă eternitate.
- Aproape – mormăi el.
Și după ce parcurse cu atenție un cerc complet măturând riguros cu privirea interiorul stației, se îndreptă spre modul și începu să introducă în computerul principal datele progamului automat de zbor pentru întoarcere.
Bărbatul se ridică să-l urmeze, făcu câțiva pași către punte dar tocmai când ajunse la un braț distanță de ușa ecluzei, aceasta se închise brusc în fața sa. Apoi secvența automată își execută pașii alunecând nestingherită spre declupare…
- Heiii… ce faaaci?! Ce dracu faaaci?! Ce mama naibii, unde te crezi?! – strigă bărbatul furios lovind cu pumnii și cu picioarele în ușa masivă după ce-și reveni din surpriză.
Străinul nu părea că-l aude. Și după câteva minute nici nu-l mai putea auzi, căci secvența de izolare se finalizase și cea de decuplare îi urmă.
- Heii… dobitocule, întoarce-te! Nu fi tâmpit, nu poți să mă lași aici! Imbecilule! – bubui bărbatul în geamul gros al ecluzei, în timp ce fereastra din partea cealaltă se depărta de prima foarte încet, milimetru cu milimetru. Străinul se ridicase de la pupitru, se apropiase de geamul ecluzei și îl privea neutru, încremenit. Nu i se putea citi pe față nici ură, nici cruzime, nici mânie, ci doar nepăsare. Nepăsare și poate un dram de mirată curiozitate.
Când modulul ajunse la un braț distanță, bărbatul încetă să mai lovească fierul rece. Un declic îl făcu să-și revină ca prin magie din furie și să-l privească pe străin încremenit, cu aceeași detașare cu care acesta îl privea la rându-i.
Un zâmbet strâmb îi încolți pe buze. Ochii mari ai străinului deveneau tot mai mărunți, capul i se micșora întruna, apoi modulul însuși începu să descrească ca un balon dezumflându-se, devenind pe rând o basculantă, o coroană de tei, un butoi, un pepene, o călimară, un degetar, pentru a rămâne, în cele din urmă, doar un punct luminos ca o stea.
Bărbatul oftă. Nu mai era nici mânios, nici trist, nici mirat, se simțea doar deșertat. Se răsuci pe călcâie pentru a înainta către pupitrul de comandă, când zări cu coada ochiului oglinda. Zâmbi iar! De data aceasta lung și plin. Fusese cerința lui oglinda aceea. El fusese cel care-i convinsese pe șefii cei mari s-o instaleze. “E cel mai simplu mod în care putem sta de vorbă cu cineva. Zero efort, zero costuri, zero implicare. Doar beneficii” – punctase el sec. Câțiva specialiști biologi se opuseseră vehement, spunând că oglinda ar fi perturbat progamul de dezvoltare personală deja aprobat, dar glasurile lor fuseseră degrabă acoperite de ale celorlalți și oglinda fusese instalată cu proxima ocazie.
Expiră lung… Se obișnuise demult cu nesfârșitele mirări pe care i le oferea Spațiul. Nu avea decât să o bifeze și pe aceasta ca fiind una din ele. Nici măcar faptul că privindu-se în oglindă nu-și mai zări chipul, ci doar peretele din spate și undeva jos lângă el lăzile pline, nu-l mai mira...

vineri, 10 iunie 2016

Culmea

deşi sunt în al nouălea cer
încă n-am reuşit să adorm
vecinii mei de deasupra
au iarăşi chermeză

duminică, 5 iunie 2016

Locuire

vom locui într-o cămilă
a spus el frecându-şi bucuros mâinile
şi aplecându-se să ridice valizele
eu mă rostogoleam în dejurîmprejur
înapoi dunele de nisip
fire de timp adunate din clepsidre zdrobite
înainte o dungă albastră ca un capăt de mare
tu o să stai în cocoaşa din stânga iar eu în cea din dreapta
tu o să priveşti cerul prin gura căscată,
în timp ce eu o să calc apăsat pământul
mi-a spus ca şi cum treaba ar fi fost deja aranjată
am privit lung spre cămila orizontală
două cocoaşe simetrice organic asamblate
ca două roti pe aceeaşi osie
nu, nu, nuuu… vom locui într-o girafă înaltă
i-am răspuns scuturând amarnic din cap
tu în jumătatea de jos înfigându-ţi amintirile apăsat în tină
iar eu în jumătatea de sus croşetând gulere de nori

joi, 2 iunie 2016

Instructaj PSI

Instructorul era mic şi rotund
avea o salopetă şifonată de culoarea vântului
şi o figură de filipinez
sau de vietnamez sau de malaiezian
sau cine mai ştie şi vorbea engleza stâlcit
Primul lucru pe care l-a făcut
a fost să-şi scrie numele pe tablă
Divino
După care gata s-a terminat
n-am mai putut face altceva
decât să te privesc sprijinită de pervazul ferestrei
cum numeri gȃnditoare vrăbiile din teiul de vizavi
ȋn dezabieul bleu pal...

