vineri, 13 august 2010

Safta ţiganca (III)

Întâlnirea de-a doua cu Safta ţiganca mi-a răzvrătit peste cap toate gândurile, a frânt toate liniile drepte ce păreau a nu se-ndoi nicicum, a rotunjit vârfurile ascuţite de cremene şi a muiat ţepile de oţel ca un gard înalt ce-mi împrejmuiau solitudinea. Am căutat zile în şir o urmă a trecerii Saftei ţiganca prin întredeschiderea gălbuie ca o dimineaţă a realităţii şi n-am găsit. Intrase în pământ ca şi cum n-ar fi existat niciodată. “A fost doar un expert pe probleme de negociere care ne-a fost recomandat aici în România” – mi-a spus Emil cel la care am fost nevoit să ajung în cele din urmă. “Îmi cer scuze dar nu reuşim să dăm de urma dosarului ei. Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat până acum. E cel puţin ciudat şi desigur inacceptabil. Dar cum aflu ceva fiţi sigur că vă voi contacta” – a mai adăugat el amabil.
A treia mea întâlnire cu Safta ţiganca a fost şi ultima, deşi dacă stau bine să mă gândesc aş putea spune că a fost mai degrabă ultima ei întâlnire cu mine.
Taxiul m-a lasat la marginea oraşului acolo unde şoseaua se termina molcom risipindu-se temător în poteci nisipoase. Frigul se înteţise odată cu lăsarea înserării iar vântul îşi transforma rostogolit adierea în şuier. Mi-am strâns haina în jurul trupului şi am purces înainte. În spate luminile oraşului devenau din ce în ce mai mici şi zumzetul său din ce în ce mai stins. Nu ştiu cât am mers, trebuie să fi mers vreme îndelungată căci începusem să obosesc. În faţă mi-a apărut deodat o răspântie. În dreapta, o cărare îngustă printre ierburi înalte abia descălţată de paşi omeneşti, pe care păreau a se înghesui mai degrabă vietăţile pământului decât suflet de trup grăitor. În stânga, potecă largă de pământ bătătorit, mai degrabă drum de cal potcovit la şapte picioare cu aripe de fier, în care se împlântau pe margini voci şoptite despre scugerea vremurilor. La mijloc, stâlp de lemn cu săgeţi indicânde despre lumea dinainte. “Spre casa iepurelui cu urechi clăpăuge care bate din picior” spunea prima, în timp ce a doua grăia “Spre casa pălărierului cu botine de jad care mănâncă marmeladă”. Sus între ele, bufnită cu ochi rotunzi şi aşteptare rotită sub penaj cenuşiu.
- Bu-hu-huu – cată ea înspre mine cu glas aspru şi vânturare de aripi, făcându-mi imima să-mi tresalte de spaimă.
- Bu-hu – îi răspund politicos şi vântul răstoarnă spre noi zgomot de valuri adus din cine ştie ce depărtări peste întinderile zgrumţuroase.
Întind o privire înspre casa iepurelui cu urechi clăpăuge care bate din picior. Noapte adâncă. Apoi alta spre casa pălărierului cu botine de jad care mănâncă marmeladă. Noapte la fel de adâncă. Cercetez apoi drum despletit în poteci paralele şi grozav de inegale. În dreapta iarba tot creşte mergând, căznindu-se a-ţi încătuşa gleznele în mângâiere rotundă de verde, în stânga glod tropotit clipocind pe sub tălpi ca marea în ghiocul de scoică. În dreapta urmă-nrouată a plângerii timpului, în stânga amprentă uscată a unui surâs trecător. Nu ştiu încotro s-o apuc. Sunt obosit. Sunt cu adevărat obosit. A fost o zi încreţită ca pliurile cenuşii ale gândurilor. Ici colo a trebuit să mă opresc, să întind cu dosul palmei marginile-i zdrenţuite şi să fixez câte o capsă pentru a-i păstra laolalta. Ochii se închid grei ca o privire de copil coborând peste visul firav. Îi deschid speriat. Tot ce-ar putea fi mai rău ar fi să adorm si să mă pierd în lumea asta sălbatecă.
