duminică, 28 septembrie 2008

Din jurnalul unei jurnaliste (întâlnirea cu Beşleagǎ)

Azi am primul interviu din viaţa mea şi sunt extrem de emoţionatǎ. Seful a zis cǎ e timpul sǎ ies şi eu pe teren, cǎ destul am frecat menta. La sport e gaurǎ mare cicǎ. E doar a lu Doina. Mişulicǎ a fost sǎ ia un interviu unei prezentatoare tv de sport cu iniţialele “Si pa…” şi n-a mai dat nici un semn de trei zile, cre’ cǎ l-a lǎsat aia fǎrǎ suflare, iar Marceluş a fost sǎ facǎ un reportaj despre viaţa unei voleibaliste cu picioare de un metru juma şi de atunci îi tot carǎ mingiile. Aşa cǎ şeful mi-a zis “ia-ţi creionu şi hârtia şi pe cai”. Eu am sǎrit ca arsǎ sǎ fac reportaju despre armǎsari cǎ tare îmi plac şi-aş fi vrut sǎ am şi eu unu de micǎ, dar el m-a potolit cǎ cicǎ nimic nu se vinde mai bine ca fotbalul. M-am pregǎtit o juma de zi pentru interviul cu Mutu, da la patru când a venit şefu m-a convins cǎ mai bine nu. “Mutu e fumat, cu ǎsta poate sǎ facǎ un reportaj oricine. Poţi sǎ-l faci şi de-acasǎ din balcon. Dacǎ vrei sǎ dai lovitura trebuie sǎ gǎseşti unu cu low profile care sǎ devina peste noapte vedetǎ. Şi tu pe lângǎ el, înţelegi?! Uite, de exemplu azi mergi mai bine la Ciorogârla şi faci un interviu cu Beşleagǎ de la Avântu Ciorogârla din divizia C, cǎ a dat un gol etapa asta de la mijlocul terenului. Nu-i nici departe de Bucureşti. Şi nu ştii de unde sare iepurele.” Nu ştiu ce aluzie a vrut sǎ facǎ cu “Mutu e fumat”. Ori a bǎgat-o asa… cǎ “Mutu a fumat”, ştim noi ce, da acu s-a lǎsat, ori cǎ “Mutu e afumat” ceea ce e foarte posibil cǎ azi e în cantonament cu dansatoarele alea de la Capocaccia, ştiu eu cǎ m-am documentat. Ori, cel mai probabil, a bǎtut şaua ca sǎ priceapǎ iapa cǎ iar mi-am lǎsat ţigara aprinsǎ pe marginea biroului şi iar i-a cazut pe cracul pantalonului de ierea sǎ i-l ardǎ când s-a aşezat lângǎ mine, cǎ pormǎ zice cǎ înadins îl ţiu departe.
Dupǎ chestia asta toate au mers unse. Cel mai greu a fost sǎ gǎsesc stadionul, cǎ io credeam cǎ e mare, imens, sǎ-l vezi de la o poştǎ, deşi poşta nu-i în sat la ei ci în satul vecin la vreo cinci kilometri, ca cuibul ǎla de ciori de la chinezi care arǎta de nota douǎ mii, mai ales cu artificiile alea deasupra capului, cǎ dupǎ aia am aflat cǎ fuseserǎ trase din studio. Mari comunişti şi chinezoii ǎştia. Când colo stadionul era un tǎpşan ceva mai mare ca ǎsta pe care joacǎ puştii aici la noi între blocuri, ascuns în spatele fermei de pǎsǎri. Cǎ cicǎ de-aia au iarba aşa de mare şi de grasǎ. Tribune nu erau deloc cǎ mi-a spus primaru cǎ le luase doctoriţa sǎ le foloseascǎ pe post de schele la renovarea dispensarului, ca veniserǎ banii de la UE numa cǎ nu se ştie cum undeva pe traseu cineva mutase virgula greşit, cǎ şi americanii aştia folosesc virgula unde noi folosim punctu şi punctu unde noi folosim virgula şi în loc sǎ primeascǎ de la ǎia de la UE 10.000 de euro pentru renovare, primisera 10,000 adicǎ fix zece euroi din care a trebuit sǎ mai plǎteascǎ aproape un euroi comision bancar la extragere. Problema e cǎ acum viu ǎia de la UE sǎ vadǎ cum au fost cheltuiţi banii şi domnişoara doctor a zis cǎ ea nu vrea sǎ facǎ puşcǎrie pǎ de-a moaca, aşa cǎ a fǎcut un ceareu, a mai pus şi banii strânşi de la nişte babe bolnǎvicioase, a tocmit pe unu Grigore Ţiganu, cu fiu-su şi cu fiu-su lu fiu-su, a adus materiale de la ea de la Câmpulung cǎ cicǎ pe acolo îs mai ieftine şi a purces la renovare. Când or veni ǎia cu controlul o sǎ fie dispensaru ţut. În fine, cǎ ne-am luat cu vorba şi ne-am depǎrtat de subiect. Cum ziceam tribune nu mai erau şi nici porţi cǎ cicǎ nu trebuie porţi când nu-s meciuri, deşi babele prin sat ziceau cǎ nu le trebuie nici când au meciuri cǎ oricum nu trece bǎşica pe acolo, acu io ce sǎ zic, aşa cǎ le-au luat a lu alde Pustiitu cǎ cicǎ îs numa bune de prins peşte în balta din capu satului. Le bagǎ seara în apǎ, presarǎ ceva coji de pâine şi dimineaţa le trag uşor înapoi pline ochi de crapi mari. Cǎ-s flǎmânzi tare ǎştia ai lu Pustiitu. Acu nu ştiu câţi or şti ce fac ai lu Pustiitu cǎ balta e a unuia mare de pe la Bucureşti fost şef de raion la tehnometal pe vremea lu abuziv împuşcatu acu patron la o fabricǎ de râşniţe de cafea, care cicǎ cumpǎrǎ râşniţele din talcioc din China, le demonteazǎ acolo, le aduce ǎştia în valize cu avionu la înţelegere cu pilotu de pe tarom cǎ mai bagǎ şi ǎia acolo pe sub scaune câte ceva şi aici cicǎ are bandǎ de asamblare, cǎ în mod normal n-ai voie sǎ pescuieşti cu porţile de fotbal. E regulament clar, scrie la intrarea pe baltǎ pe o placǎ mare, pe care au mâzgǎlit copiii nişte scârboşenii cu de-alea, cum le zice, cu vopseluri de-alea cu grafit, cǎ nu-i mai potoleşte Dumnezeu. Scrie cǎ nu ai voie decât cu una de persoanǎ, de maxim 3 metri şi groasa cam de-atât, deşi io am vǎzut cǎ unii intrau cu unele mai mari şi mai groase, da erau înţeleşi cu paznicu, gutǎ de maxim 20 de metri lungime da subţire dǎ maxim atât cǎ cicǎ sǎ se rupǎ repede sǎ-ţi piarǎ chefu, iar acu şi pluta musai sǎ fie de la Pescaru Gospodar care e magazin de peşte la ei în sat dǎ vinde şi de-astea de pescuit cǎ e tot a lu ǎla mare de la Bucureşti. Aşa scrie la regulament. Şi d-aia nu vine nimeni în cursu sǎptǎmânii, doar sâmbǎta şi duminica când vine ǎla cu prietenii lui, ca alde Ţiriac, de face paranghelie mare şi plânge ǎştia cu toţii pe la conac pe la porţi de cât miros de peşte prǎjit se rǎspândeşte în tot satu. Noroc are numai fetele alea care ajutǎ la masǎ cǎ le rǎmân şi lor cozile, da şi a lu Guţǎ aia de-i borţoasǎ cǎ profitǎ cǎ are burta mare şi mai bagǎ pe sub rochie un crap doi şi când ţi-i lumea mai dragǎ se duce la gard unde o aşteaptǎ ǎla cu care se ţine, ţigan şi el. Scot cam un sac pe searǎ din care mǎnâncǎ dǎ crapǎ dimineaţa urmǎtoare şi pe urmǎ sǎ duc şi-l vând în piaţǎ la ţǎranii ǎia lihniţi ca sǎ-şi ia rachiu din cel prost dupǎ care te doare capul de la Pârlitu. Cǎ şi Pârlitu ǎsta nu-i pârlit deloc, pârlit a fost tac-su da el are distilerie mare dǎ produce rachiu din orice toamna. Porneşte de cu vreme de când încep sǎ iasǎ ǎia cu remorcile cu struguri de-i duce la fabrica de vin. Are o trupǎ de ciortani d-ǎia mici care se suie în remorci şi aruncǎ strugurii jos şi ǎilalţi vine pe urmǎ şi-i culege din ţǎrânǎ. Are rod bun ţǎrâna lu Pârlitu, la zece remorci de-i trec prin faţa casei îi iese şi lui una. Şi nu plǎteşte nimic cǎ p-ǎia mici îi lasǎ sǎ mǎnânce cu burta iar ǎla cu pumn greu care se ocupǎ de şoferi îi e dator oricum cǎ l-a prins într-o noapte în pat la sorsa şi i-a zis cǎ nu-i crapǎ capu da îl ţine minte. Şi porma vine merele, perele, prunele… şi târziu în iarnǎ pufoaica cǎ taman vǎ spusei cǎ iese tǎrie din orice. Zahǎr sǎ fie. Da zahǎr e, cǎ are un cumnat care lucreazǎ chiar în fabricǎ care are un vǎr care e frate cu nepoata soţiei portarului de la fabricǎ şi când e ǎla în schimb îi lasǎ o sticlǎ de rachiu şi ǎla îl lasǎ sǎ treacǎ cu doi saci. Înainte îl lǎsa sǎ iasǎ cu patru da acu cicǎ a mǎrit Tǎriceanu pensiile ca lumea şi trebuie sǎ îi mai iasǎ şi lui ceva, cǎ ǎia cu care bea el în sat acuma poa sǎ-şi ia trei cinzeci nu douǎ ca înainte…
Pǎ Beşleagǎ nu l-am gǎsit din prima cǎ cicǎ o futuse pe una într-o searǎ când era beat mangǎ de nu mai ştia nici mǎcar cǎ e fotbalist, cǎ plecase sǎ i-o tragǎ şi când se întorsese nu fuseserǎ ǎia în stare sǎ scoatǎ de la el dacǎ a marcat sau nu. Numa cǎ dupǎ vreo trei luni veniserǎ fraţii ǎleia nişte zdrahoni de doi pe doi dǎ erau fierari la fabrica aia de garduri din fier forjat şi i-au zis cǎ s-o ia de nevastǎ cǎ-i borţoasǎ. Da Beşleagǎ avea deja una. Aşa cǎ n-a putut şi a trebuit s-o şteargǎ din sat. Umblǎ vorba între babe, cǎ de aici îmi iau eu toate informaţiile importante cǎ stǎ ascuns la una care are fabrica de chiloţi în oraş, una cam coaptǎ da lu care îi place de el cǎ-i fotbalist mare domle şi cǎ le are... Mai trece şi nevastǎ-sa pe la el, îi mai aduce prǎjituri şi piept de pui prǎjit cu mujdei fǎcut de ea, crescut de ea în ograda ei. S-au înţeles amândoi ca sǎ stea acolo pânǎ naşte aia şi le-o trece ǎlora şi peorma so întoarce acasǎ… Cicǎ la meci îl aduc ǎia deghizat în nevasta lu Merindel, cǎ jumatate vin la meci cu nevestele ailaltǎ jumǎtate cu amantele, de se porcǎie alea acolo tot meciul cǎ cu vreo doi ani înainte erau invers, prima jumǎtate erau amantele şi ailaltǎ jumǎtate erau nevestele. Îl aduce ǎia cu perucǎ, cu farduri, cu rochie, cu bijuterii, cu tot dichisu……. Sǎ nu-l recunoascǎ fierarii…. Mai greu e la plecare, noroc cǎ vine aia cu patruoripatru al ei de şi l-a luat din Germania unde fusese plecatǎ cu nişte chiloţi pânǎ în poarta stadionului…
Offf…….. ia uite ce a trecut timpul. Hai cǎ-l scol pe Beşleagǎ sǎ-i spun cǎ trebuie sǎ plec şi eu acasǎ sǎ fac un duş, sǎ mǎ aranjez un pic, cǎ pe urmǎ trebuie sǎ trec prin redacţie cǎ mǎ aşteaptǎ şefu cu interviu şi i-am spus deja ca e aur, aur curat… Belea Beşleagǎ ǎsta….. fotbalist mare...
Vi-l pun şi vouǎ pe net disearǎ……. Vǎ pup, pa…..

