luni, 30 august 2010

Nesting

Dihania se târăşte încet, temător, ca un animal hăituit. Îşi întoarce capul cu greu, priveşte înapoi încruntată, alunecând apoi agale spre locul ce-i va fi cuib. Se fereşte de lume. I-a acceptat o vreme în apropiere, acum vrea să scape de ei şi se scutură ca o iapă neîmblânzită înhămată într-o clipă de neatenţie de mâna abilă. Cad pe rând, unul câte unul. Apoi fug din faţa dinţilor albi şi mărunţi înşiraţi de-o parte şi de alta pe fălcile larg deschise până hăt departe spre pântec, mai înspăimântători ca ai marelui alb. Cabrează, spumegă, îşi şuieră nările ca un zmeu spulberând dejurîmprejurul cu flăcări lungi paralele. Şi iarăşi se întinde domol sub bruma de soare risipindu-se în pete, ce încearcă să-şi dezvelească privirea de sub norii ca nişte bolovani pământii, şi-şi unduie trupul nevertebrat printre spaime şi vise, printre iluzii şi temeri, descătuşări şi risipiri.
Şi-a lepădat solzii moi şi plăcuţi la atingere şi a încins platoşa grea de oţel cu unduiri turcoaze strălucind în adieri înserate ca un şarpe metalic ondulând printre munţi. Are sângele încă fierbinte şi scânteiri în priviri dar adună unul lângă altul fire de apă deşirate de pe trupuri rostogolindu-se spre apus să-şi facă cuib pentru iarna grea în care trupul are să se răcească treptat până la nemişcare iar cerul are să-nceapă să scuture vântuiri brumării. Îşi face cuib rotund rostuit peste maluri cu îmbucături de nisip şi de scoică peste care scuipă stropi de rouă ca să le-nchege.
E gata. S-a-ncolăcit în scobitura adâncă şi mormăie nervoasă înspre est şi-nspre vest, înspre sud şi-nspre nord. Din când în când îşi înalţă capul, şi-l roteşte în aer ca un uliu ochind nevăstuica, şi urlă la cer cu glas de val înspumat, pentru a cădea înapoi zguduind pământul şi a se-nmuia din nou în tăcere.

joi, 26 august 2010

Despre testarea pepenilor

Cumpărarea unui pepene este adesea o misiune dificilă. Verdeînchis sau verdecrud cu dungi verdematur, pepenele roşu ascunde mereu înlăuntrul său un mare mister. E sau nu e copt, dulce şi zemos?! Aceasta-i întrebarea pe care şi-o pune fiecare cumpărător de lubeniţe înainte de a scoate din buzuanr hârtia de zece lei pentru un exemplar mediu aşa cam de vreo zece kilograme.
Mai deunăzi mă aflam în piaţa de cartier în încercarea de a sălta un rotofei cu semnalmentele mai devreme enunţate: roşu şi dulce, zemos şi fraged, şi dolofan cam cât un miel de Paşti. Într-un colţ al pieţei în care nu au mai rămas decât câţiva vânzători de legumefructe vizibil osteniţi, se lăfăie lătăreţ un morman de pepeni ochioşi. Lângă ei un ţigan subţirel, îmbrăcat “de oraş”, cu un coif de hârtie pe cap şi cu o figură de afacerist din tată în fiu îşi laudă marfa. “Ia uite tataie ce bunătăţi am aici, numa unu şi unu. Pepeni adevăraţi dă Brăila. Pă încercate, pă vizitate şi pă-mbucate dacă-l cumperi şi-l iei acasă…” Lângă el vreo trei persoane îşi fac curaj şi scarmănă cu priviri sfredelitoare dincolo de carapacele lucioase.
- O fi bun ăsta maică? - se întoarce spre mine o femeie în vârstă ţinând în mâini un năpârstoc de vreo două kile, ţuguiat la vârf şi cam belaliu pe-o parte…
- Nu ştiu tanti, nu mă pricep. Da mai bine îl luaţi p-ăla - zic eu arătând cu deştu către unul care pare mai rotund şi mai vesel. Ăla cred că-i mai bun că nu-i aşa galben pe partea asta pe care a stat în pământ - încerc eu să-mi argumentez alegerea.
- Ce domne că nu aşea să cunoaşte pepenii copţi – sare un nene cu aer de şofer de taxi cunoscător în toate cele începând cu politica, trecând prin femei şi maşini şi terminând bineînţeles cu fotbalul. Pepenii ăia copţii are vreju răsucit uite aşa ca coada la porc. Şi ca să exemplifice ridică un exemplar mai apropiat fizionomic de îndepărtata sa rudă şi îşi trece degetu prin încovrigătura vrejului uscat. Vezi – mă ia el pe mine drept martor – uite aici, când vreju e aproape drept ca la porcu ăl tânăr însemnă că nu-i copt. Dacă vreju se încârligă uite aşa şi se răsuceşte şi se răsuceşte şi se răsuceşte ca la porcu ăl bătrăn înseamnă ca e copt, numa bun dă mâncat.
Mamaia din faţă nu pare convinsă deloc de explicaţiile taximetristului şi cumpără pepenele pe i l-am arătat eu mai devreme.
- Trei lei mamaie – îi cere vânzătorul făcându-şi vânt cu un Click împăturit pe din trei, pe care îl foloseşte probabil ca reclamă, căci pe copertă apare o jumătate de cap de domnişoară şi doi pepenaşi potriviţi. Începe deja să-mi pară rău că mi-am dat cu presupusul fără să am cea mai mică pregătire în domeniu, că uite aşa ne ducem dracu, că ne dăm toţi cu părerea la orişice fără să ne pricepem câtuşi de puţin.
- Ba nu-i domnule de la coadă – replică un ţigan burtos care se leagănă greu când pe un picior când pe altul, cu maieul murdar abia acoperindu-i jumătate de burtă, alunecând agale spre mormanul de pepeni. De la floare e, din partea ailaltă. E ca la dame. Bine c-a plecat baba. Dacă-i mică şi îngustă…
- Cine vecine? - sare cu vorba un turc uscat care trece spre casă cu o plasă de sfoară în care se zbenguie trei roşii portocalii, o pâine şi două legături de leuştean.
- Floarea babai. Că dacă-i mică şi îngustă nu-i coaptă, trebuie să fie mare şi largă.
- Cine vecine?
- Floarea babai, nu-ţi zisei?!
- Fugi bă Arginte că-i taman invers, când floarea e mică atunci e copt că-nseamnă că a supt înăuntru toată dulceaţa, i-a ajuns, şi-a tras zăvoru – mai aruncă turcul uscat bulversând întreaga adunare şi se pierde încet după colţul pieţii.
- Nu-i aşa domnule, ascultă-mă pe mine. Oamenii ăştia nu se pricep nici cât negru sub unghie – mă trage discret de mânecă un domn la vreo şaizeci de ani cu o mustăcioară îngustă ce stă să se prăvale de pe buza de sus, pantofi negri proaspăt lustruiţi, pantaloni la dungă şi cămaşă albă taman scoasă din sifonier căci se văd încă dungile după care a fost împachetată. Şi mai vorbesc şi măscări. Să vă spun eu cum e – adaugă el şi se apleacă pe vine spre mormanul de rotofei. Îi mângâie ca pe nişte dulăi, îi bate uşor cu palma pe spinare şi îşi concentrează auzul ca şi cum ar încerca să recepţioneze vibraţiile returnate de coaja tremurândă.
- Domnule, pepenii se cunosc după palmele pe care i le aplici. Îs ca fundul de femeie domnule. Când îi dai palme, uite aşa plici, plici – exemplifică el - trebuie să vibreze domnule, să zbârnâie, nu să se afunde palma în el. Înţelegi dumneata?! Asta înseamnă că-i tare şi fraged. Nu se poticneşte palma nici aşa ca-n zidu casii, că înseamnă că nu-i încă copt, da nici nu se înfundă şi se înmoaie în coajă. Uite aici - îmi arată el.
- Brrr….. brrr……. – zbârnâie coaja pepenului şi sunetul parcă dansează în jurul urechilor mele. Brrr….. brrr……. - dansează iar sunetul.
Recunosc că m-a convins din prima şi sub privirea lui oblăduitoare mă aplec şi plesnesc peste mă scuzaţi dos câteva exemplare ale căror trăsături coincid cu pretenţiile mele.
- Brrr……. brrrr…….. – zbârnâie al treilea ales la palmele aplicate uşor peste curbele apetisante…
Nu spun cu ce emoţii am stat până când am ajuns acasă. Nici n-am închis uşa în urma-mi, ci m-am dus glonţ la masa din bucătărie aşa încălţat cum eram, am luat cuţitul cel mare de tăiat pâine şi harşt am despicat pepenele. Oooo….. oooo……. a fost o nebunie…… o exaltare…. un răsfăţ…. Procedură garantată vă spun eu. Notaţi şi aplicaţi. Vă aştept cu eventuale reclamaţii, dar sunt sigur că n-o să fie cazul…… GA-RAN-TEZ pentru eficienţa soluţiei!

miercuri, 25 august 2010

Culori

“Offf…… ce bine că am prins scara asta rulantă” – spuse fetiţa sprijinindu-se de linguroiul uriaş care o depăsea cu un cap şi ceva pentru a sări pe banda rogvaivă a unui curcubeu deschis între o pajiste verdemugur şi un nor roz bombon, pufos ca o vată de zahăr şi mare cât o găleată de îngheţată. “Trebuia să iei şi tu o linguriţă de la ursul apicultor” – îi spuse ridicând din sprâncene pisoiului negruadânc cu ochi ca două flăcări tamanaprinse care se chinuia să ţină pasul cu ea. Sprâncenele ei ridicate ar fi trebuit să însemne “n-ai linguriţă, n-o să ai nici bunătăţi” dar pisoiul rată complet semnificaţia lor căci încremenise de spaimă văzând piscul înzăpezit pe care banda rogvaivă tocmai îl ocolea ondulându-se lin. “O să mâncăm spumă de nori cu aromă de căpşuni” mai adăugă fetiţa lingându-se pe buze cu gândul la trufandalele din care avea să se înfrupte. Pisicul nu părea însa la fel de încântat de perspectivsa unui desert pe marginea cerului. Pe măsură ce urcau copacii devenau din ce în ce mai mici până când rămăseseră doar pete de verdeadunat pe pliurile creponate ale câmpiei, florile doar nişte năsturaşi mărunţi cusuţi cu lujeri subţiri ici colo pe poale, iar câmpia o rochiţa mică mică numa bună de purtat. Pisicul Jill se chirci la picioarele fetei. Spuma de nori cu aromă de căpşuni cu siguranţă nu avea să-i priască.

Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată.

duminică, 22 august 2010

O copie infidelă

Orice idee măreaţă, orice lucru extraordinar presupune eforturi pe măsură, presupune zbucium, încrâncenare, luptă… Probabil din cauza asta am şi adormit atât de greu, m-am perpelit, m-am foit, am aţipit pentru ca apoi să mă trezesc în văluiri de sudoare…. Nu ştiu dacă am dormit măcar o oră, poate două toată noaptea şi pentru ca totul să fie absolut perfect mă trezesc dimineaţă brusc în răcnetele unei femei disperate.
- Împinge, împinge, acumaaaa…
Prima mea temere când am deschis ochii a fost să nu mă descopăr în mijlocul unei autostrăzi supraaglomerate, împingând la bătrâna mea Dacie care şi-a dat obştescul sfârşit. Căci ar fi fost într-adevăr dezastruos. Dar nu era aşa, eram înăuntru, în pat, învelit într-un cearceaf alb şi curat care mirosea a apret.
- Împinge, împinge… - însistă femeia cu glas piţigăiat şi în asemenea gălăgie îmi e imposibil să mai aţipesc. Încerc să-mi trag cearceaful peste ochi, să-mi astup urechile cu palmele şi să mă întorc pe partea cealaltă dar cineva mă opreşte. O mână mă prinde de încheietură, îmi aşează ferm braţul sub cearceaf, apoi începe să-mi tamponeze uşor fruntea şi obrajii asudaţi.
Eiii…. nu e autostradă dar în mod evident nici patul meu de acasă nu-i. Încerc să-mi rotesc ochii împăienjeniţi de somn de jur împrejur şi constat că mă aflu într-o încăpere ce cu uşurinţă poate fi considerată o cameră de spital, ba mai rău, o sală de operaţii sau ceva asemănător. Încerc să mă dau jos din pat să lămuresc clar problema dar realizarea nu pare atât de uşor de dus la capăt pe cât e dorinţa.
- Împinge, hai încă un pic… se vedeeee… – icneşte iar glasul de la picioarele mele pe care nu-l zăresc, pesemne fiindcă e sub linia de plutire a corabiei mele.
- Hai dragă, hai mai sforţează-te un pic şi gata – se aude şi un glas bărbătesc obosit şi apatic care cu siguranţă nu mi se adresează căci apelativul “dragă” nu mi se potriveşte câtuşi de puţin, ba chiar constatasem cu ceva zile în urmă ca tot mai mulţi dintre colegi mi se adreseaza cu “domnule” în loc să-mi spună pe numele mic cum era pe vremuri, semn că am îmbătrânit binişor.
O durere sfâşietoare îmi jumule stomacul. Bag seama că tot de la freamătul, încrâncenarea, stresul ultimelor zile, este. Mi-a spus mie maică-mea când eram puşti că toate gândurile omului trec prin stomac şi că atunci când sunt multe şi încovrigate se fac ghemotoc acolo înăuntru şi se tot adună, se tot adună până când nu mai pot să iasă. Şi de aici stomacul umflat şi durerea asta grozavă când ne macină gândurile şi emoţiile.
Pentru vreo cinşpe - douăzeci de secunde se face dintr-o dată linişte. Dar o linişte înfiorătoare, cutremurătoare, apocaliptică. Nici aparatele nu mai zumzăie, nici glasuri nu se mai aud, nici maşinile, nici tălpile lipăind, nici respiraţia celor din jur. Nimic, nimic, nimic… Te aştepţi parcă să apară ozeneurile alea gigantice care să acopere cerul până la înnoptare şi să înceapă să împroaşte ghiulele de foc peste oraşele lumii.
Apoi brusc aplauze şi printre ele din nou glasul bărbătesc.
- Ei bravo dragă, bună treabă. E băiat, să-ţi trăiască.
“Haiti, c-a născut nevastă-mea” îmi spun speriat şi simt cum inima începe să se cutremure ca blocul Scala la marea zbânţuială din ‘77. “Curios, nici nu ştiam că-i însărcinată” Încerc din nou să mă ridic dar constat cu uimire că pur şi simplu nu pot. Nu mă ţine nimic legat de pat dar efectiv nu pot. Sunt obosit, sleit, terminat. Şiii…. mai observ cu extremă mirare că picioarele mele în loc să stea liniştite şi aliniate sub cearceaf cum le-ar şade bine unor picioare de domn serios şi grizonat, s-au proţăpit undeva deasupra patului pe două suporturi metalice, chestie care mă indispune teribil având în vedere că cele două capete ce au glăsuit mai devreme par a sporovăi în continuare chiar acolo, între picioarele mele. Imediat însă una din femei observă îngrijorarea mea şi mi le aşează încetişor la loc iar de sub fusta de bumbac alb ce i-a ascuns ca o foaie de cort apar doi omuleţi ce la prima impresie îmi par extratereştri coborâţi din ozeneurile alea imense ce împroşcau cu gheme de foc mai adineauri, dar la a doua se îmblânzesc şi se transformă uşurel în hominizi. Au capetele acoperite de bonete albe şi mari ca de bucătar care le cad pe frunte ascunzându-le în întregime capul în coifuri cu o măsură prea mari, faţa acoperită de măşti albe legate la ceafă cu sfoară iar mâinile învelite în mănuşi lungi până la cot din care picură cu cadenţă de pendul stropi de sânge vii ca dintr-o rană deschisă. Nu li se văd decât ochii. Ai ei, căci ai lui sunt ascunşi în spatele unor ochelari cu lentile groase greu de penetrat.
- Să vă trăiască, să vă trăiască… – îmi spun pe rând trecând pe lângă mine ca pe lângă moaştele Sfintei Paraschiva cei câţiva păşitori care se învârtiseră în jurul meu dar pe care, din cauza poziţiei oarecum rigide în care mă afundasem, nu reuşisem să-i observ.
Lucrurile capătă o turnură tare neplăcută căci dacă adun tot şi trag linie constat că…. Brusc îmi îngheaţă sângele în vine.
- Am născuuuuuuuuuuuuuut! – urlu înnebunit şi ţipătul meu isteric face să vibreze sumbru geamurile de la dulăpioarele cu medicamente şi ustensile din încăpere, sticla ferestrelor, ba chiar şi geamul de la ceasul pe care îl poartă la mâna cu care îmi şterge tâmplele fata de lângă mine.
- Da domnu, felicitări – îmi spune ea continuând să-mi tamponeze fruntea, şi apoi cu glas şoptit către o fată din apropiere chipurile fără să o aud eu – Vai ce mândru e săracu!