marți, 5 aprilie 2016

Cum a dispărut macaraua din Bujorului

Bărbatul mărunţel îi întinse hârtia celui aflat pe scaun şi-şi lăsă ochii mari să se întindă în direcţia rândurilor cuminţi ţintindu-le aprig. Colonelul i-o smulse din mână, privi scrisul mic dar frumos ordonat şi începu să citească cu glas tare “Declaraţie”. Apoi se opri şi-l privi pe mărunţel cu ochi candizi dând abia perceptibil din umeri ca şi cum ar fi vrut să spună “Până aici nimic deosebit, pentru atâta lucru m-ai deranjat?!”. Mărunţelul nu se lasa însă şi lungi gâtul înspre foaia de hârtie clătinând de două ori scurt din bărbie. “Stai aşa, că de-acu începe” părea să spună gestul său.
- Subsemnatul Grigore Gâtlung de profesie macaragiu, declar pe proprie răspundere şi sub sancţiunile prevăzute de Codul Penal, că în data de 27 februarie 2016 mă aflam în cabina macaralei pe care o manevrez, având în cârlig un mănunchi de fierbeton de 15, bine ancorat, să tot fi fost vreo 3 tone.
Colonelul se opri, ridică cascheta cu un deget şi se scărpină lung cu celelalte patru peste ceafa rasă cazon.
- Ce dracu ai băgat fierbetonu ăsta aici, trebuia să te rezumi la date concrete care stau la baza faptelor, nu la tot felul de bâzdâgănii - se burzului el spre cel de-al treilea bărbat aflat în încăpere, unul cenuşiu, uscat, aproape transparent, care stătea în colţ cu spinarea lipită de zid şi cu mâinile împreunate la spate. Taman pe când ridicasem fierbetonu în înalt şi urma să rotesc macaraua douăşcinci de grade spre est, a intrat în cabină o mămăruţă. Nu i-am dat atenţie şi am rotit braţu orizontal peste alea douăşcinci de grade fără să mă grăbesc, ca sa nu balansez fierbetonu şi să cază peste maşinile oamenilor. Nici n-am apucat să-i misc bine botu că a mai intrat una, apoi înca una şi încă una, câte una cam la fiecare grad adunat, că atunci când ajunsei cu fierbetonu deasupra platformei să tot fi fost vreo douăşcinci de mămăruţe înăuntru.
- Şi ce făceau alea acolo? - ridică colonelul ochii spre bărbatul uscat şi cenuşiu, aproape transparent, nu înainte de a-l mustra din priviri pe subofiţerul mărunţel referitor la dezordinea totală din declaraţia suspectului principal.
- Păi, domnule colonel, şedeau toate roată şi se uitau la vitezometru.
- Vitezometru la macara? Ce dracu-i asta?!
Subţirelul zâmbi uşor jenat şi explică pe îndelete.
- Nu-i chiar vitezometru să trăiţi, că macaraua n-are decât trei ceasuri, unu care să arate verticala, unu care s-arate pe unde se învârte şi unu la mâna mea. Da aşa-i zic io la ăla marele care arată verticala, ştiţi, ăsta e important tare când bate vântu, că dacă pui fierbetonu pe partea ailaltă decât bate vântu şi…
- Şi bătea vântu? - se răsti colonelul luându-i cuvântul pe de buze.
- Nicio adiere!
- Atunci la ce dracu ai mai băgat şi vântu în cabină, nu înţeleg. Să te rezumi de acum încolo doar la fapte concrete, la alea care aduc un plus de informaţii utile investigaţiei, m-ai înţeles?
- Am înţeles domnule colonel! – răspunse palid subţirelul.
- Şi taman când să las fierbetonu, împingând de maneta din dreapta spre înainte unde scrie coborâre, am văzut că degeaba împing – reluă colonelul firul cuvintelor, apoi se opri şi se încruntă. Cum aşa, degeaba împing?!
- Păi chiar aşa domn colonel, că nu vru să mai meargă. Şi vă daţi seama, cu alea trei tone de fier beton în cârlig…
- Mai dă-l dracu de fierbeton, că mi-ai împuiat capu cu el… Zi-mi de ce n-a mai mers macaraua. Defecţiune tehnica? Sabotaj?
- Nu domn colonel. De la mămăruţe. Până să le bag eu de seamă, şterpeliseră firele de la tablou de bord.
- Cum adică şterpeliseră firele?
- Cum mă vezi şi cum te văd domn colonel. Că atunci când văzui că nu mai merge băgai mâna sub bord, că se mai desprinde câte-un fir, se mai slăbeşte câte-un contact… şi bag io mâna întotdeauna şi le înnod la loc. Da atunci ia firele de unde nu-s, le şterpeliseră cât stătusem cu ochii-n cârlig.
- Cum dracu?! – strigă bărbatul cu stele, în timp ce mărunţelul face iar de două ori scurt din bărbie.
- Staţi aşa, să vedeţi de-acu.
- Ei?!
- Ia zi mă mai departe - îl împunse mărunţelul.
- Şi cu fierbetonu în carlig dau să… Aaa… mă scuzaţi, fără fierbeton, uitai. Dau să mut braţu mobil înapoi ca să nu cază peste maşini, da nici ăsta nu se mişca. Când mă uit mai bine la fierbetonu din cârlig. Aaa… iar uitai… Da nu pot să zic fără fierbeton, că domn colonel, tocma asta-i, dispăruse.
- Ce dispăruse mă?
- Fierbetonu. Şi cârligu şi cablurile de ancorare şi motoru de sus. Şi pe măsură ce-mi alergau ochii pe braţu mobil dispărea şi-ăla. Iar pe urmă a început să dispară şi din turn.
- Stai mă aşa un pic! Cum adică dispărea din macara? Adică venise careva s-o ia bucată cu bucată şi să fugă cu ea?
- Dispărea cum dispare avionu în nori, domn colonel. Adică nu mai era. Le făcea ceva mămăruţele alea nu ştiu ce, da dispărea. Că între timp ele tot venea şi…
- Ca lăcustele, aşa veneau?!
- Nu domn colonel, ca mugurii la salcie. Şi se strânseseră o grămadă, puzderie erau şi în cabina şi pe turn şi pe brat, ba şi pe cablu, domn colonel, stăteau agăţate ca ciorchinii graşi de struguri.
- Hmmm… Da ce-or fi avut cu macaraua ta, ai idee?
- M-am gândit şi eu, domn colonel, când a dispărut toată macaraua şi m-am trezit ca prostu pe trotuar la poarta şantierului. Cred că le era frică să nu mutăm norii. Că Gicu, îl ştiţi pe Gicu, ăla de lucrează schimbu doi pe macara, mai face d-astea, se plimba cu cârligu gol pe cer. El zice că pescuieşte nori. Da nici vorbă, domn colonel. Zice şi el aşa ca prostu, că nu ia nimic în cârlig. Bag seama însă că mămăruţelor d-asta le era teamă.
- Păi ce nevoie au mămăruţele tale de nori? Astea trăiesc aici pe pământ, pe sub frunze.
- Aaaa… da nu pentru ele domn colonel, pentru girafe.
- Cum pentru girafe?! Ce treabă mai au şi girafele aici? Să nu spui acu că ţi-au intrat şi puzderie de girafe în cabina macarlei sau că stăteau ciorchine agăţate pe cablu.
- Nu domn colonel, cum Doamne iartă-mă să urce girafele în cabina de la macara! Da norii trebuie să rămâie acolo, la locul lor, ca să poată să trăiască girafele cu capu în nori şi cu picioarele pe pământ. D-asta le era frică la mămăruţe.
Colonelul tăcu. O tăcere abisală înflori în mijlocul încăperii crescând drept în sus ca vrejul de fasole fermecat, urcând spre tavan, răzbind prin acoperiş şi urcând apoi mai sus peste oraş, sus de tot până la nasul girafelor cu capetele dincolo de nori. Nu păreau să aibă nimic altfel decât restul girafelor care locuiesc cuminţi în grădinile lor zoologice. Aveau aceiaşi ochi blânzi, aceleaşi urechi jucăuşe, aceleaşi buze hlizite. Dar odată ce erau implicate atât de adânc în treaba cu dispariţia macarelei ar fi trebuit clar să dea şi ele măcar o declaraţie.
- Auzi? Tu înţelegi bine de ce ai fost adus aici?
- Sigur că înţeleg domn colonel.
- Mă, acu două săptămâni din curtea şantierului de la Bujorului a dispărut o macara. A făcut reclamaţie patronu. O macara, mă, tu înţelegi? E un ditamai monstru de oţel, mare cât un bloc şi greu cât un tanc. Şi e taman aia pe care lucrai tu! – izbucni colonelul călcând apăsat pe taman. Unde dracu-i macaraua mă?!
- Ba n-a dispărut domn colonel. Că e pe partea ailaltă a cerului. Au dus-o mămăruţele ca să nu mai fie probleme cu norii şi să fie girafele mulţumite. Asta uitai să vă spui.
- Care parte mă?
- Veniţi să vă arăt domn colonel.
Şi tustrei bărbaţii ieşiră în curtea secţiei scrutând îndelung cerul peste marginea oraşului.
- Uite – arătă bărbatul subţirel cu braţul în direcţia unui plop bătrân şi stingher. Acolo, dincolo de plop se vede macaraua.
- Unde mă, lângă blocu ăla albastru?
- Nu domn colonel, doar lângă albastru. Acolo pe cer, e urma aia albă lunguiaţă.
Bărbatii priviră în direcţia indicată. Părea întradevăr să semene cu o macara întinsă pe cer. Colonelul îşi ridică din nou cascheta şi-şi scărpină ceafa umedă, apoi rămase încremenit cu un ochi în zare şi c-un deget prins sub caschetă. Zumzetul oraşului muşca uşor din liniştea prinsă cerc între cei trei bărbaţi.
- Domn colonel, ce facem cu ăsta? Îl bag la bulău? – sfâşie mărunţelul tăcerea, privindu-o ca un câine rânjit halca de carne crudă.
Colonelul îl privi pierdut pe măruntel, apoi pe subţirel, apoi privi din nou înspre macaraua răstignită pe cer.
- Io ştiu ce să zic?! Nu pricepui o iotă. Nu înţeleg ce-i cu mămăruţele, ce-i cu girafele, să fiu al dracu dacă înţelesei şi ce-i cu vântu ăla de sufla prin cabină. Da io zic să-i dai drumul, poate are dracu dreptate şi ne facem de băşcălie, de ne râde tot târgu...