Bufniţa a dispărut de pe stâlp.
- Bună seara boierule – aud o voce de niciunde şi totusi atât de aproape de tâmplă.
E o voce cunoscută. Mă căznesc să-mi amintesc unde am mai întâlnit-o. Aaa… ştiu! E Safta ţiganca. Nu pot să uit glasul ei dezvelindu-mi cu rotunjimi de palmă aspră tot înlăuntrul.
- Hai la baba să-ţi descânte de întristare boierule – zice ea şi îmi ia palma în mâinile ei mângâind-o uşor.
Are mâini moi Safta ţiganca. Nu sunt deloc aspre şi nici reci mâinile femeii. Sunt calde şi moi ca un înveliş de-nserare portocalie peste o privire cernită spre soare-apune.
“Fapt de 99 de chipuri
Fapt de 99 de feluri
Fapt de lut, fapt de bărbat
Fapt de muiere, fapt de băiat
Cu păr, cu ou de pui
Cu urmă de sfredel
Cu aruncare în vânt
Fapt cu rac, cu talpă de şoarece orb
Cu piele de şarpe, cu sânge
Fapt cu ţărână de cai
Fapt cu praf de ţâţână a uşii
Cu piedică de la mort
Fapt din fântâna părăsită
Fapt din răspântii de drum
Fapt cu mătura lepădată
Cu turtă de grâu şi de pleavă
Din 9 câmpuri
Din 9 păduri
Fapt cu usturoi de la Sfântul Andrei
Fapt cu mătrăgună
Fapt cu hram de Sfântul Gheorghe
Fapt cu mână de om mort
Cu păr de muiere
Cu culcuş de iepure
Cu ţărănă de mormânt
Fapt de pagubă şi de urât
De nebuneală şi de despărţire
Aruncat în faţa casei, în dosul casei
În stânga şi în dreapta
În horn, în aşternut şi pe ape
Lună luminată, ia faptul
Din casa mea, din sălaşul meu
Din toate ale mele
Şi din jurul meu
Lună luminată
Ia şi faptul şi strigarea
Şi să-l treci din vad în vad
Să-l duci în munţi, în pustii
Unde câinii nu latră
Şi cocoşii nu cântă
Lasă-ne cum ne-a lăsat
Dinspre mare vânt turbat.” - turuie ţiganca dintr-o suflare descântecul.
- Fir de apă ne-ncepută în ulcică de lut în care înmoi buchet proaspăt de busuioc, îţi trebuie boierule. Şi pe urmă în dimineţi înnoptate când s-o crăpa muguru de floare în gând cu mângâieri de soare, tu să spui descântecu de-l zisei şi să stropeşti apă sfinţită pă cei patru păreţi ai casei, pă podele de lemn şi spre cer. Şi golit fi-vai de toate relele şi gândurile necurate.
Tac. Nu pot ţine pasul cu vorbăria femeii şi nici nu pot face altceva decât să tac. Aş fi vrut s-o opresc şi s-o întreb unde a dispărut atâta vreme, să-i povestesc cât am căutat-o, să-i spun că de fapt ea nu există, e doar o părere sau dacă există n-are decât să-şi aşeze tălpile goale peste pieptul meu dezvelit până când greutatea ei de femeie împlinită are să-mi zdrobească oasele, dar că ştiu că asta n-o să se întâmple pentru că e mai uşoară ca păsările, căci nici măcar pasăre zburătoare nu-i, ci suflet de pasăre…
În schimb n-am ştiut a-i spune decât atât:
- Ce-i cu mine Safto ţiganco…?!
Şi atunci ea a zâmbit, aşa cum zâmbise şi în casa Catrinei în timp ce-mi smântânea cu degetul curb înlăuntrul gândurilor, sau aşa cum îmi zâmbise atunci la întâlnirea cu nemţii când aşezase cu mâinile-i moi dar ferme ultimul puzzle pe masa rotundă.
