marți, 10 august 2010

Safta ţiganca (I)

Pe Safta ghicitoarea am întâlnit-o pentru prima dată într-o după-amiază cernită de toamnă la mai tânăra mea prietena Catinca. Stătea aplecată peste masa din sufragerie şi-şi rotea palma cu ochii închişi şi concentrată ca în transă, peste o grămăjoară de boabe de porumb uscat risipite aiurea peste cristalul gros. Prietena mea a dus degetul la buze zâmbind şi mi-a făcut semn din ochi să intru şi să iau loc pe unul din scaunele lipite de perete. Apoi a mişcat de câteva ori din bărbie în sus şi în jos în timp ce şi-a ridicat sprâncenele mustăcind, indicându-mi că urmează ceva interesant şi merită să asist.
Ţiganca a continuat să-şi rotească palma preţ de câteva minute încruntând din sprâncenele groase şi tremurându-şi buzele încrâncenat ca şi cum din boabele de porumb s-ar fi ridicat energii tumultoase, ţepene ca drugii de gard, ce i-ar fi pătruns în trup spintecându-i pieptul doldora aplecat peste masa înaltă.
- Are să fie întâlnire la ceas de seară cu bărbat frumos şi la pungă gros. Îi îmbrăcat ca un prinţ şi are zale dă aur la gât şi la mâini şi cercel floricel în ureche. Văd flori… şi muzică… şi ghitare… şi bani, mulţi bani şi strălucitori ca ploaia de vară… - murmură ţiganca icnind la fiece cuvânt ca şi cum l-ar fi extras cu cleştele înroşit în foc dinlăuntrul creierului său plin de rostiri şi gânduri înghesuite.
Amica abia se abţine să nu izbucneasca în râs. Îşi înghite zâmbetele şi continuă să o zgândăre pe ţigancă.
- Şi-mi iese lipeala? Ce vezi, ajungem la pat?!
E rândul meu să zâmbesc. Catinca e assitant manager la o mare companie farmaceutică franceză care are afaceri şi pe la noi. E o tipă super, cu picioarele pe pământ, realistă, sobră, dar în acelaşi timp plină de viaţă şi de energie. Este o soţie iubitoare şi mamă a unei puştoiace de cinci ani, o dulceaţă.
Ridic din sprâncene şi zâmbesc înspre ea ceva la genul “Ce nebuie ai mai pus la cale măi fată?!” dar ea îmi face semn să tac şi să o ascult pe ţigancă.
- Io văz numa că ieşiţi amândoi la braţ şi vă pierdeţi în noapte şi văz multe lumini albe şi roşii şi galbene… altceva nu mai văz nimic… - oftează Safta după mai multe încercări nereuşite de a trece dincolo de bariera de lumini galbene şi albe şi roşii…
Catinca dă drumul unui şuvoi de râsete proaspete ca un buchet de margerete culese dis de dimineaţă de pe pajistea înrouată şi crudă. După ce se mai potoleşte îmi explică.
- Mă întâlnesc diseară cu Pierre. Mergem la Doina, la şosea. Avem câteva chestii importante de pus la punct pentru o licitaţie nouă la care participă firma – îmi explică ea printre lacrimi.
Pierre e şeful ei. Un tip extraordinar, despre care are numai cuvinte de laudă, iar între ei nu sunt decât relaţii strict profesionale.
- A nimerit-o Safta cu toate, numa scopu s-a cam pierdut în ceaţă. Da le zice bine, este?!
- Este – recunosc eu, căci dacă nu-i doar o joacă, ţiganca pare să aibă o conexiune HD cu stelele.
- Ia să vedem ce-ţi ghiceşte şi tie – ţopăie deodată prietena mea apucându-mă de braţ şi împingându-mă în faţa ţigăncii, în timp ce eu încerc disperat să alunec îndărăt către uşa izbăvitoare. Izbândeşte şi mă propteşte într-un scaun tapiţat, cu broderie măruntă şi margine aurie, chiar în faţa Saftei.
- Ia să vedem lu domnu ce-i zici? Îi ghiceşti şi lui?
Ţiganca mă măsoară din creştet până în tălpi, facând câteva rotocoale peste barba mea deasă, pentru a insista în mod ciudat taman asupra creştetului acolo unde părul a cam început să se disperseze. “Pe acolo o vrea să-mi pătrundă în creier?” mă întreb în sinea mea căci ţiganca mă sfredeleşte cu privirea ca şi cum ar vrea să mă desfacă bucăţi şi să-mi cerceteze amănunţit fiecare particulă.
- Îi ghicesc fată… dacăăăăă curge ceva peste bobii ăştia uscaţi să-i mai învioreze oleacă… - se învoieşte ţiganca şi Catinca scoate o hârtie de o sută de lei pe care i-o întinde, apoi se lipeşte cu spatele de perete, îşi încrucişează braţele la piept şi aşteaptă. Zâmbeşte. Eu tremur un pic. Nici nu ştiu de ce sunt aşa nervos. E doar o ţigancă ce vinde gogoşi. Şi le vinde cam scump.
- Ce să-ţi ghicească baba boierule? – mă întreabă ea sigură pe sine ca şi cum şi-ar fi fixat tubul prin care vrea să-mi pipăie gândurile în vârful ţestei mele pleşuve şi acum nu mai e decât o problemă de timp pentru a scoate la iveală prin perforaţie tot adevărul…
Zâmbesc încurcat. N-am mai fost niciodată la ghicitoare. Şi nici nu cred în prostii d-astea. Sunt ferm convins că viitorul şi-l plămădeşte fiecare. E adevărat şi cu un pic de ajutor sau dimpotrivă de la Cel-de-Sus şi de la cei din jur. O privesc confuz pe amica mea care mă priveşte la rându-i mustăcind.
După câteva clipe de tăcere stânjenitoare, Catrina punctează scurt.
- Hai spune ce-i trece acum prin cap. Ce-l tulbură? Ce-i macină gândurile?