miercuri, 30 martie 2016

Povestea prinţesei cât bobul de mazăre

O prinţesă mică,
Mică de tot, cât bobul de mazăre,
Îşi făcuse turn
Într-un fildeş de mamut.

Prinţesa făcea zilnic păsări de sticlă,
Pe care le alunga-n zbor
De la ferestruica se sus
A turnului ei de fildeş.

Dar păsările subţiri
Cu aripi de sticlă,
Pluteau prin văzduh,
Doar cât o închidere
Şi o deschidere de ochi,
Înainte să se prăbuşească în cioburi.

Prinţesa le strângea,
Le decupa, le înrăma,
Şi le punea pe peretele
Din cămăruţa cât un cufăraş,
Alături de portretele mamei
Şi ale tatălui,
Şi ei mici cât bobul de mazăre.

O prinţesă mică,
Mică de tot, cât bobul de mazăre
Ce-şi făcuse o minunăţie de turn
Într-un fildeş de mamut,
A dat sa iasă într-o zi din casă.
Şi abia atunci a aflat,
Că domnul mamut
În al cărui fildeş locuia,
Încă nu s-a născut.

sâmbătă, 19 martie 2016

cultivatorul de păpădii

cultiva păpădii
le însămânţa seara
când paşii se ridică greoi în aşternuturi
iar pământul rămâne neted şi cuminte
le despletea pe furiş noaptea
picurând în fiecare un fior de galben din ceainicul cu lună plină
le înălţa lujerele goale pe fuioare de lumină
coborâte din stele ca o pădure de araci
iar dimineaţa
hmm…
dimineaţa se scula cu noaptea în cap
îsi lua mantaua de ploaie şi fesul roşcat
se suia în vârful dealului
şi de acolo
inspira adânc câmpia de baloane de săpun aurit
desprinzându-se spre înalt
apoi îşi depărta braţele
îşi apropia tălpile
îşi ridica bărbia spre cer
şi aştepta cu ochii închişi prima adiere de vânt dinspre mare
care să-l străbată
odată cu visele
şi cu tot puful de păpădie

joi, 17 martie 2016

Gând

Recunosc, sunt crud! Îmi plac oamenii frumoşi şi deştepţi!