- Ţi-i sufletul în două luntrii boierule. M-ai întrebat şi ţi-am spus. Drum luminos împletit cu umbre întunecate, cărare ştearsă şi iar desenată, răspântii fără poteci ai în faţă. Te risipeşti între destrămarea în pasăre şi curgerea-n piatră, nici linişte nici zbor. Foc pe aer ca ploaie de pietre arzânde ţi-e cerul sufletului boierule. N-ai tihnă oricât te-ai dezbrăca de toate cămeşile şi-ai pune pe trup doar apă sfinţită.
Ştiu foarte bine ce va să spuie ţiganca. Şi?! Şi dacă ştiu ce, cu ce mă ajută? E drum lung, teribil de lung, de la asteroidul B-612, cel care nu a fost zărit decât o singură dată, cu telescopul, în 1909, de către un astronom turc şi care nu e mai mare decât o casă şi Pământ. Cine poate face ceva?!
- Ştii foarte bine boierule cine. Tu! Ţi-am spus-o deunăzi îmbrăcată în curcubeu de cuvinte şi răscolind printre bucăţi de automobil. Ţipă! Vrea! – replică ţiganca ascultându-mi cu luare aminte gândurile.
Mă irita poveştilea astea. “Fa!”, “Vrea!”… e mult prea mult zgomot şi prea puţină trăire. Te uiţi la rostogolul de cifre… azi 173, mâine 2000, poimâine 700.000. Cine mai are răbdare să mai adune cifră cu cifră?! Doar ceasul care ticăie impasibil…. cincizeci şi unu, cincizeci şi doi, cincizeci şi trei… Am obosit, asta-i! Vreau o saltea să alunece-n valuri. Şi eu gol peste dânsa.
- Ştii bine că alegerea nu-i între “Casa pălărierului cu botine de jad care mănâncă marmeladă” şi “Casa iepurelui cu urechi clăpăuge care bate din picior”. E între adevăr şi iluzie, între înainte şi înapoi – îmi arată cu ea cu bărbia întinsă înapoiul.
Oraşul nu se mai vede demult. Majoritatea luminilor probabil s-au stins. Oamenii dorm. Dorm şi visează imagini din reclamele văzute peste zi “Carabbean voyage - the most exquisite travel of your lifetime” - Croazieră în Caraibe 8 zile/7 nopţi cu mese şi băuturi incluse (în afara băuturilor alcoolice care se plătesc separat). Transport cu avionul până la Paris, compania AIR France. Îmbarcarea în fiecare miercuri. Preţul nu include liniştea sufletească şi taxa de viză. Ambele se achită în ţară.
- Nu te poţi refugia definitv aici. Şi nici multe vize de intrare n-ai. Şi nici de ieşire – îmi zice ţiganca pe ton mustrător. Dacă ai să mănânci marmeladă din farfuria pălărierului o să fie din ce în ce mai greu. Iar la un moment dat imposibil.
Safta ţiganca nu mai zâmbeşte. Îmi caută privirea şi pentru prima dată eu mi-o feresc. Nu mai are ochi de proţelan ţiganca, are ochii moi şi aromaţi ca două praline de ciocolată cu gust de scorţişoară. Are privirea tristă. Nu mai e nici semeaţă, nici zâmbitoare. Mă sperie gândul, are sa devie om...
Apoi se aşterne tăcerea. Doar luna o mai sparge în felii subţiri de piersică atunci când vântul răsuceşte frunzele-n ramuri.
- Hai cu mine înapoi – îmi întinde ea mâna făcând primii paşi îndărăt spre oraş. Ştii bine că ar putea fi ultima oară când ne mai vedem.
Privesc înainte peste stâlpul cu săgeţi indicânde. Iepurele cu urechi clăpăuge cred că tocmai s-a aşezat să ia masa de seară. Şi-a pus un morcov roşcovan în farfurie şi acum îşi toarnă ceaiul în ceaşca roşie ca o cupă de lalea. S-o aştepta oare la musafiri?!
- Să-ţi fie numai bine Safto ţiganco... Şi să zâmbeşti oriunde te-i duce... - i-am mai spus şi mi-am ridicat gulerul hainei înainte de a purcede iarăşi la drum. Căci văntul începuse să se înteţească şi drum era încă destul.