sâmbătă, 27 septembrie 2008

Nervi de toamnǎ

A venit frigul. Şi în afarǎ şi înlǎuntru. Vara, tǎiatǎ în felii subtiri, bolboroseşte la foc mic în oala de zacuscǎ. Soarele, gǎzduit pentru o vreme în boabele aromate de hamburg, s-a înmuiat şi musteşte sub pieliţa subţire ce stǎ sǎ crape dintr-un moment în altul. Pe bloguri, însemnǎri din ce în ce mai puţine, mai seci şi mai triste. Tastele sunt apǎsate cu mai multǎ putere ca şi cum peste degete ar apǎsa acum şi norii plumburii şi frunzele arǎmii adunate teanc ca-ntr-un clasor şi aripile de flutur fǎrǎ stǎpân…. Uşurel cu tastatura oameni buni, atenţie mai ales cei cu laptopuri cǎ se înlocuieşte tare greu… Interiorul se rostogoleşte ca o bilǎ metalicǎ pe un imens scrânciob dinspre o melancolie bolnǎvicioasǎ cu ulceraţii mari în zona inimii, spre o mânie nejustificatǎ ca o furtunǎ iscatǎ dintr-un senin vineţiu pigmentat cu lacrimi mari şi grele ce se opresc mereu în nodul gâtului din drumul spre pleoape, pentru a aluneca apoi în stomac lângǎ liniştea ca un ochi de baltǎ albastru intens. Sprâncenele se strâng streaşinǎ una spre cealaltǎ ca şi cum ar cǎuta sǎ fereascǎ ochii de praf, de cuvintele tulburi şi de picurii rǎtǎciţi de ploaie. Pielea dintre ele se încreţeşte automat şi uite aşa nici nu realizezi cum de ai cǎpǎtat eticheta de încruntat. Şi asta nu e tot, cǎci colţurile buzelor, dar şi ale ochilor încep sǎ alunece încet dar precis spre apus cu o insistenţǎ incontrolabilǎ. O, nuuu… nu vǎ temeţi doamnelor şi domnişoarelor, nu este un proces de îmbǎtrânire al pielii, este un proces de întristare a sufletului. Reversibil din fericire. Lângǎ oala cu zacuscǎ şi butoiul cu boascǎ, bolborosesc cuvintele murdare. Din când în când câte o bulǎ din zeama groasǎ se umflǎ, pocneşte şi cuvinte grele şfichiuiesc peste bulevard ca biciul greu al unui zapciu beat venit sǎ strângǎ temerile noastre toate……
Nervoşi?! Melancolici?! Oleacǎ şi trece……………

vineri, 26 septembrie 2008

bǎiatul de nisip

bǎrbatul îşi ridicǎ cu mişcǎri greoaie faţa din nisip; îl durea foarte tare ceafa iar capul greu ca o bilǎ de plumb pǎrea cǎ stǎ sǎ alunece în orice moment de pe umeri; din cauza durerii de cap şi a soarelui puternic nu vedea mai nimic, decât câteva contururi şterse; în genunchi îşi duse mâna streaşinǎ deasupra ochilor şi încercǎ sǎ priveascǎ roatǎ în jur; doar nisip; nu ştia unde este; îşi amintea vag de safariul cu jeepuri din deşert; apoi îşi mai aducea aminte cum se iscase din senin o furtunǎ de nisip care îl separase de ai lui; când furtuna se stinsese nu mai era de gǎsit nici unul; nici o urmǎ, nici mǎcar o urmǎ firavǎ….. doar nisip; rǎtǎcise mai multe zile, dar ştia cǎ nu poate fi prea departe de o asezare omeneascǎ; nu trebuia decât sǎ supravieţuiascǎ; era sigur cǎ prietenii dǎduserǎ deja alarma şi toatǎ lumea îl cautǎ; pe jos, cu maşinile, cu elicopterele; nu trebuia decât sǎ supravieţuiascǎ……..
când umbrele începurǎ sǎ îşi defineascǎ contururile constatǎ cǎ una din ele seamǎnǎ foarte bine cu un copil; închise ochii apoi îi deschide din nou şi încercǎ sǎ se concentreze pe silueta din faţa sa; era fǎrǎ îndoialǎ un copil, un pui de om de vreo şase şapte ani; era salvat; încercǎ sǎ se ridice dar era teribil de slǎbit şi acţiunea durǎ mai mult decât se aştepta; copilul îl privea fǎrǎ sǎ schiţeze vre-un gest; era îmbrǎcat cu o bucatǎ de pânzǎ ca un sac, ce fusese cândva albǎ, strânsǎ în jurul şoldurilor şi legatǎ cu o bucatǎ de frânghie; în mânǎ avea un toiag;
- cine eşti?
- eu sunt tu – rǎspunse bǎiatul fǎrǎ sǎ clipeascǎ
- cum adicǎ tu eşti eu, eu sunt eu!?
- nu, eu sunt tu – îl corectǎ bǎiatul
bǎrbatul zâmbi; parcǎ era într-un teatru al absurdului
- bine, fie ca tine; cum adicǎ eu sunt tu…
- pai aşa bine; aşa-mi spune tata; tu du-te şi adu apǎ, tu du-te şi paşte caprele; tu du-te şi ai grijǎ de frate-tǎu….
simţea cum durerea din ceafǎ începe sǎ urce spre frunte, cum îi cuprinde toatǎ ţeasta şi cum aceasta se umflǎ, se umflǎ, gata sǎ explodeze…..
- şi de unde vii tu?
bǎiatul nu-i rǎspunse dar îndreptǎ un deget spre cer
- de acolo vii tu?
- da, în rest e numai nisip; de acolo vin toate; şi bune şi rele – îi explicǎ pe îndelete bǎiatul ca unui strǎin în ale nisipurilor
- hmm, n-o scot la capǎt cu ǎsta…. murmurǎ bǎrbatul şi schimbǎ tactica – dar mama ta unde stǎ?
- pe nisip ziua şi pe rogojinǎ noaptea, cǎ e frig
- eu te întreb unde e, nu pe ce stǎ – îşi pierdu rǎbdarea bǎrbatul
- e acasǎ – rǎspunse bǎiatul imperturbabil
- ok, asa n-o sǎ ne înţelegem niciodatǎ – concise bǎrbatul şi se ridicǎ, se scuturǎ de nisip, îl luǎ pe copil de mânǎ şi se hotǎrâ sǎ se îndrepte cǎtre est; era suficient de dimineaţǎ ca sǎ-şi dea seama încotro este estul dupǎ soare; iar spre est era marea, asta ştia sigur
- unde mergem? - întrebǎ bǎiatul
- niciunde – rǎspunse bǎrbatul ursuz
- şi încotro este niciundele
- nicǎieri
- dacǎ niciundele este nicǎieri atunci n-o sǎ ajungem niciodatǎ niciunde - hotǎrî copilul şi se opri brusc
bǎrbatul se opri şi el şi se scǎrpinǎ dupǎ ceafǎ
- ia spune, tu cum ai ajuns aici? de ce ai venit?
- am venit pe jos, sǎ vǎd dacǎ eşti mort - apoi dupǎ o scurtǎ pauzǎ ca şi cum ar fi oscilat dacǎ sǎ desconspire sau nu un secret mare, continuǎ - de acolo, de pe dealul ǎla am venit pe jos sǎ vǎd dacǎ eşti mort
- şi cât ai stat lângǎ mine? de când eşti aici?
bǎiatul îl privea fǎrǎ sǎ parǎ cǎ ar fi auzit ultima întrebare
- cât ai stat lângǎ mine? o orǎ, douǎ ore…..? de când sunt cǎzut acolo?
- ce este aceea orǎ?
- ora este o unitate de mǎsurǎ a timpului
- ce este acela timp?
bǎrbatul începu sǎ-şi frece nervos vârful nasului; apoi începu sǎ râdǎ, era un râs nervos, isteric, agresiv; când se opri din râs bǎiatul îl întrebǎ
- ce este aşa amuzant?
- tu – mormǎi bǎrbatul fǎrǎ sǎ îl priveascǎ dar continuând sǎ-şi frece nasul
- ce este acela timp? – îşi aminti bǎiatul
- pǎiii… este… nu ştiu sǎ-ti explic acum, e prea complicat pentru tine iar eu sunt nervos cǎ nu gǎsesc drumul cǎtre casǎ, înţelegi?! - îi rǎspunse bǎrbatul blând coborând în genunchi lângǎ el şi cuprinzându-i mâinile mici în palmele sale uriaşe
- dacǎ nu ştii sǎ-mi explici nici mǎcar ce e acela timp, atunci cum crezi cǎ ai gǎseşti drumul printre dune – întrebǎ bǎiatul teribil de mirat de neputinţa strǎinului
- bine, uite cum facem; eu o sǎ mǎ strǎdui sǎ-ţi explic cum ştiu eu mai bine ce e acela timp iar tu o sǎ-mi arǎţi drumul cǎtre casǎ; e bine?
- dar eu nu ştiu unde este casa ta
- cǎtre casa ta, cǎtre casa mǎtuşii, cǎtre casa oricui vrei tu, doar sǎ mǎ scoţi dintre dune, înţelegi?! – se înfurie bǎrbatul
- cum vrei tu sǎ ajungi acasǎ dacǎ nici mǎcar nu ştii care e casa la care vrei sǎ ajungi; aşa n-o ajungem niciodatǎ nicǎieri
- du-mǎ la casa mamei tale, bine?!
- da – concluzionǎ copilul apoi reveni - acum spune-mi ce-i acela timp
- timpul e o dimensiune a lumii în care trǎim; lumea în care trǎim se întinde pe patru dimensiuni, trei ale spaţiului, lungime, lǎţime şi înǎlţime şi timpul; uite aici sunt douǎzeci de centimetri – spuse bǎrbatul şi îi arǎtǎ diştanţa dintre degetul mare şi arǎtǎtor depǎrtate la maxim; cât despre timp…. uite eu fac un pas, doi trei… a durat un minut sǎ fac aceşti paşi; când m-am pregǎtit sǎ fac primul pas era cu un minut în urmǎ, dupǎ douǎzeci de secunde fǎcusem deja primul pas, dupǎ încǎ douǎzeci al doilea, dupǎ încǎ douǎzeci al treilea…. întelegi?
- nu – rǎspunse copilul ferm; dacǎ ştii unde stai tot aşa de bine cum ştii sǎ explici ce e acela timp nu o sǎ ajungi niciodatǎ acasǎ – murmura bǎieţelul; apoi accentuǎ silabisind – nici-o-da-tǎ….
bǎrbatul se încruntǎ deznǎdǎjduit; apoi îl prinse pe bǎiat de braţ şi îl zori
- hai sǎ mergem; eu am fǎcut tot ce am putut; tu te pricepi mai bine sǎ mǎ duci acasǎ sunt sigur; unde era dealul ǎla de unde ai coborât ca sǎ vezi dacǎ sunt mort?
bǎiatul nu-i rǎspunse dar ridicǎ un braţ şi îi arǎtǎ ceea ce cǎuta; rǎtǎcirǎ mai bine de trei ore dupǎ calculele bǎrbatului între dunele de nisip fǎrǎ sa fie sigur cǎ merge pe un drum drept sau cǎ duna de nisip cǎtre care se îndreptau este mereu aceeaşi; mergeau amândoi tǎcuţi, cu paşi mǎrunţi şi apǎsaţi, luptându-se în fiece clipǎ cu cǎldura înfiorǎtoare; când în cele din urmǎ se apropie de ceea ce cǎutau era deja ferm convins cǎ greşiserǎ duna
- nu suntem la duna pe care mi-ai arǎtat-o la început; uite aia e – îi arǎtǎ bǎrbatul
fu rândul copilului sǎ izbucneascǎ în râs, un râs dulce ca un clinchet de clopoţel
- ba nu; aia care era acolo unde ţi-am arǎta eu e asta, dar s-a mutat mai spre soare rǎsare cu un braţ pentru cǎ a cǎrat-o vântul; aia care era acolo lânga ea e asta care s-a mutat spre soare apune cu douǎ braţe; aia de acolo e asta doar cǎ s-a rǎsucit de jur împrejur şi aratǎ mai mare; aia din spate unde stǎteam noi e aia de acolo; ailaltǎ…….
- stoooop……urlǎ bǎrbatul – gata, nu mai vreau sǎ aud nimic despre alergǎtura asta a dunelor; du-mǎ unde crezi tu, dar du-mǎ mai repede – îi ceru bǎrbatul nervos de-a binelea
- te grǎbesti? - întrebǎ bǎiatul candid
dacǎ nu ar fi fost singura lui legǎturǎ cu lumea şi dacǎ nu ar fi fost decât un copil l-ar fi strâns de gât demult
- nu
- dacǎ te grǎbesti poţi sǎ o iei înainte, eu trebuie sǎ mǎ hodinesc un pic – spuse copilul şi se lǎsǎ brusc pe vine ca pe un scǎunel şi închise ochii
bǎrbatul îşi muşcǎ buza de jos şi se aşezǎ jos lângǎ copil; îl privi lung preţ de câteva zeci de secunde, apoi izbucni
- mǎ, tu eşti fata morgana……
- nu, eu sunt bǎiat şi nu mǎ cheamǎ mograna – spuse prichindelul semeţindu-şi bǎrbia şi scuturând din cap ca şi cum morgana ar fi fost un nume înjositor
- pot sa te ciup? – întrebǎ bǎrbatul cât se poate de serios
- ce e aia ciup? - întrebǎ copilul şi pânǎ sa termine întrebarea bǎrbatul îl ciupi zdravǎn de obraz….
- auuu….. – ţipǎ copilul şi într-o fracţiune de secundǎ fu în picioare cu bǎţul în poziţie de atac
- gata, gata – îl linişti bǎrbatul şi apoi ca sǎ-l înduplece îi întinse şi el obrazul – poţi sǎ mǎ ciupi şi tu
- ciup şi eu? zâmbi copilul – ciup - şi îi zmulse bǎrbatului o bucatǎ de obraz…..
- pot sǎ mai ciup o datǎ? ciup, ciup… – chicoti bǎiatul vizibil înseninat
- o datǎ; uite de obrazul ǎstǎlalt – îi întinse bǎrbatul celǎlalt obraz plin de nisip
- ciup, ciup
- gata, acum mergem? - întrebǎ bǎrbatul ridincându-se
- încotro?
- nu începe iar cǎ nu ajungem nicǎieri dacǎ o iei aşa…..
- ba am ajunge nicǎieri dacǎ nu ai fi atât de nervos – îi rǎspunse prichindelul
- eu nu vreau sǎ ajung nicǎieri, eu vreu sǎ ajung la mama ta; întelegi?!; încotro e mama ta?
bǎiatul arǎtǎ din nou un deget spre cer
- acolo e?
- ţi-am spus doar cǎ de acolo vin şi acolo se duc toate – dǎdu bǎiatul din cap - acolo s-a dus şi mama, cu îngerii…
brusc bǎrbatul simţi în creier un pocnet puternic ca şi cum ar fi cedat conducta de la sistemul de frânǎ; privirea i se înroşi şi simţi cum i se taie respiraţia şi picioarele; încercǎ sǎ-l prindǎ pe bǎiat de mânǎ dar nu mai avea nici un pic de putere şi se prǎbuşi ca un sac de cartofi; trebuia doar sǎ supravieţuiascǎ şi nici mǎcar asta nu fusese în stare… nu mai vedea nimic, nu mai auzea nimic; simţea doar cum trece prin-un culoar întunecat rece şi lung, lung de tot; a cǎlǎtorit mult prin culoarul acela întunecat pânǎ când în celǎlalt capǎt a zǎrit o luminiţǎ, întâi ca un punct, apoi luminiţa s-a facut mai mare şi mai mare; atât de mare încât în mijlocul ei a desluşit o siluetǎ; o siluetǎ femininǎ; e mama lui tu - gândi el şi încercǎ sǎ deschidǎ ochii mari pentru a o vedea mai bine; femeia zâmbea
- offf… ce ne-aţi mai speriat domnule – murmurǎ femeia vizibil fericitǎ; şi apoi spre cei din jur – şi-a revenit - şi îi mai aruncǎ peste faţǎ o canǎ cu apǎ amestecatǎ cu ceva frunze frumos mirositoare
- hai dragǎ cǎ am tras o sperietura straşnicǎ…. credeam c-ai crǎpat; ţi-am zis sǎ nu mai stai în miezul zilei la plajǎ cǎ faci insolaţie; dacǎ dǎdeai ortul popii, ce mǎ fǎceam eu singurǎ aici?!; şi uite din cauza ta am pierdut şi afurisita aia de excursie cu jeepurile în deşert de mâine……
când deschise complet ochii o recunoscu imediat pe nevastǎ-sa, pe cei trei amici cu care venise în vacanţǎ, precum şi o mulţime de cunoscuţi din hotel strânşi în jurul şezlongului sǎu ca la circ; femeia cu ochii mari nu era mama lui tu ci asistenta de la cabinetul medical al hotelului, iar nisipul pe care stǎtea nu era în mijlocul deşertului ci fusese cǎrat pe marginea piscinei pentru a oferi clienţilor hotelului condiţii de plajǎ similare cu cele de la malul mǎrii; de la un metru distanţǎ îl privea cu ochii mari un puşti ce semǎna leit cu cel din vis doar cǎ puştiul de lânga piscinǎ nu avea pe el un sac legat în jurul soldurilor cu sfoarǎ ci un slip verde şmecheros pe care scria cu litere argintii “duna”
- cât e ceasul nenea? – îl întrebǎ puştiul ridicând din nisip un bǎţ lung de lemn cu care tocmai terminase de mestecat într-o groapǎ
- nu te mai intereseazǎ ce e acela timp, tu urâtule, cǎ m-ai omorât nu alta?! – îi rǎspunse bǎrbatul şi începu sǎ râda nestǎvilit ţinându-se cu amândouǎ mâinile de burtǎ.