Nu apuc să-mi revin din emoţii şi o altă temere îmi face sângele să se congeleze instantaneu. Născut, născut, dar nu s-a auzit nici un scâncet de copil, nici cel mai mic. Ciulesc urechile. Undeva într-un colţ cineva spală ceva mare şi greu. O fiii…?! O Doamne, o fiii…. murit?! Am născut şi eu o dată şi am născut o chestie fără viaţă?! Asta ar fi prea de tot chiar şi pentru un bărbat însărcinat. Totuşi după zgomotele care se aud pare că acum îl îmbracă.
Uraaaa, e viu, trăieşte, căci imediat o aud pe una dintre asistente grăind către mine.
- Iată-vă şi băiatul domnule. Frumos fecior aveţi - şi împinge înspre patul în care eram cufundat un flăcău pe care aşa la prima vedere, cu ochii mei împăienjeniţi şi cu sleirea ce mi s-a adunat în trup, îl apreciez la vreo 20 -25 de ani.
O privesc pe asistentă ca pe un marţian cu automatul pe umăr şi aruncătorul de flăcări în braţe. Ea îmi zâmbeşte stingher şi dă din umeri, ca şi cum ar vrea să spună “asta aţi dat, asta aţi luat, noi doar l-am spălat şi l-am ambalat”.
- Tatăăă….. – îl aud pe junior că murmură şi se repede să mă ia în braţe.
- Şşşt, uşurel, că e încă slăbit – îl ceartă una dintre asistente.
Îl privesc cu nesaţ şi nu mă mai satur. Flăcăul nu prea seamănă cu mine. E maaaai… e maaaai…. nu ştiu, parcă e mai viu, mai agitat, mai energic. Îi pâlpâie viaţa în priviri, în braţe, în crăpătura buzelor, în buricele degetelor. Vibrează, zbârnâie, caută, vrea. Deja face ochi dulci uneia dintre asistente şi fata pare teribil de amuzată. Dacă-mi permiteţi o comparaţie, e puful dintr-o păpădie în timp ce eu sunt doar tija.
- Tatăăăă… - se alintă iar galeş luând batista din mâna asistentei şi continuând să-mi şteargă el însuşi fruntea, în timp ce eu simt cum mi se zburleşte părul pe braţe.
Sunt mândru într-adevăr, avea dreptate fata. Îmi place tipul, chiar îmi place. E sânge din sângele meu se vede, doar că e mai hotărât, mai energic, mai lipsit de scrupule şi de temeri. Mde, tinerii…
Şi deşi sunt cuprins de o dulce ambetare dracu îşi vâră iar coada în gândurile mele. Şi simt cum mă cuprind din nou durerile pântecului. Cum să mă duc eu acum acasă la nevastă şi pe nepusă masă să îi trântesc “Nevastă, am un băiat! ”?!. Şi e atât de mare… măcar dacă era unul mai micuţ… Ohhh… trebuie să fac ceva, să găsesc o soluţie. Ori el ori nevasta, vecinii, colegii de muncă, prietenii, realitatea palpabilă…
Cât am stat în spital pentru recuperare numai la asta m-am gândit. Şi în cele din urmă am găsit. Nu ştiu dacă a fost cea mai bună soluţie dar mi s-a părut potrivită pentru că rezolva problemele tuturora. Aşa că la ieşirea din spital l-am prins pe junior părinteşte cu braţul pe după umăr şi i-am spus aşa ca de la bărbat la bărbat.
- Tinere, uite care-i treaba. Bănuiesc că îţi dai seama că acasă am şi eu o nevastă. Nevasta asta a mea nu ştie nimic despre tine. Absolut nimic, nici că te-am născut, nici cât de mare eşti, nici de unde vii, nici unde te duci, nici ce dorinţe ai. Despre maică-ta în schimb nu ştiu eu nimic. Cu cine te-oi fi făcut, în ce clipe de beţie, de rătăcire a minţii, dracu mai ştie. Cert e că nu putem amesteca lucrurile. Iar nevastă-mea, colegii, vecinii, prietenii, nu trebuie să afle nimic despre tine. Mă fac de ruşine înţelegi?! Nu că n-ai fi chipeş sau că n-ai fi un tip cumsecade şi educat, darrrr…. cum să-ţi spun… până la urmă şi la urmă eşti un copil din flori. Înţelegi?! Din flori, ba aş putea spune fără să greşesc prea mult, din ierburi! Aşa că uite ce m-am gândit, n-am eu cine ştie ce acumulări, dar o să mă scobesc prin toate buzunarele, prin găurile de la căptuşeala, prin despicăturile de la portofel şi am să-ţi fac o casă numai a ta. O să locuieşti acolo şi o să-ţi asigur tot ce ai nevoie. O să trec în fiecare dimineaţă să te văd şi apoi de câte ori pot peste zi. Nu o să treacă zi fără să ne vedem, îţi promit.
Ne-am oprit, l-am prins de umeri şi l-am privit adânc în ochi cu privirea tremurândă.
- Mă înţelegi? Ai să poţi să mă ierţi vreodată?!
- Desigur tată, nu-ţi fă griji, te înţeleg perfect. N-ai văzut că şi Angelina vrea să scape de Brad, că cică-i cam fug ochii după gagici. De parcă ea ar fi vreo sfântă, nu vezi ce poze au apărut pe net cu ea goală şi drogată?! Toate trebuiesc luate aşa cum sunt, nimic nu-i perfect pe lumea asta, de ce ar fi tocmai în familia noastră – mi-a răspuns el făcându-mi cu ochiul, mai degrabă amuzat de situaţie decât îngrijorat sau supărat.
Aşa că i-am făcut un blog şi mai cu voie mai fără voie i-am făcut vânt acolo. “Blogul lui moşu”. Eee…. moşu vorba vine, mai degrabă pseudo(moşu) cum spune Zenobia. La început n-a vrut să intre. Că cîr, că mîr. Că ce-i aia. Că n-a mai pomenit aşa ceva. Că cu se mănâncă. Pe urmă s-a acomodat. Şi totul a mers perfect…
Asta până într-o zi. Era într-o dimineaţă de sâmbătă. Sfârşit de august, mi-aduc aminte ca şi azi. M-am trezit, am ridicat o sprânceană, am dat bineţe soarelui şi adierii de vânt şi am închis ochii la loc. Când i-am deschis din nou am constatat cu stupoare că mi se şterseseră toate gândurile. Absolut toate. Ba mai mult, aveam peste faţă un X mare trasat cu bare groase dinspre urechea dreaptă până jos în stânga bărbiei şi dinspre urechea stângă până jos în dreapta bărbiei.
- Ce facem, îl radem complet sau mai lucrăm la el?! – aud o voce tânără care seamănă perfect cu a lui.
Deschid ochii mari şi îl zăresc aplecat ameninţător peste mine cu un creion în mâna stângă şi o gumă în dreapta. Înţepenesc.
- Babacul dă semne de agitare – râde şi celălalt – eu zic să-l laşi aşa, nu-l şterge. Pune-i doar un titlu şi bagă-l la dosar. Dacă ai timp mai revii, poate ieşi ceva mişto din povestea asta. Că potenţial are.
- Mmm… Ştii, poate că ai dreptate. Şi ce titlu să-i pun?! – mormăie primul glas.
- Eeee….. eu ştiu?! Habar n-am, n-am inspiraţie azi. Zii şi tu “O copie infidelă” şi gata.