Pe faţa ţigăncii alunecă un zâmbet firav. Apoi îşi muscă buzele abia observabil. Zâmbetul a fost o scăpare. Nu trebuia să-i scape. A fost evident un gest neprofesionist şi atât cât a fost, a lăsat clar să se înţeleagă gândul imediat ce-o răscolit-o “Păi pentru asta nici nu-mi trebuie bobi. Boierul e o carte deschisă” părea să fi spus mimica feţei. Ţiganca însă îşi ascunde încrederea îndărătul unui chip nou, concentrat şi misterios. Adună boabele împrăştiate pe masă, le strănge pe toate în pumn apoi le dă drumul. Boabele prind a suna ca nişte zaruri goale şi se răvăşesc în devălmăşie primprejurul pumnului ei deschis. Ţiganca le priveşte atentă şi începe a depăna imaginile ca fuiorul de lână pe fus transformându-le în fir tare şi gros. Apoi închide ochii şi purcede a croşeta la poveste.
- Păi boieru ca bărbatu… Plin de trup de femeie-i ie gândul… Femeie frumoasă coz, cu rotunjimi de sirenă şi piele crudă de fecioară. Pe picior de mătasă au rămas lunecând ochii boierului, picior lung şi fin ca pielea de piersică mângâiată cu împătimitul buzelor, rotund şi aburcat ca para gălbuie, vibrând la fiece pas ca ecou de săruturi în noapte…
Nu ştiu precis de ce dar dintr-o dată simt cum mi se ia tot aerul şi cum mi se face cald, tare cald. Îmi deschei nasturele de la gât al cămăşii şi eliberez gulerul din jurul gâtului.
- Fustă neagră învăleşte trupul femeii şi cămaşă albă de in. Şi zâmbet larg îi învăleşte chipul – continuă ţiganca imperturbabil, încruntându-şi sprâncenele ca şi cum ar aduce cuvintele târâş de pe partea cealaltă a globului, în timp ce mie îmi vine să intru în pământ. Dacă o opresc nu fac decât să-i dau apă la moară şi să recunosc practic că spune adevărul. Iar pe deasupra să mă mai fac şi de râs în faţa fetei. Aşa că aleg să o dau pe glumă. Dar nu-mi vine deloc s-o dau. În schimb Catinca, ce până mai adineauri şi-a muşcat buzele să nu râdă, izbucneşte în hohote rostogolite. Are fustă neagră şi cămaşă albă de in Catinca şi chipul învelit numai în zâmbet.
- Ei hai că asta putea să spună şi Nora nepoată-mea atât cât ştie ea despre bărbaţi şi femei – încerc eu s-o opresc în cele din urmă. Nora e fiica soră-mii şi are fix şase ani. Catrina râde ţinându-se cu mâinile de burtă, amuzată peste măsură de încercarea mea jenată de a ieşi din impas. Să fi născocit toată povestea?! Nu e genul. Nu e deloc genul.
- Hai lasă partea cu femeile că aici ne-am lămurit - îmi sare ea în ajutor – zi-ne ce-i macină gândurile, ce-l roade.
Ţiganca se încruntă din nou şi priveşte atentă bobii ca si cum ar încerca să se descompună în particule fine şi să se împrăştie printre ei..
- Bob de porumbel singurel – murmură ţiganca ca o recapitulare pentru sine – ăsta-i drum luminos împletit cu umbre întunecate, cărare ştearsă şi iar desenată, răspântii fără poteci. Şi-aici foc peste apă, uite colea trunghiul cu vârful în sus şi-aci în jos, asta-i neputinţa încrâncenării, semn de destrămare în pasăre şi-n acelaşi timp scurgere-n piatră. Şi uite aci triunghiul cu vârful în sus şi două puncte clare. Foc pe aer sfâşiind văzduhul. Şi uite altul aici. Şi încă unul. Şi încă unul.
Safta se opreşte din numărat focuri pe aer şi mă priveşte ca pe un marţian. Or fi prea multe focuri?! Risc să mă prăjesc?! Încep să mă îngrijorez.
- Ei, ce-i cu focurile alea pe cer? E semn că ar fi bine să nu mai merg cu avionul, este?! – încerc un spirit de glumă, dar ţiganca nu gustă gluma mea şi continuă să mă privească fix şi cu mirare mare pe chip.
- N-am văzut atâta foc pe cer de când m-o făcut buna de maică-mea boierule. Ca băţul de la chibrit arzi boierule. Acu te-aprinzi şi imediat te mistui cu vâlvătaie mare roşie pentru ca apoi să cazi în albeaţă şi-n linişte şi pe urmă iar te-aprinzi în vâlvătaie şi arzi cu tot trupul şi tot sufletul boierule, pentru a cădea în urmă lat în sfârşeală, şi când nimeni nu te mai găseşte te întrupezi din cenuşă şi furi din cuiburi de paseri bătaia de aripi a corbului şi suflet uşor ca aerul cald al văzduhului care te ridică la cer. Şi-apoi cazi iar ca o piatră arzândă şlefuindu-se pe curbură de aer şi te faci una cu pământul. Sângele în flori, privirea în muguri de brad şi sufletu-n paseri se împrăştie boierule. Da nu pentru veci, căci din morţi te trezeşti şi mâna o întinzi în ochi cu apă rece de izvor cu minuni, netrecut prin vântuiri de aer şi murmurare de ciută, şi-ţi umezeşti ochii uscaţi. Din morţi te trezeşti boierule – oftează Safta ca şi cum ea însăşi m-ar fi salvat în ultima clipă de la destrămarea-n cenuşă şi fulguirea în cele patru zări.
Catinca nu mai zâmbeşte. Deloc nu mai zâmbeşte Catinca, ci priveşte îngândurată. Ca o poveste cu păsări acoperind văzduhul îs murmurele ţigăncii. Catinca se uită înspre mine cu teamă. Pandora şade în uşă şi vântură aerul.
Niciodată n-am avut o senzaţie de dezbrăcare de sine atât de apăsat cum am avut-o după spusele ţigăncii. Ca şi cum mi s-ar fi desfăcut pieptul cu tăietorul de conserve, mi s-ar fi scos toate cele dinăuntru şi mi s-ar fi întins pe masa mare din sufragerie acoperită cu cristal strălucitor, aşa m-am simţit. Şi gol de aer în tot trupul s-a întins în loc.
Mă uit cu mirare la Safta. Vorbele ei nu-s de om necioplit. Sunt vorbe meşteşugite învălind aripe de păsări, de om care ştie tainele apei şi-ale cerului. Studiind-o atent nici nu mai sunt sigur că-i ţigancă, pasăre întrupată în om parcă-i. Are ten măsliniu dar obrazul neted şi rotund. Şi părul negru ca pana corbului. Şi salbă de aur la gât are. Şi fuste multe, lungi, largi şi viu colorate. Şi tălpile goale…
Sau poate e doar ţigancă…