miercuri, 24 septembrie 2008

de-mi-sol (sau viaţa privitǎ de la nivelul zero)

existǎ o muzicǎ în tot ceea ce ne înconjoarǎ; existǎ inclusiv o muzicǎ a demisolului; ea a învǎţat-o pe dinafarǎ;
primele note le scoate femeia grǎbitǎ; pe ea nu o vede niciodatǎ; pleacǎ cu noaptea în cap şi se întoarce tot noaptea; îi aude însǎ paşii grei pe scǎri şi apoi pe asfalt; merge cǎtre o staţie undeva de unde ia o maşinǎ a întreprinderii; e micǎ şi dolofanǎ, cǎci are paşii mǎrunţi iar pǎmântul icneşte de fiecare datǎ când îl atinge; se grǎbeşte întotdeauna; are o familie numeroasǎ şi dimineaţa are grijǎ sǎ le lase totul pregǎtit; îşi scapǎ mereu cheile pe scǎri; le scapǎ din mâini în timp ce încearcǎ sǎ încuie uşa pe întuneric; are degetele boante şi mâinile neîndemanatice – îşi imagineazǎ ea;
apoi vine cântǎreţul; se bǎrbiereşte în fiecare dimineaţǎ şi cântǎ mereu în timp ce se bǎrbiereşte; nu e un bǎrbat tânǎr pentru cǎ bǎrbieritul lui dureazǎ o veşnicie; nici un bǎrbat tânǎr nu ar avea atâta rǎbdare; dar el are; îşi face întâi duşul, apoi dupǎ cincisprezece minute începe bǎrbieritul şi recitalul; în cap de listǎ este întotdeauna nunta lui figaro; nu are un repertoriu bogat dar cântǎ frumos; are probabil 50-60 de ani pentru cǎ glasul îi este încǎ plǎcut; şi sigur nu fumeazǎ; este însǎ un bǎrbat corpolent; coboarǎ scǎrile încet, parcǎ cu teamǎ şi tocurile sale izbesc treptele fǎcându-le sǎ scǎnceascǎ la fiecare pas; când îl aude atingând ultima treaptǎ fuge la fereastrǎ sǎ îl zǎreascǎ; îi place cântǎreţul; este cel mai vesel dintre prietenii sǎi; are doar douǎ perechi de pantofi, una cu care merge la lucru şi alta de sus; sunt mereu lustruiţi pantofii sǎi deşi sunt uzaţi şi vechi, poate de-o vârstǎ cu ea;
vine apoi puştoaica; ea coboarǎ scǎrile în fugǎ şi trânteşte întotdeauna uşa de la intrare; apoi scara exterioarǎ o coboarǎ din douǎ în douǎ trepte; nu e elevǎ, lucreazǎ undeva cǎci dupǎ nouǎ ore se aud iar tropǎituri pe scǎri şi uşa mare de la intrare trântindu-se; mestecǎ gumǎ în fiecare dimineaţǎ şi aruncǎ hârtia în dreptul ferestrei ei; vrea sǎ-i miroasǎ gura a mentǎ, s-o placǎ bǎrbaţii – crede ea;
cel mai interesant este domnul; pe domnul vine sǎ-l ia de acasǎ şoferul; este cu siguranţǎ un sefuleţ pe undeva, dar nu prea mare pentru cǎ este prea stresat; are şi el şefii lui; e sigurǎ cǎ are mâinile umede; maşina care vine sǎ-l ia nu scrâşneşte şi nu icneşte, zumzǎie; e singurul care îşi deschide umbrela de cum iese din casǎ chiar dacǎ este doar burniţǎ, ţac-juuuup; îi este fricǎ sǎ nu-i strice costumul - gândeşte ea; are întotdeauna servieta diplomat la el; pânǎ vine şoferul o deschide şi o închide de mai multe ori; este nervos, vrea sǎ se asigure cǎ şi-a luat înapoi la servici toate hârtiile pe care le adusese de cu searǎ pentru a le rezolva acasǎ;
apoi încep sǎ curgǎ la grǎmadǎ pantofi de damǎ, bǎrbǎteşti, de toate felurile, mǎrimile şi culorile…
pe la nouǎ iese dama de inima roşie; ea are tocuri cui, le aude ţǎcǎnind pe trepte; nu se grǎbeşte niciodatǎ; vorbesc probabil la telefon dimineaţa cǎci imediat ce pasul ei atinge ultima treaptǎ se aud roţile automobilului scrâşnind şi maşina opreşte brusc în faţa dumisale; atunci ea îşi ciuleşte urechile şi când e linişte îi aude zdrǎngǎnind brǎţǎrile, multe şi fǎrǎ îndoialǎ de aur, atunci când întinde mâna sǎ deschidǎ portiera; are un amant bogat cǎci maşina demareazǎ imediat muşcând asfaltul, lǎsând în urmǎ un miros puternic de cauciuc ars amestecat cu cel de benzinǎ nearsǎ; de multe ori se aude câte un claxon sau câte o înjurǎturǎ…..
ultimul vine el; îl aşteaptǎ întotdeauna cu geamurile deschise cǎci e mereu parfumat ca o cucoanǎ; dar îi place; are pantofi de lac eleganţi; pantaloni de stofǎ neagrǎ mereu la dungǎ; e singurul bǎrbat îmbrǎcat impecabil; fumeazǎ în fiecare dimineaţǎ; are nişte ţigarete curioase subţiri şi lungi, fiecare cu un porţigaret scurt, alb; ca sǎ nu-şi îngǎlbeneascǎ degetele şi buzele - gândeşte ea; vrea sǎ creadǎ cǎ este actor şi deşi nu l-a vǎzut mai sus de genunchi, este sigura cǎ este frumos de picǎ; într-o zi a scos mâna pe geam şi înainte ca el sǎ coboare scǎrile a pus în dreptul ferestrei un trandafir; a sperat cǎ el o sǎ îl vadǎ, o sǎ se aplece ca sǎ-l ridice, o sǎ-i vadǎ chipul luminos în geam şi o sǎ se îndrǎgosteascǎ de ea; dar el a pǎşit pe lângǎ trandafir ca şi cum nici n-ar fi fost acolo şi a dispǎrut ca în fiecare zi….. a plâns mult atunci…..
apoi ziua se linişteşte, dar prietenii ei continuǎ sǎ o viziteze; cel mai des vine profesorul; vine la ore cât se poate de ciudate, uneori de mai multe ori pe zi; nu ştie niciodatǎ ce face lângǎ fereastra ei dar îşi imagineazǎ cǎ citeşte; îl aude cum se reazǎmǎ cu spatele de perete, îşi ridicǎ un picior ca un cocostârc şi rǎsfoieşte ceva; nu stǎ foarte mult; o jumǎtate de orǎ; uneori şi mai mult; alteori mai puţin; bǎnuieşte cǎ este profesor sau scriitor pentru cǎ se ocupǎ de cǎrţi şi pentru cǎ nu are decât o singurǎ pereche de pantofi; şi de pantaloni; pantaloni de stofa maron cu manşetǎ mare rǎsucitǎ în sus ce a fost recondiţionatǎ de mai multe ori şi care continuǎ sǎ se uzeze cu o vitezǎ mult mai mare decât cea cu care trǎieşte proprietarul lor;
pe la zece se înfiinţeaza urâtul; el stǎ cel mai mult lângǎ fereastra ei, dar e singurul pe care nu-l poate suferi; apare pe la zece şi se fâţâie pe acolo pânǎ spre amiazǎ; mǎnâncǎ într-una seminţe şi aruncǎ cojile pe jos; dar cel mai tare o deranjeaza cǎ scuipǎ; una douǎ scuipǎ; brrrr…. o trec fiorii de fiecare datǎ; şi-l imagineazǎ cu figura lui fioroasǎ, cu faţa mâncatǎ de vǎrsat, cu o cicatrice mare şi hidoasǎ pe obrazul nebǎrbierit rǎmasǎ de la ultima încǎierare cu cuţitele, cu dinţii stricaţi şi buzele maronii de la tutun; vinde ceva probabil, pentru cǎ mereu se apropie cineva, discutǎ şoşotit şi apoi pleacǎ; mai toţi prietenii lui au blugi; murdari;
apoi apar porumbeii; vin întotdeauna amândoi; sunt probabil colegi de scoalǎ sau studenţi şi pleacǎ împreunǎ la ore; uneori gânguresc într-una ca nişte guguştiuci, alteori nu zic nimic, doar se sǎrutǎ; odatǎ au stat lipiţi de zid de dimineaţǎ şi pânǎ seara; ea are picioare lungi, frumoase şi fusta scurtǎ; uneori mâna lui apare în cadrul ferestrrei, îi atinge genunchiul ei, apoi urcǎ în sus pe pulpǎ şi se pierde dupǎ marginea de sus a geamului…. ea rǎmâne de multe ori într-un singur picior, în timp ce pe celǎlalt îl sprijinǎ pe zid; alteori dispar amândouǎ ca într-un numǎr de iluzionism; mai mereu însǎ picioarele lor sunt împletite; uneori apare şi mâna ei în dreptul ferestrei; cade pur şi simplu ca şi cum proprietara ar fi fost anesteziatǎ, apoi degetele se rǎsfirǎ şi mâna începe sǎ se crispeze, devine ca o ghearǎ cu unghiile lungi înfigându-se în perete; apoi pleacǎ…;
pe searǎ vine vampa; nu poate fi decât prostituatǎ – crede ea; apare de cum se însereazǎ şi rǎmâne acolo rǎsfoind bǎrbaţii, pânǎ când unul se îndurǎ de ea şi o ia cu maşina; are pantofi cu toc, ciorapi de mǎtase cu dungǎ la spate şi o fustǎ atât de scurtǎ încât de la fereastra ei nu se zǎreşte niciodatǎ; sunt urâţi pantofii ei, cândva au fost frumoşi, de lac, roşii, acum însǎ sunt jupuiţi, flecurile duse, iar strǎlucirea rǎzuitǎ de pereţii oraşului; are picioare plinuţe şi strâmbe, nu e deloc tânǎrǎ; probabil o face ca sǎ-şi creascǎ copiii; din când în când apare un bǎrbat cu care se ceartǎ, uneori se aude cum o pǎlmuieşte; plici-plici, douǎ palme scurte dar grele; alteori îl dovedeşte ea, îl drǎcuie şi-l porcǎie pânǎ când bǎrbatul începe sǎ râdǎ şi pleacǎ; nu e peştele ei, e probabil bǎrbatu-su; nu-i place nici vampa; fumeazǎ într-una; uneori când vremea e mai rea, se strâng mai multe şi fumeazǎ împreunǎ iar mormanul de chiştoace creşte ca un muşuroi de cârtiţǎ…
are mulţi prieteni ea; nu-i vede pe niciunul; doar îi aude; freamǎtul lor e însǎ ca un cântec, continuu, fǎrǎ pauze…. e un cântec molcom şi trist… cântecul demisolului…..