joi, 19 august 2010

Cerere în căsătorie

Aveau joburi mizere, salarii mizere, dorinţe mizere, speranţe mizere, dar se aveau unul pe altul. El lucra la o tipografie în centru, dresa fierătănii. Învăţase întâmplător să meşterească la maşinile tipografice vechi. Neplăcându-i joaca cu mingea îl însoţise de puşti pe unchiu-su la slujbă, căci şi el tot cu asta se ocupase toată viaţa şi începuse să prindă încet încet cum e cu hardughiile de scuipă cerneală. Îi plăcuse să-si bage degetele prin burţile lor mătăhăloase ca să le afle durerile şi să le tragă de urechile mari de fier când tuşeau mironosindu-se. Maşinile se schimbaseră cu timpul mai peste tot, nu mai scuipau cerneală, o aşezau frumos cu pensula moale şi fină de ziceai că-s picturi nu tipărituri şi nici nu mai bocăneau ca o uzină pe roţi ci zumzăiau fin de păreau mai degrabă un roi de albine nu ditamai mastodontul. Doar la tipografia lui nu apucaseră să strângă destui bani ca să-şi schimbe maşinile, tot cele vechi şi uzate rămăseseră. Ea era dispecer de taxi. Fusese singurul loc unde o acceptaseră de când se închisese ţesătoria. Lucra în tura de noapte. Intra la zece şi termina la şase. N-o deranja să lucreze noaptea, i se părea mai romantic.
Se întâlniseră întâmplător la o sindrofie. De fapt nici măcar nu se întâlniseră ci li se intersectaseră paşii la intrare, pe trepte. Ea prietenă cu ea-gazda, el prieten cu el-gazda.
- Şi, ţi-ai găsit o casă ceva, sau tot în pod la ăia dormi?! – îl întrebase el-gazda îngrijorat şi coborând vocea pentru a nu dezvălui întregii asistenţe locul de cazare al amicului.
- Tz - făcu el printre dinţi. Scumpe al dracu, cât salariu meu. Mai ieftin doar la margine de Bucureşti. Aş face însă două ore până la lucru şi asta nu-mi convine.
După nici o săptămână primeşte un telefon neaşteptat.
- Auzi, ne-am întâlnit acu câteva zile la sindrofie. Am înţeles că îţi cauţi o gazdă. Am eu una în centru, pe lângă Cişmigiu. O garsonieră. Da, e chiar în buricu târgului. Tu pe unde lucrezi? Aaa… da, ştiu. E perfect pentru tine. Pe-acolo e, două străzi mai în spate. Nu pot să mai plătesc şi mă gândeam că poate vrei să o împărţim. Asta dacă nu te deranjează să o împarţi cu o fată. A nu, eu lucrez în tură de noapte. E bine aşa, e perfect. Te aştept s-o vezi. O sută jumate. Te gândeşti. Da nu mai mult de trei zile, pe urmă caut pe altcineva.
Garsoniera nu era deloc rea. Mare, luminoasă, curată, aproape de slujbă, lângă parc. Nici fata nu era deloc rea. Picioare lungi, mijloc subţire, pieptul plin. Doar faţa… faţa era bărbătoasă… urâtă chiar.
- OK, batem palma.
- Tu dormi pe canapea şi eu pe pat, ca să nu ne boţim unul altuia aşternuturile. Şi punem aici un paravan ceva, ca să am şi eu un pic de intimitate.
- O daaa, desigur. Şi apoi eu nici nu stau prea mult pe acasă. Mai mult prin oraş, să mănânc, la o bere, la un film, la prieteni.
- E perfect. Aaa….. şi să lămurim de la început, eu nu fac parte din mobilier şi deci nu ai dreptul să mă fuţi când îţi vine chefu. Pentru asta te duci la curve. Ne-am înţeles, da?!
El roşise şi scuturase uşor din bărbie.
Primele două zile, sâmbătă şi duminică, au fost de acomodare. Nu era lucru la îndemână ca un bărbat să locuiască împreună cu o femeie. Dar s-au aranjat toate. Erau de înţeles amândoi. Luni dimineaţă când a intrat a simţit mirosul de bărbat cum începe să-i umfle nările. Nu mai mirosea în cameră nici a levănţică, nici a busuioc, mirosea a bărbat. El nu se trezise, dormea. Dormea ghemuit ca un copil. Ea s-a aşezat pe vine şi l-a privit lung, pierzându-se între visele sale crăpând. Apoi a zâmbit şi a intrat degrabă sub duş. L-a auzit când a deschis uşa dar s-a făcut că nu-l vede. Doar inima a început să-i freamăte mai tare. El i-a atins uşor cu vârfurile degetelor sfârcul sânului stâng, apoi degetele s-au prelins odată cu firele de apă până când palma i s-a umplut cu sânul ei greu. Au făcut dragoste în picioare, acolo sub duş. N-au scos nici un sunet, nici un icnet, nici un vaiet. Au făcut-o cu frenezie şi cu patimă. Şi luuung, lung tare. “Am întârziat” a spus el la un moment dat şi s-au oprit. Astea au fost toate cuvintele pe care şi le-au spus “am întârziat”. Apoi el şi-a pus la repezeală tricoul şi blugii peste corpul aşa umed şi bine făcut iar ea s-a băgat mustăcind sub cearceaf.
Totul se aranjase perfect, nu se călcau pe picioare, nu se împiedicau unul de altul. Se întâlneau destul de rar peste zi. Vorbeau şi mai rar. Monosilabic, da, nu, poate. Doar dragoste făceau mai des. El aştepta cu ochii închişi ca ea să îşi termine duşul, să intre pe vârfuri în cameră, să se aşeze pe canapea lângă el şi să-şi coboare ochii peste pleoapele lui ca să-l vadă cum doarme… Şi atunci o prindea în braţe, îi arunca prosopul înfăşurat în jurul trupului şi se înfrupta din carnea ei fierbinte. Iar ea dintr-a lui. Ca un chiolhan de sfârşit de lume era scrâşnetul lor, atât de aprig se hrăneau unul dintr-altul. Deseori le era atât de poftă încât ea trebuia să-şi scoată la sfârşit fardul şi să-şi acopere petele vineţii de pe gât şi de pe umeri, căci cele de pe coapse, de pe sâni sau de pe pulpe oricum nu se dezveleau niciunei priviri, iar el trebuia să-şi acopere cu plasturi lungi şi subţiri urmele zgârieturilor mari şi sângerânde de pe faţă sau de pe piept, căci cele de pe spate erau acoperite de cămaşă şi era destul.
Uneori şi-n serile necuminţi şi rare îşi împleteau trupurile ca-ntr-o cunună de flori sălbatice. Serile când ea se pregătea să plece la muncă. El îi ştia programul şi apărea cu o jumătate de oră mai devreme. Atât, doar cu o jumătate de oră. Ea venea grăbită, întotdeauna grăbită să-i deschidă uşa, el o prindea de încheitura mâinii, îi răsucea braţele la spate şi-i strivea gura între buzele sale. Ca-n pepenii zemoşi şi dulci se înfigeau buzele lui. Şi sâmburi mărunţi dinţii. Apoi îi despărţea uşor pulpele cu degetele moi ca puful de vrabie şi aripile îi alunecau mai sus, tot mai sus… Acolo în hol, în picioare, pe jumătate îmbrăcaţi. Cu râvnă. Cu patimă. Cu nebunie...
O vreme a crezut că s-a îndrăgostit, apoi s-a liniştit, nu era vorba decât despre sex. Nu simţea nimic pentru el. Bărbatul era chipeş nimic de zis. Dar nu era deloc genul ei, era prea moale, prea necopt. Poate dacă lucrurile ar fi stat altfel şi nu s-ar fi apropiat unul de altul doar din cauza îngustimii camerei… Sau dacă nu s-ar fi pus problema banilor… Visa la ziua în care ori el, ori ea, ar fi pus mâna pe o avere, o moştenire ceva. Atunci probabil că l-ar fi iubit. Nu, nu din cauza banilor, ci pentru că s-ar fi putut rupe toate legăturile deja rostuite şi s-ar fi simţit cu adevărat liberă. Liberă să aleagă, liberă să dorească, liberă să accepte.
- Cred că ar trebui să ne despărţim – i-a spuse el trăgându-şi fermoarul blugilor parcă ghicindu-i gândurile, iar ea a dat cuminte din cap. Nu ştiu unde o să ajungem aşa, o să crăpăm.
Dar nu s-au despărţit ci au continuat să se împreuneze cu patimă, sa ardă cu vâlvătaie şi să-şi fie unul altuia aproape. Pe faţa ei stratul de fard era tot mai gros, pe trupul lui plasturii tot mai numeroşi… “Cred că ar trebui să ne despartim” rostea unul din ei gâfâind zbuciumat, “unde o să ajungem aşa?!” continua celălalt ca un ecou. Apoi terminau neîndestulaţi, primul aruncându-se în pat iar celălalt grăbindu-se către slujbă. “E ca un drog, e mai rău ca un drog. Parcă sunt un aurolac” gândi el într-o dimineaţă simţind cum i se-nfioară sufletul la auzul cheii rostogolindu-se în broască. Şi în timp ce creierul continua să caute înţelesuri raţionale ale purtărilor sale, trupul se ridica pe furiş din aşternut şi intra gol în camera de duş.