duminică, 13 martie 2016

De veghe între paliere

Am simţit-o cum se zvârcole. O dată, de două ori, de cinci ori… A smuls cearceaful de pe mine pentru a se înfăşura în el şi doar după câteva clipe l-a azvârlit cât colo, dezvelindu-şi trupul aburind. A icnit, a gemut, a mormăit, a ţipat, şi dintr-o dată s-a trezit ridicându-se în capul oaselor. Am mângâiat-o pe păr şi i-am aşezat capul înapoi pe pernă. “Am avut un coşmar – a bâiguit abia dezlipind buzele – se făcea că toate lucrurile erau în ordine, nimic nelalocul lui sau fără rost. Şi oamenii, toţi dintr-o bucată”. Apoi a aţipit la loc. N-am înţeles ce a vrut să spună. Vorbele îi erau la fel de tulburi ca şi somnul. I-am mai mângâiat părul până am fost sigur că s-a liniştit şi a adormit la loc, apoi am dat să aprind veioza pentru a vedea câte ceasuri mai sunt până la zi şi dacă voi mai avea timp pentru a toarce ca un motan minutele rămase. Când am aprins însă lumina am avut o uriaşă surpriză! Am stins-o repede şi am închis ochii. Încă nu mă trezisem. Sau poate că trupul se trezise, doar ochii nu. Apoi cu ei închişi am pipăit firul electric şi am apăsat din nou pe buton. Am crăpat încetişor o pleoapa. Pe urmă pe cealaltă. Şi aşa, prin fantele lor înguste, am cercetat din nou lumea. Iar lumea îmi părea complet cu susul în jos. Abia când i-am deschis definitiv pe amândoi am înţeles de ce lumea mi se înfăţişa atât de cususulînjos. Pur şi simplu pentru că patul nostru era lipit de tavan. Am îngheţat. Nu-mi aduceam aminte deloc cum ca în seara dinainte lumea să fi fost atât de stranie. De fapt cugetând mai adânc mi-am dat seama că nu-mi aduceam aminte aproape nimic. Pe lângă fireasca cutremurare privind ridicolul situaţiei mă speria şi ideea coborârii din pat, un gest atât de banal într-o lume normală în care papucii îmblăniţi te aşteaptă cuminţi la piciorul patului, dar atât de sperietor-complicată în cazul de faţă, în care nimic nu-mi mai părea raţional. Am aruncat ochii împrejur în speranţa că voi găsi o scară lăsată de cu o seară în urmă, dar nici vorbă de vre-un ajutor. Aşa că mi-am luat inima-n dinţi şi bazându-mă pe experienţa atletică a ultimelor decenii am decis să cobor ajutându-mă doar de mâini şi picioare. Spre surpriza mea, la prima mişcare însă trupul s-a pornit devale singur ca o curgere a unui gheţar care ştie ce face şi n-are nevoie de sfaturi, mâinile s-au lungit cu de-a bună voie, trupul s-a făcut lujer elastic înalt şi subţire şi iacătă-mă jos fără nici cel mic efort, păşind liniştit pe podea cum altfel decât în mâini şi cu capul în jos, dar atât de lejer şi de atât de anormal de normal, încât mi s-au zburlit aripile sufletului. Am aruncat ochii în jur să văd dacă mă mai aşteaptă şi alte surprize şi da, mă aşteptau. Camera nu arăta deloc aşa cum o ştiam. Nu că n-ar fi fost pătrată, cu două ferestre şi-o uşă, cu dulap, noptiere, comodă şi alte cele, dar era de o anormalitate absolut absurdă. Cum să vă explic ca să mă înţelegeţi mai bine?! Dulapurile de exemplu aveau rafturile aşezate vertical şi nu orizontal, astfel încât orice era aşezat pe un raft cădea pe următorul, de pe care aluneca pe următorul şi tot aşa până la ultimul unde se strângeau grămadă, sertarele comodei erau aşezate de-a-ndoaseala tot conţinutul lor prăbuşindu-se la prima deschidere, lampa cu cinci abajururi era fixată în podea iar prizele pe tavan, firele lor atârnând ca nişte panglici lucitoare de Anul Nou, covorul era făcut sul şi aşezat drept suport pentru un ghiveci în care plutea un caras auriu, iar papucii mei îmblăniţi, ei bine papucii mei îmblăniţi au venit degrabă din bucătărie imediat ce m-au auzit coborând din pat, mieunând ca doi pisoi. Totul era de o absurditate complet lipsită deee… logica dar nu şi de sens. Căci nimic nu părea la o primă vedere nelalocului, totul părea ordonat şi cuminte. Abia la o a doua lucrurile ieşeau de sub pătura normalului precum gândacii roşii de sub preşul de la baie şi o luau la fugă care încotro îngrozite parcă de propria grozăvie.
Am scuturat din cap, mi-am pus papucii şi am dat fuga la frigider să-mi iau ceva rece care să potolească înfiorarea gândurilor. Las la o parte faptul că frigiderul era în sufragerie în locul televizorului, chestie care nu m-ar fi nemulţumit defel dacă televizorul n-ar fi apărut în bucătărie în locul frigiderului, dar era rotund, iar rafturile curbe toate, astfel încât mâncarea se vărsa încet din crătiţi, oale şi sticle într-o cuvă mare situată la baza sa. Am luat sucul de portocale şi am dat peste cap o gură mare, pe care apoi am împroşcat-o în pulberi fine pe pereţi. Nu era suc de portocale ci zeamă de varză…
Cum nu ştiam ce altceva aş fi putut face mai bun m-am întors în pat, chestie care nu mi s-a mai părut deloc ridicolă şi nici imposibilă, mi-am tras cearceaful peste cap şi am adormit buştean.
- Hei, scoală! Te scoli? Hai că eu plec la coafor. Ţi-am lăsat micul dejun pe masă.
Am mijit uşurel ochii. Ziua continua să-mi joace feste. Ea nu mi-ar fi pregătit niciodată micul dejun, era strict jobul meu.
- Cât e ceasul? – am mormăit.
- Doişpe. Ai lenevit ceva nu glumă…
- Şi ziua? Ce zi e?
- Miercuri!
- Şi miercuri te duci la coafor? Nu e zi de servici?
- Măăă… glumeţule – a chicotit ea şi a dispărut.
Iar eu am rămas răstignit pe tavan. Literalmente, căci nu, nu fusese un vis aşa cum am sperat. Am coborât din pat, am luat cana cu lapte şi ovaz, bleah, pesemne cineva încurcase mâncărurile şi m-am aşezat pe canapea la televizor. Ciudat însă, televizorul părea să fie defect. În loc să se audă clar vocile oamenilor se auzea ca şi cum cineva ar fi tradus dintr-o limbă străină. Vorbele nu se înşirau aşa cum erau gândite ci răzbăteau către urechile mele doar sunete şchioape. Prima dată m-am gândit că vorbesc în limba chineză. “Să vezi că au început chinezii să cucerească lumea!” mi-am spus speriat şi m-am repezit la fereastră căutând din ochi avioanele duşmănoase dar apoi m-am liniştit căci asta începuseră să facă demult. Şi fără arme de foc. Nici canalele cu muzică nu erau mai sănătoase. În loc de muzică se auzea un zgomot de fond dintr-o hală de construcţii. Ciocane, macarale, furnale, maşini grele, oameni ţipând. Am dat să sun la compania de cablu însă înainte să apuc să pun mâna pe telefon o voce suavă m-a avertizat “Suntem de la compania de telefonie, având în vedere că nu aţi plătit factura curentă nu mai puteţi efectua, primi sau măslui convorbiri telefonice. Pentru reglementarea situaţiei apelaţi numarul afişat pe ecran” şi mi-a dat un număr lung ca un vierme ce nu părea deloc să semene cu cele obişnuite. Nervos am format numărul primit şi o altă voce suavă mi-a răspuns candid “Alo. Aţi sunat la serviciul asistenţă clienţi. Sunteti clientul de azi cu numărul 15837. Vă rugăm aşteptaţi. Vă rugăm aşteptaţi. Vă rugăm aşteptaţi. V-aţi enervat?! Vă rugăm să luaţi un calmant şi să aşteptaţi. Vă rugăm aşteptaţi. Vă rugăm aşteptaţi...” Am azvârlit cu telefonul pe fereastră. Telefonul a lovit un pinguin care zbura pe sub geamul meu şi imediat o mulţime de pinguini furiosi s-au adunat vociferând în rama ferestrei. Am închis-o cu greu şi m-am ascuns de teamă în baie, ascultând cu inima cât un purece bătăile nervoase în geam. După o vreme zgomotele s-au potolit dar capetele continuau să se lipească furioase de geam. Le-am privit feţele mânioase cu tremurândă îngrijorare până când mi-am dat seama că asta se şi întâmplase, chipurile lor rămăseseră lipite de geam ca nişte abţibilduri subtiri.
Le-am lăsat aşa în aşteptarea ploii ce avea să vină cândva şi-am dat fuga la cutia cu facturi. Le păstram pe toate într-o cutie de carton în care cândva fuseseră bomboane de ciocolată. “Mirela, praline de ciocolată”, aşa scria pe cutie şi avea o fotografie cu un trandafir albastru pe o cuvertură de velur vişinie. Fuseseră probabil multe praline căci cutia era suficient de mare cât să cuprindă toate facturile dintr-un an. Le-am răscolit furios în căutarea facturilor la telefon. Am găsit zeci de facturi, poate sute, care mai de care mai neaşteptate, toate extrem de scumpe, nicio mirare că mi-au tăiat legăturile. Vorbisem de curând cu două girafe, surori cu capul în nori, din Tanganyika, cu o potecă dintr-o pădure adormită, cu Aurora, Aurora Boreală, cu o gaşcă de pitici angajati să ţină cerul albastru, cu doi nasturi de la o jachetă de damă uitată pe bancă lângă mare şi tot aşa. Pe măsură ce le citeam, facturile păreau ca se înmulţesc, ridicam una, o citeam şi puneam îndarat două.
M-am speriat rău. Din tot mormanul ăla de hârtii rezulta clar că duceam o viaţă paralelă despre care nici ea dar nici eu nu ştiam nimic. Ba mai mult, nu numai că o duceam, dar o şi înmulţeam. Şi imediat am făcut legătura cu visul. Cu visul ei. Ceva era în dezordine în lumea care păstra totul într-o aparentă ordine, într-o ordine răvăşită. Atunci l-am sunat pe poştaş. A sosit repede iar când a sosit şi i-am deschis uşa a început să latre. Da, să latre, exact ca un buldog bălos. I-am dat un scaun şi-un os şi s-a mai potolit. L-am întrebat de scrisori. A ezitat o secundă apoi a recunoscut tot. Îmi aducea în fiecare zi scrisori de la alte femei. N-a ştiut să-mi spună exact de unde vin şi cine sunt femeile căci recipisele nu aveau niciun nume trecut la expeditor. Şi nici cuvinte înăuntru, erau doar plicuri goale şi foarte uşoare. Ştiam că sunt de la alte femei pentru că mirosea a fragi şi a liliac şi a lăcrămioare de fiecare dată când le desfăceam. Şi timbrele, timbrele din ce ţări exotice sunt – l-am întrebat eu încercând să aflu cât mai multe. Îmi pare rău, sunt autotimbrate – a icnit el. L-am rugat să nu mai spună la nimeni şi să mă caute doar pe mine atunci când are ceva de lăsat, chiar şi uşa deschisă, dar el mi-a replicat că oricum serviciul poştal mi-a fost întrerupt căci nu plătisem nimic niciodată, dar că el vine şi mi le aduce din simpatie căci îi place cum mă pun de-a curmezişul lumii. De-a curmezisul? - l-am întrebat mirat şi el a zâmbit şi mi-a arătat cum îi aşezasem scaunul pe care şedea de-a curmezişul camerei, cu picioarele spre aragaz şi capul înspre chiuvetă. Al meu era asezat la fel. Am râs amândoi şi ne-am despărţit fericiţi.
Era evident că duceam o viaţă dublă. Deja mă împăcasem cu ideea, nu mai era nevoie să mai răscolesc şi prin facturile de apă, lumină şi gaze. Undeva însă trebuia să găsesc şi dovada indubitabilă. Am început cu pijamaua de pe mine. Avea doua mâneci, doi craci, nasturi în faţă, nimic ieşit din comun. Am răscolit cu frenezie tot. Trecutul, prezentul şi viitorul. Crătiţile, oalele, paharele, tacâmurile si farfuriile au fost primele care mi-au atras atenţia pentru că erau toate curate şi strălucitoare ca şi cum n-ar fi fost niciodată folosite, coşul de rufe din baie era gol, la fel şi compartimentul pentru detergent din maşina de spălat. Mă apropiam. Praful de pe mobilă era complet inexistent şi în oglinda ei chipul meu se reflecta perfect, iar în găleata de gunoi nu era nici urmă de mizerie. Am dat fuga la fereastră şi am deschis-o larg. Pe lângă blocuri, dincolo de Casa Scânteii se vedeau munţii. Şi atunci am înţeles. Niciodată de la fereastra noastră nu se văzuseră până atunci munţii. Casa noastră este prea puţin înaltă iar noi prea mărunţi. Cineva încerca însă să mă păcălească, ba chiar mai urât, să mă cumpere. Cineva ascunsese tot noroiul sub preş, dăduse cu spray peste mobilă şi cu deodorant prin aer în speranţa că voi lua drept un vis ceea ce era realitate şi invers. Şi că mă voi supune…
L-am sunat din nou pe poştaş…