vineri, 19 septembrie 2008

mondene

ha….. abia acum am aflat şi eu detalii despre scandalul mihaela rǎdulescu-antena 2-bloger; nu cǎ m-ar fi interesat, dar am dat întâmplǎtor peste poveste cǎutând altceva; acu fie vorba între noi şi eu când am vǎzut-o pe doamna rǎdulescu întinzându-se languros pe balustrada de la mall şi întrebându-mǎ cu subînţeles “fumatul este singura ta plǎcere?” am crezut iniţial cǎ este o invitaţie sǎ facem dragoste împreunǎ; de fapt nu se întindea dumneaei, ci afişele se întindeau pe vreo 50-100 de metri pe toatǎ latura dinspre sud a clǎdirii; iar un altul aproape pǎtrat, imens, de un alb imaculat, încât cele din jur pǎreau acolo din timpul rǎzboiului, trona imperial lângǎ intersecţia “podul de la butelii”, extrem de periculos aşezat având în vedere circulaţia din zonǎ; abia târziu am observat cǎ pe afişe mai scria jos ceva despre fumat şi despre ministerul sǎnǎtǎţii parcǎ, dar era mic, mic, mic, mult mai mic decât doamna rǎdulescu;
mie modul în care a abordat problema respectivul bloger mi se pare jignitor şi de prost gust; cât despre cei doi prezentatori şi redactorul emisiunii (nu ştiu exact care o fi fost gradul de implicare al fiecǎruia) nu pot sǎ cred cǎ poate fi cineva atât de stupid; nici picat cu cearǎ; acolo a fost o jmecherie la mijloc; ori ca sǎ creascǎ ratingul doamnei ori a fost mâna lungǎ a concurenţei….; auzi, cicǎ au fost naivi…; fugi de-aici domnule; naiv naiv, da’ în halul ǎsta?!?!?!
aaa… la întrebare i-am rǎspuns timid cǎ nu fumez…….

ceai

astǎzi dimineaţǎ am bǎut primul ceai dupǎ vara asta înfierbântatǎ; are gust de zǎpadǎ…

A sosit

A sosit sâmbǎtǎ seara…. Tristǎ, cu ochii umezi, zgribulitǎ. Eram tentat sǎ adaug şi urâtǎ. Dar nu, nu-i urâtǎ deloc, ba este chiar frumoasǎ. Ca o femeie maturǎ, elegantǎ, cu o staturǎ dreaptǎ, impunǎtoare, cu pasul ferm, fǎrǎ hlizeli, fǎrǎ fiţe. Uneori îi poţi surprinde un zâmbet în colţul buzelor, un zâmbet… un pic nostalgic, un pic mândru ca şi cum ar spune “mǎ pot dezbrǎca şi eu, sǎ-mi vedeţi trupul strǎlucind în bǎtaia soarelui dar nu de aici vine frumuseţea mea, iar voi sunteţi prea grǎbiţi şi prea înghesuiţi în cubul vostru mic ca sǎ vǎ opriţi în loc şi sǎ mǎ priviţi". E cochetǎ. Se îmbracǎ întotdeauna în culori pastelate verde-trist, galben-pal, arǎmiu, iar la gât mereu o camee din albastru intens. Are braţele pline de flori şi de fiecare datǎ când vântul se înteţeşte se întoarce cu spatele, se apleacǎ un pic deasupra lor şi le acoperǎ cu pieptul şi cu palma. Rochia sa cu trenǎ lungǎ, puţin demodatǎ, îi dǎ întotdeauna un aer misterios. Ba mai mult, uneori îi place sǎ îşi acopere faţa cu mǎşti, mǎşti vechi rǎmase de la ultimul bal al bunicii. Îşi leagǎnǎ şoldurile uşor şi roteşte pe umǎr umbreluţa din aripi de fluturi, apoi îşi roteşe capul un pic peste umǎr şi te priveşte în ochi. O urmǎreşti întotdeauna hipnotizat, încerci sǎ îi atingi obrazul şi sǎ îi ştergi lacrima aninatǎ de pleoapǎ. Dar ea se fereşte, se fereşte mereu şi mǎreşte pasul astfel încât sǎ nu o ajungi niciodatǎ. Şi tocmai când credeai cǎ ai pierdut-o, o zǎreşti dupǎ marginea uşii. Un genunchi doar. O coapsǎ… Îţi face cu ochiul abia perceptibil. Apoi fǎrǎ sǎ te dezmeticeşti leapǎdǎ tot. Şi rochia din frunze ruginii şi pǎlǎria de pǎsǎri şi toate desuurile din petale de flori şi fuge… iar tu o urmǎreşti cu privirea şi cu sufletul gol pentru încǎ un an…….

miercuri, 17 septembrie 2008

Despre aripi

Vreau şi eu o pereche de aripi. Toatǎ lumea vorbeşte despre aripi. Aripi de avione, aripi de pǎsǎri, aripi de îngeri, pânǎ şi aripi de red bull. Nu vreau sǎ le pun pe umeri. E greu sǎ porţi astǎzi pe umeri o pereche de aripi. Îţi deformeazǎ spatele. Îţi curbeazǎ pieptul. Îi conferǎ trupului un profil aerodinamic cu ochii înǎlţaţi deasupra orizontului şi umerii uşor coborâţi pe lângǎ corp îmbiind la planare, la cufundare în fluid. Nu îmi trebuie o pereche de aripi mari. Pot fi mici, mici de tot cât sǎ încapǎ într-o cutie de pantofi. Trebuie doar sǎ fie moi şi pufoase ca cele ale lui Nicholas Cage în Birdy şi absolut albe ca ale lui John Travolta în Michael… Nu vreau sǎ le folosesc. Nici mǎcar sǎ mǎ privesc în oglindǎ purtându-le pe umeri. Le ţin ascunse sub pat sau în debara dupǎ cutiile cu pǎlǎrii ale soţiei sau în spatele ursuleţilor de pluş abandonaţi de copii. Şi vreau sǎ fie cu cheiţǎ dacǎ se poate, sǎ învârt cheiţa iar ele sǎ înceapǎ sǎ se mişte timid în sus, apoi în jos, fâl-fâl, fâl-fâl, ca o pereche de buze ce povestesc despre vǎzduh.
Toatǎ lumea vorbeşte despre aripi. Vreau şi eu o pereche de aripi. Nu vreau sǎ zbor, doar sǎ ştiu cǎ sunt acolo, într-o cutie de pantofi, în spatele pǎlǎriilor de damǎ, albe, moi si pufoase…