Ea a simţit că ceva nu-i în regulă dinainte ca el să intre. Nu s-a mai dus la bere cu băieţii ci a venit direct acasă. A stat un pic, s-a foit, apoi iar a plecat. S-a întors cu o sticlă de doi litri cumpărată de la alimentara de jos. I-a întins şi ei un pahar. N-au mai făcut dragoste atât de sălbatec ca-n alte dăţi. Nu l-a mai muşcat, nu l-a mai zgâriat ca o mâţă turbată. A fost pentru prima dată când l-a mângâiat pe obraz. Îl simţea speriat Apoi şi-a plimbat degetele prin pletele sale, a lăsat mângâierile să-i curgă pe piept ca un pârâu aşezat cuminte între maluri şi l-a sărutat pe obraz. Şi tot pentru prima dată au schimbat una după alta trei propoziţii întregi.
- Cred că ar trebui să ne căsătorim – a spus el oftând.
- Te-au promovat?! – a tresărit ea, întrezărind o speranţă.
- Nu, au dat faliment.

vineri, 13 august 2010

Safta ţiganca (III)

Întâlnirea de-a doua cu Safta ţiganca mi-a răzvrătit peste cap toate gândurile, a frânt toate liniile drepte ce păreau a nu se-ndoi nicicum, a rotunjit vârfurile ascuţite de cremene şi a muiat ţepile de oţel ca un gard înalt ce-mi împrejmuiau solitudinea. Am căutat zile în şir o urmă a trecerii Saftei ţiganca prin întredeschiderea gălbuie ca o dimineaţă a realităţii şi n-am găsit. Intrase în pământ ca şi cum n-ar fi existat niciodată. “A fost doar un expert pe probleme de negociere care ne-a fost recomandat aici în România” – mi-a spus Emil cel la care am fost nevoit să ajung în cele din urmă. “Îmi cer scuze dar nu reuşim să dăm de urma dosarului ei. Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat până acum. E cel puţin ciudat şi desigur inacceptabil. Dar cum aflu ceva fiţi sigur că vă voi contacta” – a mai adăugat el amabil.
A treia mea întâlnire cu Safta ţiganca a fost şi ultima, deşi dacă stau bine să mă gândesc aş putea spune că a fost mai degrabă ultima ei întâlnire cu mine.
Taxiul m-a lasat la marginea oraşului acolo unde şoseaua se termina molcom risipindu-se temător în poteci nisipoase. Frigul se înteţise odată cu lăsarea înserării iar vântul îşi transforma rostogolit adierea în şuier. Mi-am strâns haina în jurul trupului şi am purces înainte. În spate luminile oraşului devenau din ce în ce mai mici şi zumzetul său din ce în ce mai stins. Nu ştiu cât am mers, trebuie să fi mers vreme îndelungată căci începusem să obosesc. În faţă mi-a apărut deodat o răspântie. În dreapta, o cărare îngustă printre ierburi înalte abia descălţată de paşi omeneşti, pe care păreau a se înghesui mai degrabă vietăţile pământului decât suflet de trup grăitor. În stânga, potecă largă de pământ bătătorit, mai degrabă drum de cal potcovit la şapte picioare cu aripe de fier, în care se împlântau pe margini voci şoptite despre scugerea vremurilor. La mijloc, stâlp de lemn cu săgeţi indicânde despre lumea dinainte. “Spre casa iepurelui cu urechi clăpăuge care bate din picior” spunea prima, în timp ce a doua grăia “Spre casa pălărierului cu botine de jad care mănâncă marmeladă”. Sus între ele, bufnită cu ochi rotunzi şi aşteptare rotită sub penaj cenuşiu.
- Bu-hu-huu – cată ea înspre mine cu glas aspru şi vânturare de aripi, făcându-mi imima să-mi tresalte de spaimă.
- Bu-hu – îi răspund politicos şi vântul răstoarnă spre noi zgomot de valuri adus din cine ştie ce depărtări peste întinderile zgrumţuroase.
Întind o privire înspre casa iepurelui cu urechi clăpăuge care bate din picior. Noapte adâncă. Apoi alta spre casa pălărierului cu botine de jad care mănâncă marmeladă. Noapte la fel de adâncă. Cercetez apoi drum despletit în poteci paralele şi grozav de inegale. În dreapta iarba tot creşte mergând, căznindu-se a-ţi încătuşa gleznele în mângâiere rotundă de verde, în stânga glod tropotit clipocind pe sub tălpi ca marea în ghiocul de scoică. În dreapta urmă-nrouată a plângerii timpului, în stânga amprentă uscată a unui surâs trecător. Nu ştiu încotro s-o apuc. Sunt obosit. Sunt cu adevărat obosit. A fost o zi încreţită ca pliurile cenuşii ale gândurilor. Ici colo a trebuit să mă opresc, să întind cu dosul palmei marginile-i zdrenţuite şi să fixez câte o capsă pentru a-i păstra laolalta. Ochii se închid grei ca o privire de copil coborând peste visul firav. Îi deschid speriat. Tot ce-ar putea fi mai rău ar fi să adorm si să mă pierd în lumea asta sălbatecă.
Bufniţa a dispărut de pe stâlp.
- Bună seara boierule – aud o voce de niciunde şi totusi atât de aproape de tâmplă.
E o voce cunoscută. Mă căznesc să-mi amintesc unde am mai întâlnit-o. Aaa… ştiu! E Safta ţiganca. Nu pot să uit glasul ei dezvelindu-mi cu rotunjimi de palmă aspră tot înlăuntrul.
- Hai la baba să-ţi descânte de întristare boierule – zice ea şi îmi ia palma în mâinile ei mângâind-o uşor.
Are mâini moi Safta ţiganca. Nu sunt deloc aspre şi nici reci mâinile femeii. Sunt calde şi moi ca un înveliş de-nserare portocalie peste o privire cernită spre soare-apune.
“Fapt de 99 de chipuri
Fapt de 99 de feluri
Fapt de lut, fapt de bărbat
Fapt de muiere, fapt de băiat
Cu păr, cu ou de pui
Cu urmă de sfredel
Cu aruncare în vânt
Fapt cu rac, cu talpă de şoarece orb
Cu piele de şarpe, cu sânge
Fapt cu ţărână de cai
Fapt cu praf de ţâţână a uşii
Cu piedică de la mort
Fapt din fântâna părăsită
Fapt din răspântii de drum
Fapt cu mătura lepădată
Cu turtă de grâu şi de pleavă
Din 9 câmpuri
Din 9 păduri
Fapt cu usturoi de la Sfântul Andrei
Fapt cu mătrăgună
Fapt cu hram de Sfântul Gheorghe
Fapt cu mână de om mort
Cu păr de muiere
Cu culcuş de iepure
Cu ţărănă de mormânt
Fapt de pagubă şi de urât
De nebuneală şi de despărţire
Aruncat în faţa casei, în dosul casei
În stânga şi în dreapta
În horn, în aşternut şi pe ape
Lună luminată, ia faptul
Din casa mea, din sălaşul meu
Din toate ale mele
Şi din jurul meu
Lună luminată
Ia şi faptul şi strigarea
Şi să-l treci din vad în vad
Să-l duci în munţi, în pustii
Unde câinii nu latră
Şi cocoşii nu cântă
Lasă-ne cum ne-a lăsat
Dinspre mare vânt turbat.” - turuie ţiganca dintr-o suflare descântecul.
- Fir de apă ne-ncepută în ulcică de lut în care înmoi buchet proaspăt de busuioc, îţi trebuie boierule. Şi pe urmă în dimineţi înnoptate când s-o crăpa muguru de floare în gând cu mângâieri de soare, tu să spui descântecu de-l zisei şi să stropeşti apă sfinţită pă cei patru păreţi ai casei, pă podele de lemn şi spre cer. Şi golit fi-vai de toate relele şi gândurile necurate.
Tac. Nu pot ţine pasul cu vorbăria femeii şi nici nu pot face altceva decât să tac. Aş fi vrut s-o opresc şi s-o întreb unde a dispărut atâta vreme, să-i povestesc cât am căutat-o, să-i spun că de fapt ea nu există, e doar o părere sau dacă există n-are decât să-şi aşeze tălpile goale peste pieptul meu dezvelit până când greutatea ei de femeie împlinită are să-mi zdrobească oasele, dar că ştiu că asta n-o să se întâmple pentru că e mai uşoară ca păsările, căci nici măcar pasăre zburătoare nu-i, ci suflet de pasăre…
În schimb n-am ştiut a-i spune decât atât:
- Ce-i cu mine Safto ţiganco…?!
Şi atunci ea a zâmbit, aşa cum zâmbise şi în casa Catrinei în timp ce-mi smântânea cu degetul curb înlăuntrul gândurilor, sau aşa cum îmi zâmbise atunci la întâlnirea cu nemţii când aşezase cu mâinile-i moi dar ferme ultimul puzzle pe masa rotundă.
- Ţi-i sufletul în două luntrii boierule. M-ai întrebat şi ţi-am spus. Drum luminos împletit cu umbre întunecate, cărare ştearsă şi iar desenată, răspântii fără poteci ai în faţă. Te risipeşti între destrămarea în pasăre şi curgerea-n piatră, nici linişte nici zbor. Foc pe aer ca ploaie de pietre arzânde ţi-e cerul sufletului boierule. N-ai tihnă oricât te-ai dezbrăca de toate cămeşile şi-ai pune pe trup doar apă sfinţită.
Ştiu foarte bine ce va să spuie ţiganca. Şi?! Şi dacă ştiu ce, cu ce mă ajută? E drum lung, teribil de lung, de la asteroidul B-612, cel care nu a fost zărit decât o singură dată, cu telescopul, în 1909, de către un astronom turc şi care nu e mai mare decât o casă şi Pământ. Cine poate face ceva?!
- Ştii foarte bine boierule cine. Tu! Ţi-am spus-o deunăzi îmbrăcată în curcubeu de cuvinte şi răscolind printre bucăţi de automobil. Ţipă! Vrea! – replică ţiganca ascultându-mi cu luare aminte gândurile.
Mă irita poveştilea astea. “Fa!”, “Vrea!”… e mult prea mult zgomot şi prea puţină trăire. Te uiţi la rostogolul de cifre… azi 173, mâine 2000, poimâine 700.000. Cine mai are răbdare să mai adune cifră cu cifră?! Doar ceasul care ticăie impasibil…. cincizeci şi unu, cincizeci şi doi, cincizeci şi trei… Am obosit, asta-i! Vreau o saltea să alunece-n valuri. Şi eu gol peste dânsa.
- Ştii bine că alegerea nu-i între “Casa pălărierului cu botine de jad care mănâncă marmeladă” şi “Casa iepurelui cu urechi clăpăuge care bate din picior”. E între adevăr şi iluzie, între înainte şi înapoi – îmi arată cu ea cu bărbia întinsă înapoiul.
Oraşul nu se mai vede demult. Majoritatea luminilor probabil s-au stins. Oamenii dorm. Dorm şi visează imagini din reclamele văzute peste zi “Carabbean voyage - the most exquisite travel of your lifetime” - Croazieră în Caraibe 8 zile/7 nopţi cu mese şi băuturi incluse (în afara băuturilor alcoolice care se plătesc separat). Transport cu avionul până la Paris, compania AIR France. Îmbarcarea în fiecare miercuri. Preţul nu include liniştea sufletească şi taxa de viză. Ambele se achită în ţară.
- Nu te poţi refugia definitv aici. Şi nici multe vize de intrare n-ai. Şi nici de ieşire – îmi zice ţiganca pe ton mustrător. Dacă ai să mănânci marmeladă din farfuria pălărierului o să fie din ce în ce mai greu. Iar la un moment dat imposibil.
Safta ţiganca nu mai zâmbeşte. Îmi caută privirea şi pentru prima dată eu mi-o feresc. Nu mai are ochi de proţelan ţiganca, are ochii moi şi aromaţi ca două praline de ciocolată cu gust de scorţişoară. Are privirea tristă. Nu mai e nici semeaţă, nici zâmbitoare. Mă sperie gândul, are sa devie om...
Apoi se aşterne tăcerea. Doar luna o mai sparge în felii subţiri de piersică atunci când vântul răsuceşte frunzele-n ramuri.
- Hai cu mine înapoi – îmi întinde ea mâna făcând primii paşi îndărăt spre oraş. Ştii bine că ar putea fi ultima oară când ne mai vedem.
Privesc înainte peste stâlpul cu săgeţi indicânde. Iepurele cu urechi clăpăuge cred că tocmai s-a aşezat să ia masa de seară. Şi-a pus un morcov roşcovan în farfurie şi acum îşi toarnă ceaiul în ceaşca roşie ca o cupă de lalea. S-o aştepta oare la musafiri?!
- Să-ţi fie numai bine Safto ţiganco... Şi să zâmbeşti oriunde te-i duce... - i-am mai spus şi mi-am ridicat gulerul hainei înainte de a purcede iarăşi la drum. Căci văntul începuse să se înteţească şi drum era încă destul.

joi, 12 august 2010

Safta ţiganca (II)