PS: Dacă voi credeţi că asta e o poveste absurdă, ieşiţi afară în lumea reală. Şi nu călcaţi doar trotuare de piatră, ci intraţi sub pieliţa aparenţelor. Vă veţi înfiora…



joi, 10 martie 2016

Prinţesa Brizbriz

prinţesa Brizbriz locuia într-o flacără de lumânare
şi pâlpâia îmbufnată tare
căci se-ndrăgostise de-o boare de cicoare
născută dintr-o floare
şi un vânt căldicel pornit dinspre mare
ce se rostogolea în juru-i ademenitoare
pentru a o şterge apoi degrabă la soare
şi a se lipi în curtea din spate de-un crin răstignit pe cărare

marți, 1 martie 2016

Tu eşti doar o femeie

nu voiam să crezi altceva, nu era vorba doar despre sex
venisem să-ţi spun asta, în câteva zile urma să plec
la capătul lumii, iar tu nu erai încă hotărâtă
când am vorbit de dragobete
arătai atât de grozav încât abia puteam să respir
aveai blugii ăia bine croiţi pe trup
de-ţi făceau picioarele şi aşa lungi, până la cer
îmi venea să-mi smulg ochii de durere
i-am şi scos de altfel când te-ai întors să închizi fereastra
şi i-am pus în cutia cu bile ming
iar bilele le-am tot răsucit nervos între degete
aşteptând să te hotărăşti
apoi te-ai dus să deschizi fereastra din nou
căci aerul se încinsese între noi
ca între două armături puse sub tensiune
între care circulă sarcini electrice tu tăceai
ştiam că o să ajungem aici de când te-am văzut prima dată
eram o troie ce trebuia ocupată şi calul tău era deja înăuntru
inima începuse să-mi bubuie iar genunchii se înmuiaseră
ce dracu sunt bărbat mi-am zis iar tu eşti doar o femeie
şi am continuat să te urmăresc cu privirea vreme de cinci ani încheiaţi
soldaţii tăi coborau în fiecare dimineaţă când dezveleam pleoapele
şi nu se mai întorceau îndărăt nici seara când le-nveleam la loc
cotropindu-mă cu fiece ivire a zorilor
şi a viselor
asta până miercurea trecută când căutându-mă
am descoperit că înăuntrul meu nu mai erai decât tu
venisem să-ţi spun asta
dar nu erai încă hotărâtă
să mă iubeşti…


sâmbătă, 27 februarie 2016

Gând

Oamenii sunt ca aisbergurile, cea mai mare parte din ei rămâne ascunsă privirii, chiar şi atunci când te apropii foarte mult. Şi îi descoperi pe de-a-ntregul abia când e prea târziu...

joi, 25 februarie 2016

Diamantul

Uite, acolo în adânc, ce grozav străluceşte
Îmi spun cu glas hotărât aplecaţi peste umărul meu
Scormonesc cu privirea printre algele lungi
Şi apa mâloasă, nu se vede nimic
Uite, acolo mai la stânga, un diamant trebuie să fie
Nici vorbă de strălucire, doar scânteieri fuginde
Trebuie însă să beau, să beau toată apa
Până când lacul are să dispară
Şi atunci am să-l pot atinge cu degetele
Haide încă un pic, încă o gură
Deja se vede mai mare şi mai strălucitor
Îmi spun aplecaţi peste umărul meu
Iar eu beau mai ceva decât cocoşul moşului
Mai e doar o dungă, mai e doar un deget
Acum nu mai e nimic
Doar scoici cu muchii scuţite
Pietre rotunde zâmbind galeş la soare
Şi niciun chip aplecat peste umăr
Numai trupul meu buhăit uscându-se
Între trestiile umede
De ce, de ce nu mi-aţi spus că sunt peşte?