duminică, 14 septembrie 2008

Personajul principal

Domnul D simţea ca prin vis cum cineva îl împunge în coaste cu un obiect ascuţit ca vârful unui stilou. Şi chiar aşa se întâmpla.
- Heeeei…. scoalǎ-te. Hai scoalǎ-te…. e târziu…….
Domnul D încercǎ sǎ îndepǎrteze stiloul cu mâna şi sǎ se întoarcǎ pe partea cealaltǎ.
- Dacǎ nu te trezeşti o sǎ ai o zi foarte aglomeratǎ. Trebuie sǎ treci astǎzi prin treizeci si douǎ de pagini.
Deşi era încǎ mahmur şi vedea totul ca prin ceaţǎ iar urechile pǎreau înfundate, vorbele din urmǎ îi mângâiarǎ tâmplele domnului D într-un mod nu tocmai plǎcut. Îşi aducea vag aminte cǎ este agent de bursǎ, nu scriitor.
- Ce naiba vrei? – se rǎsti domnul D la cel care îl împungea cu stiloul. Apoi aruncând ochii dincolo de marginea pǎturii descoperi cu uimire cǎ este singur în camerǎ. Offf ….. ce obosit sunt. Visez numai prostii – îşi spuse în barbǎ.
- Nu visezi nimic - se auzi o voce puternicǎ de bǎrbat de undeva din centrul tavanului.
- Cine naiba eşti? – întrebǎ domnul D cu mâinile în şold rotindu-şi ochii prin camerǎ, încercând sǎ gǎseascǎ locul unde se ascunsese vocea.
- Eu sunt povestitorul.
- Povestitorul…….. murmurǎ domnul D. Dacǎ tu eşti povestitorul, eu cine sunt?
- Personajul principal – rǎspunse povestitorul fǎrǎ ezitare ca şi cum lucrul acesta ar fi fost de la sine înţeles.
- Tu eşti povestitorul iar eu personajul principal – repetǎ domnul D ca un fonograf stricat şi izbucni într-un hohot de râs isteric care cutremurǎ ferestrele.
- Şi ce vrei de la mine?
- Nimic. Sǎ-ţi vezi de viaţǎ.
- Şi tu o sǎ stai în coasta mea sǎ notezi tot ce fac eu, aşa-i?
De data aceasta fu rândul povestitorului sǎ izbucneascǎ în râs.
- Cam aşa ceva….. Doar cǎ eu nu scriu nimic. Eu mǎ ocup doar de….. punerea în paginǎ sǎ spunem aşa….. sunt un fel de tehnoredactor. De scris o scrii tu. Fiecare îşi scrie propria poveste. Eu mai corectez pe ici, pe colo. Şi mǎ asigur cǎ ţii linia.
- Ce linie? – întrebǎ domnul D din ce în ce mai mirat.
- Linia vieţii desigur – rǎspunse povestitorul în acelaşi ton, ca şi cum lucrurile acestea ar fi trebuit sǎ fie demult lǎmurite şi înţelese. Contractul tǎu este pe un scenariu de 974 de pagini şi suntem abia la începutul capitolului paisprezece – îi explicǎ povestitorul pe îndelete ca unui copil.
- La dracu! Şi vrei sǎ trec azi prin treizeci si douǎ de pagini? Pǎi n-o sǎ ajung prea repede la final? – întrebǎ îngrijorat domnul D intrat în jocul povestitorului.
- Nu, pentru cǎ în urmǎtoarele douǎzeci – douǎzeci si cinci de pagini e mult dialog şi e superfluu. De sǎptǎmâna viitoare sǎ vezi ce se îndeasǎ. E numai acţiune.
- Ce acţiune?
- Asta trebuie sǎ-mi spui tu mie. Ce acţiune vrei. Sunt o mulţime de opţiuni – aici vocea fǎcu o pauzǎ şi domnul D auzi ceva foşnind ca şi cum povestitorul ar fi rǎsfoit prin hǎrtii – una din opţiuni ar fi sǎ-ţi iasǎ lipeala azi cu blonda aia focoasǎ şi sǎ vezi sǎptǎmâna viitoare acţiune – chicoti vocea.
- Sǎ fiu al naibii! De unde ştii de blondǎ?
- Pǎi nu ţi-am spus adineauri cǎ eu sunt povestitorul. Cum sǎ nu ştiu?! Ce, crezi cǎ sunt vre-un personaj secundar de mâna a doua?!
Vocea avea dreptate. Cu o searǎ înainte agaţase în barul din colt o blondǎ focoasǎ şi teribil de dulce. Puse mâna pe telefon, formǎ un numǎr pe care îl citi în palmǎ şi aşteptǎ…
- Bunǎ. Sunt D……..
Prima opţiune de pe lista povestitorului se dovedi câştigǎtoare….
***
Domnul D privi corpul plin dar armonios al blondei ce se îndrepta cu paşi molcomi spre baie. Ascultǎ cum dǎ drumul apei la duş apoi îşi aprinse o ţigarǎ, îşi aruncǎ un braţ sub cap şi ţintui cu privirea muchia dintre tavan şi peretele din faţa sa.
- Ai prins şi asta? – se adresǎ el unei persoane inexistente.
- Bineînţeles. Cu lux de amǎnunte prietene. Şi cu sonor – chicoti vocea.
- Moş libidinos…..
Apoi se fǎcu linişte. O perioadǎ nu se mai auzi decât şuieratul buzelor domnului D rostolind în aer ineluşe de fum.
- Auzi! Ştii ceva?! Ce hârtii învârţi tu acolo?! Te aud mereu fâşâind nişte foi.
- E schiţa ta de scenariu.
- A mea?! Cum adicǎ a mea?! Am fǎcut-o eu, ţi-am trimis-o eu?
- Nu. Asta e datǎ. Sunt frânturi de fraze de ici, de colo, mici întâmplǎri, evenimente, conexiuni cu personajele secundare…..
- Auzi, dar ia zi…. E cap coadǎ, sau progreseazǎ pe mǎsurǎ ce înaintǎm?
- Nu. O am pe toatǎ. Cap coadǎ.
- Adicǎ…….. ştii tot. Inclusiv cum se va termina.
- Îhî.
- Şi cum se va termina?
Povestitorul chicoti din nou.
- Ştii cǎ nu pot sǎ-ţi spun. De altfel cunoşti la fel de bine ca mine faptul ca eu nu adaug nimic, tu faci totul.
- Du-te dracului. O tot ţii pe asta cu “tu faci totul” şi când colo voi aveţi deja pregǎtit scenariul de la un cap la altul. Vǎ jucaţi cu vieţile oamenilor troglodiţilor. Eşti un împuţit, asta eşti.
- În linii foarte mari, nu chiar tot. Şi fǎrǎ jigniri te rog. Eu n-am zis nimic de blonda ta durdulie…
- Auzi mǎ. Dar ce crezi tu cǎ o se întâmple dacǎ mǎ arunc eu pe geam chiar acum şi îmi zdrobesc ţeasta de asfalt. Nu vǎ dau peste cap toate planurile? – întrebǎ domnul D ridicându-se din pat şi apropiindu-se de fereastra larg deschisǎ …..
- Hmmm…… trebuie sǎ recunosc cǎ asta n-a mai încercat nimeni pânǎ acum.
Câteva clipe nu se mai auzi decât duşul din baie şi fata îngânând un cântec cândva la modǎ…
“Baby, take off your coat
real slow.
Take off your shoes
I'u, take off your shoes.
Baby, take off your dress
yes, yes, yes.
You can leave your hat on”
- Ia zi mǎ pachidermǎ puchinoasǎ. N-ai sǎ mǎ rogi tu frumos sǎ renunţ? Cǎ nu mai bate deloc cu ce ai tu acolo. Cam iese din schemǎ, nu?! – întrebǎ domnul D decis sǎ-şi ducǎ planul pânǎ la capǎt şi ridicând un picior pe marginea ferestrei.
- Nu mai zici nimic, taci! – izbucni în hohote de râs isteric domnul D şi se ridicǎ în picioare pe marginea pervazului.
Jos oraşul vuia ca un furnicar. Vârtej de culoare. Multǎ mişcare. Maşini, claxoane, oameni ca nişte gângǎnii mici într-o rotire agonicǎ.
- Eşti un imbecil – murmurǎ vocea.
Ultimele cuvinte avurǎ darul sǎ-l îndârjeascǎ pe domnul D. Dacǎ pânǎ în acel moment oscilase între a glumi şi a-şi lua în serios propriile cuvinte, ultima frazǎ a povestitorului îl dezgustase. Pânǎ la urmǎ şi la urmǎ nu era posibil ca altcineva sǎ se joace cu viaţa lui. Îi aparţinea, iar cuvintele povestitorului nu erau decât un şantaj mârşav.
Îşi lipi degetele de la picioare de marginea ferestrei, apoi coborâ încet de pe pervazul de lemn pe muchia de piatrǎ a clǎdirii. Era rece iar el era gol. Vântul adia uşor. Îşi desprinse o mânǎ de marginea ferestrei, apoi unul câte unul degetele de la cealaltǎ mânǎ. Un singur deget îl mai lega de viaţǎ. Zâmbi şi îndreptǎ şi ultimul deget care susţinea ca un cârlig întreaga greutate a corpului. Dar chiar cu o sutime de secundǎ înainte sǎ facǎ acest gest, un ţipǎt înfiorǎtor se auzi din baie. Se rǎsuci în aer, prinse în ultimul moment marginea ferestrei şi sǎri înapoi în camerǎ. Alergǎ într-un suflet înspre baie. Uşa era încuiatǎ pe dinǎuntru. Ascultǎ o secundǎ. Nu se mai auzea nici un zgomot. Îşi propti umǎrul în uşǎ şi izbi cu putere. Încǎ o datǎ şi uşa cedǎ. Blonda era întinsǎ în mijlocul bǎii. Alunecase probabil şi se izbise cu capul de marginea cǎzii. Din tâmpla stângǎ un firicel subţire de sânge se scurgea cǎtre golirea de pardosealǎ. Se mai lovise în cǎdere la nas şi la buze. Se repezi înapoi în dormitor şi sunǎ la urgenţe. Apoi se întoarse şi se ocupǎ cu grijǎ de ea pânǎ la venirea ambulanţei. N-a durat mai mult de cincispreze minute dar i s-a pǎrut o veşnicie.
***
Salvarea demarǎ în trombǎ, stâlcind aerul între semnalele ascuţite ale sirenei. Domnul D îşi aprinse o nouǎ ţigarǎ şi îşi lǎsǎ corpul supus unui stres teribil în ultima jumǎtate de orǎ sǎ se destindǎ pe patul moale. Era tot gol, doar cu un prosop înfǎşurat în jurul şoldurilor. Privirea îi fugi din nou cǎtre muchea dreaptǎ a peretelui din faţa sa îmbinându-se perfect cu tavanul.
- O sǎ-şi revinǎ?
- Îhî
- A fost mâna ta, nu-i aşa?!
- Ţi-am spus cǎ am şi creion şi gumǎ – murmurǎ vocea din tavan ca şi cum şi-ar fi cerut scuze – nu puteam sǎ te las, trebuia sa pǎstrez linia…….

sâmbătă, 13 septembrie 2008

Sunt bolnav

Ca orice moş am multe boli, care mai de care mai ciudate, mai neobişnuite. Una din ele, pe care am conştientizat-o cu mulţi ani în urmǎ este……. iritabilitatea faţǎ de ceea ce este la modǎ, faţǎ de ceea ce face toatǎ lumea. Cred cǎ am aflat despre boala asta a mea acum vreo 20-25 de ani. Era un turneul final al unui campionat european sau mondial de fotbal. Mǎ uitasem la multe meciuri, unele din ele fiind interesante. Când dintr-o datǎ, la unul din cele mai importante meciuri pe care toatǎ suflarea microbistǎ îl aştepta cu mare interes, semifinalǎ sau sfert de finalǎ, am colapsat. Toţi în jurul meu nu vorbeau decât despre meci: “sǎ vezi ce-o sǎ fie disearǎ”, “abia aştept sǎ înceapǎ”, “fug la alimentara dupǎ bere”…. Ei bine , la ora meciului am simţit aşa… o înţepenire bruscǎ a funcţiilor vitale şi o pierdere cel puţin pe moment a tuturor cunoştinţelor şi am zis cǎ nu mǎ uit. Nimeni nu m-a crezut. M-au strigat toatǎ repriza întâia. Eu nimic. A fost cel mai frumos meci al turneului. Eu l-am ratat. Şi culmea, m-am simţit bine.
Ăsta a fost primul semn. Apoi boala s-a agravat şi tot ceea ce plǎcea lumii întregi mie nu-mi mai plǎcea. Nu m-am mai dus la un film nou apǎrut pe ecrane despre care auzisem cǎ-i nemaipomenit pentru cǎ toatǎ lumea fusese deja şi nu mai pridideau sǎ-l ridice în slǎvi… Nu mi-a mai plǎcut muzica lui Shania Twain şi nici a Shakirei pentru cǎ prea apǎreau toatǎ ziua bunǎ ziua la televizor şi la radio (ele continuǎ însǎ sǎ-mi placǎ şi azi). Nu-mi plac frizurile la modǎ, nu-mi plac ţoalele la modǎ. Nu îmi mai place Volkswagenul pentru cǎ toata lumea vrea sǎ-şi ia Volkswagen. Nu vreau sǎ fac bani pentru cǎ toatǎ lumea vrea sǎ facǎ bani. Şi nici sǎ plec în America.
Cel mai pregnant boala asta a mea se manifestǎ în domeniul muzicii. Recunosc cǎ muzica este pentru mine aşa… ca apa. Incolorǎ, inodorǎ, fǎrǎ gust, dar vitalǎ. Mai o treabǎ, mai o muncǎ….. merge şi un pahar cu douǎ degete de muzicǎ…. Uneori este o linişte ucigǎtoare şi o muzicǎ soft alinǎ. Alteori e prea mult zgomot şi iarǎşi se lipeşte bine o muzicǎ. Când sunt prea trist e musai o muzicǎ de inimǎ albastrǎ sau dimpotrivǎ când sunt vesel nu stricǎ deloc un demisec aşa… nici prea zgomotos ca sǎ nu zgârie la urechi dar nici prea bǎtrânesc ca sǎ-mi mai desfunde oleacǎ sinapsele înglodate. Nu am nici o melodie la modǎ în foldere, singura melodie la modǎ pe care am avut-o a fost aia fǎcutǎ pentru capul dat de Zidane italianului înjurǎcios. În rest caut. Când mai am timp caut şi mǎ opresc la melodii care-mi gâdilǎ în mod plǎcut auzul şi pe care nu le-am auzit niciodatǎ, cântǎreţi de care n-am auzit niciodatǎ, ceea ce nu-i deloc greu pentru cǎ oricum sunt uituc. Apoi îmi dau seama cǎ nu sunt chiar necunoscuţi, ca unii din ei sunt apreciaţi şi se discutǎ despre ei în cercuri restrânse. Dacǎ însǎ aprecierile cresc progresiv, deja nu îmi mai plac. Dacǎ încep sǎ-i vǎd toatǎ ziua pe la teveu şi toatǎ lumea începe sǎ vorbeascǎ despre ei…. îi trec în ultimul folder, la recycle bin.
O fi gravǎ boala asta?! O fi rǎspânditǎ….?! Aşa la prima vedere, în afarǎ de o îndepǎrtare evidentǎ de buricul pǎmântului, nu prea pare sǎ aibǎ alte reacţii. S-o mai agrava în timp?! Se ia?! Mai ştiţi pe cineva care suferǎ de ceva similar?! Se trateazǎ?!
Orice sfat e binevenit!