12 comentarii:

sophie spunea...

De unde să vină teama de a fi...dezgoliţi? măi, măi, câtă grijă avem de suflet şi tot însângerat e.
Doar iubirea împărtăşită să ne facă mai curajoşi...
Când, de fapt, putem doar iubi...aşa pur şi simplu...cerul, iarba, aerul...

Dar nu, noi vrem doar un alt suflet.
(figura mare Safta ţiganca :) )

Madelin spunea...

Poate penca cerului, ierbii si aerului nu poti sa-i saruti linia fina a gambei piciorului...
Si nici invers...

mosu spunea...

cam asa-i cu sufletul sophie… oricat l-am ingriji nu sfarseste decat fie stafidit ca un bob de strugure uitat sub rotundul fierbinte la soarelui, fie rostogolit in insangerari alternative; asa e scris!

cat despre iubirile astea io zic ca madelina gospodina are dreptate, adicatelea una nu tine locul celeilalte si invers; e adevarat ca de cele mai multe ori asteptand sa inverzeasca padurea nu mai vedem firul de iarba icnind…
si-i pacat!

mosu spunea...

@sophie
nici acum, dupa atata timp nu pot sa spun cu mana pe inima daca Safta ghicitoare era doar tiganca sau era pasare... :)

valeria spunea...

si nu e Safta tiganca cea care rosteste ci preaplinul din noi in vorbele tigancii...ascunzisul si taina ...ea doar le da forma...

mosu spunea...

cam trasesi punctul deasupra lui I valeria...

Madelin spunea...

Imi place imaginea asta: o pasare cu talpile goale.

CARMEN spunea...

o sedinta pe cinste!

mosu spunea...

@madelin
toate femeile sunt paseri cu talpile goale; doar ca, nu stiu din ce motiv, aleg sa-si acopere dimineata talpile si mai ales aripile; si daca pentru talpile acoperite mai am intelegere, pentru aripe n-am...

mosu spunea...

@carmen
treaba a naibii si cetitul asta in priviri rostogolite :)

earthwalker spunea...

"toate femeile sunt paseri cu talpile goale;"

poate ne trezim intr-o zi ca si mosu e de-a noastra, fetelor :)

mosu spunea...

@earthwalker
paseri cu barba nu cred ca s-a descoperitara inca... :))