marți, 23 februarie 2016

Indigo

Ochii se-nfiripă din noapte
vârtelniţă smulgând din caier fir subţire
privirea prinsă în două pioneze pe uşa de la şifonier
sub afişul cu Marie Laforet sfârtecând înlăuntrul
zâmbetul alergând pe pereţi ca o pensulă galbenă
acoperind banalul în floridesori
înşurubându-se adânc în noapte
precum un tirbuşon în sticla de
Romanee-Conti Grand Cru Domaine de la Romanee-Conti
85% pinot noir glasul
din gând ascuţit trupul creionat cu migală
dungă lângă dungă până ce liniile capătă mătase
şi continuă a se ţese singure una dintralta
toate puse cap la cap pentru a construi întregul

asta până într-o dimineaţă
când la uşă a bătut o alta care-ţi semăna perfect
şi care mi-a spus pe nume
- tu cine eşti, am întrebat-o

duminică, 21 februarie 2016

Transhumanţă

Îmi mut gândurile de pe o culme pe alta
Gândurile mele pasc liniştite verde
De cele mai multe ori şi vrăbii
şi frunze şi flori cu petale mărunte şi gâze
Be-he-heeee, se bucură gândurile ca nişte oi rotunde
Alteori şi şuruburi şi ţipete şi praf şi întuneric
Dintr-o dată fără ca nimeni să înţeleagă de ce
verdele se înnegreşte
iar eu trebuie să-mi mut gândurile de pe o culme pe alta
Ştii, de mâine or să pună gazon artificial
ca să rezolve problema asta neplăcută cu înnegritul

Gândurilor mele le-au rămas vrăbii în gât
şi gâlgâie continuu ca nişte privighetori de lut

vineri, 19 februarie 2016

Operă bufă

Zuzumic a făcut o operă-n oală
Şi-a dat fuga să mi-o pună-n poală
Pe drum s-a împiedicat şi-a făcut buf
Iar opera s-a împrăştiat pe parchet, pufff!
Cei care citesc acum râd cu umor
Zuzumic e trist că opera sa bufă e pe buzele tuturor!

marți, 16 februarie 2016

Un nou început

ca un păianjen zelos
agăţ frunze mici
gânduri aplecate
muguri nedesfăcuţi
contururi difuze…
şi-ntind între ele plasă
pentru un nou început

sâmbătă, 13 februarie 2016

Strigăt

e o fisură aici trebuie s-o umplem cât mai repede
mi-a spus într-o zi vecina de deasupra
scrijelind cu bastonul în cimentul din faţa apartamentului meu
şi a doua zi a presărat nişte sare grunjoasă
pe care a apasat-o cu talpa, hârca
după numai trei zile crăpătura s-a întins până la castanul din faţa blocului
căruia i-au căzut două ramuri peste maşina parcată sub el
iar după încă o săptămână gaura devenise atât de adâncă
încât omul venit să citească contoarul a căzut prin ea
şi nu l-a mai găsit nimeni
în fine după numai o lună groapa se căscase până la blocul de vizavi
“dă-i, dă-i, dă-i” spunea omul cu cască şi cu vestă reflectorizantă
făcând semn cu degetele betonierei să se apropie de margine
“gata! atât! bagă!” a ridicat el braţul
în timp ce alte betoniere aşteptau cuminţi cu motoarele pornite
şi mortarul a început să se reverse bolovănos peste trecut

în tot acest timp golul din suflet
se împrăştia în întreg cartierul
şi mai departe

miercuri, 10 februarie 2016

Uşa din şifonier

- Vino repede te rog, vino cât poţi de repede! Poţi să vii acum?
Glasul lui Gyr era unul sfâşietor. Iniţial am crezut că fusese tâlhărit sau atacat de derbedei şi rănit grav dar apoi mi-am dat seama că nu teama din glasul său era cea care înfiora ci disperarea deznădejdii. Gyr nu stătea cu gâtul pe marginea ascuţită a ghilotinei ci cu capul în palme pe marginea de beton a împrejmuirii. Glasul său era cel al unui om care a încercat totul dar care, ca în mijlocul nisipurilor mişcătoare, se afundă tot mai mult cu fiece mişcare pentru găsirea salvării. Cu Gyr eram, aş putea spune, amic. Şi coleg. Ne cunoşteam de mult timp, ne întâlneam adesea, discutam, dar nu ne făceam confidenţe, nu eram cum s-ar spune prieteni intimi. Tocmai de aceea m-a mirat telefonul său sosit la o oră atât de nepotrivită cerându-mi imperativ să-l vizitez. Era cel puţin ciudat. Am rămas în pat minute bune privind năuc ceasul posac fără să mă pot hotărî ce să fac. În cele din urmă m-am ridicat...