miercuri, 10 septembrie 2008

O ciudǎţienie mare, mare…

Vâjjjj….. baaaang……. s-a auzit deodatǎ şi întreg blocul s-a zguduit din temelii. Toatǎ lumea a crezut cǎ a cǎzut o bombǎ…. teoriştii lui Osama…. vreo torpilǎ rǎtǎcitǎ de ruşi în drum spre Georgia…… sau pur şi simplu un proiectil cu termenul de valabilitate expirat tras de-ai noştri. Prima a ieşit la fereastrǎ tanti Marioara de la unu. Ea avea şi cea mai bunǎ viziune întotdeauna. De data asta însǎ privirea îi era blocatǎ de un obiect neindentificat care cǎzuse peste copacul din faţa blocului, îi rupsese o cracǎ uriaşǎ, care la rândul ei intrase în balcon, cǎzuse peste borcanele proaspete cu castraveciori şi produsese un dezastru.
- Marineeeeee… - s-a auzit glasul lu tanti Marioara spintecând liniştea îmbâcsitǎ de manele a unei dupǎ-amieze cuminţi de început de septembrie. Marineeeeee…. – s-a auzit din nou sfâşietor, tragic, supraomenesc….
Într-o secundǎ toate ferestrele, de la parter şi pânǎ la patru, de la scara unu pânǎ la trei, s-au procopsit cu o scǎfârlie ameţitǎ între ramele albe de termopan. Timp de câteva minute nu s-a auzit nici musca.
Nimeni n-a ştiu niciodatǎ dacǎ strigǎtul lu tanti Marioara se datora castraveciorilor ce se zbǎteau în balcon printre cioburile de sticlǎ ca nişte peşti din acvariul lovit de gloanţele lu Al Capone sau s-a datorat priveliştii de sub geamul dumisale. Cert este cǎ “marineeeee….., marineeeee…..” au intrat în memoria locatarilor ca fiind cuvintele care au declansat isteria generalǎ. Peste ani, când cineva voia sǎ spunǎ povestea obiectului neidentificat cǎzut între blocurile din Drumul Taberei începea absolut obligatoriu cu “marineeeee….., marineeeee…..”.
Prima care s-a dezmeticit a fost madam Emilia de la patru care avea şi cea mai bunǎ perspectivǎ asupra obiectului. Nu putea sǎ doarmǎ dupǎmasa cǎ se incingea acoperişul de deasupra capului iar netotul de bǎrbatusu nu fusese niciodatǎ în stare sǎ ia problema în mânǎ şi sǎ se ocupe de mansardare, lucru care ar fi adus mai multǎ rǎcoare în dormitor şi mai multǎ linişte în familia lu madam Emilia.
- Vǎleu mumǎǎǎ….. ce-i asta??? – a strigat madam Emilia şi strigǎtul ei s-a auzit pânǎ la alimentara din colţ, lucru neacceptat iniţial de particpanţii la eveniment, dar care s-a dovedit ulterior a fi adevǎrat pentru cǎ pe lângǎ tanti Frusina şi tanti Vasilica, douǎ babe care se întorseserǎ în mare grabǎ de la coada la ouǎ, despre care oricum nu se ştia dacǎ sosesc sau nu, mai veniserǎ cu ele alte douǎ babe de la blocul vecin, una lungǎ, slabǎ şi chealǎ de la scara unu şi alta uscatǎ, adusǎ de spate dar cu gura mare şi dinţii rari şi ascuţiţi ca un piton de la doi, mişcare ce dǎduse o amploare planetarǎ evenimentului.
În mai puţin de un minut toatǎ lumea era jos, studiind obiectul cǎzut din senin, lucru confirmat de altfel, de senin vorbesc, de pozele fǎcute de nea Tase, care fusese ziarist amator şi ţinea întotdeauna dupǎ perdea un aparat de fotografiat performant cu focus 10x, aşa….. pentru orice eventualitate. Numa meşteru Gelu n-a coborât cǎ ieşise din tura de noapte şi deşi soarele se înǎlţase de şapte suliţi peste vârfurile plopilor din parcare, mai era încǎ mahmur dupǎ cele şase beri şi cele trei de-o sutǎ pe care le consumase cu bǎietii la birtu de la colţ, la ieşirea de la servici.
- Ce-i asta mâncaţi-aş!? - s-a încruntat domnu Georgescu cu o nedisimulatǎ uimire, studiind obiectul cu o mânǎ la spate şi cu alta rǎsucindu-şi mustaţa cu colţuri lunguieţe de semǎna cu piratul ǎla chior, care se bǎtea cu bǎiatul ǎla de zbura, de-o iubea pe fata aia micǎ cu mulţi frǎţiori, dîn desene animate….
- Trebuie sǎ fie un mutant – a intervenit nea Jean, sfios ca un soricel. Nea Jean fusese cercetǎtor şi acu era sarac. Toatǎ viaţa vorbise puţin şi scrisese mult. Noroc cu jumǎtatea lu nea Jean care era de trei ori cât el şi vorbea ea pentru amândoi. De altfel nici nu apucase bietul om sǎ închidǎ gura şi jumǎtatea îi şi aruncase o ocheadǎ cum cǎ “te bagi şi tu degraba ca musca-n lapte”.
- Mutant, nemutant, dar sǎ zboare!? Cine naiba l-a trimis p-ǎsta aici! Nu-i mânǎ curatǎ aicea vǎ spui io, p-ǎsta l-a trimis cineva – s-a bǎgat în vorba nea Marin, barbatu lu tanti Marioara, care lǎsase castravreciorii sǎ se zbatǎ pe balcon şi coborâse în grabǎ mare sǎ analizeze alǎturi de restul lumii comedia – ia uite are mustǎţile înghetate…
- O fi venind de pe Marte – încearcǎ si madam Dumitrescu marea cu degetul, dar domnul Georgescu i-o reteaza scurt.
- Mai taci coanǎ Dumitreasco, nu ştii cǎ pe Marte au fost ǎia… Amstrong şi Aldin şi nu era nici picior de marţian. Era pustiu ca dracu, doar nişte urme de şenilǎ de la maşinile rusilor care fuseserǎ deja acolo ai dracu. Mai pune şi dumneata mâna pe un ziar coanǎ Dumitreasco şi mai informeazǎ-te cǎ de-aia e ţara asta aşa cum e, ne ducem dracu de râpǎ, cǎ ne dǎm toţi cu presupusu fǎrǎ s-avem nimic în cap…
- Ei… gata, gata domnu Georgescu, a zis şi ea n-a dat cu parul – i-a luat apǎrarea bǎrbatusu, unul gras şi mare de semǎna exact cu un butoi de vin numa bun de dat cep, ca ǎla de-i prieten cu Asterisc, cu cosiţe galbene, tot dîn desene animate……
- O fi amantu lu tanti Magda - se bagǎ în vorbǎ şi nea Andrei sǎ mai destindǎ atmosfera încinsǎ şi la propriu şi la figura lu domn Georgescu. Tanti Mǎgduţa era croitoreasǎ. Moartea lu abuziv-împuşcatu o prinsese la Apaca. Ieşise şi ea cu fetele sǎ strige “nu vrem bani nu vrem valutǎ / vrem ca Roman sǎ ne futǎ”. Asta fusese revoluţia ei. Doar ca… meşteru Ion, bǎrbatsu, maistru la uzina de ţevi, o vǎzuse la teveu între colindǎtoare şi când s-a întors acasǎ i-a tras o chelfǎnealǎ s-o ţinǎ minte toatǎ viaţa. “La 150 de kile ale tale vrei sǎ te futǎ Roman fǎ, pǎi ce crezi cǎ se uitǎ ǎla la tine?”. Dupǎ pǎţania cu Roman şi cu meşteru Ion toatǎ lumea fǎcea glume pe seama lu tanti Mǎgduţa, femeie bunǎ la suflet de altfel şi îi gǎsea în fiecare dintre necunoscuţii ce intrau în bloc un potenţial amant.
Toatǎ lumea a început sǎ râdǎ, destinderea fiind completǎ ca o adiabatǎ perfecta din ciclu ǎla a lu Carnot.
- Sǎ ştiţi cǎ e un experiment american eşuat – concluzioneazǎ Ghiduşu cu glas tare şi apǎsat, apoi continuǎ explicaţia – e american sigur cǎ-i mult muuuult mai mare decât noi şi eşuat cǎ altfel ce cǎuta un american aici la noi în Drumul Taberei…….
N-a mai râs nimeni. Nu prea mai râdea nimeni la glumele lu Ghiduşu deşi era amuzant în felul lui. Fusese gestionar la aprozaru din colţ, îi mersese bine şi înainte de marea înghesuialǎ şi dupǎ. Mai ales cǎ fǎcuse ce fǎcuse şi cumpǎrase aprozaru numa pentru el. Doar cǎ pe fir intrasera neşte vecini interlopi cu ghiul şi zgardǎ babanǎ dǎ aur care voiau şi ei aprozaru. O vreme n-a mai auzit nimeni nimic de Ghiduşu pânǎ când l-a vǎzut al dǎ sub el cu trei falange de la dreapta retezate şi cu aprozaru vândut. De atunci glumele lu Ghiduşu se cam ofiliserǎ.
Deşi au fost multe alte pǎreri aşternute frumos pe hârtie de tanti Vasilica, cǎ tot avea lista cu ǎia de stǎteau la coadǎ la ouǎ, pânǎ la urmǎ concluzia lu Ghiduşu a rǎmas pe primul loc în topul preferinţelor locatarilor cu şaptşpe voturi urmatǎ la mare distanţǎ de pǎrerea lu nea Jean cel sfios. Problema mare nu era însǎ ce e ci mai degraba cum a ajuns acolo. De data asta Domnu Georgescu nu a mai lǎsat pe nimeni sǎ-şi bage nasul şi sǎ strice imaginea României şi a dat explicatii amǎnunţite despre experimentele americane de creştere a plantelor şi animelor în condiţii de imponderabilitate. Şi dupǎ un spici de vreo cinşpe minute a concluzionat:
- Ăsta a cǎzut dintr-un avion din ǎla imponderabil!
Nimeni nu a îndrǎznit sǎ îl contrazicǎ, aşa cǎ o perioadǎ de timp a fost linişte. Mai mulţi bǎrbaţi s-au apropiat cu curaj de uriaşul adormit sub balcoanele lu tanti Marioara şi au început sǎ-l înghioldeascǎ cu cotul, cu pumnul sau cu vârful pantofului. Uriaşul nu pǎrea sǎ se sinchiseascǎ de hǎrmǎlaia fǎcutǎ de femeile care cotcodǎceau ca nişte gǎini fericite pe un morman de ouǎ proapsete şi nici de ghionturile bǎrbaţilor şi sforǎia liniştit în continuare.
- Bǎ, dacǎ tot ie-aicea io zic sǎ-l punem sǎ ne facǎ izolatia termicǎ la bloc – a deschis nenea Iancu de la doi o nouǎ pistǎ pentru dat cu pǎrerea - ǎsta mare cum e ajunge pânǎ la patru fǎrǎ probleme şi la cât e de zdravǎn munceşte cât zece. În mai puţin de-o sǎptǎmânǎ e gata tot blocul. Noi îi aducem materiale şi de mâncare.
- Ba mai bine îl punem de strajǎ în faţa blocului sǎ ne apere de hoţi – s-a rǎţoit madam Emilia - cǎ iar mi-a dat un bagabond cu şutul în fund lu Bubulina. Sǎraca, îi dau cu alifie de trei zile şi nu-i mai trece. Pupaoarmama…
- Sub coadǎ – mârâie meşteru Ion.
- Ba mai bine sǎ refacem izolaţia la acoperiş cǎ iar vine toamna şi mie-mi plouǎ în casǎ de fiecare datǎ – zice domnul Darie vecinul lu tanti Emilia. Ăsta la cât e de mare poate fi folosit fǎrǎ probleme şi pe post de macara.
- Numa sǎ nu ridice braţele cǎ dacǎ se spalǎ cum te speli tu o sǎ murim cu toţii axfisiaţi – murmurǎ drǎguţa de Felicia de undeva din rândul doi oftând lung şi dezvelindu-şi pieptul plin acoperit doar de un halat subtire de mǎtase mov cu floricele galbene. Apoi ofteazǎ în cor bǎrbaţii……
Când am sosit eu lista cu opinii fǎcutǎ de tanti Vasilica, printre numele de la ouǎ şi pǎrerile cu privire la modul de aterizare, era la pozitia patruşapte şi nu se supusese încǎ la vot. În momentul în care l-am vazut am ştiut sigur cine e. Semǎna perfect. A trebuit însǎ s-o las pe madam Varvara sǎ-mi povesteascǎ tot de-a fir a pǎr, chestie care a durat mai bine de-o orǎ. Ulterior aveam sǎ aflu cǎ madam Varvara îmi povestise de trei ori mai mult decât ceea ce se întâmplase în realitate, cele douǎ treimi în plus fiind bineînţeles adǎugate de la ea. Dar de câte ori mǎ mai putea prinde madam Varvara la înghesuialǎ aşa sǎ-mi povesteascǎ ea mie tot tot tot……… Am aşteptat sǎ termine şi nu m-am putut abţine sǎ nu le spun tuturor adevarul:
- Ştiu cine e, ǎsta e uriaşul somnoros al lui Puck!
Apoi, pânǎ sǎ se dezmeticeascǎ ei, am dat fuga pânǎ sus la mine, am tastat repede http://puck.jubjub.ro/?page_id=587, am dat un print şi le-am dat sǎ citeascǎ. I-am întristat teribil. Tanti Vasilica de furie a rupt lista de la ouǎ în bucǎţele mici, mici, mici şi a început sǎ le mestece, domnul Darie a dat cu izolaţia de pǎmânt, madam Emilia a început sǎ plângǎ în hohote strângând-o pe Bubulina la piept, iar Domnul Georgrescu sǎ înjure. Noroc cǎ l-am tras de mânecǎ şi l-am abordat ca pe un profesionist, cel mai profesionist dintre profesionişti ş i-am dat o temǎ de gândire care nu putea fi rezolvatǎ decât de un profesionist.
- Domnu Georgescu, acu… ca-tre bǎrbaţi, sǎ ştii cǎ trebuie sǎ-l trimitem înapoi. Te gândeşti dumneata cum sǎ facem o praştie uite aşa mare, mare, mare, sǎ-l catapultǎm înapoi? Uite urc iar şi îţi aduc şi schiţele lu schitzuici…….