8 comentarii:

Madelin spunea...

Ce e, boierule, sa ai sufletul in doua luntrii?

Cat despre asteroidul B612, de cand l-o vazt turcul cela, s-o facut si o fundatie. Acuma incerca sa-l devieze, doar doar ne-o colora si noo vietzile...

mosu spunea...

paaaai…. cu luntrile astea…….. cum sa spui io…..
pai toata povestea e despre luntrile astea de fapt
astea doua
despre fuga dinspre o lume reala spre una imaginara, despre plamadirea celei din urma cu bucati desprinse de pe peretii simtirii cum se desprinde rugina de pe tablia portii scarmanate de vreme, despre oscilatia intre a visa si a te pierde in visare sau a simti pamantul sub pantof, despre ispita de innopta in casa iepurelui cu urechi clapauge ca bate uite din picior pentru un morcov crud si o cana de ceai si a lasa orasul sa doarma, despre teama de plutire si despartire a umbrei de talpa, despre incercarea de a fi si colo si dincolo dar cel mai probabil niciunde…

acu daca vrei sa stii egzact ce-i cu sufletu ala in doua luntrii io zic ca-i o boala...

cat despre B612 auzii si io de fundatie si asezai si o caramida la baza ei… colosea in fundu curtii intr-un smoc de iarba si sub tufa de mana-maicii-domnului sa ii miroasa a crud si-a visare cand s-o da jos cu caldarea cu coloare…

sophie spunea...

Linistea in alegeri...
Cand iti dezbraci camesile, apa sfintita nu poate fi numai privirea celui pe care karma ti l-a scos in fata, mai devreme sau prea tarziu. Vezi bine calea, dar nu se poate urma. Ramai aninat intre luntrii, agatat in aer, in timp, in nelinisti, in neputinta. Paradoxal, stii ce sa alegi. Dar pentru ceva, nu se poate sa faci alegerea. Iepurele sau Palarierul ar trebui sa te invite in casa, la masa lor. :)

Ai intrebat?

mosu spunea...

Eiiii…. iepurele si palarierul sunt personaje “desenate” de mine. Suntem una, sunt bucata decupata din mine. Nici nu se pune problema ca nu m-ar primi… :))

sophie spunea...

:))
Eiii...Mi se pare mie ca dezbraci o camasa...ca sa pui repede pe tine, alta?!
Ce-ai apucat sa vezi?

mosu spunea...

de apucat n-am apucat sa vad nimic, dar dinpre casa palarierului vine un miros puternic de magiun de prune (hmmm... oare din cauza crizei sa fi renuntat palarierul la marmelada de portocale?!) iar dinspre casa iepurelui cu urechi clapauge se aud fuioare fine de muzica de clarinet; mmm.... daca a terminat masa si a trecut la muzica, am incurcat-o...

sophie spunea...

Desfa camasa, lasa criza sa treaca prin tine, intr-un abandon total...
Altfel se arde magiunul si indiferent ca e de prune sau portocale, ars, miroase la fel, fumega la fel.
Nu controlam nimic.

(de ceva timp nu mai filtrez nimic, doar las totul sa se prelinga precum apa printre pietre, pe unde poate patrunde sau isi face singura loc, astfel imi apar comoara ...pe Mine. Stii ce curajoasa sunt? :)) )

mosu spunea...

:)