Apartamentul lui Gyr era vraişte. Părea că un necunoscut intrase în lipsa-i şi îl răvăşise complet în căutarea a ceva extrem de important şi bine ascuns. Hainele erau împrăştiate prin toată casa, scaunele răsturnate, uşile şi sertarele deschide şi rămase aşa căscate în poziţii indecente, până şi perdelele zăceau într-o rână uitându-se strâmb la toată debandada. Aşa cum mă aşteptam, el şedea pe marginea patului cu capul în palme.
- N-o găsesc!
L-am lăsat pe Gyr şi am continuat să cercetez amănunţit camerele. Nu părea să fi fost nicio luptă, nu era nicăieri niciun cadavru şi nici o urmă de sânge. Doar haine şi alte lucruri domestice împrăştiate pretutindeni...
- Ce nu găseşti?
- Intrarea.
- Intrarea?!
- Intrarea! Ar trebui să fie undeva, lumile astea nu pot fi paralele. Nu pot fi absolut paralele, trebuie să se întâlnească din loc în loc.
Dacă teama dintâi a fost legată de stare a fizică a lui Gyr, ultima frază a schimbat direcţia îngrijorării mele. Nu fizicul său părea să fi fost agresat ci psihicul.
- Ştiu că tu ai să mă înţelegi. Doar tu ai putea să mă înţelegi.
M-am aşezat pe pat lângă Gyr. Discuţia devenea complicată, iar subiectul unul cel puţin sensibil, dacă nu imposibil.
- Despre ce intrare, despre ce lumi vorbeşti?
- Hansel şi Gretel, uşa din spatele şifonierului - a murmurat el.
Abia atunci am făcut legătura. Am privit din nou lucrurile risipite prin casă, apoi m-am ridicat şi am cercetat atent şifonierul. Totul fusese azvârlit dinăuntru cu furie, iar cineva spărsese, probabil cu pumnii, plăcile de lemn dinapoi. În spatele lor nu se iţise, firesc, decât zidul alb al clădirii.
- Ştiam că tu ai să înţelegi! Doar tu ai putea înţelege!
Din păcate nu înţelegeam nimic. Gyr mă privea mut cu ochi rugători aşteptând o reacţie din partea-mi, dar gândurile mi se încolăceau, se rostogoleau, se zvârcoleau, fără să-şi găsească un şir continuu şi drept. “Hansel şi Gretel, uşa din spatele dulapului, lumile paralele...” Mmm… Ceva, ceva, începea totuşi să se contureze.
- Cauţi uşa spre lumea de dincolo?
Gyr a zâmbit larg, părând a se pregăti să mă îmbrăţişeze. Dar spre uşurarea mea n-a facut-o.
- Ştiam c-ai să înţelegi. Eram sigur că tu o să fii de acord că lumile astea nu pot fi paralele şi că trebuie să se atingă undeva. Trebuie să aflu unde. Am nevoie doar de un semn pentru a mă apuca să cercetez şi să găsesc poarta cea mai apropiată.
- Lumile? Despre ce lumi vorbim? - l-am chestionat circumspect.
- Lumea din afară şi lumea dinăuntru - mi-a răspuns senin ca şi cum asta s-ar fi învăţat la şcoala primară în clasa întâi.
Am căzut la rându-mi pe gânduri. Înţelegeam acum cel puţin de ce Gyr m-a căutat pe mine, din cauza poveştilor pe care le scriam. Motivul îmi rămânea însă neclar. M-am ridicat şi am început să culeg de pe jos cămăşile, pantalonii, maieurile, chiloţii, şosetele şi să le arunc claie peste grămadă în pat. Abia atunci am văzut măsuţa de cafea. Era delicată, puţin mai mare decât un platou pentru fructe şi contrasta violent cu restul mobilierului aproape cazon. Măsuţa era de-un alb-crem elegant, rotundă, cu un picior profilat ca o dansatoare ultrasubţire întinzând braţele către cer şi o margine dantelată precum valul înspumat spărgându-se în malul de nisip. Pe măsuţă şedeau în farfurioarele lor minuscule două ceşti un pic mai mari decât degetarul şi o zaharniţă. Una din ceşti fusese golită pe jumătate, în timp ce cealaltă era plină.
- Ai avut musafiri? Aştepţi pe cineva?
- Aştept! O aştept de vreme bună. Cafeaua s-a şi răcit între timp - a mormăit el necăjit cu obrajii cufundaţi şi mai mult în palme. Îmi trebuie un semn. O cheie. O hartă. Înţelegi? Lucrurile sunt clare, vreau doar să ştiu unde se întâlnesc lumile astea două. Sunt puncte fixe, sunt nişte picături ce distorsionează planul bidimensional care apar ici şi colo pentru a dispărea aşa cum au apărut, sau e pur şi simplu o îmbinare continuă între lumi ca între ramurile copacului şi vâscul care se hrăneşte din seva-i?!
În timp ce vorbeşte ochii îi capătă o strălucire orbitoare ca şi cum o explozie ar fi avut loc înlăuntrul său. Zâmbeşte larg, se ridică şi apucând un creion şi o coală albă de hârtie începe să-mi deseneze ceea ce mi-a explicat mai devreme. E un foarte bun desenator. Îmi arată cele două planuri paralele din care ici şi colo se nasc circumvoluţiuni echilibrat conturate. Din loc în loc acestea se scurg una într-alta ca nişte picături de miere vâscoasă şi se contopesc.
- Vezi?! Aici şi aici şi aici trebuie să existe nişte porţi - îmi explică plin de o energie inexplicabilă având în vedere starea lui de mai devreme, încercuind atent punctele în care cele două planuri cu stalagmite şi stalagtite se ating. Nici nu-mi dau seama cum ar trebui să arate porţile astea, ca uşile de la şifonier, ca o poartă stelară, sau pur şi simplu treci dintro lume în alta printr-o dimensiune pe care n-o înţelegi şi n-o sesizezi pentru că nu ai simţurile necesare unei asemenea întâlniri?! Dar ele trebuie să existe, trebuie să se poată trece dintr-o parte în alta.
Mă simt complet ameţit. Nu-mi dau seama ce poate fi real şi ce e fabulaţie în toate
explicaţiile lui Gyr. Înţeleg ce vrea să spună dar transpunerea în real a unor concepte eminamente teoretice mi se pare o completă nebunie.
- Vrei să spui că între lumea poveştilor şi lumea reală trebuie să existe o legătură, o uşă din spatele şifonierului care te poate trece de aici dincolo şi înapoi...
- Nu, nuuu... Nici pe departe. Poveştile nu au nicio treabă aici. Este vorba despre lumea dinăuntru şi lumea din afară. Sunt două lumi în oglindă dar atât de diferite totuşi. Să nu-mi spui că n-ai descoperit şi tu asta. Foarte multe dintre poveştile tale vorbesc despre asta. Ştii foarte bine că una gândim atunci când suntem singuri cu noi înşine şi alta se întâmplă când dăm ochii cu lumea. Lumea interioară se clădeşte pe scheletul a ceea ce gândim, în timp ce lumea exterioară se clădeşte pe cărămizile pe care le aşează ceilalţi pentru noi. Uite, de exemplu, când erai mic şi-ţi construiai lumea din bucăţele mici de realitate pe care le frământai între degete precum plastelina, ce-ai fi vrut să te faci când vei fi crescut mare?
- Gunoier! - îi răspund sincer şi amuzat în acelaşi timp.
- Gunoier? - zâmbeşte şi el pentru prima dată de când am intrat. De ce?
- Îi vedeam toată ziua pe geam cum rostogolesc cu dexteritate tomberoanele de la porţile caselor până la maşinile lor burtoase. Îmi plăcea. Aveau ai mei nişte taburete rotunde în bucătărie, aproape cât mine de înalte şi toată ziua le rostogoleam aşa cum văzusem pe fereastră, din bucătărie în sufragerie şi înapoi, făcând curse interminabile. Eram bun, aproape expert!