sâmbătă, 6 septembrie 2008

dǎ-i douǎ sute şi se rezolvǎ

am citit pe blogul lui sebastian corn o pǎţanie cu maşini furate şi pile la serviciul furturi auto şi mi-am amintit o întâmplare asemǎnǎtoare povestitǎ acum vreo jumǎtate de an de un amic care are o firmǎ şi vinde / instaleazǎ diferite echipamente industriale; eram la el sǎ discut nişte chestii tehnice şi la un moment dat îmi zice: “sǎ-ţi povestesc ce mi s-a întâmplat”;
“într-o zi intrǎ în magazin un ţigan spǎlat, bine îmbrǎcat şi începe sǎ întrebe de una de alta; da aia cum e, da ailaltǎ cum e; ne-a ţinut de vorbǎ aşa vreo zece minute şi în timpul ǎsta altul a intrat pe furiş şi ne-a şparlit un echipament; nici nu l-am vǎzut; dar ne-am dat seama imediat ce s-a întâmplat pentru cǎ primul prea nu ştia ce vrea, întreba aşa la oha; dupǎ vreo câteva luni, într-o dimineaţǎ când am venit la lucru, toatǎ parcarea era plinǎ de poliţie; peste noapte dǎduserǎ spargere hoţii la toate magazinaşele din zonǎ; erau vreo 5-6 maşini de poliţie, poliţişti grǎmadǎ care mişunau, femei care se jeleau, o hǎrmǎlaie de nedescris; verificǎri, declaraţii, tot tacâmul…; eu profit de ocazie, îl trag de mânecǎ pe cel care era mai mare în grad de acolo şi îi zic: ştiţi, acum vreo lunǎ m-au cǎlcat şi pe mine hoţii, uite aşa şi pe dincolo, toate detaliile; omul a ascultat atent şi m-a întrebat la un moment dat: dar ştiti cum arǎtau, puteţi sǎ mi-i descrieţi?; sigur şi îl descriu pe cel care ne ţinuse de vorbǎ; când aude despre ce personaj este vorba, colonelul mǎ trage de mânecǎ şi-mi spune încet, la ureche: mmm…. în cazul ǎsta nu ştiu dacǎ se poate face ceva; e mai mare bǎtaia de cap; da’ mergeţi la el, îi daţi douǎ sute şi se rezolvǎ; vǎ spun eu cǎ vi le dǎ înapoi; şi aşa am fǎcut; echipamentul costa peste o mie de euroi, îl procurasem cu greu de afarǎ şi aveam nevoie de el în activitǎţile zilnice;”

vineri, 5 septembrie 2008

de-ale oraşului

o şoferiţa platinatǎ cu parul vâlvoi şi ochelari mari rotunzi vorbeşte la celular cale de vreo cinci semafoare; o privesc în oglindǎ; din când în când mai sprijinǎ telefonul între umǎr şi bǎrbie şi mai mestecǎ în benzinǎ cu dreapta; stânga e mereu pe volan; “auzi dragǎ dar stai sǎ ţi-o zic şi pe-asta”…… cred cǎ mai vorbeşte şi acum dar nu sunt sigur pentru cǎ drumurile noastre s-au despǎrţit la al şaselea semafor;

o femeie în vârstǎ a ieşit dintr-o alimentara; are o sacoşǎ cu câte ceva de-ale gurii; cum o vede un maidanez vine sǎ se gudure pe lânga ea; femeia se opreste lângǎ zid, la umbrǎ, îşi agaţǎ bastonul de antebraţul drept şi cautǎ ceva în pungǎ; a gǎsit; scoate un pachet alb şi îl desface; ia una din cele patru felii de parizer şi o aruncǎ câinelui; câinele o înghite nemestecatǎ şi vine iar sǎ se gudure; femeia îşi împacheteazǎ feliile rǎmase; câinele nu pare a fi multumit cu nebǎgarea de seamǎ cu care este tratat şi începe sǎ sarǎ spre pachetul alb; femeia stǎ în cumpǎnǎ; în cele din urmǎ desface pachetul, prinde între degetele uscate o altǎ felie şi o azvârle câinelui; de data asta potaia o miroase întâi, apoi rupe din ea; terminǎ repede şi se întoarce; femeia a împachetat şi a plecat; câinele dupǎ ea; femeia îi face semn s-o lase; dupǎ vreo douǎ minute întorc iar capul; tot se mai ceartǎ…….

o domnişoricǎ blondǎ, fardatǎ, rujatǎ, pensatǎ, rimelatǎ, încruntatǎ încetineşte în dreptul bǎncii; bulevardul este extrem de aglomerat la ora asta; prima bandǎ e plinǎ cu maşinile parcate; şoferii din spate încep sǎ dea semne de nerǎbdare; domnişorica şi-a oprit peugeotul decapotabil pe banda a doua şi nu ştie ce sǎ facǎ; şoferii din spate semnalizeazǎ şi se înghesuie cu ceilalţi de pe banda de la centru pe un singur şir; unii claxoneazǎ, altii înjurǎ; în gând; domnişorica s-a hotǎrât; opreşte motorul, pune luminile pe avarie şi coboarǎ; ţac ţac ţac ţac….. pǎcǎnitul tocurilor înalte şi subţiri se amestecǎ cu scrâşnetul roţilor….; domnişorica se pierde în clǎdirea bǎncii…..

un câine alb, mare, stǎ pe trotuar lângǎ trecerea de pietoni în spatele a doi copii; e tare aglomerat; brusc copiii întrezǎresc o spǎrturǎ în şarpele de autoturisme şi fug pe partea cealaltǎ; câinele e luat prin surprindere; porneşte sǎ traverseze dar e cam târziu; primul autoturism nici nu-l bagǎ în seamǎ şi îi taie calea pe banda a douǎ, pe trecerea de pietoni; al doilea, pe prima bandǎ, e gata gata sǎ-l ia în plin; câinele schelǎlǎie uşor, se face ghem în mijocul strǎzii şi apoi o zbugheşte înapoi; copiii au plecat, câinele nu-i al lor…

în colţ lângǎ poştǎ un ţigǎnuş se ia dupǎ mine; “dǎ-mi şi mie nenea un ban sǎ-mi iau o pâine…”; mǎ fac cǎ nu-l vad; “hai nenea, îmi dai?”; îl privesc cu coada ochiului şi observǎ asta; sunt maeştrii la gǎsit punctele sensibile; e binişor îmbrǎcat şi nici nu pare sa fie nemâncat; mai devreme se juca cu alţi patru de vârsta lui cu nişte cutii de bere goale; când m-a vǎzut a tâşnit; “hai nenea cǎ mi-e şi mie foameee”; mǎ opresc brusc şi dǎ un pas înapoi de teamǎ sǎ nu-l pocnesc; “auzi mǎ; azi stau cam rǎu cu finanţele; uite îţi dau o sutǎ de mii – şi dau sǎ îi scot din portofel, la care ochii încep sǎ-i strǎluceascǎ – da’ dacǎ mǎ ajuţi şi tu pe mine; îmi mai trebuie vreo trei milioane ca sǎ fac 15 şi sǎ mai iau nişte ţiglǎ pentru reparat acoperişul la maicǎ-mea; ce zici îmi dai?!” trage capul uşor înapoi şi ridicǎ mirat din sprâncene ca şi cum ar fi vǎzut un marţian în carne şi oase; s-a blocat complet; în cele din urmǎ zâmbeşte cu juma de gurǎ, he, he…. şi pleacǎ agale înapoi…….

pe una din strǎzile mici din centru o duduie vânzǎtoare la butic, cu buricul gol şi bustul plin, stǎ de vorbǎ cu alta în uşa magazinului; tocmai a terminat de fumat ţigara; prinde chiştocul între degetul mare şi mijlociu şi îl lanseazǎ cu un bobârnac, cu boltǎ, pânǎ lângǎ rigolǎ; loviturǎ mǎiastrǎ; chiştocul aterizeazǎ fix între sticla de 0,5 de nestea şi învelişul de croissant 7 days cu ciocolatǎ; când atinge pǎmântul sfârâie, a nimerit într-o bǎltoacǎ neagrǎ şi urât mirositoare, probabil locul unde a stat un tomberon de gunoi înainte de a fi ridicat şi golit de gunoieri; azi e vineri…