A doua întâlnire cu Safta ţiganca a avut loc în condiţii cu totul diferite decât prima şi aş putea spune fără să exagerez câtuşi de puţin, incredibile.
Primesc într-o seară un telefon de la prietenul meu Andrei care mă roagă să-i dau o mână de ajutor într-o întâlnire de afaceri. Andrei este teribil de pasionat de maşini şi are o firmă cu piese de schimb pentru automobile.
- Fii atent, tu nu trebuie să faci absolut nimic, decât să dai din cap cacăţelu din lunetă când încep oamenii ăia să vorbească, să spui frumos “Ja, ja…” când lucruile încep să devină interesante, “Jawohl, Herr Kapitän” când trag vreo concluzie şi să râzi şi tu când vezi că încep ăia să râdă, deşi nu cred că o să ai prea des ocazia – sintetizează el repede pe ton de şagă. Crezi că e complicat?
- Nu, dar pentru asta nu era mai uşor să iei un pinguin de la circ? Era şi prezentabil, îţi venea şi în frac. Ştii doar că eu nu am avut niciodată frac şi am oroare de costum şi mai ales de ştreanguri în jurul gâtului.
- Off… desigur că puteam să iau, dar al dracu pinguin sunt sigur că nu ştie germana. Tu eşti singurul dintre prietenii mei care ştie germana şi noi suntem deja doi care suntem bâtă. Nu e nici o problemă că avem translator, dar mi-e că dacă aduc pe cineva care să dea doar din cap, să nu se prindă ăia şi să-i pună dracu să întrebe ceva. Îmi trebuie cineva cu personalitate înţelegi?! Să poată să le dea câteva răspunsuri inteligente dacă e cazul. Şi apoi cine ştie, urmărindu-i poate îmi poţi da vreo mână de ajutor. Ăilalţi vin cu o echipă de şase oameni care mai de care mai “Herr”, îmi trebuie şi mie cineva cu aer de expert. Ei ce zici, te învoieşti?!
Nu pot să îl refuz pe amic aşa că după două zile mă prezint la sediul firmei X din buricu târgului pentru marea întâlnire de afaceri. Noi care mai de care chinuindu-ne să ne încropim o ţinută decentă dintr-un şifonier în care nu a mai intrat demult o piesă nouă, echipa adversă toţi la patru ace de-ai fi zis că alunecaseră atunci dintre paginile lui Neckermann
- Kurt Knigge, Oskar Reisner si Emil Wittstock – se prezintă şeful pe sine împreună cu mâna sa dreaptă şi cea stângă. Iar dânşii sunt experţii noştri arată el spre cele trei persoane rămase, dintre care una este o femeie.
- Take, Ianke şi Câdir – îşi prezintă şi amicu echipa.
- Să ne aşezăm – ne face semn politicos Emil şi după ne înmuiem fundurile în scaunele moi se aşează şi ei.
Partea cea mai interesantă tocmai se incheiase. Urma cea plicticoasă, timp în care mi-am mutat fundul de pe marginea scaunului pe mijlocul său şi invers, mi-am strâns picioarele sub scaun sau le-am întins până pe partea cealaltă a mesei, mi-am verificat telefonul de vreo cincisprezece ori, am privit ferestrele mari, tablourile, ceasul cam chicios pentru o firmă germană, florile, ajungând în cele din urmă să bat darabana pe agenda cu care venisem, căci mde eu n-aveam laptop ca nemţii c-aş fi jucat minesweeper. Ultima acţiune mi-a şi atras o lovitură la ţurloaie din partea şefului de ocazie ca să mă învăţ minte să mă mai port ca un copil răsfăţat.
N-a trecut chiar foarte mult timp şi s-a ajuns la concluzii şi la negocierea finală. Am observat că cel mai mult atunci când discuţiile se aprindeau era solicitată opinia femeii. Sincer nu prea avea moacă de expert de nici un fel. Tenul măsliniu dar obrazul neted şi rotund, părul negru ca pana corbului, un şirag de mărgele în care erau intercalate şi ceea ce părea fi nişte cocoşei de aur şi o fustă lungă şi largă ce îi acoperea complet picioarele. Instinctiv îmi arunc capul sub masă. Nu i se văd tălpile. Cu toate astea n-am absolut nici o îndoială, e Safta ţiganca. Nu tu salbă de aur la gât, nu tu fuste înfoiate multicolore, nu tu “vin la baba să-ţi ghicească boierule”… Alt aer, alte ţoale, altă alură, dar e ea sută la sută. Am stat lângă ea, ne-am privit în ochi, ne-am simţit aburii respiraţiei, ne-am frământat reciproc creierii. Nu puteam s-o confund.
- Cum o cheamă pe femeie? Pe femeie, cum o cheamă? Femeia cine-i? – mă reped spre amicul meu. Se opinteşte, se înneacă, încearcă să mă îndepărteze cu braţul dar nu mă las şi în cele din urmă îmi întinde în timp ce vorbeşte o foaie de hârtie unde apare toată echipa adversă. Peste tot numai nume, doar în locul ei apare menţiunea “consultant”.
Şi totuşi n-am confundat-o, căci văzând că am recunoscut-o şi că mă holbez la ea ca la o piatră căzută de pe Marte, Safta ţiganca înclină uşor capul înspre mine şi-mi face semn de “bună ziua”. Sau cel puţin aşa îmi pare. Primul lucru care m-a dus mintea să-l fac a fost să-mi duc mâna la scăfârlie şi să văd dacă mai e acolo tubul ăla cu care îmi mestecase atât de iscusit prin gânduri cu ceva vreme în urmă.
- S-o las aşa? – se apleacă amicul spre mine cerându-mi într-un moment de impas părerea.
- Las-o – îi zic fără să am absolut deloc habar despre ce este vorba căci mintea mi-a fost la cu totu altele în ultimele minute. Privesc în faţă. Safta ţiganca se uită la mine fix ca şi cum ar încerca să-mi soarbă toate gândurile.
- Mai scade…. – mă răzgândesc eu dispus să fac totuşi un efort pentru a-mi ajuta prietenul şi fandând uşor în încercarea de a evita unda tractoare a ţigăncii.
Femeia zâmbeşte.
- Nu, nu, nu… creşte… - îi zic impacientat amicului fără să ştiu în continuare despre ce vorbesc.
- Să creeesc - se miră el? De o jumătate de oră tot scad şi n-am căzut la nici un acord.
Mmmm…. Trebuie să fiu cu un pas înaintea ţigăncii. Îmi poate citi gândurile dar nu poate reacţiona repede.
- Da, da, creşte, creşte cuuuuu…. 6-7 la sută şi spune-le că ăsta e ultimul preţ.
- Eşti nebun? Dar asta e aproape de preţul de la care am pornit acum jumătate de oră.
- Fă cum îţi spun eu şi nu-i lăsa să se gândească. Fă-te că pleci sau o chestie de genul ăsta ca să pui presiune pe ei.
Amicu face întocmai. Le spune preţul şi apoi îşi aşează mâinile împreunate deasupra mapei tocmai închise.
- Asta ar fi ultima mea ofertă domnilor.
Pe faţa nemţilor nu se mişcă nici un muşchi, nu trece nici o umbră, nu apare nici o grimasă. Şuşotesc ceva între ei apoi cel din stânga se apleacă spre femeie. Ea face doar semn din cap că “da”, apoi mă priveşte în ochi şi zâmbeşte iar. E tare ciudat zâmbetul femeii, parcă ar fi surâsul unei păpuşi de porţelan, neted, rece, alb strălucitor.
Nu ştiu de ce am sentimentul că am fost manipulat de la un cap la altul. Am obţinut o izbândă dar ea mi-a fost oferită bucăţică cu bucăţică fără să-mi dau seama. Andrei nu m-a adus întâmplător la întâlnire, aşa cum nici transformarea dintr-un băgător de seamă într-un adviser n-a fost întâmplătoare. A fost un puzzle simplu cu câteva bucăţi aşezate rapid şi perfect de o mână hotărâtă.
- E-n regulă. Deal - spune neamţul şi întinde mâna peste masă. Amicul meu nu-şi poate stăpâni emoţiile. A obţinut tot ce a vrut şi mult încă peste. Mă strânge în braţe. Nemţii au adus o sticlă şi câteva pahare să sărbătorească semnarea contractului. Experţii nu participă la celebrare. Safta ţiganca se ridică de pe scaun şi lunecă uşor pe lângă mine ca şi cum sub fusta largă şi lungă n-ar avea picioare ci aripi. Când ajunge chiar în dreptul meu scoate un zgomot ciudat ca un ţipăt subţire de pescăruş şi dispare.
Dopul pocneşte şi şampania începe să curgă în pahare.

marți, 10 august 2010

Safta ţiganca (I)