- Vezi! Asta e lumea ta interioară! Ce s-a ales din visul tău? Nimic! A fost pervertit! Lumea exterioara te-a schimbat complet. Ţi-a explicat că un om subţire ca tine nu se cade să aibă o slujbă atât de murdară, că nu poţi trăi cu banii obţinuţi dintr-o asemenea meserie, că nu poţi avea o casă, o maşină, o conexiune la internet. La dracu! Căci tot ei, cei din lumea exterioara, au creat toate limitările astea şi ne-au împins în cuburile de mucava în care trăim. Totul ar fi trebuit să fie simplu, extrem de simplu, dar reuşim să complicăm lucrurile cu o uşurinţă fantastică. Lumea din afară nu e decât o ţesătură de fire între indivizi care aparent nu au nicio treabă unul cu altul ci se intersectează cu totul şi cu totul întâmplător, ba mai mult, transferă urmările deciziilor pe care le iau asupra unor persoane absolut neimplicate şi nevinovate. În mod continuu trăim în oglindă, deopotrivă în lumea din interior şi în lumea de afară, ceva în genul planurilor pe care ţi le-am desenat. Mergem în acelaşi timp pe amândouă, ca doi magneţi pe o parte şi pe alta a unei lumi de tablă pictate cu migală. Şi înlăuntrul nostru e la fel de bogat ca şi exteriorul, oamenii circulă, vorbesc, râd, fac dragoste. Desigur, peisajul e cu totul altul, mai simplu şi mai concentrat în jurul eului ca un nor de vrăbii în jurul copacului-cu-păsări. Pentru unii, puţini, cele două lumi sunt doar un pic diferite, căci sunt extrem de sinceri cu ei înşişi, pun în practică mare parte din ceea ce gândesc, sunt refractari la impulsurile din afară. Pentru alţii, marea majoritate, lumile astea sunt o pastă, un amalgam din care nu sunt în stare să separe ceea ce le spune propriul eu, de ceea ce le spune vecinul de la cinci sau colegul de la biroul de alături. Şi în fine sunt cei aleşi, cei care au puterea să separe complet cele două lumi şi să le privească lucid concentrându-se pe cea interioara pe care o construiesc ei înşişi cu migală fără să fie vulnerabili la impulsurile din exterior. Pe ei, pe cei din urmă, noi ăştia mulţi îi stigmatizăm, îi izolăm şi-i numim nebuni.
Discursul lui Gyr m-a tulburat grozav. În timp ce vorbea am încercat să conturez
coloanele pe care se construiau explicaţiile sale. Şi totul avea sens. Simţeam că pielea se zbârleşte pe mine. M-am ridicat să fac câţiva paşi prin cameră. Era mult prea mişcătoare povestea în care mă târa Gyr şi oricât aş fi fost de familiar cu poveştile, a sa mi se părea extrem de periculoasă. Am încercat să-mi păstrez echilibrul şi să găsesc o cale de a manevra lucid printre vorbele care se prăvăleau în juru-mi ca bulgării de zăpadă într-o avalanşă. Dintr-o dată ochii mi-au rămas lipiţi pe măsuţa de cafea. Era evident că în alegerea şi procurarea măsuţei se implicase o femeie. Nu era nimic masculin în ansamblul acela.
- De unde ai măsuţa? E foarte frumoasă!
- De la Andra. Am primit-o cadou acum ceva vreme.
- Andra?
- Prietena mea. Nu ştii… - aruncă el într-o doară.
Gyr nu avea nicio prietenă. Îl cunoşteam bine. Ne vedeam des. Ştiu să miros oamenii şi mai ales un burlac căzut sub papucul unei femei. Nici vorbă de aşa ceva la Gyr.
- Andra?
- Da, ne-am împrietenit acum câţiva ani în Santorini şi de atunci suntem împreună.
- Dar tu n-ai fost niciodată în Santorini!
Gyr mă priveşte trăznit ca şi cum l-aş fi lovit peste ceafă cu piciorul de bronz al veiozei de pe noptieră. “Chiar nu înţelegi nimic, nu-i aşa?! Eşti un prost ca toţi ceilalţi. Degeaba mi-am pus speranţe în tine, eşti la fel de orb ca şi ei” pare să spună privirea lui. Tace. E o tăcere grea, grozav de grea. Cu ochii în pământ redescopăr ceşcuţele de cafea. Sunt mici, teribil de mici. Una din ele e golită pe jumătate în timp ce cealaltă... Cealaltă nu mai e plină. Cineva a sorbit o gură de cafea. Urma cafelei pe ceaşcă se poate vedea limpede. Simt frisoane pe şira spinării.
- Eşti singur? Eşti absolut singur?
Gyr râde.
- Depinde dragul meu despre ce lumi vorbim. Dacă ai înţeles ceva din tot ceea ce ţi-am spus putem continua discuţia, dacă nu, cred că ar trebui să ne oprim aici, căci orice ţi-aş spune nu ar face altceva decât să mă transforme într-un nebun în ochii tăi. Şi nu vreau asta.
Mă prefac că nu i-am auzit răspunsul şi mă aşez înapoi lângă el pe pat. Mi-e greu să cred că ceea ce am văzut e real. Şi cel mai probabil nici nu e! Mi-a scăpat la prima privire gura de cafea lipsă.
- Andra n-are nicio treabă cu povestea asta. E doar un personaj într-un peisaj. Problema e poarta. Aici mă încurc, înţelegi?! Sunt chestii pentru care trebuie să te muţi dintr-o parte în alta. Pentru un certificat de căsătorie de exemplu. Şi alte chestii similare. Altfel, aproape orice e rezolvabil şi înăuntru.
Siguranţa cu care vorbeşte mă înspăimântă. Oare o fi zărit ceaşca de cafea din care lipseşte o înghiţitură?! Ştie de mult timp despre ea?! Nu găsesc cuvinte să-I răspund. A ajuns prea departe, m-a pierdut. Şi totuşi trebuie s-o scoatem cumva la liman. Nu-l pot lăsa singur aici. Dar oare e singur?! El e singur sau nu cumva eu sunt singur?! Oare cine e mai mult în pericol?! Îmi dau seama că îmi tremură genunchii. Încerc să-i opresc cu palmele dar nu vor să se liniştească. Nu mă pot stăpâni. Ceaşca aceea îmi tulbură grozav minţile. Mă ridic brusc şi mă reped la măsuţă. Ceaşca e aproape goală. De data asta nu mai e vorba despre nicio scăpare, despre nicio iluzie. Cineva a băut cafeaua. O ridic apucând-o uşor cu două degete. Pe marginea ei se poate zări o urmă de ruj. Roşu. Roşu aprins.
- A fost aici - murmur fără să-mi dau seama.
- E aici - murmură ca un ecou D.
- E evident că lumilea alea pe care le desenezi nu sunt paralele ci se unesc ici şi colo. Iar locul în care se unesc nu e aleator ci depinde de cel ce le cutreieră. E de-ajuns să-ţi doreşti şi ele se apleacă una spre cealaltă ca două păpuşi mecanice în turnul cu ceas. E de ajuns să-ţi doreşti...
Sunt complet bulversat. Simt cum mi se înmoaie picioarele. Apuc să trag un scaun sub fund în timp ce mă prăbuşesc. Nu înţeleg mai nimic, porţile înţelegerii sunt închise în timp ce tot specatcolul se desfăşoară dincolo de ele. Capul mi-e în ceaţă şi simt cum mă afund tot mai mult pe măsură ce încerc să-mi explic ceea ce trăiesc. Îmi sprijin capul în palme şi rămân înţepenit lângă gardul ce se înalţă lângă mine, incapabil să-l pătrund. Încerc să mai spun ceva dar glasul mi-e gol şi gâtul scrijeleşte ascuţit în liniştea ce ne curpinde…

Despre Gyr n-am mai auzit nimic după acea întâlnire. O vreme a fost în concediu, apoi nu s-a mai intors la servici. Nici acasă. A dispărut cu totul şi a şters orice urmă înapoia-i. Nimeni n-a mai auzit nimic despre el deşi am încercat din răsputeri să-l găsesc întrebând în stânga şi-n dreapta printre cei ce l-au cunoscut îndeaproape. După trei luni de la întâlnire am primit un bilet pe sub uşă. “Gata, acum ştiu cum să găsesc poarta. Ieri m-am căsătorit cu Andra. Îţi mulţumesc! Gyr”.