joi, 4 septembrie 2008

marți, 2 septembrie 2008

vis

prima datǎ am zǎrit-o în colţul parcului; mǎ privea fix de deasupra siluetelor înmuiate de cǎldurǎ; mi-a atras atenţia pǎlǎria cu boruri mari şi buchetel de flori mǎrunte multicolore prinse în panglica galben pal, precum şi umbreluţa de soare din pânzǎ albǎ cu tije de bambus, mâner de os sculptat şi margini de dantelǎ pe care erau cusute mǎrgeluţe mici şi albe ca o ploaie de perle; era desigur o piesǎ veche, deosebitǎ, de pe vremea bunicilor; apoi oamenii au început sǎ se agite şi a dispǎrut din raza privirii mele;
nu pentru mult timp; a reapǎrut pe celǎlalt trotuar; era înaltǎ şi îmbrǎcatǎ total inadecvat aglomeraţiei şi cǎldurii toride din oraş; avea o rochie lungǎ dintr-o pânzǎ albǎ, subţire şi finǎ; trena rochiei aluneca încet în spate ca o coadǎ de pǎun; în mod ciudat deşi ar fi trebuit sǎ mǎture pǎmântul şi sǎ se îmbibe de gri, rochia pǎrea cǎ pluteşte imediat deasupra lui şi era impecabil de albǎ; ca şi fata; nu pǎşea, aluneca deasupra lucrurilor;
asta mi s-a parut şi mai ciudat; m-am oprit sǎ o privesc; s-a oprit şi ea; avea ochii negri şi mari; adânci; erau ca un tunel spre o altǎ lume; şi undeva înapoi, în spate de tot o luminiţǎ strǎlucitoare; mǎ privea fix ca şi cum ar fi încercat sǎ mǎ apropie cu privirea ei ca o razǎ tractoare; avea privirea blândǎ; şi un profil englezesc cu nasul uşor ascuţit şi ridicat în vânt; rochia albǎ îi acoperea în întregime trupul; doar mâinile i se zǎreau de sub mânecile largi; avea încheieturile delicate, subţiri, incredibil de subţiri şi aproape transparente, ca ale unei pǎpuşi de porţelan; nu purta nici o bijuterie, doar la gât avea o camee rozǎ;
am dat sǎ mǎ apropii dar când am fǎcut primul pas a început sǎ alunece iarǎşi; era ca o proiecţie luminoasǎ pe faţa cenuşie a clǎdirilor; aluneca ondulat dupǎ muchiile zidurilor şi continua sǎ mǎ priveasca fix cu zâmbetul şters şi un pic trist ca dintr-un tablou cu mona lisa;
nu ştiu dacǎ privirea ei enigmaticǎ m-a prins în capcanǎ sau doar curiozitatea m-a înverşunat dar am început sǎ alerg încercând sǎ mǎ apropii; cu cât alergam însǎ mai repede cu atât pǎrea cǎ se depǎrteazǎ mai mult; am început sǎ alerg din ce în ce mai repede; zǎream cu coada ochiului oamenii care se opreau din drum ca sǎ mǎ priveascǎ miraţi, mamele care îşi ridicau speriate odraslele din faţa mea în ultimul moment, bunicile care îşi retrǎgeau la timp cǎrucioarele cu zarzavaturi tocmai cumpǎrate din piaţǎ, sau pǎsǎrile care se ridicau fâlfâind din aripi de sub picioarele mele; auzeam în urma glasurile lor mânioase şi murmurele neliniştite; nu ştiu cât am alergat, câteva ore probabil, cǎci oraşul începuse sǎ se micşoreze, iar înaintea ochilor se zǎrea deja, printre ultimele case, câmpul pustiu şi ars de soare; nu mǎ obosea alergarea; mi se pǎrea cǎ plutesc şi eu; dar de apropiat nu am reuşit sǎ mǎ apropii deloc;
m-am oprit şi deloc surprinzǎtor s-a oprit din nou şi ea; un pic mai departe; mǎ privea cu aceiaşi ochi ficşi, mari şi negri şi acelaşi zâmbet şters şi trist; dar de data aceasta privirea ei pǎrea sǎ spunǎ ceva, pǎrea sǎ îmi cearǎ ceva; “hai, încǎ un pic şi ajungem” pǎrea sǎ spunǎ; am pornit-o iar la drum, de data aceasta fǎrǎ sǎ mai alerg; devenisem deja companioni deşi distanţa dintre noi era mare; nu mai alergam dupǎ ea ci mergeam împreunǎ cu ea; nu ştiam unde;
nu am mai mers foarte mult şi a început sǎ se înnopteze; noaptea a venit brusc şi densǎ ca o ceaţǎ, ca un fum gros; o simţeam fizic în palme ca un burete, ca un balon; cu cât înaintam cu atât se fǎcea din ce în ce mai groasǎ; şi mai neagrǎ; deja nu mai vedeam la doi paşi în faţa mea; noroc cǎ rochia ei era albǎ şi o aveam continuu in priviri; era singurul lucru care se mai zǎrea; nici picioarele nu mi le mai zǎream; în cele din urmǎ noaptea a devenit densǎ şi grea ca o pǎturǎ; dǎdeam din braţe ca un înotǎtor ca sǎ mai pot înainta; am simţit cǎ obosesc; era prima datǎ când simţeam oboseala; era mai mult decât obosealǎ, era sfârşealǎ, epuizare…;
nu mai ştiu foarte multe din ceea ce s-a întâmplat dupa aceea; îmi amintesc doar cǎ nu mai puteam sǎ respir; cǎ simţeam cum mǎ cufund ca într-un vas uriaş cu baloane de sǎpun; era o cǎdere lentǎ dar continuǎ; simţeam în piept presiunea; rochia ei nu se mai vedea deloc; nu se mai vedea nimic; era complet noapte; nici gândurile nu mi le mai vedeam; şi atunci s-a întâmplat; din mijlocul acelui vârtej ca o gaurǎ neagrǎ înghiţind tot împrejurul am ţipat din toţi rǎrunchii; prima datǎ nici propriul strigǎt nu mi l-am auzit; am strigat încǎ o datǎ şi încǎ o datǎ; strigǎtele pǎreau cǎ se caţǎrǎ unul pe umerii celuilalt cǎtre luminǎ; şi iar… şi iar… strigǎte disperate; abia a cincisprezecea oarǎ strigǎtul meu s-a auzit ca un tunet ieşind dintr-un tunel; atunci m-a pǎtruns şi mi s-a pǎrut cǎ-l aud întâia oarǎ; strigam numele unei femei; nu mai auzisem niciodatǎ numele acela, nu-l mai pronunţasem niciodatǎ; era numele ei, eram sigur de asta; şi l-am strigat din nou; şi din nou….; dar de data aceasta strigǎtele se auzea tot mai stins; simţeam cum noaptea îmi apasǎ faţa ca o perna uriaşǎ şi mǎ sufocǎ; şi gândurile… şi visele…;
apoi ca din nimic degetele ei subţiri, lungi şi incredibil de albe; m-a luat de mânǎ şi a început sǎ mǎ ridice; avea palma caldǎ; fierbinte; mǎ strângea ferm ca şi cum ar fi încercat sǎ mǎ scoatǎ dintr-o fântânǎ; nu-i zǎream decât încheietura mâinii, delicatǎ şi aproape transparentǎ; restul continua sǎ se piardǎ în noapte; am început sǎ pǎşim amândoi; de data aceasta unul lângǎ altul; unul într-o lume, celǎlalt în alta…;
nu ştiu cât am mers aşa; zile şi nopţi probabil; negura deasǎ continua sǎ acopere totul; dar noi pluteam împreuna deasupra lucrurilor; nu voiam sǎ ajung niciodatǎ; nicǎieri; nu voiam sǎ ajung; i-am strâns mâna speriat; undeva în zare pǎrea sǎ se lumineze de ziuǎ; am privit în dreapta; mâneca rochiei se iţea de sub noapte; am dat sǎ mǎ apropii, sǎ o privesc în ochi, sǎ-i ating obrazul; dar un deget pe buze m-a oprit iar apoi… apoi a urmat cel mai nepǎmântean sǎrut din univers; gestul ei m-a surpins şi m-am pierdut…..;
m-am pierdut atât de tare încât m-am trezit târziu, foarte târziu, în mijlocul câmpului, cu arşiţa soarelui deasupra frunţii; negura dispǎruse ca şi cum n-ar fi existat niciodatǎ; şi fata; cu mâna pâlnie am scrutat zǎrile; nici un suflet, nici urmǎ de aşezare omeneascǎ, de şosea sau mǎcar de copac…; o mânǎ proptitǎ ferm pe umǎrul meu m-a fǎcut însǎ sǎ-mi revizuiesc opinia; “v-aţi pierdut?”; era un bǎrbat de staturǎ medie îmbrǎcat în haine de ceferist, cu o vestǎ reflectorizantǎ peste hainele de lucru mototolite şi murdare având un ciocan din acela cu care se controleazǎ osiile într-o mânǎ şi o batistǎ udǎ în cealaltǎ; avea obrazul ciupit de vǎrsat şi o uitǎturǎ asprǎ, aproape mânioasǎ; “da” am bâiguit eu; “mai mergeti încolo cale de juma de orǎ şi pe stânga daţi de garǎ” – m-a lǎmurit omul; apoi s-a rǎsucit pe cǎlcâie şi a dispǎrut;
indicaţiile lui nu au fost deloc de naturǎ sǎ mǎ linişteascǎ, cǎci pǎream sǎ mǎ aflu chiar în mijlocul pustiului, dar urmǎrindu-i indicaţiile am descoperit cu multǎ mirare cǎ avusese dreptate; rǎsǎritǎ ca din pǎmânt, pe stânga clǎdirea gǎrii; era o clǎdire micǎ cu turn ţuguiat în mijloc, pe care trona ceasul gǎrii; nemţesc;13:50; “chiar miezul zilei când e cǎldura mai mare şi mai mare” - mi-am zis profund nemulţumit; nu era nimeni în garǎ; mirosea a aer închis, a igrasie şi a mucegai…; pereţii scorojiţi pǎreau cǎ plâng; pe dinafarǎ arǎta mult mai bine; m-am uitat pe mersul trenurilor afişat pe perete; trenul meu sosea în douǎ ore; “15:55 - linia 1”; am zâmbit…. “linia 1”….. nu putea sǎ fie decât o linie, cine ar fi adus mai multe linii în pustietatea asta….; m-am apropiat de casa de bilete; un gemuleţ mic, bineînţeles închis funcţiona pe post de ghişeu; am ciocǎnit în geam, iar ciocǎnitul s-a lovit grav de pereţi ca într-un clopot de mânǎstire; apoi gemuleţul s-a deschis singur cu un scârţâit sinistru descoperind pe marginea de lemn din interior un bilet de tren; era exact biletul meu; am zâmbit din nou…. “parcǎ sunt alice în ţara minunilor”…; am dat sǎ mǎ aşez dar înainte sǎ o fac mi-am mai aruncat un ochi spre ceas; 15:50; aşa, deodatǎ!; n-am apucat sǎ mǎ minunez pentru cǎ o voce groasǎ a anunţat la staţia de amplificare a gǎrii “trenul accelerat din direcţia…. soseşte în staţie şi va fi garat la linia una; trenul merge în direcţia…. “; nu-mi vine sǎ cred; mai arunc un ochi pe mersul trenurilor; toate trenurile au fost între timp anulate; cu o singurǎ excepţie, trenul meu; nu mai am timp sǎ mǎ mai mir; fug la tren; deja se zǎreste; dintr-o anexǎ a clǎdirii gǎrii a ieşit un ceferist şi fluturǎ un steguleţ; trenul încetineşte şi o apucǎ spre primul dintre multele peroane din garǎ ; brusc ochii îmi fug singuri spre unul dintre compartimente; simt cum inima îmi explodeazǎ; e ea; stǎ chiar la geam; umbreluţa albǎ este sus pe suportul pentru bagaje; mânerul de os strǎluceşte în bǎtaia soarelui; şi cameea; acum e aproape, o pot vedea bine; pe camee douǎ litere M şi B; tresar; inţialele mele; sau ale ei?! îmi face cu mâna; de data asta chiar zâmbeşte; îmi face semn din cap sǎ urc; ceferistul mǎ priveşte lung; sunt singurul pasager de pe peron; va aştepta sǎ urc apoi va flutura din nou steguleţul şi trenul va porni în vitezǎ spre casǎ; tremur tot; a fost o sǎptǎmânǎ tare ciudatǎ, dar în câteva ore voi fi acasǎ; vom fi acasǎ; îi fac cu mana şi îi zâmbesc; locomotiva pufǎie şi conductorul elibereazǎ un semnal lung de sirenǎ…; zâmbesc iar; nimeni nu mai are rǎbdare; urc; încerc sǎ urc dar nu pot cu nici un chip sǎ pun piciorul pe treaptǎ şi nici sǎ strâng în palmǎ bara de la uşa trenului; încerc din nou; şi din nou; piciorul îmi trece ca printr-un nor gros frumos colorat; şi palma la fel; nu e decât o himerǎ; o fata morgana; încerc sǎ urc din nou…; ceferistul fluturǎ steguleţul, trenul porneşte; “fǎ-i semn sǎ stea” îi strig şi alerg pe lângǎ tren încercând sǎ urc din nou; şi din nou; ceferistul însǎ nu schiţeazǎ nici un gest şi mǎ priveşte ironic ca pe o furnicǎ care se strǎduie sǎ-şi facǎ o fripturǎ de elefant; trenul capǎtǎ vitezǎ; alerg din rǎsputeri dar se el departeaza tot mai mult; peroanele se aliniazǎ ca soldaţii cât vezi cu ochii; ea zâmbeşte şi îmi face mereu semn cu capul sǎ urc, sǎ urc, sǎ urc, ca un mecanism care s-a defectat; “fǎ-i semn sǎ stea” ţip la ceferist şi mǎ îndrept direct spre el sǎ îl strâng de gât; “fǎ-i semn sǎ stea, nenorocitule” dar braţele mele trec dincolo şi ceferistul se desface în rotocoale de fum; doar chipul zâmbind undeva între ironic şi parşiv continuǎ sǎ pluteascǎ ca un balon; acum îl recunosc; e cel care m-a bǎtut pe umǎr….; fac o grimasǎ de deznǎdejde şi de durere iar capul începe sǎ râdǎ în hohote apoi se sparge în pocnituri zgomotoase……..