Pe Safta ghicitoarea am întâlnit-o pentru prima dată într-o după-amiază cernită de toamnă la mai tânăra mea prietena Catinca. Stătea aplecată peste masa din sufragerie şi-şi rotea palma cu ochii închişi şi concentrată ca în transă, peste o grămăjoară de boabe de porumb uscat risipite aiurea peste cristalul gros. Prietena mea a dus degetul la buze zâmbind şi mi-a făcut semn din ochi să intru şi să iau loc pe unul din scaunele lipite de perete. Apoi a mişcat de câteva ori din bărbie în sus şi în jos în timp ce şi-a ridicat sprâncenele mustăcind, indicându-mi că urmează ceva interesant şi merită să asist.
Ţiganca a continuat să-şi rotească palma preţ de câteva minute încruntând din sprâncenele groase şi tremurându-şi buzele încrâncenat ca şi cum din boabele de porumb s-ar fi ridicat energii tumultoase, ţepene ca drugii de gard, ce i-ar fi pătruns în trup spintecându-i pieptul doldora aplecat peste masa înaltă.
- Are să fie întâlnire la ceas de seară cu bărbat frumos şi la pungă gros. Îi îmbrăcat ca un prinţ şi are zale dă aur la gât şi la mâini şi cercel floricel în ureche. Văd flori… şi muzică… şi ghitare… şi bani, mulţi bani şi strălucitori ca ploaia de vară… - murmură ţiganca icnind la fiece cuvânt ca şi cum l-ar fi extras cu cleştele înroşit în foc dinlăuntrul creierului său plin de rostiri şi gânduri înghesuite.
Amica abia se abţine să nu izbucneasca în râs. Îşi înghite zâmbetele şi continuă să o zgândăre pe ţigancă.
- Şi-mi iese lipeala? Ce vezi, ajungem la pat?!
E rândul meu să zâmbesc. Catinca e assitant manager la o mare companie farmaceutică franceză care are afaceri şi pe la noi. E o tipă super, cu picioarele pe pământ, realistă, sobră, dar în acelaşi timp plină de viaţă şi de energie. Este o soţie iubitoare şi mamă a unei puştoiace de cinci ani, o dulceaţă.
Ridic din sprâncene şi zâmbesc înspre ea ceva la genul “Ce nebuie ai mai pus la cale măi fată?!” dar ea îmi face semn să tac şi să o ascult pe ţigancă.
- Io văz numa că ieşiţi amândoi la braţ şi vă pierdeţi în noapte şi văz multe lumini albe şi roşii şi galbene… altceva nu mai văz nimic… - oftează Safta după mai multe încercări nereuşite de a trece dincolo de bariera de lumini galbene şi albe şi roşii…
Catinca dă drumul unui şuvoi de râsete proaspete ca un buchet de margerete culese dis de dimineaţă de pe pajistea înrouată şi crudă. După ce se mai potoleşte îmi explică.
- Mă întâlnesc diseară cu Pierre. Mergem la Doina, la şosea. Avem câteva chestii importante de pus la punct pentru o licitaţie nouă la care participă firma – îmi explică ea printre lacrimi.
Pierre e şeful ei. Un tip extraordinar, despre care are numai cuvinte de laudă, iar între ei nu sunt decât relaţii strict profesionale.
- A nimerit-o Safta cu toate, numa scopu s-a cam pierdut în ceaţă. Da le zice bine, este?!
- Este – recunosc eu, căci dacă nu-i doar o joacă, ţiganca pare să aibă o conexiune HD cu stelele.
- Ia să vedem ce-ţi ghiceşte şi tie – ţopăie deodată prietena mea apucându-mă de braţ şi împingându-mă în faţa ţigăncii, în timp ce eu încerc disperat să alunec îndărăt către uşa izbăvitoare. Izbândeşte şi mă propteşte într-un scaun tapiţat, cu broderie măruntă şi margine aurie, chiar în faţa Saftei.
- Ia să vedem lu domnu ce-i zici? Îi ghiceşti şi lui?
Ţiganca mă măsoară din creştet până în tălpi, facând câteva rotocoale peste barba mea deasă, pentru a insista în mod ciudat taman asupra creştetului acolo unde părul a cam început să se disperseze. “Pe acolo o vrea să-mi pătrundă în creier?” mă întreb în sinea mea căci ţiganca mă sfredeleşte cu privirea ca şi cum ar vrea să mă desfacă bucăţi şi să-mi cerceteze amănunţit fiecare particulă.
- Îi ghicesc fată… dacăăăăă curge ceva peste bobii ăştia uscaţi să-i mai învioreze oleacă… - se învoieşte ţiganca şi Catinca scoate o hârtie de o sută de lei pe care i-o întinde, apoi se lipeşte cu spatele de perete, îşi încrucişează braţele la piept şi aşteaptă. Zâmbeşte. Eu tremur un pic. Nici nu ştiu de ce sunt aşa nervos. E doar o ţigancă ce vinde gogoşi. Şi le vinde cam scump.
- Ce să-ţi ghicească baba boierule? – mă întreabă ea sigură pe sine ca şi cum şi-ar fi fixat tubul prin care vrea să-mi pipăie gândurile în vârful ţestei mele pleşuve şi acum nu mai e decât o problemă de timp pentru a scoate la iveală prin perforaţie tot adevărul…
Zâmbesc încurcat. N-am mai fost niciodată la ghicitoare. Şi nici nu cred în prostii d-astea. Sunt ferm convins că viitorul şi-l plămădeşte fiecare. E adevărat şi cu un pic de ajutor sau dimpotrivă de la Cel-de-Sus şi de la cei din jur. O privesc confuz pe amica mea care mă priveşte la rându-i mustăcind.
După câteva clipe de tăcere stânjenitoare, Catrina punctează scurt.
- Hai spune ce-i trece acum prin cap. Ce-l tulbură? Ce-i macină gândurile?
Pe faţa ţigăncii alunecă un zâmbet firav. Apoi îşi muscă buzele abia observabil. Zâmbetul a fost o scăpare. Nu trebuia să-i scape. A fost evident un gest neprofesionist şi atât cât a fost, a lăsat clar să se înţeleagă gândul imediat ce-o răscolit-o “Păi pentru asta nici nu-mi trebuie bobi. Boierul e o carte deschisă” părea să fi spus mimica feţei. Ţiganca însă îşi ascunde încrederea îndărătul unui chip nou, concentrat şi misterios. Adună boabele împrăştiate pe masă, le strănge pe toate în pumn apoi le dă drumul. Boabele prind a suna ca nişte zaruri goale şi se răvăşesc în devălmăşie primprejurul pumnului ei deschis. Ţiganca le priveşte atentă şi începe a depăna imaginile ca fuiorul de lână pe fus transformându-le în fir tare şi gros. Apoi închide ochii şi purcede a croşeta la poveste.
- Păi boieru ca bărbatu… Plin de trup de femeie-i ie gândul… Femeie frumoasă coz, cu rotunjimi de sirenă şi piele crudă de fecioară. Pe picior de mătasă au rămas lunecând ochii boierului, picior lung şi fin ca pielea de piersică mângâiată cu împătimitul buzelor, rotund şi aburcat ca para gălbuie, vibrând la fiece pas ca ecou de săruturi în noapte…
Nu ştiu precis de ce dar dintr-o dată simt cum mi se ia tot aerul şi cum mi se face cald, tare cald. Îmi deschei nasturele de la gât al cămăşii şi eliberez gulerul din jurul gâtului.
- Fustă neagră învăleşte trupul femeii şi cămaşă albă de in. Şi zâmbet larg îi învăleşte chipul – continuă ţiganca imperturbabil, încruntându-şi sprâncenele ca şi cum ar aduce cuvintele târâş de pe partea cealaltă a globului, în timp ce mie îmi vine să intru în pământ. Dacă o opresc nu fac decât să-i dau apă la moară şi să recunosc practic că spune adevărul. Iar pe deasupra să mă mai fac şi de râs în faţa fetei. Aşa că aleg să o dau pe glumă. Dar nu-mi vine deloc s-o dau. În schimb Catinca, ce până mai adineauri şi-a muşcat buzele să nu râdă, izbucneşte în hohote rostogolite. Are fustă neagră şi cămaşă albă de in Catinca şi chipul învelit numai în zâmbet.
- Ei hai că asta putea să spună şi Nora nepoată-mea atât cât ştie ea despre bărbaţi şi femei – încerc eu s-o opresc în cele din urmă. Nora e fiica soră-mii şi are fix şase ani. Catrina râde ţinându-se cu mâinile de burtă, amuzată peste măsură de încercarea mea jenată de a ieşi din impas. Să fi născocit toată povestea?! Nu e genul. Nu e deloc genul.
- Hai lasă partea cu femeile că aici ne-am lămurit - îmi sare ea în ajutor – zi-ne ce-i macină gândurile, ce-l roade.
Ţiganca se încruntă din nou şi priveşte atentă bobii ca si cum ar încerca să se descompună în particule fine şi să se împrăştie printre ei..
- Bob de porumbel singurel – murmură ţiganca ca o recapitulare pentru sine – ăsta-i drum luminos împletit cu umbre întunecate, cărare ştearsă şi iar desenată, răspântii fără poteci. Şi-aici foc peste apă, uite colea trunghiul cu vârful în sus şi-aci în jos, asta-i neputinţa încrâncenării, semn de destrămare în pasăre şi-n acelaşi timp scurgere-n piatră. Şi uite aci triunghiul cu vârful în sus şi două puncte clare. Foc pe aer sfâşiind văzduhul. Şi uite altul aici. Şi încă unul. Şi încă unul.
Safta se opreşte din numărat focuri pe aer şi mă priveşte ca pe un marţian. Or fi prea multe focuri?! Risc să mă prăjesc?! Încep să mă îngrijorez.
- Ei, ce-i cu focurile alea pe cer? E semn că ar fi bine să nu mai merg cu avionul, este?! – încerc un spirit de glumă, dar ţiganca nu gustă gluma mea şi continuă să mă privească fix şi cu mirare mare pe chip.
- N-am văzut atâta foc pe cer de când m-o făcut buna de maică-mea boierule. Ca băţul de la chibrit arzi boierule. Acu te-aprinzi şi imediat te mistui cu vâlvătaie mare roşie pentru ca apoi să cazi în albeaţă şi-n linişte şi pe urmă iar te-aprinzi în vâlvătaie şi arzi cu tot trupul şi tot sufletul boierule, pentru a cădea în urmă lat în sfârşeală, şi când nimeni nu te mai găseşte te întrupezi din cenuşă şi furi din cuiburi de paseri bătaia de aripi a corbului şi suflet uşor ca aerul cald al văzduhului care te ridică la cer. Şi-apoi cazi iar ca o piatră arzândă şlefuindu-se pe curbură de aer şi te faci una cu pământul. Sângele în flori, privirea în muguri de brad şi sufletu-n paseri se împrăştie boierule. Da nu pentru veci, căci din morţi te trezeşti şi mâna o întinzi în ochi cu apă rece de izvor cu minuni, netrecut prin vântuiri de aer şi murmurare de ciută, şi-ţi umezeşti ochii uscaţi. Din morţi te trezeşti boierule – oftează Safta ca şi cum ea însăşi m-ar fi salvat în ultima clipă de la destrămarea-n cenuşă şi fulguirea în cele patru zări.
Catinca nu mai zâmbeşte. Deloc nu mai zâmbeşte Catinca, ci priveşte îngândurată. Ca o poveste cu păsări acoperind văzduhul îs murmurele ţigăncii. Catinca se uită înspre mine cu teamă. Pandora şade în uşă şi vântură aerul.
Niciodată n-am avut o senzaţie de dezbrăcare de sine atât de apăsat cum am avut-o după spusele ţigăncii. Ca şi cum mi s-ar fi desfăcut pieptul cu tăietorul de conserve, mi s-ar fi scos toate cele dinăuntru şi mi s-ar fi întins pe masa mare din sufragerie acoperită cu cristal strălucitor, aşa m-am simţit. Şi gol de aer în tot trupul s-a întins în loc.
Mă uit cu mirare la Safta. Vorbele ei nu-s de om necioplit. Sunt vorbe meşteşugite învălind aripe de păsări, de om care ştie tainele apei şi-ale cerului. Studiind-o atent nici nu mai sunt sigur că-i ţigancă, pasăre întrupată în om parcă-i. Are ten măsliniu dar obrazul neted şi rotund. Şi părul negru ca pana corbului. Şi salbă de aur la gât are. Şi fuste multe, lungi, largi şi viu colorate. Şi tălpile goale…
Sau poate e doar ţigancă…

luni, 9 august 2010

Îndoieli

- Agripinoooo… vino mă fată de-mi citeşte şi mie o aripă de poveste ca să dorm bine peste noapte.
- Nu pot mumă!
- De ce fato?
- Că mă dor gândurile când mă plec peste basmele aistea tânguitoare.

vineri, 6 august 2010

Fierbinţeli

Urbea Ceasloveni se târâie toropită de-a lungul Dunării încercând să găsească o brumă de răcoare sau măcar de adăpost pe sub copacii răzleţiţi ici colo peste dealurile nisipoase, asemeni lui Hercule înfipt într-un tufiş uscat de buxus ce-a făcut cândva parte din gardul viu ce înconjura blocul M5.
În urbea Ciasloveni nu există decât opt blocuri M1, M2 şi tot aşa până la M8. Nimeni nu ştie de ce le spune emuri că alte blocuri cu A, B, C sau alte litere nu există. Constructoru a venit, le-a trântit într-o vară, a pus câte o plăcuţă albastră cu scris alb pe fiecare şi a plecat. “Bloc M5 scara A” scrie pe plăcuţa sub care doarme Hercule. Nici de ce scrie pe plăcuţă scara A nu ştie nimeni, căci blocurile n-au decât o singură scară şi-aia neternimată pentru că vremurile s-au grăbit dintr-o dată, s-au învolburat, s-au învârtoşat, s-au aprins, pentru ca în cele din urmă să ardă ca o bandă de magneziu şi să-i lase pe ceasloveni aşa cum îi găsise, pescuind pe malul Dunării. Ca o tornadă i-a prins vremurile, i-a smuls din rădăcinile lor înfipte adânc, i-a răsucit prin aer până aproape de cer, apoi le-a dat drumul dintr-o dată, aşa ca o grindină grea, poc poc poc şi fiecare a căzut înapoi de unde s-a rupt, în aceeaşi lume, de astă dată răvăşită de furtună. Sau parcă alta.
Ceasloveniul a fost vreme îndelungată un liniştit sat de pescari. Asta până într-o zi când localnicii au fost treziţi în inima nopţii de vuiet mare de fiare grele icnind la poalele dealului. “Au venit marţienii” a tresărit nea Fercală, un împătimit ufolog şi a deschis repede uşa cu felinarul într-o mâna si biblia în alta ca să-i primească cum se cuvine. Nea Fercală a fost însă tare dezamăgit să constate că nu veniseră marţienii ci oamenii trimişi de Nea Nicu să facă pe malul Dunării combinat mare. Într-o jumătate de an maşinile au ras trei sferturi din sat, au construit emurile şi au săpat o groapă mare mare şi adâncă în care au pus la încolţit sămânţă de combinat. Da n-a fost să fie, că până să încolţească combinatu a venit aşanumitarevoluţie şi lucrurile s-au precipitat. Nea Nicu s-a dus şi combinatu a rămas aşa, o gaură mare şi goală ca o măsea cariată până la gingie. După ce s-a dus Nea Nicu ceaslovenii au dat jos firma vopsită în roşu de la grădiniţă şi au pus una nouă vopsită în albastru “Grădiniţa liberă Ceasloveni”, la fel şi la scoala unde au aşezat o placă pe care scria “Scoala liberă cu clasele I-VIII Ceasloveni”, l-au bătut pe miliţianul comunei, l-au dat în şuturi afară din primărie pe primar pentru a-l pune din nou în scaun la primele alegeri libere şi în cele din urmă s-au potolit. Doar scările de la emuri au rămas neterminate. Şi nici n-a mai avut cine să le termine!
La amiază în Ceasloveni nu mişcă nimic, nici oamenii, nici câinii, nici măcar vântul. Mai acu ceva vreme încă mai mişcau, da de când cu crizele astea rostogolite una peste alta ca foile de plăcintă, nu. Toţi îs pe-acasă şi şed, care pe treptele blocului, care la ferestre, care pe malul Dunării sub sălcii. Ce altceva ar putea să facă dacă de muncă nu-i?! Doar la Gorgonel e mişcare. Din când în când câte o mână se ridică, se întinde moale spre halba de bere, o apucă cu greu, o duce spre gura însetată, o aşează înapoi pe masă şi cade liniştită în poală într-o stare de semiamorţeală.
Într-o singură lună în Ceasloveni s-au închis toate magazinele. Şi s-au deschis în loc cârciumi sau săli de jocuri. S-a închis atelieru de croitorie a lu tanti Ilina şi s-a deschis “Bingo Marian”, s-a închis magazinul de dulciuri a lu Violeta şi s-a deschis “Sala de jocuri Baghira”, s-a închis librăria lu Liciu şi s-a deschis “Cazino Paris”. Şi tot aşa. Da tot bodega lu Gorgonel are cei mai mulţi clienţi. Că-i cea mai veche. Şi are bere la halbă.
Doar băcănia lu Mijlocuţ a mai rezistat. Şi asta fiindcă dă pe datorie. Sau la schimb. Înainte la băcănie erau doar mărfuri alimentare, da Mijlocut a priceput repede ce-s alea afaceri şi a început să aducă încet încet tot ce are omu nevoie şi nu se găseşte la crâşmă sau la sala de jocuri: borcane, damigene şi butoaie în august, haine şi rechizite la început de septembrie, flori pentru doamne şi profesoare în martie, ba chiar şi coroane cu flori de plastic care nu se usucă niciodată în noiembrie, c-a constatat el că cei mai mulţi ceasloveni mor ca un făcut în noiembrie, aşa fără să existe o cauză evidentă şi fără să le pese.
În Ceasloveni nu circulă bani. “Dă şi mie să-l îmbrac p-ăsta micu” i-a spus Madam Georgescu lu Mijlocuţ arătându-l cu bărbia pe ţânc. “Păi să fie aşa: costum, cămaşă, cravată… să fie şi pantofi?! – a ridicat Mijocuţ privirea dintre rafturi” “Să fie” - a acceptat Madam Georgescu. Mijlocuţ le-a pus pe toate pe tejghea. “Trei vedre?” a întrebat madam Gerogescu. “Trei” - a confirmat bărbatul - Tămâios”. Şi Mijlocuţ a trecut încet, cu litere rotunde în catastif “Madam Georgescu – trei vedre tamaios”. Madam Georgescu era singura care se mai îmbrăca în oraş. Era cucoană. Îşi mai făcea câte o rochie la tanti Ilina, mai aducea câte ceva de la capitală. Madam Georgescu era şi singura care mai învârtea bani. La poştă. Era funcţionară la poştă şi acolo nu mergea aşa cu roşii sau castraveţi.
Mai erau şi alţii care învârteau bani. Da nu rămâneau prea mult în oraş. Unul era băiatul lu tanti Ilina. De fiecare dată când venea acasă îşi vâjâia întâi bemveul negru cu geamuri fumurii pe sub ferestrele tuturor fetelor şi abia apoi poposea la maică-sa. Avea bani grămadă Titel. Nici mă-sa nu ştia de unde, că Titel nu făcuse decât opt clase. De fapt făcuse vre-o zece da nu depăşise niciodată clasa a opta. Bănuia ea ceva şi inima îi crăpa de ruşine. Da numa noaptea îi crăpa, ziua nu. Ziua când se întâlnea cu coana Vetuţa, cu madam Georgescu, cu Marioara, cu Agripina, cu a lu Prepeliţă, cu tanti Frusina, cu Marieta… nu, ziua nu-i era deloc ruşine. Ba chiar le privea mândră în ochi şi nici măcar nu clipea.
E linişte la amiază în Ceasloveni, linişte de mormânt. Nici păsările nu ciripesc, nici vântul nu adie. Doar de sus dinspre casa popii se prelinge zumzet zgrunţuros. “Cinci-trei” se iţeşte glasul ţârcovnicului Niculai. Şi apoi iar zarurile rostogolite. “Şase-doi” se aude şi glasul părintelui. Sunt în civil amândoi sub via din curte. Când sunt în civil pot să joace table. “Te-am ras părinte” zice Niculai şi întinde iar mâna spre paharul rubiniu pe care aluneca uşor la vale picuri rotunzi. Taman adus din beciul săpat adânc sub pământ îi vinul rubiniu. “Trei-doi poartă-n casă” - râde mulţumit părintele Calandru. Şi ţârcovnicul e mulţumit. Nu prea mai are muşterii părintele. De când cu vâlvătăile de iulie nu prea mai calcă nimeni în biserică. S-au încins zidurile. E cald, tare cald. Văpăi. Dacă ar fi avut oleacă de aer condiţionat, cum văzuse el la bisericile din Bucureşti altfel ar fi stat lucrurile. Nici peste noapte nu se răcoreşte deloc. Sfinţii dorm rău şi respiră greu. “Marţ” decretează părintele frecându-şi palmele fericit.
De când cu criza nu mai sunt locuri de muncă în oraş, nici de veci nu mai sunt. Vorba vine oraş că a fost doar o aroganţă a primarului. “Mânca-l-ar viermii pământului să-l mănânce. Că numai rele a făcut. Ce ne trebuia nouă oraş, ca nici sat mai răsărit nu suntem?! – zice tanti Marioara plină de năduf – Că am plătit o grămadă de bani să schimb buletinu. Şi stat în picioare. Şi timp pierdut. P-astea cine le pune la socoteală?! Asta ne trebuia nouă, oraş?! Da să puie mâna să aducă un doctor nu s-a învretnicit. Usca-mi-s-ar oasele să mi se usuce dacă mai vede vre-un vot de la mine” – concluzionează cu spirit civic tanti Marioara care e subţire şi uscată ca un ţâr. Domn Grigore e înjurat în fiecare an de absolut fiecare membru al comunităţii dar reales cu majoritate de voturi la fiecare scrutin. “Ce să fac maică. Pe cine să pui?! Pe beţivu ăla de Dumitru?! Pe veneticu de-l aduseră ăilalţi de la Ciolovăţ?! Tot domn Grigore e mai bun”.
În oraş nu mai munceşte decât Tilincă. A luat în arendă ce-a mai rămas din ceapeu, şi-a cumpărat un tractor în rate şi munceşte câmpul. Da numa dis de dimineaţă şi seara munceşte. La amiază trage tractoru lângă Dunăre, se bagă pe burtă sub el şi pescuieşte. Cu ce prinde îşi plăteşte datoria la Gorgonel. Azi un somonel, mâine un cărăşel, nişte plăticuţe… Ajunge şi de-o tărie nu numa de bere. Da a obosit şi Tilincă. Vrea să vândă şi să se lase. A venit un englez într-o zi şi i-a zis că vrea să cumpere tot, da că îl ţine tractorist şef dacă vrea. Îi surâde lu Tilincă, că englezu aduce tractoare cu aer condiţionat de te lăfăi în el ca în jacuzzi. I-a arătat într-o revistă. I-a zis că poate să vadă si pe net, de Tilincă nu are net, are tractor. “Păi cu aşa sculă poţi să scurmi şi în fierbinţeala cea mai fierbinte. Numa să te ţie curelele” recunoaşte încântat Tilincă.
E cald tare la Ceasloveni. Nu mişcă nimic în oraş. Nici oamenii, nici câinii, nici vântul. Hercule a ridicat un vârf de ureche, a iscodit cu el împrejurul, şi-a alergat un pic purecii de după ceafă, atât cât să le aducă aminte că nu-s singuri pe lume, apoi a adormit la loc. Nici dinspre casa popii nu se mai aude zumzăit. E trei. Pe treptele blocurilor, la ferestre sau în cotul Dunării sub sălcii oamenii şed şi tac. E cald, tare cald, ce altceva ar putea face?!

luni, 2 august 2010

liniste

tiiii...... ce liniste e pe-aici; doar preumblare de umbre pe pereti dezgoliti.....